Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Fiecare cu greșelile lui, eu am ales să fac copil. Cum devin mamă?!

De 9 dec., 2015 1 Trăiri afective ale mele , , , 0

12358354_1100342909975862_296133478_nO să încep cu o glumă. O anunț cu un motiv. Vorba de duh aparține unui prieten gay. S-ar putea să ofenseze sau să producă o ușoară congestie acelora care nu au descoperit că omul normal e o ficțiune. Zice Jung. El a zis multe, dar a publicat. Asta mă face pe mine să vorbesc din cărți. După unii, a vorbi din cărți nu e demn de luat în seamă.

Gluma.

Paranteză. Gluma o privește pe fetița mea, Mara.

Draga mea, fiecare cu greșelile lui, tu ai ales să faci copil.

Chiar acum râd, dar am avut și am simțul umorului.

Am greșit, am făcut copil. De acord, îmi asum slăbiciunea, dar ce fac de aici? Sunt mamă, am născut. Dar cum devin mamă?

Oare mai este nevoie să notez? Nu e suficientă întrebarea – cum devin mamă? – pentru a transmite că nașterea e o situație de fapt trecută și terminată? Rămâi apoi cu un prunc care nici măcar nu are habar că există de unul singur și e incapabil să se separe de mamă ca ființă. Mama e o prelungire a lui. Tot din cărți vorbesc.

Primii doi ani sunt ușori. Nu dormi, schimbi scutece, vomită pe tine, dar rămâne ușor. Înainte de 3 ani încep crizele de nervi. Reamintesc și aici, sunt nervoși din neputință. Nu sunt răsfățați, nu manipulează. Nervozitatea lor constă în luciditatea și claritatea pe care nu o pot exprima prin limbaj. Biologic nu sunt dezvoltați.

După 4 ani, mamele încep să-și simtă respirația. Pentru că încep să respire din nou. În ritmul ăsta se ivește cel mai înfiorător gând. Sunt capabilă să-mi educ copilul? Să fie om? Să fie?

O să trec la destăinuiri. Eu am descoperit cărțile de psihanaliză, meditația, seminariile de comunicare non-violentă de la Centrul Babel.

Mi-e greu, mă simt neputincioasă și așijderea lui Don Quijote. Lupt cu obișnuința oamenilor mari, iar oameni mari puteți citi cu sensul de adulți, dar și cu sensul de personalitate, de a considera acțiunea a avea superioară acțiunii a fi.

Între a avea și a fi se află devenirea femeii în mamă. E cu putință să nu ne fixăm exclusiv pe hrană, îmbrăcăminte, jucării și limbi străine?

Hrana: nici un copil nu moare de foame.

Îmbrăcăminte: obiecte, simple obiecte. Pătate sau curate arată la fel. Personalitatea copilului suportă influențe.

Jucării: stimulează imaginația, dar nu prin cantitate.

Limbile străine: în 10 ani poate o să se studieze intens chimia și biologia. Care va fi percepția adulților atunci? Că fără chimie și biologie nu se vor descurca în viață?

Adevărul este, să mă scuzați că îndrăznesc să-mi exprim părerea, că a te descurca în viață nu e obligatoriu. Nu cred în destin, iar genetica m-a convins că binele și răul depind de ea, fără a se omite factorul educație.

Educație!

Cel mai greu cuvânt de pus în practică.

I-am zis Marei pe la 4 ani. Știi de ce citesc atât? Să fiu capabilă să înțeleg nevoile Tale, să nu-ți impun nevoile Mele.

La 5 ani, după seminarul de comunicare non-violentă de la Centru Babel susținut de Monica Reu, Mara m-a întrebat: nu te-au învățat acolo să-ți asculți copilul când îți cere un pahar de apă?

Am respirat. Iar acum mi se taie tot mai des respirația. Vin copiii acasă cu un cuvânt sau două cuvinte urâte. Ultimul auzit de la Mara mea: marș. Și tot ce urmează să se desfășoare constă în reacția mea. Iar Mara își dorește ca mama să nu mai ridice vocea. Ne jucăm uneori: mama e fata și fata e mama. Cum ai proceda la?

Fără bătaie, fără insulte, fără apel la rușine, fără minimalizarea suferințelor. Mi-au rămas genunchii. Abuzez de ei. Mă pun în genunchi și o privesc în ochi.

Astea sunt cuvinte urâte folosite de oamenii needucați. Ești Tu prost crescută? Te-am crescut eu așa?

