Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

În căutarea fericirii

De 12 feb., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

12746557_1138439012832918_1686634683_nM-am obișnuit să port o carte cu mine. Întotdeauna. Anul trecut am transformat obișnuința într-o campanie, #poartaocarte.

În urma purtării unei cărți în geantă, am ajuns să citesc două cărți în paralel. Nu mi-am propus și nici nu m-a încântat lectura concomitentă. M-am așezat neașteptat de bine în act și am suportat influențele ca pe o plimbare cu caruselul (multă deplasare a perspectivelor și unghiurilor, o intensă mișcare a gândirii, învălmășeală de sentimente și vise modificate).

Acum vreau să notez ceva sub influența cărții În căutarea fericirii de Bertrand Russell. Aș recomanda-o tuturor dacă nu aș fi renunțat la apucătura asta. Oamenii abia ascultă recomandările primite de la doctor, o observație scuturată de orice morală. Sper. Dacă transmit altceva, să mă scuzați, gramatica e vinovată. Și semantica.

Aș recomanda, dar nu recomand.

O să povestesc despre și nu sunt sigură dacă nu am mutat totul în subiectiv. M-am surprins în timp ce citeam cum schimbam starea de fapt, eu, cititor, cu un fapt istoric, eu, individul care a experimentat și a manifestat mai mult sau mai puțin igiena mentală.

Igiena mentală, construcția, am împrumutat-o de la Bertrand Russell. Eu vă atrag doar atenția asupra ei și asupra semnificațiilor.

Un minut să vă concentrați pe semnificații. Ele ne dirijează faptele și acțiunile. Dacă renunțăm la semnificații, ce ne rămâne? Nu suportăm golul. Umplem abisul după chip și asemănare. Chipul și asemănarea stau în factori, împrejurări, influențe, anturaje, oameni.

Mi-a atras atenția, în ultimele pagini citite din În căutarea fericirii, veselia dispărută a mamei. Mama care renunță conștient și inconștient la felul ei de a fi. Se pierde în treburi casnice și îngrijirea fizică a copiilor. Câte mame au încredere să lase igiena copiilor pe mână altora?! Puține, consider eu.

Există o reîntoarcere din maternitate, o reîntoarcere mutilată, zic eu. Ce mamă sau câte mame revin focalizate pe muncă?

Jean Ayling a tratat subiectul în The Retreat from Parenthood. Nu cred că e tradusă în limba română.

O să închei. Bănuiesc că v-am atras suficient atenția. Mamele își pierd veselia, iar copiii, oamenii, preferă prezențele agreabile.

Pentru a rămâne prezențe agreabile trebuie să muncim în primul rând la noi, cu noi. Să ne satisfacem eul cu plăceri personale. Grijile zilnice, o casă curată și ordonată, un coș gol la baie, sertare aranjate etc servesc o stare de bine.

Atenție, servesc, nu împlinesc.

Plăcerile ne împlinesc, cu afecțiune, atingere, joacă, multă joacă.

Am încheiat.

Bertrand Russell, În căutarea fericirii.

Felicitări! Descrierea actului sexual la copii

De 10 feb., 2016 5 Trăiri afective ale mele , , , 0

educatie-sexualaA ajuns la mine, prin site-ul de socializare facebook, o imagine dintr-un manual de clasa a IV-a: descrierea actului sexual.

Toate persoanele care au distribuit, mă refer la persoanele din lista mea de prieteni, au ales cu predilecție indignarea. Revolta sufletească, provocată de o asemenea faptă nedemnă și rușinoasă, i-a împins, prin simțul datoriei, să-i avertizeze pe toți aceia care nu cunosc cum se predă și ce se predă unor copii de 10 ani.

Așa am aflat și eu. Reacția mea, când descopeream fotografia, a constat într-un scurt mesaj: bravo, felicit o asemenea inițiativă!

Mi-am propus să aprofundez, să nu trec peste. Subiectul mă interesează, iar gâlceava din jurul organelor sexuale nu mi-a fost niciodată clară.

Mi-am alcătuit un plan. Să scot din bibliotecă cărțile de specialitate: Anna Freud, Sigmund Freud, Jung, Adler. Pe ei îi am în biblioteca personală. Să evidențiez fragmentele care demonstrează și susțin viața sexuală infantilă. Să dau exemple care legitimează decizia celor care s-au ocupat de conținutul manualului.

