Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Dar eu de ce nu reușesc? Momente de chinină

De 21 ian., 2016 4 Trăiri afective ale mele 0

10985903_936475546362600_3964106309286378513_nScriu unele texte pe blog pentru explicații. Mi s-au cerut puține de-a lungul anilor, dar mă simt responsabilă să ofer uneori lămuriri.

Există un punct sensibil în construcția Duniei. Subiectele abordate, discutate, aruncate, mâzgălite dețin puțină forță de atracție. Iar eu, creatoarea de conținut, nu vreau să țin cont de senzațional, de chestiunile fermecătoare care aduc trafic.

Mi-a intrat în cap de la început semnificația blogului: calitate.

E adevărat, poziția deosebită la care țintesc, a pricinuit momente de chinină. Zile întregi de amar și chinuri sufletești. M-am făcut vinovată și de enorma greșeală de a mă compara. Dar eu de ce nu reușesc?

Întrebarea, stupidă, recunosc, e firească în orânduirea mea ca individ în societate. Mi-am dorit și încă îmi doresc să fiu considerată o persoană care-și folosește creator intelectul. Sunt stăpânită de tendința de a mă face diferită de ceilalți. Mă simt deosebită, chiar și atunci când a fi deosebit se suprapune peste un portofel gol.

M-am ambiționat în această atitudine. Accept compromisul sub formă de granule homeopate. Citiți așa: până nu se îmbolnăvește blogul de cancer, nu consimt chimioterapia.

Ce înseamnă chimioterapia în context? A discuta despre:

1. parenting
2. comunitatea gay
3. biserică
4. lipsa de eficiență a poliției române
5. dezgustul față de România
6. critică aspra despre primitivismul celorlați
7. etc

Notă: am vorbit despre fiecare subiect pe blog, dar nici unul nu a dominat. Stăpânirea îmi repugnă în orice formă întâlnită.

Am ales să aduc în fața cititorilor, aproximativ 100 de unici pe zi, subiecte care îmbunătățesc individul. Calitatea vine de la o cunoaștere personală, iar excepționalul de la depășirea propriilor limite. Ne construim caracterul pentru a depăși personalitatea. Ne naștem cu însușiri pentru a le înnobila cu deprinderi.

Amprentă pentru identificare putem să lăsăm și cu propria viață.

Am amintit de unicii pe zi. Am considerat necesar în urma mai multor întrebări primite, un fel de chestionar pentru verificarea mea ca posibil mijloc de promovare. Am permis să fiu folosită. O să mai permit.

Aprob prin condiționare. Nu renunț la cursul de filozofie povestită sau ziua culorii. Da, alungă cititorii, posibilii clienți ai celor care văd în mine un mijloc de promovare. Dar ce să fac?!

O să vă povestesc ceva, o să mă înțelegeți mai ușor.

M-am trezit într-o dimineață, una neobișnuită prin ora la care mă aflam încă în așternut. M-am întins, m-am alintat și am rămas pe loc. Ce dimineți fericite! Am apucat telefonul și am verificat mailurile. Unul mi-a atras atenția imediat. Inboxul conținea numele lui Basarab Nicolescu.

Ce înseamnă asta?

Pentru doamnele fashion, un mail de la Victoria Beckham. Pentru microbiști, un mail de la Ronaldo. Pentru arhitecți, un mail de la Le Corbusier, dacă ar mai fi în viață etc.

Basarab Nicolescu și-a luat un minut și mi-a scris. Asemenea mulțumire mai încerc la aprecierile profesorului Ilie Gyurcsik. Nu-mi imaginez o răsplată mai potrivită pentru activitatea blogului, pentru mine ca individ.

Înainte să mă întrebe cineva. Nu, nu-mi pun nici o hârtie în portofel, dar îmi umplu o zi întreagă cu o stare de bine. Zâmbesc, ofer îmbrățișări și vorbe frumoase. Mă simt un om bun și sunt unica responsabilă. Eu îmi doresc asemenea satisfacții și nu vreau să renunț la ele.

Întreg textul constituie o justificare.