Îmi pare rău, mama, că sunt rea.

Nu ești rea, Mara. Nici un copil nu e rău. Sunteți iritați, obosiți, neînțeleși, dar nu răi.

Cine? Dar cine îi poate spune copilului că e rău?!

Un om mare, citiți adult, citiți personalitate. Un om care mie mi-ar zice că vorbesc din cărți și că citesc degeaba. Că un seminar e un moft, că pretențiile mele sunt aberante, că dintotdeauna copiii s-au educat așa.

Dar cine zice că eu educ un copil?! Am un copil, dar educ un om. Un om mic căruia îi respect gândirea, i-o provoc și îl ascult.

Am copil.

Educ un om.

Greșeala mea.

#doresctricoulinteligentdunia

De 8 dec., 2015 0 Trăiri afective ale mele 0

12190894_541604889336516_4519236213810474044_nM-am gândit. Și m-am răzgândit. Am revenit asupra. M-am hotărât.

‪#‎tricoulinteligentdunia‬

Să rețineți. Sau să rețină cine dorește să câștige un asemenea tricou.

Ofer un Tricou Inteligent mărimea M de bărbați. Doresc să-mi apropii și publicul masculin.

Ofer, dar cer ceva. Sunt generoasă cu limită.

Cerințe (la plural):

– distribuiți pe pagina personală de facebook postarea aceasta.

– adăugați cu hashtag ‪#‎doresctricoulinteligentdunia‬

În 15 decembrie anunț câștigătorul.

Succes vouă, dar și mie!

Eu sunt Moș Crăciun. Și asta e scrisoarea mea către el, către mine

De 7 dec., 2015 0 Trăiri afective ale mele , 0

10302118_791850220825134_6541253746769243878_nDragă Moș Crăciun, dragi cititori,

În urma experienței. Numărați: greșeli, învățături, plăceri și neplăceri. Am decis că Dumnezeu este partea bună din mine. Mă străduiesc să o hrănesc.

La fel am hotărât și despre Moș Crăciun. Ca fiind partea generoasă din mine. Cred în Moș, cu sau fără reprezentarea unui moș cu barbă albă și costum roșu.

Moș Crăciun există.

Eu sunt Moș Crăciun. Și asta e scrisoarea mea către el, către mine. Nu știu dacă am fost cuminte. Știu că am fost și experimentez adeseori mânia. O mânie acaparatoare pe semenii mei. Am aflat, de-a lungul timpului, că lectura mă calmează. Forța detașării de lumea materială. Am descoperit meditația. Am abandonat. Programul dezordonat nu-mi permite. O boemă, o artistă și eu, ratată sau deschizătoare de perpective! Depinde pe cine întrebi.

Curioasă, eu întreb pe oricine. Am simțit câtă lume mi se împotrivește, mai ales cei care mă iubesc. Cele mai îndrăgite persoane pun adesea cele mai strașnice piedici. Mi-ar plăcea pentru mine, de acolo de jos, să mă ridic doar pe șezut. Să mă sprijin cu mâinile pe pământ, iar capul să-l las pe spate. Și să râd. De mine și de toți ceilalți.

Ce să-ți cer eu ție? Ce să-mi cer eu mie? Îmi tot cer și îmi tot cer în fiecare an.

Vreau, dragă Moș Crăciun, bunăvoință și răbdare. Vreau să mă copleșească stările de bine. Vreau să nu mai moară oameni de foame în lumea asta. Vreau o mamă pentru fiecare copil. Vreau pantaloni de piele. Se impunea să vă lovesc cu o conduită snoabă. Nu glumesc, dar mă amuz.

Aș mai vrea o putință. Putința de a ierta. Pentru că nu iert. Țin in suflet atâtea suferințe. Dureri pe care le-am provocat sau care mi-au fost provocate.

Ți-aș cere, mi-aș cere smerenie. Smerenie către tot ce e bun și generos în mine. Aș cere. Și cer. Aproape în fiecare an.

Anul ăsta nu mai cer. Am tot avut pretenții de la mine. Anul ăsta mă urc pe Muntele vrăjit al lui Thomas Mann și privesc către Un om sfârșit și Omul fără însușiri. Căutați scriitorii. Sau nu-i căutați dacă nu vă interesează.

Și dacă nu vă interesează, cum ați ajuns pe blogul meu?!

Dragă Moș Crăciun,

În fiecare an am așteptat o minune. Nu am realizat că minunea sunt eu.

