Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Simț enorm și văz monstruos

De 3 feb., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

12660492_1133014096708743_805797103_nAm ajuns aseară la cenaclul Pavel Dan.

Cenaclu, cenacluri, grup de literați, de artiști legați prin afinități estetice, temperamentale, care au aspirații, program estetic comun și, uneori, o publicație proprie; reunire periodică a unui asemenea grup.

Prima lămurire.

A doua lămurire. Cine este Pavel Dan?

O să las un link pentru curioși.

Nu am presupus că cititorii mei cunosc sau au auzit de cenaclul Pavel Dan. Faptul de a presupune, din experiența mea, formează goluri în conștiință. Profesorii fac întotdeauna supoziții. Las că știe de la școală, las că știe de la liceu, iar la facultate las că picăm noi examenul deoarece nimeni nu ne-a explicat diferența dintre scriitor și autor. Năduful meu din primul an de facultate.

Cu o așa strașnică introducere revin la subiect.

Am ajuns aseară la cenaclul Pavel Dan cu ocazia celebrării lui Caragiale. Am primit o invitație pe facebook, iar numele dramaturglui, dar și ale persoanelor invitate să vorbească despre, Ilie Gyurcsik, Eugen Bunaru și Goran Mrakic m-au convins să acționez.

M-am deplasat la Casa studenților. Am frânt rutina zilelor. De obicei, după ora 17 mă retrag de la orice activități și-mi pun costumul de mamă.

Fără costum, în blugi și bluză de mătase Tenue de Saf, am pătruns într-o încăpere plină de cărți. Îmi convin asemenea spații. Le privesc și nu mă simt deloc singură. Deslușesc titluri și rememorez scene la care uit că nu am participat fizic.

M-am așezat cuminte lângă domnul profesor Ilie Gyurcsik. Am zâmbit toată seara. E așa ușor când ți-ai dăruit admirația cuiva. Am ascultat flămândă tot ce s-a vorbit. Despre Caragiale, despre Branislav Nusic, scriitor necunoscut de mine, despre Cehov, umor, dramă, teatru, limbaj, paralogie.

Ah! Mi-e așa dor de unele cursuri, de unii profesori, de un anumit tip de învățătură! La un moment dat aș fi vrut să vorbesc. Mi-am amintit niște vorbe ale lui Camil Petrescu care ar fi adus o dovada în plus în sprijinul agreabilului ca obiectiv al teatrului.

Dar am păstrat tăcerea pentru că nu mă mai săturam să ascult. Mi-a părut rău când s-a pus punct. Între discursurile oamenilor de litere, actorii teatrului Thespis, teatru studențesc din 1965, au interpretat din opera lui Caragiale. În fond, întâlnirea i-o datorăm lui Caragiale și putinței noastre de a ne oferi admirația, căci simț enorm și văz monstruos a fost replica vedetă a serii.

Personal am simțit enorm, rămâne să descopăr cât am văzut.

Parol!

Notă! Am fotografia prin bunăvoința domnului profesor Ilie Gyurcsik, iar eu m-am jucat cu programele deșteptului meu telefon.

Nevoia face să se întâmple totul în viața omului

De 2 feb., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , 0

940850_1132399133436906_7254718352909204828_nSuntem în anul 2016.

Îi trăiesc zilele cu obișnuințe și mentalități. Mă mulțumește societatea în care mă desfășor. M-am născut în anul 1983, dar nu mă încearcă nici o nostalgie după anii copilăriei.

Mi-e bine acum, mi-e bine la superlativ.

Colectivitatea actuală îmi permite să cunosc. Pentru unii nu are nici o semnificație ceea ce am afirmat. Bleah, cunoașterea!

Nevoia. Cel mai puternic cuvânt. El face să se întâmple tot în viața omului și e responsabil de evoluția umanității. De nevoie s-au adunat oamenii în ginți. Să supraviețuiască. De nevoie au inventat uneltele. Să se hrănească. Și așa mai departe până la de nevoie au creat arta. Să aibă experiența frumosului, să participe, alături de natură, la frumusețe.