Am 100 de unici pe zi, un mail de la Basarab Nicolescu, aprecieri de la Ilie Gyurcsik și multe mesaje de admirație.

Îndemn: folosiți-mă cu exigență, sunt o snoabă intelectual.

Recunosc.

O casă ca mine, Tricoul Inteligent

De 19 ian., 2016 0 Trăiri afective ale mele 0

12523068_1120670511276435_3008241834123352019_nÎn anul II de facultate am avut domiciliul în Complexul studențesc, căminul 21. Am ocupat, într-o cameră de cinci persoane, patul de sus. Pare greu de crezut, dar am reușit să am intimitate. Raftul l-am umplut de cărți și m-am separat de colega de lângă. În colțul acela avem parte de singurătate. La mijlocul semestrului, am simțit nevoia să fac spațiul și mai mult ca mine. O casă ca mine a devenit posibilă și vizibilă prin apariția multor citate pe pereți.

Am oferit pereților personalitate, iar reacțiile s-au ivit. Am primit o nouă etichetă: idealistă. Mesajele constituiau o confirmare că simțul realității e pierdut. Am pierdut dreptul de a formula o părere. Păreri am despre orice, dar în urma unei castrări simbolice, nu am mai avut dreptul să vorbesc cu voce tare.

M-am bucurat puțin. Rareori vorbesc convingător și frumos.

La ani distanță, un deceniu, am mutat mesajele de pe pereți, pe tricouri.

Am creat Tricoul Inteligent.

Tricoul Inteligent mă ajută să-mi țin firea. Am citit mult și nu intenționez să mă opresc. Am descoperit între paginile cărților puterea de seducție a cuvintelor, forța de a reține atenția, capacitatea de a provoca reverii.

M-am exprimat pretențios și rococo?

Sunt pretențiosă și extravagantă. Aspir spre fastuos cu Tricoul Inteligent. Muncesc sârguincios la imaginea Duniei. Tot ce e mai bun păstrez pentru ea.

Anul trecut, începând cu luna septembrie, am imprimat 22 de mesaje. Ce nume o să descoperiți la citate?
Vă las o listă: Freud, Jung, Dawkins, Hawking, Gyurcsik, Derrida, Platon, Lucian Boia.

Mă încăpățânez să demonstrez că lumea cărților este uluitoare. Plictisitoare vine cu aceeași terminație, știu. Tu știi, el știe, voi știți. Dar e doar fonetică.

Lumea cărților e uluitoare. Tricoul Inteligent stă ca variabilă independentă în fața dumneavoastră. Un argument pentru o reacție, o dorință de a cunoaște ceva nou și neobișnuit.

Pregătesc un alt set de mesaje. O să creștem. Vreau să cresc cu Dunia, să creștem mari și frumoase, dar mai ales inteligente și pretențioase.

Am un creier. Doresc să-l folosesc.

Am un creier. Doresc să provoc.

Valoarea are o singură monedă, și aceea e gândirea. Platon

Tricoul Inteligent Dunia.

Sex, alcool, droguri, muzică și cărti

De 14 ian., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , 0

12539985_1121102987899854_884350849_nAți încercat vreodată să vă imaginați dezechilibrul? O imagine ar fi bună. Când m-am avântat în scenarii, am vizualizat o aruncare în gol de pe un pod sau un leșin cauzat de o emoție puternică.

Firește, nu am experiența aruncării în gol, dar am verificat leșinul. Când am deschis ochii, sunetele deja le recuperasem, voiam să mă îndepărtez cât mai repede de larma din jur. Mă simțeam lovită de sunetele și conturul siluetei aplecate asupra mea. N-am fugit din lipsa forței fizice. M-am retras. La exterior, o mișcare abia vizibilă, la interior, reflux. O descreștere plină de vertij. M-am ridicat și am mers drept, fiecare mușchi executa ordinul de deplasare. În mine, senzația de lipsă de echilibru.

Starea mea în urma leșinului o găsesc asemănătoare stărilor sufletești traversate de cineva care tocmai s-a despărțit de partener. Dezechilibrul de la interior modifică inclusiv mersul. La un prieten proaspăt separat, am observat mersul într-o ureche. Părea că pândește rotirea pământului. E oarecum firesc. Corpurile se atrag în funcție de masa lor. Ei bine, masa corpului uman stă și în măreția lui psihică.