Dragă Eu,

Ești o minune cu o parte bună și o parte generoasă. Uneori hrănesc partea urâtă și partea egoistă.

Dar acum e timpul acela din an. Mă recomand o minune.

Eu sunt Moș Crăciun.

Notă: acest text conține recomandări de cărți. Ha! Ha!

CARE bărbat? Bărbatul pinguin

De 3 dec., 2015 6 Trăiri afective ale mele , , , , 0

12243408_1084654564878030_9071986807023355551_nAm participat la un atelier de mamiceală luna trecută. L-a susținut Monica Reu. Încă refuz termenul de parenting. Procrastinare sau nu, reacționez cu ochii dați peste cap.

Am intenționat și m-aș bucura să am un editorial pe blog despre. La fel m-ar încânta să am un text despre Gala de Blues Jazz Kamo de la Timișoara sau despre vizita la muzeul Tesla.

În loc să mă concentrez pe oricare din subiectele de mai sus, stau blocată în chestiunea de ieri. E o chestiune! Și să repet, și să mă refer astfel la relaționarea dintre feminin și masculin.

Zilele acestea, orice aș face, nu pot scăpa de egoismul oamenilor. Atitudinea exagerată de preocupare pentru interesele personale m-a copleșit.

Cum nu m-am retras din viața socială și nu am de gând, cum ies la șuete, cum mai am câteva prietene, cum mă încăpățânez să trăiesc o poveste de dragoste, cum mă străduiesc să fiu o mamă nobilă și veselă, suport stări de tensiune și nu întotdeauna creatoare.

Ascult. Îmi ascult copilul. El e pe primul loc. Pe rând, ascult pe toată lumea. Percepțiile mă dau de-a tăvălugul. Amețesc, dar e plăcut. Inteligența și intuiția nu au șanse în fața obișnuințelor, în fața programelor trăite inconștient.

De aceea mi-e dragă și caut amețeala provocată de identificarea percepțiilor. Apoi e cu putință și priceperea.

Mi-e teamă că v-am pierdut. Veniți, vă rog frumos, înapoi?!

Hai la mine!

Scriam ieri că majoritatea femeilor trec din grija părinților în grija bărbaților. Că prea puține ajungem să facem ce vrem noi, când vrem noi. Că prea puține își asumă propria gândire.

În sfârșit, aici începe textul meu. Până acum am construit introducerea. Din procentul mic al femeilor asumate și declarate stăpân pe capacitățile intelectuale, înaintez următorul scenariu.

Am fost educate pentru familie și compromis, dar când nu optăm pentru înțelegerea exclusivă a delirului bărbatului, rămânem singure. Femei singure la 30 de ani, o categorie a femeilor disperate. Femei singure la 40 de ani, o categorie a femeilor vrăjitoare. Ambele categorii sunt discreditate de bărbați.

În opinia mea, abia acum începe femeia să facă compromisuri. O femeie singură de 30 de ani se cunoaște suficient. După 25 de ani, individul matur și lucid folosește în exces autoeducația. În utilizarea excesivă a forței cunoașterii, profitorii rămân fără material. Greu sau mai greu bărbații folosesc o femeie trecută de 30 de ani.

Stop. Nu laud femeia, construiesc argumente favorabile cunoașterii de sine.

Bărbatul profită mai greu de femeie, femeia e mai supusă intuiției proprii ca libidoului și abandonează căutarea bărbatului potrivit. Își impune să descopere tatăl potrivit.

Se impune o gândire inductivă. Fac un copil. Care bărbat va participa la creșterea copilului? Care îl va legăna, îl va schimba, îl va hrăni?

Vedeți?! Nu CE bărbat, CARE bărbat. CE răspunde nevoilor romantice. CARE răspunde nevoilor familiale. Când femeia decide că vrea familie și copil, schimbă criteriile de apreciere. Fix în criteriile astea avem dovada nefericirii multor cupluri.

Bărbații își aleg căprioare când se însoară. Cele bune de dus la mama. Viața se reduce, mai ales pentru părinții de băieți, la hrană. Îmi hranește copilul? Îmi spală și îmi calcă copilul? Nu lenevește duminica în pat, iar la opt dimineața are deja clătite pentru copil și nepot? Femeia perfectă.

Femeile își aleg un pinguin. Pinguinul clocește singur. Cu un pinguin, dormi noaptea și ai ajutor la schimbarea scutecului. Plin sau nu de caca.