Și tot de nevoie, oamenii au creat căsătoria. Semnificațiile generale ale traiului comun:

– omul e programat să trăiască în haită;
– perpetuarea speciei;
– controlul modificărilor organice, bolile etc.

Seminificații particulare:

– familia;
– sprijin moral pentru celălalt;
– confort psihic;
– confort financiar;
– căpătuiala etc.

Intenționat am lăsat căpătuiala la final. Sună arhaic, sorescian și te duce cu gândul la îmbogățire. Căsătoria are sau ar trebui să aibă acest scop ineluctabil: îmbogățirea spirituală a celuilalt. Dacă nu se întâmplă, vă întovărășiți cu o persoană nepotrivită. Există multe cazuri unde are loc o transformare, de la potrivit la nepotrivit. Frecvența e mare la cuplurile formate din adolescență. Un drum comun devine drum paralel datorită educației. Omul, ca persoană, trece prin serii de transformări. Cei norocosi, păstrează drumul comun, cei mai puțin norocoși, apucă drumuri diferite.

M-aș bucura să am capacitate și forță de convingere să vă asigur că drumurile separate nu înseamnă înfrângere. Momentul acela e doar o etapa biologică din viața unui individ. Etapele se scurg. Uneori terbil de încet, vizualizați ceasul care se prelinge al lui Dali. Dar cu certitudine va înceta.

Despărțirea poate fi privită ca o posibilitate. Poate fi posibil și poate deveni realitate o ființă în continuă creștere. Prea multe cupluri stau pe loc și nu realizează nici un progres. Copiii devin oglinzile lor.

În 2016 putem divorța sau putem trăi în concubinaj fără să ne copleșească sentimentul de vinovăție sau rușinea. Am trăit 8 ani într-o relație străină de formele legale. Am făcut o fetiță. Nu am fost niciodată împotriva căsătoriei și nici nu am pledat pentru ea. O consider însă o nevoie. Nevoia, cel mai puternic cuvânt, el face să se întâmple totul în viața omului.

Căsătoria este o experiență. O să încerc o comparație: căsătoria este examenul de doctorat. Nu se avântă oricine, dar oricine crede că poate. Profesori doctori numără puțin țara, continentul, lumea întreagă.

Oricum ar fi, trebuie încercată, experimentată activ și renunțat la ea când nu mai îmbogățește. Căpătuiala are o caracteristică: activități multe, multe și nesemnificative pentru îndeplinirea obiectivelor. Obiectivele ating scopul:îmbogățirea.

O frază de final: înfrângerea este o reprezentare, iar omul poartă în sine uneltele de a schimba înfățișările.

E cu putință, e nevoie, nevoia face să se întâmple totul în viața omului.

Eu sunt Simone, chip și amintire

De 28 ian., 2016 0 Trăiri afective ale mele 0

10906161_909464489063706_7048926522335725100_n– Săru mâna, tataie! Ce mai faci?
– Ce să fac, tată, mă odihnesc!
– Mergem la bucătărie? E ora prânzului. Mihnea așază masa.
– Mergem! Dă-mi o mână să mă ridic.

I-am întins mâna, am deschis ușa dormitorului, am închis-o, am deschis ușa bucătăriei, am închis ușa bucătăriei. L-am așteptat să se așeze. Mi-am ocupat și eu locul. M-am simțit privită.

– S-a întâmplat ceva, tataie?
– O cunoști pe Simone?

Pauză.

El aștepta grav și curios.
Eu eram derutată.

– Eu sunt Simone. Cine crezi că sunt?

A ridicat din umeri.

Mi-a uitat tataie chipul, dar nu și amintirea.

Eu sunt Simone, chip și amintire.

De aci, de la noi, ceaiul de tei

De 27 ian., 2016 4 Trăiri afective ale mele , 0

01. TAAM_1 (2)Mă declar mare amatoare de cafenele. Nu ignorați adjectivul, vă rog. Cafenelele, în orice societate și în orice regim politic, dispun de o forță motrice acaparatoare pentru clienți.