Da, psihicul uman, atât de ignorat și de disprețuit de oameni! Eu nu fac asta. Mie mi-e frică de psihic, mai ales de partea inconștientă deoarece sunt conștientă că port deasupra gâtului cea mai letală armă umană. De acolo au ieșit miturile, legendele, teoriile, filozofia, știința cu bomba atomică.

Aș îndrăzni să înaintez o reprezentare a lumii ca un imens creier care ne conține pe toți. Creierul este unicul nostru prieten și cel mai de temut dușman. Lumea nu fucționează după planuri sau un plan, nu are un arhitect decât în lojile unor bărbați mari care nu au renunțat la joaca cu săbiile pe stradă și le-au turnat în preocupări spirituale pentru a se feri de instanța dură a supraeului care râde de grijile infantile ale eului.

E înfiorător când se atentează la măreția unui om. Prin convingeri clătinate, prin obiceiuri răsturnate, prin ritualuri întrerupte, prin mutarea zonei de confort, omul nu mai știe să fie om. Nu mai știe ce să facă cu el, iar timpul pare să-l ucidă. Sufocat de spațiu, atacat de timp, începe să meargă într-o ureche.

Cei mai mulți ne revenim. Se face apel la: sex, alcool, droguri, muzică, cărți. Fiecare după el. O revenire după chip și asemănare. Din acest punct, după ce ai ales, vine confruntarea impusă de judecăți, critica sau gura lumii. S-o numim gura lumii. Gura lumii îți impune un plan de apărare. Devenirea poate fi pozitivă sau negativă.

Reconstrucția măreției se impune sau pierim. Programați suntem să luptăm pentru supraviețuire. Puțini aleg moartea, de aceea ne trasformăm în soldați. Asta ar explica senzația că toți oamenii se răfuiesc între ei.

Sex, alcool, droguri, muzică și cărti sau lumea.

Ce fel de oameni o să fie copiii noștri

De 13 ian., 2016 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

12476217_1120530014623818_720944002_nM-am uitat la un film aseară, The Martian cu Matt Damon. Am admirat cu tristețe frumusețea universului. Nu o să explic de ce m-am simțit mâhnită, cred sincer că o să fiu înțeleasă. Unii cel puțin or să aibă o idee clară la ce mă refer.

Am privit cu stimă și bucurie personajul Mark Watney. Și mi s-a făcut frică. Inteligența te ține în viață. Ce aș fi făcut eu în locul lui? Aș fi murit.

Nu o să călătoresc niciodată în spațiu, nu sunt atât de inteligentă. Sunt însă suficient de inteligentă. Mă simt. De copil am participat la lărgirea minții. La început din plictiseală, apoi din curiozitate și am continuat din felul de a fi.

Stările sufletești conflictuale, momentele de amărăciune, dezorientare și furie, zilele de repaus în care abia îmi mut trupul dintr-un loc în altul doar pentru inactivitate fizică și intelectuală m-au convins că nu mi-am făcut nici o favoare hrănindu-mi judecata.

Ce să fac cu tot ce am strâns în mine? (o exprimare afectată, nu mă interesează răspunsul).

Am urmărit filmul de pe canapea. Confortabil așezată, liberă în mișcări ale trupului, s-a clintit mintea. Brusc, am suprapus peste lupta de supraviețuire a personajului, lupta înverșunată a mamelor actuale de a-și crește copiii.

M-am întrebat, o întrebare retroactivă, ce fel de oameni o să fie copiii noștri? Educația noastră pornește de la o respingere. Dezaprobăm acțiunile părinților noștri în felul în care ne-au crescut. Eu una o fac. Am înțeles, dar cel mai greu mi-a fost să accept factorii. Ne-au crescut după putințe intelectuale, dar mai ales financiare.

În personalitatea individului, factorii contează. Epoca imprimă sufletul.