Am abandonat. Sătulă de acuzația că vorbesc prea des din cărți, am decis să vin cu experiența personală din două direcții. Experiența mea de individ și experința mea de mamă. Îmi cresc șansele în fața bigoților.

Înainte să vă povestesc, din orice perspectivă aleg să încep, le atrag atenția bigoților de care am amintit. Sunteți nefericiți și nu o știți!

M-am născut în 21 iunie 1983 și am născut o fetiță în 14 februarie 2010. În copilărie, viața sexuală mi-a fost cu desăvârșire ascunsă. Pe mine m-a adus barza. Ca preșcolar, nimeni nu mi-a vorbit despre. În muțenia adoptată ca atitudine, nu am fost scutită de a intra în contact cu sexualitatea.

Am surprins un coit al părinților pe care nu am știut să mi-l explic și nu mi-a fost explicat. Am plâns. Îmi compătimeam mama și îmi uram tatăl. Pe mama o urmăream întotdeauna la baie când bănuiam că e la menstruație. Nu știam ce e aia menstruație. M-au lăsat să bâjbâi toată copilăria și toată adolescența. Educația sexuală mi-am făcut-o din revista Bravo și din prea multe observații neînțelese.

Ca mamă, i-am comunicat fetiței mele că a stat 9 luni în burtică, iar buricul pe care i-l sărut cu afecțiune de fiecare dată ne-a ținut legate. I-am permis să intre cu mine la baie, să pună întrebări despre organele sexuale. I-am explicat pe înțelesul ei de fiecare dată, uneori sub privirile apoplectice ale mamei mele.

În urmă cu doi ani, în urma dezvoltării și stăpânirii motricității, Mara a decis că vrea să-și facă duș singură. Avea 4 ani. În urma exprimării dorinței, i-am permis ca ea să se limpezească după ce eu îi fac igiena. Așa s-a întâmplat că într-o zi Mara a concluzionat că se simte așa bine sub jetul de la duș.

Aș cere și chiar cer, să nu îndrăznească nimeni să formuleze, gândurile nu mă interesează, despre un copil de 4 ani care experimentează plăcerea la duș că este imoral.

Vă asigur, chiar este. După vârsta de 5 ani, copiii încep să-și însușească dezgustul și rușinea. Până atunci ei se bucură de absolut orice, fecalele neproducând nici o scârbă.

Noi facem asta, formatorii, educatorii, mijlocitorii. Noi le băgăm în cap rușinea, dar mai ales rușinea de propriul corp, de propriile organe sexuale.

Actul sexual ar trebui să fie o plăcere. Pentru toți, fără excepție. Copiii au dreptul la adevăr, un adevăr pe măsura lor. Omuleții de care adulții sunt responsabili sunt mințiți fără nici o mustrare, iar ei au mai multă nevoie de adevăr ca noi. Freud și Jung s-au pus de acord.

Copilul are mai multă nevoie de adevăr decât adultul. Freud

Copiii au cel mai mult nevoie de simplitate și un bun simț sănătos. Jung

Îmi permit. Dragi oameni maturi, când v-ați verificat ultima dată gradul de bun simț?

E insultător că m-a adus barza. Am fost supărată și nervoasă. Mi-am respins mama pentru absența explicațiilor, dar am înțeles-o. M-a educat în anii 80 și anii 90.

Dar am ajuns în anul de grație 2016. Știința a demonstrat tot ce nu puteți înțelege, dar acceptați că e lege universală. La Vatican stă un Papă care aduce în discuție unirea Bisericilor și actualizarea dogmelor, iar scandalizarea în fața unei descrieri a actului sexual nu este permisă omului civilizat.

Nu plăcerea actului sexual strică caracterul omului, ci minciuna, lipsa compasiunii și prezența din belșug a criticii. Afecțiunea salvează pe oricine. Să o dăm, să o primim.

Experimentați sinceritatea în preajma copiilor, or să vă surprindă prin lipsa aceea ce curozitate de care vă e atât de frică.

Nimeni nu privește pe gaura cheii dacă are ușa deschisă. La copii, nu poți deschide ușa, dar poți să le deschizi o fereastră.

Doamnelor și domnilor care ați alcătuit manualul clasei a IV-a, felicitări!