Aproape întotdeauna, cei mai mulți dintre noi ridicăm capul când auzim că se deschide ușa. Întoarcem același cap când auzim un zgomot asurzitor de la bar. Vasele de porțelan încă mai cad de pe tăvi.

Mă amuz cu bagatelizarea forței motrice. Fizica nu m-ar ierta, dar știința nu cere socoteală, iar materia nu mă poate mustra.

Oricât de distrată par, vă atrag atenția că acest text are ca subiect ceaiul. Cafenelele mi-au folosit de introducere prin adevărul general valabil că ceaiul este o băutură servită în locuri publice.

În larmă, în lumini obscure, în ambianțe agreabile, îmi place să mă așez cu o carte și cu un ceai în față. Nu cunosc protocolul cafenelelor românești, dar a cere un ceai de tei sau mușețel îmi confirmă dacă persoana din fața mea are sau nu are capacitatea de a fi expresiv.

Am observat mirare, amuzament, stinghereală și am primit un răspuns negativ.

– Nu avem tei.

Mă consolează cu un ceai de mentă sau cu o listă întreagă de ceaiuri africane sau indiene pe care le refuz dacă eu poftesc ceai de tei sau mușețel.

Planul lor de funcționare e greșit. Pe fiecare masă, generalizez acum, meniurile sunt în limba engleză sau și în limba engleză. O adaptare după norme europene. Asta înțeleg. Dar vedeți dumneavoastră, mi-e imposibil să-mi imaginez un scenariu cu un englez sau cu un indian, aflați în vizită la Timișoara, căutând o cafenea unde să soarbă ceva cald, iar cererea lor să fie un ceai englezesc sau unul indian. Pe cuvântul meu de călătoare că or să ceară un ceai românesc.

Eu când am fost în Africa am băut ceai african, în Anglia, ceai englezesc și am deprins savoarea ceaiului negru cu lapte, dar în Anglia, nu în România.

Orice străin care ajunge în România, caută locuri, produse, obiceiuri, arhitectură din acest spațiu geografic. Vor să ne admire bordeiele, casele în stil brâncovenesc, munții, doresc să mănânce o saramură, să încerce o ie și să savureze un ceai de tei.

Mă puteți contrazice ușor până la a-mi anula discursul prin multe exemple. Mulți oameni, englezi, nemți, francezi, italieni, caută în România cultura din țara lor. Aveți dreptate. Există o asemenea categorie de oameni, unii aparte. Aș băga aici oamenii de afaceri, speculanții, găinarii. Înțeleg prin găinari acei hoți de lucruri mărunte, de exemplu acei crai ofiliți italieni care vin după favoruri sexuale ieftine. Dar aici, care de fapt mi se pare a fi un aci noician, e vorba de parte și nu de întreg.

Valoarea și cultura țin de întreg, părțile susțin completitudinea.

Îi înțeleg pe toți prin motivație, pe oamenii de afaceri, pe speculanți, pe găinari. Își doresc confortul de acasă, dar și ei, la un moment dat, au poftit la un ceai de tei.

– Aș încerca un ceai de tei, zice omul de afaceri, speculantul sau găinarul.

– Nu avem, dar vă putem aduce un rooibos atât de bogat în fier, potasiu, calciu, cupru, magneziu, mangan, zinc etc.

– Dar teiul?

– Ah! Teiul crește pe marginea drumului, e așa comun!

Teiul e comun și românesc. E de aci, de la noi. E bun, e un arbore sacru în unele culturi. Vă rog frumos, domnilor și doamnelor manageri de cafenele, oferiți-ne și ceai de tei.

Vă rog!

Notă: În 1 februarie merg la piesa de teatru În valea cu parfum de tei cu Horațiu Mălăele

Conviețuirea în doi poate fi o reacție

De 26 ian., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

1001449_623222247687933_176004988_nAm gratulat ieri o prietenă care a împlinit 33 de ani. Am început direct cu o glumă. Mi s-a răspuns cu seriozitate, hazul meu fiind astfel nimicit.

Imediat faci și tu 33 de ani!

Urmează să. În iunie.