De frustrări, nevroze, isterii, se ocupă psihologii.

Considerați că am jignit pe cineva? Mi-aș cere scuze.

Nu o să-mi cer. Egoistă sunt și eu.

Din grija părinților în grija bărbaților

De 2 dec., 2015 2 Trăiri afective ale mele , , 0

7NPxS0OHcRwvAPHHGTxf6aB0szkKGftan2NNkXLDVD8Oare cum reușeam? În fiecare dimineață mă trezeam la șapte fără zece, iar la șapte jumătate aveam autobuzul. Casa mea era și încă este pe deal. Autobuzul îl luam de la vale. Ce-i drept, alergam până la stație.

12 ani am mers cu autobuzul la școală. Acțiunea nu discredita. Am înțeles că în prezent te compromiți dacă alegi un asemenea mijloc de transport. Cel puțin în orașul meu natal de pe malul Dunării.

Mă ajuta și ceaiul făcut de mama înainte să plece la serviciu. Încă beau ceai în fiecare dimineață. În ora asta, de la trezire la începerea orelor, am probat diverse activități. M-am împrietenit cu un câine pe traseul meu. Cinci minute stăteam la gard cu el. Mă aștepta. Îl mângâiam, îi sărutam botul și plecam uitându-mă înapoi.

Prindeam din zbor, frânturi de conversație. La început le povesteam colegelor despre ce auzeam și îi maimuțăream pe oamenii aceia străini. Îi imitam și ne distram.

Traseul comun, întâlnirile datorate orei, au transformat străinii în niște chipuri familiare. Am renunțat să-i mai maimuțăresc, dar am păstrat obiceiul de a trage cu urechea la conversații.

Trag și astăzi. Trag cu urechea. Astfel am surprins o rostire pe un ton ridicat și prelungit al unei dudui.

Nu e treaba ta la cât am ajuns eu acasă.

M-am întristat. Am trecut fără să întorc capul spre direcția din care am auzit vocea. Am lăsat capul în jos.

Oare câte femei ajung să facă ce vor ele, când vor ele?

Multe dintre noi trecem din grija părinților, în grija bărbaților.

Și nu mă interesează părerea bărbaților sau a cuiva anume. Am observat în ultimii ani diverse femei transformându-se. M-am analizat pe mine.

Nu mi se pare corect. Ca fată, a trebuit să ascult de tata. Când ies, cu cine, la ce oră mă întorc. Ca femeie, după așteptările majorității, trebuie să asculți de bărbat.

Dar gândirea, creierul meu? Încrederea în mine ca individ, ca om educat unde este? Am devenit și plictisitoare. Repet peste tot și în fața oricui mă ascultă că suntem așa diferit educați. Femeia să facă multe compromisuri, bărbatul să-și manifeste egoismul prin atitudinea privilegiatului.

Tu ești femeie, eu bărbat, faptele se măsoară altfel în funcție de gen.

Există femei ca mine care răbufnesc. Există femei care se supun, dar există cel mai mult femei nefericite.

Și toate femeile, refractare, supuse, nefericite ar accepta mulțumite conducerea bărbatului subiect dacă li s-ar aprecia și recunoaște gândirea.

Într-un parteneriat e nevoie de încredere și disponibilitate pentru dialog. Nevoie. Subliniez. Satisfăcută această nevoie am avea de-a face cu indivizi lipsiți de agitație, cu stări de bine. Ce trebuie dat altora? Stări de spirit. Zicea el Noica.

Sugestia mea: mai slăbiți, iubiții noștri bărbați, controlul. Dragile mele femei, spuneți mai des, cu voce tare, ce disconfort experimentați în prezența esenței vieții. Suntem o specie, una sigură. Categoria de gen a adus diferențe în felul de a fi și nu de a exista.

Existăm deopotrivă. Ne respectăm diferit.

Dar.

Existăm deopotrivă.

Foto: Bogdan Mosorescu

H&M sau coada vacii

De 25 nov., 2015 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

11217158_1004536196223201_5138930895250595487_nÎnainte să deschidă ochii, s-a întors pe partea cealaltă. Perna, cearșaful, pătura erau calde și o rețineau. Și-a dat o îmbrățișare, și-a sărutat umărul și s-a dezvelit. Din marginea patului privea întunericul de afară. Atunci s-a întins după telefon. A pipăit cu mâna după el pe parchet. 5:19

Mai putea să doarmă jumătate de oră. A mers la baie, a făcut pipi. Abia dacă a deschis ochii. Automatisme. Hârtia, trage apa, chiuveta doar o privește. Jetul sub care ar trebui să-și bage mâinile rămâne în alcătuirea unei obișnuințe.