Ăsta să ne fie viitorul.

Nu mai am stele

De 9 feb., 2016 6 Trăiri afective ale mele 0

74472_10151533430635854_1909519602_nSe trezi, dar nu deschise ochii. Aștepta alarma. Nici nu se mișcă. Sunetul ritmic al semnalului de deșteptare nu întârzie. În urma vibrației muzicale, scoase un picior afară. Cu mâna, pipăi cealaltă jumătate de pat. Apucă perna și o trase spre ea. O îmbrățișă și-și afundă tot chipul în moliciunea penelor de gâscă.

Se întinse după medicamente. De patru zile făcea tratament cu antibiotice. Pe lângă toate pierderile din ultimul an, își pierduse și vocea în ultima săptămână.

Bău multă apă. Pastilele îngreunau activitatea glandelor salivare. În loc de lichid apos, Ana încerca lipsa lui.

Mai bău o dată apă apoi se întinse la loc în pat. Gândurile reveniseră. Toate. Poate dacă ar aprinde lumina! Dar nu se ridică. Își schimbă poziția corpului. Urmă o serie de schimbări ale locului. Rămase pe spate și încercă să mediteze.

Viața ei era în altă parte. Așa simțea. Un an de zile, și încă se chinuia să recunoască pereții dormitorului dacă se deștepta în timpul nopții. În urma tulburării somnului, porneau scenariile. O serie de întrebări, multe îndoieli, ușoare atacuri de panică, ochi umezi, nervi, neputință, ambiție, manifestări necontrolate și mute.

Tot mai multă tăcere își făcea loc în viața ei. Într-un roman, ar avea și un sens. În realitate, lipsa sensului o nenorocea și mai tare. I s-a întâmplat de multe ori să-și caute cartea de identitate. O lua și se uita la ea. Se holba. Adresa nouă îi contrazicea simțirile. Viața ei era aici, strada Mureș, numărul 89. Ce s-a întâmplat pe strada Cosminului, numărul 14?

Cealaltă jumătate de pat conținea răspunsul. El nu mai era. A fost. A existat un el, un apartament frumos, decorat de specialiști, un câine și activități în cuplu. Până într-o zi când lui i s-a descoperit un cancer. Era și nu a mai fost. A încetat pur și simplu viața lor.

O înmormântare, o vânzare de apartament, o înstrăinare a câinelui. Îl păstra acum pe telefon și în suflet. Pe amândoi îi păstra în telefon și în suflet. Lipsa telefonului provoca îngrijorare. Viața ei era conținută de obiectul acela.

Reușea uneori, în ciuda amintirii amintirilor, să adoarmă. A trecut doar un an. Doliul are nevoie de timp. Primii doi ani a înțeles, de la psihologul ei, că sunt legitimați de literatura de specialitate. Faptul că stă cu spatele la realitate, că nu o interesează și o atrage e de înțeles.

Ieri dimineață s-a trezit în miros de cafea. Fratele ei, blând și înțelegător, trecea pe la ea înainte să meargă la serviciu. El zicea că îi este în drum, ea se prefăcea că îl crede. Amândoi știau că vine să o verifice. Îi făcea uneori cafea, îi aducea pâine caldă sau merdenele.

–  Ana, mai mergi la yoga? La maestrul tău?

–  Nu am mai ajuns. De ce?

–  Să-ți mai citească în stele, eu știu?!

–  Dar eu nu mai am stele, Paul!

 

Simț enorm și văz monstruos

De 3 feb., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

12660492_1133014096708743_805797103_nAm ajuns aseară la cenaclul Pavel Dan.

Cenaclu, cenacluri, grup de literați, de artiști legați prin afinități estetice, temperamentale, care au aspirații, program estetic comun și, uneori, o publicație proprie; reunire periodică a unui asemenea grup.

Prima lămurire.

A doua lămurire. Cine este Pavel Dan?

O să las un link pentru curioși.

Nu am presupus că cititorii mei cunosc sau au auzit de cenaclul Pavel Dan. Faptul de a presupune, din experiența mea, formează goluri în conștiință. Profesorii fac întotdeauna supoziții. Las că știe de la școală, las că știe de la liceu, iar la facultate las că picăm noi examenul deoarece nimeni nu ne-a explicat diferența dintre scriitor și autor. Năduful meu din primul an de facultate.