Ar fi interesant să construiesc un discurs pornind de la răspunsul ei. Deslușesc atâtea semnificații, plăcute și mai puțin plăcute.

În loc de a-mi etala spiritul ludic și libelist (libel= scriere satirică, ca pamfletul, dar mai violentă), o să prezint, succint, ce am reușit să fac din mine până la 33 de ani.

Am încheiat lupta împotriva formelor și tradițiilor consacrate. Am pășit lateral suficient cât să le fac loc, dar să nu mă agaseze.

L-am descoperit pe Freud, Darwin și Dawkins. Am șanse crescute cu ei să ajung la bătrânețe potolită sufletește.

Mi-am crescut stima de sine.

Am ajuns la concluzia că viața nu are sens. Și sunt liniștită cu momente intense de fericire. În sfârșit am o atitudine care neutralizează cerințele societății și ale familiei.

Viața are ce sens îi dau eu sau ce sens îi dă fiecare individ. Dacă am cititori puritani, aici ar fi cazul să mă părăsească. E tot o formă de iubire.

Sensul vieții nu constă în perpetuare, în a face un copil, în a construi un cămin. Mințile slabe cred asta, dar suntem antrenați și programați să ne dorim fără să ne punem întrebări. Presiunea ne provoacă să reacționăm. Copiii pot fi reacții, conviețuirea în doi poate fi o reacție.

Dacă ne-am permite într-adevăr să ne detașăm de toate aceste imperative sociale, nu ne-ar mai ofensa lipsa unui sens.

Care e sensul vieții?

Sensul vieții, în momentul acesta, stă în a găsi undeva în România trei traduceri, Dawkins, Lacan și Oscar Wilde, și vreo trei sau patru rochii negre. Când mă lovește pofta de rochii negre, orice înțeles se clatină.

Pe rând, în funcție de vârstă sau nevoi, am deplasat semnificațiile vieții. Am simțit povara cerințelor societății și am reacționat de cele mai multe ori. Nu am făcut avort sau am făcut avort după putreziciunea organizării sociale. Am rugămintea să nu fiu atacată. Când nu înțeleg nimic, înjur, iar Dunia e așa o doamnă. Își impune.

Când o să împlinesc 33 de ani o să fiu o fărâmă mai liniștită ca azi. Viața a devenit suportabilă și respectabilă. Sunt capabilă să respect ce înțeleg.

Exemplu de înțelegere: bunul simț.

Și chiar îl înțeleg. Excelez.

Scriitorii, eleganță, gust, stil

De 25 ian., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

46562_503332319676927_54015481_nAnul trecut, spre final, am anunțat un proiect. #cumseîmbracăscriitorii

Am adus la cunoștință intenția mea, am notat câteva informații și am lăsat să treacă timpul cu speranța că am reușit să fixez subiectul și să vă fac curioși.

Să ne reamintim.

Doresc să dezvolt acest proiect din mai multe motive. Motivele le împart în principale și secundare.
O importanță deosebită ocupă planul meu de a face vizibili scriitorii. La fel de central este și gândul de a obișnui oamenii cu individualitățile pertinent creatoare.

Omul este o ființă profund socială. Scriitorii se află peste tot în jur, la brutărie, la piață, la cafenea, la Taxe și Impozite.

Ajung la miez. Cum îi vedem pe scriitori, cum îi percepem? Două întrebări, două răspunsuri.

Îi vedem, pe cei mai mulți, modest îmbrăcați, cu haine lipsite de culoare și învechite. Știți ceva? Unii dintre ei se prezintă așa. S-a împământenit ideea că scriitorii se îmbracă prost. Cu rădăcinile astea vreau să mă răfuiesc.

Îi percepem zăpăciți, lipsiți de simțul realității sau cu o aură de Ziditor.

Oricum ar fi, o reacție comună și frecvent întâlnită este retragerea. Oamenii se îndepărtează. Nu ascund faptul că unii se bucură. Interacțiunea generează neliniște, iar scriitorii manifestă tulburări de tot soiul.

Am răspuns la întrebări. Am făcut distincția a vedea/a percepe.