Se pune în pat căutând căldura dinăuntru, afecțiunea. Se alintă cu obrazul în țesătura bumbacului. Închide ochii și geme. De azi începe să muncească. Primul ei serviciu. Pare să adormă, dar se trezește. Afară tot întuneric. 6:59

Când se ridică, își analizează labele picioarelor. Le simțea cum se afundă în lemn. O senzație neplăcută. O alungă cu zumzetul periuței electrice. În fața dulapului, își căută cămașa boyfriend H&M și blugii skinny rupți. Ținuta pentru prima zi: clasic, dar formidabil. Conta pe formidabil pentru impresie, pentru a se face plăcută.

A părăsit casa satisfăcută. A tras ușa cu entuziasm, stare resimțită și auzită prin broasca ușii. Pac, pac, din două mișcări hotărâte și-a zăvorât până diseară un fel de a fi. În lift frig și miros plăcut, puternic. Poate vecinul de la etajul 3. Un bărbat așa frumos că nu avusese niciodată curajul să se uite direct la el. Intimidată, vorbele mamei ei o sufocau când ajungeau pe neașteptate amândoi în lift. Un bărbat frumos nu o să fie niciodată numai pentru tine.

La etajul 5 urcă doamna cu părul alb. O băbuță, dar modul de a se îmbrăca, atitudinea, nu i-au permis o reprezentare de babă. O întreabă ce face, unde merge, îi face complimente, chiar și cu blugii rupți.

Își ia la revedere de la vârstnică și se grăbește spre stația de tramvai. Becurile încă ard pe stâlpi. Ceață, temperatură joasă, pare că vine iarna și abia e 20 octombrie. Pe tabel anunță o întârziere de 9 minute. Scoate telefonul din buzunar și o apelează pe mama.

– E frig, da. Acasă cum este?
Își umezește buzele când ascultă. Dă uneori din cap, scapă un aha și îhî.

– Merg la lucru. Da, m-am angajat la H&M. Ce post? Vânzări.

Mama: dar tu te descurci? E gestiune acolo, ai grijă cu banii, cu banii nu te joci.

Fata, Ileana e numele ei: Nu, mamă, nu mă descurc, să mă întorc la coada vacii?!

Ton.

Doar o zi în care mi-e greu să fiu om

De 18 nov., 2015 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

205549_214483671895128_7832646_nDorm uneori opt ore pe noapte și mă trezesc obosită spre sfârșită. Un om sfârșit de Giovanni Papini, poate vă încumetați la lectură.

Nu m-aș lăsa dusă din pat, dar trupul e plin de energie. Capul mi-e greu. Ajung la baie și mă holbez în oglindă. Omul fără însușiri de Robert Musil, poate vă încumetați la lectură.

Mă simt puțin sub linie. Puțin sub linie de Robert Șerban. Vă încumetați sau nu?

Vă înșelați. Nu recomand cărți, mă ascund după ele, prin ele mă rătăcesc doar. Mi-e rușine, mi se întâmplă adesea, să vă scriu. Nu formulez nimic nou, nu zic nimic nou. Nici măcar nu simt ceva nou. Cel mai supărător este că și asta a spus-o cineva, Fernando Pessoa.

În disperarea asta, mă ajută uneori să privesc cerul sau să mă gândesc la univers. Prin comparație, orice lucru, grijă, faptă își reduc dimensiunile. Știți că de pe Marte cerul se vede roz? Am fost cu Mara luni la Planetarium. Am călătorit puțin prin spațiu. O frumusețe incontestabilă, o veche poezie, prima de altfel.

Mă tot întreb, după evenimentele de pe acest pământ, ce dimensiune au viețile unor oameni?! Semnificație mă îndoiesc că au. Viețile, viețile nu au semnificație. Să trăiești o zi ca un luptător care se sacrifică într-o acțiune de atac. Și imediat să-ți amintești că tu nu ai ultimul smart phone. Diversitatea. Ce splendoare, ce hidoșenie!

Și viața merge înainte. Te ridici din pat, speli dinții, cumperi pâine, mergi la muncă, scrii, râzi, treci ușile mall-ului, ieși la un film. Uneori îți mai privești lung botul pantofilor. E ceva acolo. Nu în botul pantofilor, în noi. Un disconfort, o teamă de necunoscut.