Cu o așa strașnică introducere revin la subiect.

Am ajuns aseară la cenaclul Pavel Dan cu ocazia celebrării lui Caragiale. Am primit o invitație pe facebook, iar numele dramaturglui, dar și ale persoanelor invitate să vorbească despre, Ilie Gyurcsik, Eugen Bunaru și Goran Mrakic m-au convins să acționez.

M-am deplasat la Casa studenților. Am frânt rutina zilelor. De obicei, după ora 17 mă retrag de la orice activități și-mi pun costumul de mamă.

Fără costum, în blugi și bluză de mătase Tenue de Saf, am pătruns într-o încăpere plină de cărți. Îmi convin asemenea spații. Le privesc și nu mă simt deloc singură. Deslușesc titluri și rememorez scene la care uit că nu am participat fizic.

M-am așezat cuminte lângă domnul profesor Ilie Gyurcsik. Am zâmbit toată seara. E așa ușor când ți-ai dăruit admirația cuiva. Am ascultat flămândă tot ce s-a vorbit. Despre Caragiale, despre Branislav Nusic, scriitor necunoscut de mine, despre Cehov, umor, dramă, teatru, limbaj, paralogie.

Ah! Mi-e așa dor de unele cursuri, de unii profesori, de un anumit tip de învățătură! La un moment dat aș fi vrut să vorbesc. Mi-am amintit niște vorbe ale lui Camil Petrescu care ar fi adus o dovada în plus în sprijinul agreabilului ca obiectiv al teatrului.

Dar am păstrat tăcerea pentru că nu mă mai săturam să ascult. Mi-a părut rău când s-a pus punct. Între discursurile oamenilor de litere, actorii teatrului Thespis, teatru studențesc din 1965, au interpretat din opera lui Caragiale. În fond, întâlnirea i-o datorăm lui Caragiale și putinței noastre de a ne oferi admirația, căci simț enorm și văz monstruos a fost replica vedetă a serii.

Personal am simțit enorm, rămâne să descopăr cât am văzut.

Parol!

Notă! Am fotografia prin bunăvoința domnului profesor Ilie Gyurcsik, iar eu m-am jucat cu programele deșteptului meu telefon.

Nevoia face să se întâmple totul în viața omului

De 2 feb., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , 0

940850_1132399133436906_7254718352909204828_nSuntem în anul 2016.

Îi trăiesc zilele cu obișnuințe și mentalități. Mă mulțumește societatea în care mă desfășor. M-am născut în anul 1983, dar nu mă încearcă nici o nostalgie după anii copilăriei.

Mi-e bine acum, mi-e bine la superlativ.

Colectivitatea actuală îmi permite să cunosc. Pentru unii nu are nici o semnificație ceea ce am afirmat. Bleah, cunoașterea!

Nevoia. Cel mai puternic cuvânt. El face să se întâmple tot în viața omului și e responsabil de evoluția umanității. De nevoie s-au adunat oamenii în ginți. Să supraviețuiască. De nevoie au inventat uneltele. Să se hrănească. Și așa mai departe până la de nevoie au creat arta. Să aibă experiența frumosului, să participe, alături de natură, la frumusețe.

Și tot de nevoie, oamenii au creat căsătoria. Semnificațiile generale ale traiului comun:

– omul e programat să trăiască în haită;
– perpetuarea speciei;
– controlul modificărilor organice, bolile etc.

Seminificații particulare:

– familia;
– sprijin moral pentru celălalt;
– confort psihic;
– confort financiar;
– căpătuiala etc.

Intenționat am lăsat căpătuiala la final. Sună arhaic, sorescian și te duce cu gândul la îmbogățire. Căsătoria are sau ar trebui să aibă acest scop ineluctabil: îmbogățirea spirituală a celuilalt. Dacă nu se întâmplă, vă întovărășiți cu o persoană nepotrivită. Există multe cazuri unde are loc o transformare, de la potrivit la nepotrivit. Frecvența e mare la cuplurile formate din adolescență. Un drum comun devine drum paralel datorită educației. Omul, ca persoană, trece prin serii de transformări. Cei norocosi, păstrează drumul comun, cei mai puțin norocoși, apucă drumuri diferite.