Mai departe o să discutăm despre articolele de îmbrăcăminte. Aș simți o bucurie uriașă să provoc, dacă nu o să reușesc să modific, o schimbare de atitudine. Scriitorii cunosc eleganța, îmbrăcămintea făcută cu gust, distincția în stil.

Firește, au nevoie de ajutor.

Pentru ajutor, am apelat la Anca Bardaș, Diana Bobar, Irina Schrotter, Adrian Oianu și Adelina Ivan. Lista nu este exclusivă, este un punct de pornire. Au acceptat până acum Anca Bardaș și Diana Bobar.

Am aprobare și într-un text viitor revin cu Anca Bardaș și viziunea ei despre cum se îmbracă scriitorii.

Cobai: Dunia

Femeia pretențioasă la măritat

De 22 ian., 2016 3 Trăiri afective ale mele 0

12626014_1125628840780602_1512149286_nAm terminat de curând lectura cărții Arhitectura fericirii de Alain de Botton. Pe ultimele pagini am regăsit cuvântul legitima.

Mi-a atras atenția. L-am recitit, l-am pipăit pe hârtie, iar azi scriu despre el. Am găsit un posibil răspuns la frământările mele. Evit uneori să scriu despre un subiect sau altul deoarece simt că nu există nimeni sau nimic care să demonstreze justețea celor spuse de mine. Nu mă simt nici o autoritate în domeniu. Intru pe teritoriul psihologiei, aspir spre creația artistică, mă folosesc de filozofie și mă atrage fizica cuantică.

De copil am descoperit limitele. Nu am avut voie să vorbesc în fața adulților. La școală prea puțini profesori au practicat educația fără apelul la cruzime sau umilință. La facultate am devenit refractară și idealistă, iar tinerețea mi-o petrec lovindu-mă de atitudinea dar cine ești tu ca să vorbești?!

Cine sunt eu?

Prefer să scriu în continuare despre ce o să fac. Să ne mutăm atenția spre acțiune, pasivitatea rareori și-a dovedit utilitatea.

O să mă legitimez. Cum o să fac asta? O să construiesc orice discurs doresc, iar argumentele o să stabilească importanța sau futilul subiectului dezbătut.

Mi-ar plăcea acum să aduc în față un anumit tip de femeie. Femeia pretențioasă la măritat. Să numim momentul oficierii căsătoriei punctul zero. Pentru a ajunge în acel punct, orice femeie trebuie să fie exigentă. Ți-ai mutat generalul în individual, iar lumea întreagă se reduce la un cămin, o familie, un copil. Nu mai există fericire fără ele. Noica zice ceva asemănător când dă un exemplu de o boală spirituală.

Da. Pentru că ceea ce am descris este o boală. Omul e tare chinuit de când începe procesul de educație, iar femeia e de-a dreptul nenorocită. Ne bagă în cap de mici, prin povești, prin învățături și precepte morale că există un suflet pereche, că fericirea e posibilă doar în cuplu, că un copil binecuvântează.

De-a lungul vieții, rar s-au potrivit toate, iar nepotrivirea ne-a provocat să ne pedepsim prin a greși dacă nu putem să fim după cum ne-am dori să fim.

Să încerc o simplificare. Nu putem să ne trăim viețile după poveștile cu Albă ca Zăpada, dragile mele femei. Societatea actuală constituie manualul de supraviețuire. Fericirea constă în cerințele prezentului. Prezentul nu cere virginitate, căsătorie, acceptarea abuzului sexual sau fizic, compromisul individului pentru copil. Copilul este un individ.

Repetați! Copilul este un individ. Nu-l tratați ca pe un imbecil, nu-i dați lecții de nefericire. Comun tuturor epocilor a rămas bunul simț. Umanitatea asta a pretins, și asta pretinde: bunăvoință pentru fiecare.

Păcat nu există. Biblia vă spune că da. Biblia a fost și ea un strașnic suport pentru niște vremuri în care nu se descoperise penicilina. Nu mai murim de la răceală, nu mai murim că ne băgăm andrelele în uter, nu mai murim la naștere. Biblia vremurile alea le-a servit.