Exprim bunăvoință sau îmi doresc să o exprim. Îmi privesc mai mult mama sau tatăl. Le las uneori câteva secunde avans înainte să izbucnesc.

O scenă casnică: ne așezăm la masă, mama participă. Mara, fetița mea, mănâncă puțin și anunță că s-a săturat. Dezaprob mesele ei frugale, dar îi permit să se ridice. Înainte de asta, aproape întotdeauna aud: nu-mi place cum mănâncă fata asta! De fapt nu mănâncă deloc. E așa slabă!

Mama mea mi-a oferit mai multă libertate decât i-a fost oferită. Și ea a respins, într-o oarecare măsură, educația părinților ei. Mi-a permis să mă desfășor cel mai mult unde ea a fost oprită. Am avut voie să am iubiți, să-i prezint acasă. Am avut voie să ies seara cu prietenele în oraș și să revin acasă la răsăritul soarelui. Am avut voie.

Un scenariu asemănător aș putea nota și în ceea ce-l privește pe tata. E suficient să subliniez că fiecare individ devenit părinte, își educă copilul dintr-o limitate a lui din copilărie. În acest punct pot să primesc multe dezaprobări. Sper să nu mă condamne nimeni.

Nu mă descurajez. Merg din nou pe exemple. Mara mea a avut voie să deseneze peste tot prin casă: pereți, mobilă, parchet. Eu nu am avut privilegiul. La fiecare serbare a Marei, tatăl ei este prezent. Mama lui a ratat serbările. Tot ce a contat pentru noi, ce ne-a afectat și impresionat în copilărie, le-am trasformat ca adulți în determinații vitale. Le-am dat sens. Într-o viață lipsită de sens, ceea ce ne afectează capătă semnificații.

Ce oameni o să fie copiii noștri? Ce o să ne reproșeze? Cum îi afectăm prin acțiuni, comportament și atitudine? Facem bine și greșim. Nu cunosc măsura, nu-mi dau cu părere. Mara o să-mi semnaleze cât am greșit și cât am procedat bine.

Mara adultă. Până la maturitatea ei, mama are timp să crească. De îmbătrânit, toți o facem, dar unii nu cresc.

O să-mi fac în continuare favoarea de a crește.

Cresc pentru a crește. Răsplata mi-ar fi un copil fericit. Să fie alți copii ai mamelor de azi medici, profesori, ingineri. Eu vreau un copil fericit.

Ce a ajuns copilul tău?

Fericit.

Cucu! Frații se ceartă pe avere

De 11 ian., 2016 0 Trăiri afective ale mele 0

401981_370490626294431_1155968967_nFemeia deschise ochii. Nu se mișcă. Afară, o noapte murdară. Se împinse în saltea. Voia să se afunde în materia moale.
Închise ochii la loc. Poate o să mai aibă noroc de cinci minute.
Un gângurit și niște piciorușe ridicate în aer îndepărtară ultimul gând. Mijea de ziuă. Se ridică din pat și păși fără nici o participare a voinței spre pătuț. Luă în brațe fetița și o așeză la sân. Poate o să mai aibă noroc de cinci minute.
Dar fetița sugea vorace. Intensitatea alunga oboseala. În jumătate de oră, fetița dormea cu un zâmbet de satisfacție pe chip.
Mama coborî din pat și se duse la baie. În încăperea lipsită de lumină, miros de tămâie. Ridică din sprâncene. Nu era un miros tocmai obișnuit. Nasul și buzele își schimbară forma. Inspirație și un botic alungit.
Aprinse lumina. Obiectele la locul lor. Mirosul persista. Vru să se repeadă să caute prin dulapuri, dar se opri. Nu ar fi descoperit nimic, iar emanația îi oferi o stare de bine. Fără să mai fie curioasă de sursa mirosului de tămâie, dădu drumul la apă.
Repede, să apuce să facă un duș.
Se ștergea când gângurelile se impuseră. Lângă pat, mama îi oferi micuței degetele arătătoare. Șase luni jumătate. Stătea deja în fund, dar sprijinită. Construia în fiecare dimineață un fort de perne în jurul ei. Începeau.
– Cucu! Mama își acoperea chipul.
– Bau! Mama își redescoperea chipul.
Râsete. De fiecare dată, fără nici o excepție.
– Cucu! Dispariție.
– Bau! Apariție.
Râsete peste râsete. Mama pleacă uneori, dar se întoarce întotdeauna. Acum îi dădu voie să-i studieze nasul. Fetița trăgea, lovea, râdea, apuca cu gurița, o bălea.
O dimineață obișnuită. Până la zece. De la zece la doisprezece, fetița dormea. Trăgea ușa de la camera copilului când a auzit o voce care o striga. Bunica fetiței, mama soțului.
Au discutat fleacuri la o cană de ceai. Ea mai mult a ascultat. A râs, a zâmbit, a răspuns la întrebări. Cumințenia în dialog nu a ferit-o de capcană.
– Unicul copil al lui Călin? Cum așa? Noi ne dorim doi copii.
– Doi? Nu. El nu-și mai dorește un copil și nu o să mai facă.
– Dar cum puteți să vorbiți în numele lui?
– Îmi cunosc copilul. Știu că nu mai vrea încă unul. Și el e singur la părinți. Frații se ceartă pe avere. Unul e cel mai bun, ascultă-mă pe mine.

