Mă declar mare amatoare de cafenele. Nu ignorați adjectivul, vă rog. Cafenelele, în orice societate și în orice regim politic, dispun de o forță motrice acaparatoare pentru clienți.
Aproape întotdeauna, cei mai mulți dintre noi ridicăm capul când auzim că se deschide ușa. Întoarcem același cap când auzim un zgomot asurzitor de la bar. Vasele de porțelan încă mai cad de pe tăvi.
Mă amuz cu bagatelizarea forței motrice. Fizica nu m-ar ierta, dar știința nu cere socoteală, iar materia nu mă poate mustra.
Oricât de distrată par, vă atrag atenția că acest text are ca subiect ceaiul. Cafenelele mi-au folosit de introducere prin adevărul general valabil că ceaiul este o băutură servită în locuri publice.
În larmă, în lumini obscure, în ambianțe agreabile, îmi place să mă așez cu o carte și cu un ceai în față. Nu cunosc protocolul cafenelelor românești, dar a cere un ceai de tei sau mușețel îmi confirmă dacă persoana din fața mea are sau nu are capacitatea de a fi expresiv.
Am observat mirare, amuzament, stinghereală și am primit un răspuns negativ.
– Nu avem tei.
Mă consolează cu un ceai de mentă sau cu o listă întreagă de ceaiuri africane sau indiene pe care le refuz dacă eu poftesc ceai de tei sau mușețel.
Planul lor de funcționare e greșit. Pe fiecare masă, generalizez acum, meniurile sunt în limba engleză sau și în limba engleză. O adaptare după norme europene. Asta înțeleg. Dar vedeți dumneavoastră, mi-e imposibil să-mi imaginez un scenariu cu un englez sau cu un indian, aflați în vizită la Timișoara, căutând o cafenea unde să soarbă ceva cald, iar cererea lor să fie un ceai englezesc sau unul indian. Pe cuvântul meu de călătoare că or să ceară un ceai românesc.
Eu când am fost în Africa am băut ceai african, în Anglia, ceai englezesc și am deprins savoarea ceaiului negru cu lapte, dar în Anglia, nu în România.
Orice străin care ajunge în România, caută locuri, produse, obiceiuri, arhitectură din acest spațiu geografic. Vor să ne admire bordeiele, casele în stil brâncovenesc, munții, doresc să mănânce o saramură, să încerce o ie și să savureze un ceai de tei.
Mă puteți contrazice ușor până la a-mi anula discursul prin multe exemple. Mulți oameni, englezi, nemți, francezi, italieni, caută în România cultura din țara lor. Aveți dreptate. Există o asemenea categorie de oameni, unii aparte. Aș băga aici oamenii de afaceri, speculanții, găinarii. Înțeleg prin găinari acei hoți de lucruri mărunte, de exemplu acei crai ofiliți italieni care vin după favoruri sexuale ieftine. Dar aici, care de fapt mi se pare a fi un aci noician, e vorba de parte și nu de întreg.
Valoarea și cultura țin de întreg, părțile susțin completitudinea.
Îi înțeleg pe toți prin motivație, pe oamenii de afaceri, pe speculanți, pe găinari. Își doresc confortul de acasă, dar și ei, la un moment dat, au poftit la un ceai de tei.
– Aș încerca un ceai de tei, zice omul de afaceri, speculantul sau găinarul.
– Nu avem, dar vă putem aduce un rooibos atât de bogat în fier, potasiu, calciu, cupru, magneziu, mangan, zinc etc.
– Dar teiul?
– Ah! Teiul crește pe marginea drumului, e așa comun!
Teiul e comun și românesc. E de aci, de la noi. E bun, e un arbore sacru în unele culturi. Vă rog frumos, domnilor și doamnelor manageri de cafenele, oferiți-ne și ceai de tei.
Vă rog!
Notă: În 1 februarie merg la piesa de teatru În valea cu parfum de tei cu Horațiu Mălăele