E doar o gândire greșită. Trăim azi după normele epocilor trecute. Astfel, unele femei îl așteaptă de Făt Frumos. Se dedică unui individ dubios, un exemplu, pentru că nu mai este posibil un al doilea. Sau dacă deja a fost posibil, al treilea ar fi sigur biletul spre Iad. Iadul există, l-am văzut. Se numește Auschwitz-Birkenau și l-a creat omul. Raiul și Iadul sunt doar proiecții ale psihicului uman.

Trec ani din viața femeii așteptând mare iubirea sau suportând în numele marii iubiri. O iubire mare se construiește. Pentru a construi, ai nevoie de experiență. E o treabă de inginerie până la urmă. Priviți marile clădiri. La Rotonda a lui Palladio! Nu cred că Palladio a devenit Palladio de la primul edificiu ridicat.

Și am ajuns la femeile pretențioase la măritiș. Ajung la 30 de ani nemăritate. Încă au puterea să se consoleze că nu au copii. Prietenele se transformă în ceasuri. Tic-tac, îți reamintesc de fiecare dată într-o poză voită inocentă, că timpul trece.

Debut de nevroză. Nu mai vrei să știi nimic de realitate. Pe chip, ridurile de expresie capătă nuanțe plastice care traduc răutatea. De la 35 de ani psihoza povestește în locul nevrozei. Ai înlocuit realitatea, crești pisici sau salvezi câini, sau te dedici orfanilor. Pentru că ți-ai trăit viața nepotrivit, cu omul nepotrivit.

Toți recunoaștem relațiile nepotrivite, doar că rămânem pentru a ne pedepsi pentru ce nu putem fi. Am putea fi fericiți dacă nu am mai permite unor norme vechi să ne ghideze viața.

Viața se trăiește cu bun simt, bunăvoință și toleranță. În orice epocă, în orice țară civilizată sau mai puțin civilizată.

Bun simț. Bunăvoință. Compasiune. Toleranță.

Dar eu de ce nu reușesc? Momente de chinină

De 21 ian., 2016 4 Trăiri afective ale mele 0

10985903_936475546362600_3964106309286378513_nScriu unele texte pe blog pentru explicații. Mi s-au cerut puține de-a lungul anilor, dar mă simt responsabilă să ofer uneori lămuriri.

Există un punct sensibil în construcția Duniei. Subiectele abordate, discutate, aruncate, mâzgălite dețin puțină forță de atracție. Iar eu, creatoarea de conținut, nu vreau să țin cont de senzațional, de chestiunile fermecătoare care aduc trafic.

Mi-a intrat în cap de la început semnificația blogului: calitate.

E adevărat, poziția deosebită la care țintesc, a pricinuit momente de chinină. Zile întregi de amar și chinuri sufletești. M-am făcut vinovată și de enorma greșeală de a mă compara. Dar eu de ce nu reușesc?

Întrebarea, stupidă, recunosc, e firească în orânduirea mea ca individ în societate. Mi-am dorit și încă îmi doresc să fiu considerată o persoană care-și folosește creator intelectul. Sunt stăpânită de tendința de a mă face diferită de ceilalți. Mă simt deosebită, chiar și atunci când a fi deosebit se suprapune peste un portofel gol.

M-am ambiționat în această atitudine. Accept compromisul sub formă de granule homeopate. Citiți așa: până nu se îmbolnăvește blogul de cancer, nu consimt chimioterapia.

Ce înseamnă chimioterapia în context? A discuta despre:

1. parenting
2. comunitatea gay
3. biserică
4. lipsa de eficiență a poliției române
5. dezgustul față de România
6. critică aspra despre primitivismul celorlați
7. etc

Notă: am vorbit despre fiecare subiect pe blog, dar nici unul nu a dominat. Stăpânirea îmi repugnă în orice formă întâlnită.

Am ales să aduc în fața cititorilor, aproximativ 100 de unici pe zi, subiecte care îmbunătățesc individul. Calitatea vine de la o cunoaștere personală, iar excepționalul de la depășirea propriilor limite. Ne construim caracterul pentru a depăși personalitatea. Ne naștem cu însușiri pentru a le înnobila cu deprinderi.