– Dar de ce nu te fuți tu cu el?
O propoziție pe care tânăra femeie nu a mai rostit-o. Un gând nedus la îndeplinire, nerostit. O frustrare fixată pentru un viitor brusc incert.

– Tu ascultă-mă pe mine, o să ai numai de câștigat.

Deja am pierdut. Alt gând nerostit.

Prima dată trebuie să ne iertăm că ne-am născut

De 6 ian., 2016 0 Trăiri afective ale mele 0

12483521_1116300411713445_2049628654_nPrima mea prietena cea mai bună a fost fetiţa care a locuit peste stradă de mine. Am 32 de ani şi încă suntem prietene. Ne vedem rar, dar de fiecare dată cu drag.

În timp, mi-am făcut mai multe prietene. O altă cea mai bună prietenă a devenit naşa copilului meu.

Cunoscându-mă în toţi anii trecuţi, nu am renunţat la a mă găsi, am ajuns la concluzia că deţin cultul prieteniei. Sistematic am admirat relaţiile de prietenie. Că am pierdut prieteni sau am dezvoltat prietenii noi, nu m-am oprit din a preţui legătura de bunăvoinţă dintre oamenii care-şi hotărăsc afecţiunea şi ataşamentul în afara familiei.

Zilele trecute mi-am zis, într-un monolog nescris al unei opere neexistente, că prietenii ar trebui să fie sfinţi. Legătura de amiciţie să fie considerată infailibilă.

Într-o amintire-ecran, mă văd pe o plajă din Cabo Verde cu o carte de Basarab Nicolescu în braţe. Am descoperit şi pe hârtie o mărturisire pentru cultul prieteniei.

Dacă se întreabă cineva de ce contează atât de mult pentru mine prietenii, am un răspuns pregătit. S-ar putea să nu vă placă sau să deranjeze o parte din public. M-am obişnuit cu acuzatia de feministă. Departe de mine să mă păstrez într-o categorie fără să nu întind coarda.

A-ţi face un prieten, ţine şi de o alegere personală într-o perioadă din viaţa individului când părinţii au controlul. Părinţii te îmbracă, te hrănesc, îţi aleg parcurile şi copiii prietenilor pentru joacă.

Scenariul se fragmentează datorită intuiţiei. Tu alegi cine îţi devine cel mai bun prieten. Pentru mine, expresia cea mai firească a libertăţii.

Din copilărie la adolescenţă, te transformi într-un negustor de prietenii, şi o faci cu plăcere şi satisfacţie. Preferi o imagine simetrică a ta în celălalt. Alegi un obiect de admiraţie şi te alegi ca obiect de admiraţie.

În punctul acesta, datorită unghiului din care mi-am luat percepţiile, primesc acuzaţiile de feminism de care am amintit în text. Perspectiva e exclusiv feminină. Prefer să vorbesc dintr-un punct de vedere al femeii.