M-aș bucura să am capacitate și forță de convingere să vă asigur că drumurile separate nu înseamnă înfrângere. Momentul acela e doar o etapa biologică din viața unui individ. Etapele se scurg. Uneori terbil de încet, vizualizați ceasul care se prelinge al lui Dali. Dar cu certitudine va înceta.

Despărțirea poate fi privită ca o posibilitate. Poate fi posibil și poate deveni realitate o ființă în continuă creștere. Prea multe cupluri stau pe loc și nu realizează nici un progres. Copiii devin oglinzile lor.

În 2016 putem divorța sau putem trăi în concubinaj fără să ne copleșească sentimentul de vinovăție sau rușinea. Am trăit 8 ani într-o relație străină de formele legale. Am făcut o fetiță. Nu am fost niciodată împotriva căsătoriei și nici nu am pledat pentru ea. O consider însă o nevoie. Nevoia, cel mai puternic cuvânt, el face să se întâmple totul în viața omului.

Căsătoria este o experiență. O să încerc o comparație: căsătoria este examenul de doctorat. Nu se avântă oricine, dar oricine crede că poate. Profesori doctori numără puțin țara, continentul, lumea întreagă.

Oricum ar fi, trebuie încercată, experimentată activ și renunțat la ea când nu mai îmbogățește. Căpătuiala are o caracteristică: activități multe, multe și nesemnificative pentru îndeplinirea obiectivelor. Obiectivele ating scopul:îmbogățirea.

O frază de final: înfrângerea este o reprezentare, iar omul poartă în sine uneltele de a schimba înfățișările.

E cu putință, e nevoie, nevoia face să se întâmple totul în viața omului.

Eu sunt Simone, chip și amintire

De 28 ian., 2016 0 Trăiri afective ale mele 0

10906161_909464489063706_7048926522335725100_n– Săru mâna, tataie! Ce mai faci?
– Ce să fac, tată, mă odihnesc!
– Mergem la bucătărie? E ora prânzului. Mihnea așază masa.
– Mergem! Dă-mi o mână să mă ridic.

I-am întins mâna, am deschis ușa dormitorului, am închis-o, am deschis ușa bucătăriei, am închis ușa bucătăriei. L-am așteptat să se așeze. Mi-am ocupat și eu locul. M-am simțit privită.

– S-a întâmplat ceva, tataie?
– O cunoști pe Simone?

Pauză.

El aștepta grav și curios.
Eu eram derutată.

– Eu sunt Simone. Cine crezi că sunt?

A ridicat din umeri.

Mi-a uitat tataie chipul, dar nu și amintirea.

Eu sunt Simone, chip și amintire.

De aci, de la noi, ceaiul de tei

De 27 ian., 2016 4 Trăiri afective ale mele , 0

01. TAAM_1 (2)Mă declar mare amatoare de cafenele. Nu ignorați adjectivul, vă rog. Cafenelele, în orice societate și în orice regim politic, dispun de o forță motrice acaparatoare pentru clienți.

Aproape întotdeauna, cei mai mulți dintre noi ridicăm capul când auzim că se deschide ușa. Întoarcem același cap când auzim un zgomot asurzitor de la bar. Vasele de porțelan încă mai cad de pe tăvi.

Mă amuz cu bagatelizarea forței motrice. Fizica nu m-ar ierta, dar știința nu cere socoteală, iar materia nu mă poate mustra.

Oricât de distrată par, vă atrag atenția că acest text are ca subiect ceaiul. Cafenelele mi-au folosit de introducere prin adevărul general valabil că ceaiul este o băutură servită în locuri publice.

În larmă, în lumini obscure, în ambianțe agreabile, îmi place să mă așez cu o carte și cu un ceai în față. Nu cunosc protocolul cafenelelor românești, dar a cere un ceai de tei sau mușețel îmi confirmă dacă persoana din fața mea are sau nu are capacitatea de a fi expresiv.

Am observat mirare, amuzament, stinghereală și am primit un răspuns negativ.

– Nu avem tei.

Mă consolează cu un ceai de mentă sau cu o listă întreagă de ceaiuri africane sau indiene pe care le refuz dacă eu poftesc ceai de tei sau mușețel.