Amprentă pentru identificare putem să lăsăm și cu propria viață.

Am amintit de unicii pe zi. Am considerat necesar în urma mai multor întrebări primite, un fel de chestionar pentru verificarea mea ca posibil mijloc de promovare. Am permis să fiu folosită. O să mai permit.

Aprob prin condiționare. Nu renunț la cursul de filozofie povestită sau ziua culorii. Da, alungă cititorii, posibilii clienți ai celor care văd în mine un mijloc de promovare. Dar ce să fac?!

O să vă povestesc ceva, o să mă înțelegeți mai ușor.

M-am trezit într-o dimineață, una neobișnuită prin ora la care mă aflam încă în așternut. M-am întins, m-am alintat și am rămas pe loc. Ce dimineți fericite! Am apucat telefonul și am verificat mailurile. Unul mi-a atras atenția imediat. Inboxul conținea numele lui Basarab Nicolescu.

Ce înseamnă asta?

Pentru doamnele fashion, un mail de la Victoria Beckham. Pentru microbiști, un mail de la Ronaldo. Pentru arhitecți, un mail de la Le Corbusier, dacă ar mai fi în viață etc.

Basarab Nicolescu și-a luat un minut și mi-a scris. Asemenea mulțumire mai încerc la aprecierile profesorului Ilie Gyurcsik. Nu-mi imaginez o răsplată mai potrivită pentru activitatea blogului, pentru mine ca individ.

Înainte să mă întrebe cineva. Nu, nu-mi pun nici o hârtie în portofel, dar îmi umplu o zi întreagă cu o stare de bine. Zâmbesc, ofer îmbrățișări și vorbe frumoase. Mă simt un om bun și sunt unica responsabilă. Eu îmi doresc asemenea satisfacții și nu vreau să renunț la ele.

Întreg textul constituie o justificare.

Am 100 de unici pe zi, un mail de la Basarab Nicolescu, aprecieri de la Ilie Gyurcsik și multe mesaje de admirație.

Îndemn: folosiți-mă cu exigență, sunt o snoabă intelectual.

Recunosc.

O casă ca mine, Tricoul Inteligent

De 19 ian., 2016 0 Trăiri afective ale mele 0

12523068_1120670511276435_3008241834123352019_nÎn anul II de facultate am avut domiciliul în Complexul studențesc, căminul 21. Am ocupat, într-o cameră de cinci persoane, patul de sus. Pare greu de crezut, dar am reușit să am intimitate. Raftul l-am umplut de cărți și m-am separat de colega de lângă. În colțul acela avem parte de singurătate. La mijlocul semestrului, am simțit nevoia să fac spațiul și mai mult ca mine. O casă ca mine a devenit posibilă și vizibilă prin apariția multor citate pe pereți.

Am oferit pereților personalitate, iar reacțiile s-au ivit. Am primit o nouă etichetă: idealistă. Mesajele constituiau o confirmare că simțul realității e pierdut. Am pierdut dreptul de a formula o părere. Păreri am despre orice, dar în urma unei castrări simbolice, nu am mai avut dreptul să vorbesc cu voce tare.

M-am bucurat puțin. Rareori vorbesc convingător și frumos.

La ani distanță, un deceniu, am mutat mesajele de pe pereți, pe tricouri.

Am creat Tricoul Inteligent.

Tricoul Inteligent mă ajută să-mi țin firea. Am citit mult și nu intenționez să mă opresc. Am descoperit între paginile cărților puterea de seducție a cuvintelor, forța de a reține atenția, capacitatea de a provoca reverii.

M-am exprimat pretențios și rococo?

Sunt pretențiosă și extravagantă. Aspir spre fastuos cu Tricoul Inteligent. Muncesc sârguincios la imaginea Duniei. Tot ce e mai bun păstrez pentru ea.

Anul trecut, începând cu luna septembrie, am imprimat 22 de mesaje. Ce nume o să descoperiți la citate?
Vă las o listă: Freud, Jung, Dawkins, Hawking, Gyurcsik, Derrida, Platon, Lucian Boia.