La un moment dat în viaţă, femeia se căsătoreşte sau îşi construieşte un parteneriat. Vedeţi în acţiunea asta melanjul a două grupuri sociale. Prietenii ei, şi prietenii lui. Cuplul, de cele mai multe ori, intră în conflict cu preferinţele celor două grupuri.

Nesiguranţa. Nesiguranţa de sine, caracterul debil, atitudinea pentru interesele personale, inteligenţa primară sau lipsa inteligenţei emoţionale formează ciorba elementelor conflictuale. Cearta ia dimensiuni. E fix ca mătuşa cea grasă şi nesuferită. Femeile, după ce ţin piept o perioadă, multe se străduiesc, cele mai multe simulează, se lasă adoptate de prietenii bărbatului.

Se conving de dezavantajele propriilor prietenii şi renunţă. Eu văd şi o renunţare de sine. Prietenii, la fel ca iubitul sau soţul, i-ai ales singură. Ţi-ai exprimat o libertate, ţi-ai edificat o iluzie a liberului arbitru.

Părăsirea de bunăvoie a unor oameni din cauza unui bărbat slab care manipuleză pentru a controla e foarte trist pentru mine.

Mi-e aşa drag creierul meu şi aşa trebuincioase greşelile mele. Greşelile te duc spre decizii bune. Dezamăgirile ajută să faci trecerea de la percepere la pricepere. Experienţa personală rupe sforile păpuşarului. Iar păpuşarul sunt de fapt păpuşari. Multe sfori avem de rupt în viaţa pentru luciditate. Şi luciditatea nu este o favoare. Viaţa însăşi nu e o favoare, dar trăim intens pasiuni şi admirăm profund frumuseţea.

Cu pasiune şi frumuseţe ierţi.

Prima dată trebuie să ne iertăm că ne-am născut fără să ştim de ce.

Eu încă nu m-am iertat.

Atitudinea oamenilor căsătoriţi

De 5 ian., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

12498965_1115767041766782_2029131848_nAseară, aidoma altor seri, am avut o idee pe care nu am notat-o. Mă cuibărisem bine în aşternut, obrazul se alinta în pufoşenia pernei, iar abandonul în favoarea lenei m-a încântat.

De când am deschis ochii, mi-e clar jocul impus de psihic.

Să ne imaginăm două camere despărţite de un coridor. O reprezentare pentru creierul meu. Pe coridor, un paznic. O camera adăposteşte ideea de aseară. Cealaltă cameră sunt eu azi, lucidă, pregătită pentru activităţi. Uneori se deschide uşa camerei în care se află ideea. Încearcă să treacă.
Paznicul urlă, uşa se închide la loc.

Doar uşi trântite simt la interior.

Vă pot spune, cu certitudine, că subiectul aparţinea cuplului. Dar totul e vag. Mi-e ciudă. Mutasem atât de mult unghiul din care priveam. Atitudine. Cuvântul revine, dar fără conţinut, fără poveste, fără argumente.

Prezentare sau reprezentare. Aici nu sunt sigură că-mi amintesc întocmai.

O să încerc să presupun. Atitudinea oamenilor căsătoriţi ar putea fi un punct fix. Uitându-mi reacţia, reconstruiesc.

Dacă mă pun să fac o analiză oamenilor căsătoriţi, dintr-o anumită perspectivă, s-ar putea să-mi întâmpin victorioasă cugetarea dinaintea adormirii. Ce-mi vine liber şi neforţat în minte când mă gândesc la atitudinea oamenilor căsătoriţi?

Confort, lejeritate, siguranţă. Lejeritatea mă trimite spre o notă negativă. Mai mult spre neglijenţă. Convieţuirea are capcane. Celălalt oferă siguranţă, dar nu reprezintă siguranţa. Oricând poate să plece. Cu oricine. Călcâiul lui Ahile al oricărei relaţii. Puncte sensibile se formează în tot ce creează omul. Parteneriatul este o creaţie a omului. Cultura şi mentalitatea impun diferenţe. Mi se pare atât de obositor periplul din interiorul căsătoriei, încât mi-e limpede şi dragă moartea. La un moment dat vrei să te odihneşti.