Planul lor de funcționare e greșit. Pe fiecare masă, generalizez acum, meniurile sunt în limba engleză sau și în limba engleză. O adaptare după norme europene. Asta înțeleg. Dar vedeți dumneavoastră, mi-e imposibil să-mi imaginez un scenariu cu un englez sau cu un indian, aflați în vizită la Timișoara, căutând o cafenea unde să soarbă ceva cald, iar cererea lor să fie un ceai englezesc sau unul indian. Pe cuvântul meu de călătoare că or să ceară un ceai românesc.

Eu când am fost în Africa am băut ceai african, în Anglia, ceai englezesc și am deprins savoarea ceaiului negru cu lapte, dar în Anglia, nu în România.

Orice străin care ajunge în România, caută locuri, produse, obiceiuri, arhitectură din acest spațiu geografic. Vor să ne admire bordeiele, casele în stil brâncovenesc, munții, doresc să mănânce o saramură, să încerce o ie și să savureze un ceai de tei.

Mă puteți contrazice ușor până la a-mi anula discursul prin multe exemple. Mulți oameni, englezi, nemți, francezi, italieni, caută în România cultura din țara lor. Aveți dreptate. Există o asemenea categorie de oameni, unii aparte. Aș băga aici oamenii de afaceri, speculanții, găinarii. Înțeleg prin găinari acei hoți de lucruri mărunte, de exemplu acei crai ofiliți italieni care vin după favoruri sexuale ieftine. Dar aici, care de fapt mi se pare a fi un aci noician, e vorba de parte și nu de întreg.

Valoarea și cultura țin de întreg, părțile susțin completitudinea.

Îi înțeleg pe toți prin motivație, pe oamenii de afaceri, pe speculanți, pe găinari. Își doresc confortul de acasă, dar și ei, la un moment dat, au poftit la un ceai de tei.

– Aș încerca un ceai de tei, zice omul de afaceri, speculantul sau găinarul.

– Nu avem, dar vă putem aduce un rooibos atât de bogat în fier, potasiu, calciu, cupru, magneziu, mangan, zinc etc.

– Dar teiul?

– Ah! Teiul crește pe marginea drumului, e așa comun!

Teiul e comun și românesc. E de aci, de la noi. E bun, e un arbore sacru în unele culturi. Vă rog frumos, domnilor și doamnelor manageri de cafenele, oferiți-ne și ceai de tei.

Vă rog!

Notă: În 1 februarie merg la piesa de teatru În valea cu parfum de tei cu Horațiu Mălăele

Conviețuirea în doi poate fi o reacție

De 26 ian., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

1001449_623222247687933_176004988_nAm gratulat ieri o prietenă care a împlinit 33 de ani. Am început direct cu o glumă. Mi s-a răspuns cu seriozitate, hazul meu fiind astfel nimicit.

Imediat faci și tu 33 de ani!

Urmează să. În iunie.

Ar fi interesant să construiesc un discurs pornind de la răspunsul ei. Deslușesc atâtea semnificații, plăcute și mai puțin plăcute.

În loc de a-mi etala spiritul ludic și libelist (libel= scriere satirică, ca pamfletul, dar mai violentă), o să prezint, succint, ce am reușit să fac din mine până la 33 de ani.

Am încheiat lupta împotriva formelor și tradițiilor consacrate. Am pășit lateral suficient cât să le fac loc, dar să nu mă agaseze.

L-am descoperit pe Freud, Darwin și Dawkins. Am șanse crescute cu ei să ajung la bătrânețe potolită sufletește.

Mi-am crescut stima de sine.

Am ajuns la concluzia că viața nu are sens. Și sunt liniștită cu momente intense de fericire. În sfârșit am o atitudine care neutralizează cerințele societății și ale familiei.

Viața are ce sens îi dau eu sau ce sens îi dă fiecare individ. Dacă am cititori puritani, aici ar fi cazul să mă părăsească. E tot o formă de iubire.

Sensul vieții nu constă în perpetuare, în a face un copil, în a construi un cămin. Mințile slabe cred asta, dar suntem antrenați și programați să ne dorim fără să ne punem întrebări. Presiunea ne provoacă să reacționăm. Copiii pot fi reacții, conviețuirea în doi poate fi o reacție.

Dacă ne-am permite într-adevăr să ne detașăm de toate aceste imperative sociale, nu ne-ar mai ofensa lipsa unui sens.

Care e sensul vieții?