Mă încăpățânez să demonstrez că lumea cărților este uluitoare. Plictisitoare vine cu aceeași terminație, știu. Tu știi, el știe, voi știți. Dar e doar fonetică.

Lumea cărților e uluitoare. Tricoul Inteligent stă ca variabilă independentă în fața dumneavoastră. Un argument pentru o reacție, o dorință de a cunoaște ceva nou și neobișnuit.

Pregătesc un alt set de mesaje. O să creștem. Vreau să cresc cu Dunia, să creștem mari și frumoase, dar mai ales inteligente și pretențioase.

Am un creier. Doresc să-l folosesc.

Am un creier. Doresc să provoc.

Valoarea are o singură monedă, și aceea e gândirea. Platon

Tricoul Inteligent Dunia.

Sex, alcool, droguri, muzică și cărti

De 14 ian., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , 0

12539985_1121102987899854_884350849_nAți încercat vreodată să vă imaginați dezechilibrul? O imagine ar fi bună. Când m-am avântat în scenarii, am vizualizat o aruncare în gol de pe un pod sau un leșin cauzat de o emoție puternică.

Firește, nu am experiența aruncării în gol, dar am verificat leșinul. Când am deschis ochii, sunetele deja le recuperasem, voiam să mă îndepărtez cât mai repede de larma din jur. Mă simțeam lovită de sunetele și conturul siluetei aplecate asupra mea. N-am fugit din lipsa forței fizice. M-am retras. La exterior, o mișcare abia vizibilă, la interior, reflux. O descreștere plină de vertij. M-am ridicat și am mers drept, fiecare mușchi executa ordinul de deplasare. În mine, senzația de lipsă de echilibru.

Starea mea în urma leșinului o găsesc asemănătoare stărilor sufletești traversate de cineva care tocmai s-a despărțit de partener. Dezechilibrul de la interior modifică inclusiv mersul. La un prieten proaspăt separat, am observat mersul într-o ureche. Părea că pândește rotirea pământului. E oarecum firesc. Corpurile se atrag în funcție de masa lor. Ei bine, masa corpului uman stă și în măreția lui psihică.

Da, psihicul uman, atât de ignorat și de disprețuit de oameni! Eu nu fac asta. Mie mi-e frică de psihic, mai ales de partea inconștientă deoarece sunt conștientă că port deasupra gâtului cea mai letală armă umană. De acolo au ieșit miturile, legendele, teoriile, filozofia, știința cu bomba atomică.

Aș îndrăzni să înaintez o reprezentare a lumii ca un imens creier care ne conține pe toți. Creierul este unicul nostru prieten și cel mai de temut dușman. Lumea nu fucționează după planuri sau un plan, nu are un arhitect decât în lojile unor bărbați mari care nu au renunțat la joaca cu săbiile pe stradă și le-au turnat în preocupări spirituale pentru a se feri de instanța dură a supraeului care râde de grijile infantile ale eului.

E înfiorător când se atentează la măreția unui om. Prin convingeri clătinate, prin obiceiuri răsturnate, prin ritualuri întrerupte, prin mutarea zonei de confort, omul nu mai știe să fie om. Nu mai știe ce să facă cu el, iar timpul pare să-l ucidă. Sufocat de spațiu, atacat de timp, începe să meargă într-o ureche.

Cei mai mulți ne revenim. Se face apel la: sex, alcool, droguri, muzică, cărți. Fiecare după el. O revenire după chip și asemănare. Din acest punct, după ce ai ales, vine confruntarea impusă de judecăți, critica sau gura lumii. S-o numim gura lumii. Gura lumii îți impune un plan de apărare. Devenirea poate fi pozitivă sau negativă.

Reconstrucția măreției se impune sau pierim. Programați suntem să luptăm pentru supraviețuire. Puțini aleg moartea, de aceea ne trasformăm în soldați. Asta ar explica senzația că toți oamenii se răfuiesc între ei.

Sex, alcool, droguri, muzică și cărti sau lumea.