Cum armonia şi echilibrul reprezintă punctul sensibil al umanităţii, conflictele, de orice natură, par inepuizabile. Unii se odihnesc prea mult în cuplu, alţii sunt prea perseverenţi.

Categorii: insistenţi, devotaţi până la jertfirea de sine, oportunişti, tradiţionalişti etc.

Am observat, de-a lungul timpului, cu întâietate ultimul an, odihna şi neglijenţa din cuplu. Atitudinea deformată de a-l trata pe celălalt ca pe un bun personal. Celălalt, femeie sau bărbat, fiu sau fiică, reprezintă o fiinţă umană înzestrată cu inteligenţă. Adevărat, majoritatea optează pentru obiceiuri şi stereotipuri. Şi trăiesc cu ele aşijderea legilor universale.

La text o să lipsească concluzia. Habar nu am dacă mă aflu măcar pe urmele ideii de aseară. Nu simt nimic, nu-mi amintesc nimic.

Rămân în margine, ca observator. Ingrată, ştiu.

Nu-mi pasă. O să analizez mai mult, fără critică. Nu există un adevăr, dar există nesfârşite manifestări ale adevărului.

Am un crez: bunul simţ.

Text lipsit de concluzie.

Final.

Tudor Gheorghe îi face şi pe alţii să fie oameni

De 15 dec., 2015 1 Trăiri afective ale mele , , 0

12345478_447799635403850_7527369519330940644_nAm scris mult despre Tudor Gheorghe pe blog. La un moment dat m-am oprit. Am continuat să merg cu entuziasm la spectacole. În rochiile elegante, cu ciorap cu fir subţire, pe tocuri.

Sunt o femeie elegantă şi datorită lui Tudor Gheorghe. Nu ştiu dacă să vă spun de ce. Aş păstra povestea pentru un text separat. Nu mă deranjează să reiau, repetiţia are forţa ei.

L-am auzit, de-a lungul anilor, nu am pierdut nici o reprezentaţie din 2006, evocând toaletele cucoanelor din perioada interbelică. Cu voce puternică, dar privire melancolică, a transmis o rugăminte doamnelor şi domnişoarelor.

Îmbrăcaţi-vă potrivit momentului! Scoteţi rochiile, mănuşile, pălăriile, perlele.

Eu le-am scos. Pe rând, nu sunt adepta pomului de Crăciun în ţinută. Există o excepţie. În 2010, în luna februarie, când Mara mea s-a încăpăţânat să rămână la căldura pântecului până la termen, doctorul meu, îngrijorat pentru mămică şi făt, m-a internat în 11 februarie pentru a mă ţine sub observaţie.

El m-a îngrijit, dar Mara a refuzat să vină. Seara, aveam bilete la Tudor Gheorghe. După ora 17 l-am întrebat pe doctor ce crede despre Mara. Vine sau nu? Că am bilete la Tudor Gheorghe.

Doctorul a râs, m-a mângâiat pe păr şi mi-a dat voie să plec. Cu fluturaşul în mână, într-o salopetă de lână şi cizme moi de piele întoarsă, l-am ascultat pe Tudor Gheorghe. Fără eleganţă, greoie la trup şi minte, am savurat evadarea din zilele mele obişnuite.

Aseară, în timp ce-l ascultam şi îmi doream să se prelungească cât se poate de mult paradigma, sala teatrului, artistul de pe scenă, vocea, detaşarea, starea de bine, iubirea, despovărarea, am înţeles că particip la spectacole atât pentru artist, cât şi pentru om.

Apreciez artistul şi omul Tudor Gheorghe. Dacă l-aş întâlni vreodată, i-aş întinde doar mâna să i-o strâng. Orice cuvânt m-ar ruşina şi l-aş simţi inutil.

Am renunţat să mai scriu despre el. Au scris mulţi atâţia înaintea mea despre Tudor Gheorghe. Aprecieri sau critici, cui îi pasă?!

Tudor Gheorghe se achită atât de onorabil de faptul de a fi om. Şi îi face şi pe alţii oameni. Prin cultură, prin poezie, prin cântec, prin esenţa spaţiului geografic în care ne-am născut.