Sensul vieții, în momentul acesta, stă în a găsi undeva în România trei traduceri, Dawkins, Lacan și Oscar Wilde, și vreo trei sau patru rochii negre. Când mă lovește pofta de rochii negre, orice înțeles se clatină.

Pe rând, în funcție de vârstă sau nevoi, am deplasat semnificațiile vieții. Am simțit povara cerințelor societății și am reacționat de cele mai multe ori. Nu am făcut avort sau am făcut avort după putreziciunea organizării sociale. Am rugămintea să nu fiu atacată. Când nu înțeleg nimic, înjur, iar Dunia e așa o doamnă. Își impune.

Când o să împlinesc 33 de ani o să fiu o fărâmă mai liniștită ca azi. Viața a devenit suportabilă și respectabilă. Sunt capabilă să respect ce înțeleg.

Exemplu de înțelegere: bunul simț.

Și chiar îl înțeleg. Excelez.

Scriitorii, eleganță, gust, stil

De 25 ian., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

46562_503332319676927_54015481_nAnul trecut, spre final, am anunțat un proiect. #cumseîmbracăscriitorii

Am adus la cunoștință intenția mea, am notat câteva informații și am lăsat să treacă timpul cu speranța că am reușit să fixez subiectul și să vă fac curioși.

Să ne reamintim.

Doresc să dezvolt acest proiect din mai multe motive. Motivele le împart în principale și secundare.
O importanță deosebită ocupă planul meu de a face vizibili scriitorii. La fel de central este și gândul de a obișnui oamenii cu individualitățile pertinent creatoare.

Omul este o ființă profund socială. Scriitorii se află peste tot în jur, la brutărie, la piață, la cafenea, la Taxe și Impozite.

Ajung la miez. Cum îi vedem pe scriitori, cum îi percepem? Două întrebări, două răspunsuri.

Îi vedem, pe cei mai mulți, modest îmbrăcați, cu haine lipsite de culoare și învechite. Știți ceva? Unii dintre ei se prezintă așa. S-a împământenit ideea că scriitorii se îmbracă prost. Cu rădăcinile astea vreau să mă răfuiesc.

Îi percepem zăpăciți, lipsiți de simțul realității sau cu o aură de Ziditor.

Oricum ar fi, o reacție comună și frecvent întâlnită este retragerea. Oamenii se îndepărtează. Nu ascund faptul că unii se bucură. Interacțiunea generează neliniște, iar scriitorii manifestă tulburări de tot soiul.

Am răspuns la întrebări. Am făcut distincția a vedea/a percepe.

Mai departe o să discutăm despre articolele de îmbrăcăminte. Aș simți o bucurie uriașă să provoc, dacă nu o să reușesc să modific, o schimbare de atitudine. Scriitorii cunosc eleganța, îmbrăcămintea făcută cu gust, distincția în stil.

Firește, au nevoie de ajutor.

Pentru ajutor, am apelat la Anca Bardaș, Diana Bobar, Irina Schrotter, Adrian Oianu și Adelina Ivan. Lista nu este exclusivă, este un punct de pornire. Au acceptat până acum Anca Bardaș și Diana Bobar.

Am aprobare și într-un text viitor revin cu Anca Bardaș și viziunea ei despre cum se îmbracă scriitorii.

Cobai: Dunia

Femeia pretențioasă la măritat

De 22 ian., 2016 3 Trăiri afective ale mele 0

12626014_1125628840780602_1512149286_nAm terminat de curând lectura cărții Arhitectura fericirii de Alain de Botton. Pe ultimele pagini am regăsit cuvântul legitima.

Mi-a atras atenția. L-am recitit, l-am pipăit pe hârtie, iar azi scriu despre el. Am găsit un posibil răspuns la frământările mele. Evit uneori să scriu despre un subiect sau altul deoarece simt că nu există nimeni sau nimic care să demonstreze justețea celor spuse de mine. Nu mă simt nici o autoritate în domeniu. Intru pe teritoriul psihologiei, aspir spre creația artistică, mă folosesc de filozofie și mă atrage fizica cuantică.

De copil am descoperit limitele. Nu am avut voie să vorbesc în fața adulților. La școală prea puțini profesori au practicat educația fără apelul la cruzime sau umilință. La facultate am devenit refractară și idealistă, iar tinerețea mi-o petrec lovindu-mă de atitudinea dar cine ești tu ca să vorbești?!

Cine sunt eu?

Prefer să scriu în continuare despre ce o să fac. Să ne mutăm atenția spre acțiune, pasivitatea rareori și-a dovedit utilitatea.

O să mă legitimez. Cum o să fac asta? O să construiesc orice discurs doresc, iar argumentele o să stabilească importanța sau futilul subiectului dezbătut.

Mi-ar plăcea acum să aduc în față un anumit tip de femeie. Femeia pretențioasă la măritat. Să numim momentul oficierii căsătoriei punctul zero. Pentru a ajunge în acel punct, orice femeie trebuie să fie exigentă. Ți-ai mutat generalul în individual, iar lumea întreagă se reduce la un cămin, o familie, un copil. Nu mai există fericire fără ele. Noica zice ceva asemănător când dă un exemplu de o boală spirituală.

Da. Pentru că ceea ce am descris este o boală. Omul e tare chinuit de când începe procesul de educație, iar femeia e de-a dreptul nenorocită. Ne bagă în cap de mici, prin povești, prin învățături și precepte morale că există un suflet pereche, că fericirea e posibilă doar în cuplu, că un copil binecuvântează.

De-a lungul vieții, rar s-au potrivit toate, iar nepotrivirea ne-a provocat să ne pedepsim prin a greși dacă nu putem să fim după cum ne-am dori să fim.

Să încerc o simplificare. Nu putem să ne trăim viețile după poveștile cu Albă ca Zăpada, dragile mele femei. Societatea actuală constituie manualul de supraviețuire. Fericirea constă în cerințele prezentului. Prezentul nu cere virginitate, căsătorie, acceptarea abuzului sexual sau fizic, compromisul individului pentru copil. Copilul este un individ.

Repetați! Copilul este un individ. Nu-l tratați ca pe un imbecil, nu-i dați lecții de nefericire. Comun tuturor epocilor a rămas bunul simț. Umanitatea asta a pretins, și asta pretinde: bunăvoință pentru fiecare.

Păcat nu există. Biblia vă spune că da. Biblia a fost și ea un strașnic suport pentru niște vremuri în care nu se descoperise penicilina. Nu mai murim de la răceală, nu mai murim că ne băgăm andrelele în uter, nu mai murim la naștere. Biblia vremurile alea le-a servit.

E doar o gândire greșită. Trăim azi după normele epocilor trecute. Astfel, unele femei îl așteaptă de Făt Frumos. Se dedică unui individ dubios, un exemplu, pentru că nu mai este posibil un al doilea. Sau dacă deja a fost posibil, al treilea ar fi sigur biletul spre Iad. Iadul există, l-am văzut. Se numește Auschwitz-Birkenau și l-a creat omul. Raiul și Iadul sunt doar proiecții ale psihicului uman.

Trec ani din viața femeii așteptând mare iubirea sau suportând în numele marii iubiri. O iubire mare se construiește. Pentru a construi, ai nevoie de experiență. E o treabă de inginerie până la urmă. Priviți marile clădiri. La Rotonda a lui Palladio! Nu cred că Palladio a devenit Palladio de la primul edificiu ridicat.

Și am ajuns la femeile pretențioase la măritiș. Ajung la 30 de ani nemăritate. Încă au puterea să se consoleze că nu au copii. Prietenele se transformă în ceasuri. Tic-tac, îți reamintesc de fiecare dată într-o poză voită inocentă, că timpul trece.

Debut de nevroză. Nu mai vrei să știi nimic de realitate. Pe chip, ridurile de expresie capătă nuanțe plastice care traduc răutatea. De la 35 de ani psihoza povestește în locul nevrozei. Ai înlocuit realitatea, crești pisici sau salvezi câini, sau te dedici orfanilor. Pentru că ți-ai trăit viața nepotrivit, cu omul nepotrivit.

Toți recunoaștem relațiile nepotrivite, doar că rămânem pentru a ne pedepsi pentru ce nu putem fi. Am putea fi fericiți dacă nu am mai permite unor norme vechi să ne ghideze viața.

Viața se trăiește cu bun simt, bunăvoință și toleranță. În orice epocă, în orice țară civilizată sau mai puțin civilizată.

Bun simț. Bunăvoință. Compasiune. Toleranță.