Ne naştem oameni, devenim români. Pe parcursul vieţii, suntem români şi luptăm să devenim oameni. Poezia şi cântecul ajută. Frumosul ajută.

Am stat aseară faţă în faţă cu frumosul. Frumos manifestat de om, de un om, de Tudor Gheorghe.

Frumos.

Am zis stop nebuniei. Pe moment. Kitsch-ul

De 14 dec., 2015 0 Trăiri afective ale mele , , 0

IMG_8050M-am mutat. Schimbarea domiciliului mi-a prilejuit o reîntâlnire cu cărțile mele. Am rearanjat biblioteca. Am păstrat aceleași criterii în organizare. Nu le discut, nu le aduc în atenția dumneavoastră.

Revederea romantică dintre om și carte, dintre mine și luxoasele mele obiecte, mi-a readus sub ochi un titlu.

Cinci fețe ale modernității de Matei Călinescu. O carte (ne)iubită din cauza dispozițiilor. Pentru orice student la Litere, Cinci fețe ale modernității semnifică bibliografie obligatorie și material pentru examen.

Am citit-o exclusiv pentru examen. Nu mi-a plăcut, dar am reținut ceva nedeslușit în legătură cu fețele ei. Mi-am cumpărat-o, am așezat-o în bibliotecă și am uitat de ea. Cum m-am străduit să-mi uit toate examenele.

Multe examene m-au schilodit sufletește.

Ieri am scos cartea de pe raft. Vagul din anii facultății îl simțeam cum se pierde într-un soi de încântare emfatică.

Eu de aici o să-mi iau niște răspunsuri!

Păream că-mi zic, deși nu mi-am zis.

Am căutat paginile despre kitsch. Exclusiv. O întrebare esențială: cine sunt eu? O întrebare esențial-actuală: sunt eu kitsch?

În adolescență, în urma unei crize existențiale, am avut parte de un episod plin de respingere violentă pentru mediocritate. În facultate, fără să-mi amintesc vreo scenă sau vreo trăire, am acceptat mediocritatea ca parte a ființei mele și am început o muncă a fragmentelor. Pe fragmente pot cunoaște și eu valoarea, eficacitatea, importanța.

Eu zic că am zis stop nebuniei. Pe moment.

În anii care au urmat facultății m-am descurcat excelent. Am pierdut frica de mediocritate. Am început să scriu pe blog. Am depășit greața de nonvaloare și nimic.

Am păstrat îndoiala. Dețin un blog. Nu pot face afirmația că citesc la rândul meu multe bloguri. Urmăresc exagerat de puține. Pentru mintea mea păstrez tot ce e mai bun. Ceva asemănător cu grija mamei pentru puiul ei. Păstrează bucatele cele mai bune.

Spun despre mine că am simțul umorului. Îl pierd fără grație când vine vorba despre hrana minții. Nu citesc orice și surzesc instant la recomandări ale unor persoane considerate neavizate.

Mâzgălesc aici de 8 ani, dar nu am renunțat niciodată să mă chestionez. Ce manifest cu acest blog? Prost gust? Conținut aparent valoros? Aliniere la nevoia unui stat recent democratic?

Cu Cinci fețe ale modernității, capitolul despre kitsch, am găsit răspunsuri.

M-am liniștit.

Cunoașteți cuvântul indecidabil? E așa ingrat. Nici adevărat și nici fals.

Blogul meu nu este adevărat, dar nici fals.

Da, recunosc. Mi-e rușine să folosesc termenul literatură pentru blog, dar sunt nevinovată în intenții. Nu caut să impresionez cititorul și să-i fac plăcere. Nu scriu pentru consum. În loc să mă străduiesc să creez, stau uneori ore sau zile cu mințile rătăcite. Și iese tot prost. Prost gust sau conținut slab.

Oricum ar fi, ființa mea nu manifestă kitsch, tinde spre esență. Dacă mă întrebați ce consider a fi esența lucrurilor, vă îndemn:

Căutați stele pe cer. Priviți-le mai des!