Cine e păpușarul evenimentelor? Cine urmează să se îmbogățească? Oare ei nu au privit cerul? Nu le-a citit nimeni povești? Nu i-a mângâiat nimeni pe cap? Nu au auzit și nu au luat contact cu bătrânețea? Își doresc nemurirea? Dar ce să faci cu atâta viață? Ce disperare!!!

Toți suferim, victime și călăi. În fiecare zi suntem victime și călăi. În fiecare zi greșim prin atitudine. Dumnezeu e doar un substitut de tată, e doar partea aia bună din noi. Totul e în noi. Genetică, educație, spiritualitate, obiceiuri, obișnuințe, voință, toleranță.

E greu să fii om. Să ai putere asupra ta să te oprești. Când ridici mâna, îți pierzi controlul. Când atacă, animalul vânează sau luptă pentru supraviețuire.

Oamenii, prin știință și progres, sunt la adăpost. Lupta pentru supraviețuire a încetat. Acum ducem cea mai aprigă lupta. Cu noi înșine. Noi și Dumnezeul din noi. Cu biserică sau fără, în noi stă totul. Cum la fel ignorăm toate astea și uneori sărim în aer sau ardem.

Mi-e greu să fiu om. Mă uit lung la mine în oglindă. O oglindă, un obiect. Eu, alt obiect?!

Doar o zi în care mi-e greu. Atât.

Unirea spitalelor cu pușcăriile

De 17 nov., 2015 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

154378_175993809077448_1537153_nÎn urma unei întâmplări adevărate, dar pe care nu o pot modela într-o poveste, am hotărât să vă fac cunoscut cel mai de bun simt sau smintit gând al meu.

Aș uni spitalele cu pușcăriile. Să funcționeze împreună.

Gândirea mea a venit cu asemenea idee în urma întâmplării adevărate, dar de nepovestit.

Vă rog frumos să-mi permiteți câteva cifre. În anii de facultate am legat diverse prietenii. În Timișoara, datorită Complexului studențesc, metisajul reprezintă acel punct de la care urmează să construiesc un raționament. Am avut prieteni la Litere, Mecanică, Drept, Medicină, Automatică, Asistență socială, Psihologie etc.

Repet. Am avut prieteni la virgulă, virgulă, virgulă, punct. Medicină. Medicina e punctul.

Cifrele. Am numărat pe degete. Am avut 9 apropiați care au studiat Medicina dintre care: 4 profesează în alte țări din Europa, 4 s-au reprofilat și unul singur profesează în țară.

Știați că cifra 9 e magică pentru chinezi? La români nu se potrivește.

După cifre, mulțumesc că mi le-ați permis, deși sunt opusul simbolurilor grafice, revin la pușcării și spitale. Datorită apropiaților care au studiat Medicina, realitatea spitalelor m-a copleșit de multe ori.

Paranteză.

Azi consider că suntem cu toții victimele unui sistem cu frecvențe diferite. Revin și amintesc de condițiile de trai, condiții neîndeplinite care adună și fixează frustrări. Descărcările, prin cele mai reprobabile acțiuni și fapte, pot fi înțelese. Subliniez înțelese, căci rareori scuz comportamentul angajaților din instituțiile publice.

Simt că am ajuns pe Venus. Punctul cel mai fierbinte care nu-mi mai permite să judec de multe ori. Dacă înțeleg că un doctor acceptă bunăvoința unui pacient, nu scuz revendicarea doctorului pentru serviciile lui.

Nu pot să povestesc. Timișorenii, unii dintre, poate au aflat de arestarea unui doctor cu pretenții. Astfel am ajuns să-mi doresc cu ardoare unirea dintre spitale și pușcării. Dacă unele instituții își fac datoria și pedepsesc solicitările ilegale, iar tinerii doctori profesează în alte țări din Europa, România urmează să rămână fără doctori specialiști.

Soluție: să muncească gratis în închisori. Fără ridicarea permisului de liberă practică, justiția, prin forța ei justificabilă să-i oblige să presteze din închisori.

Câți dintre noi am trăi o traumă din cauza condițiilor? Prea puțin, spitalele arătând într-un anumit fel, dar nu acesta este subiectul.

Subiectul rămâne unirea pușcăriilor cu spitalele. Propun.

Cum se îmbracă scriitorii, proiect fandosit

De 12 nov., 2015 2 Trăiri afective ale mele , , , 0

12208783_1083556421654511_3361051742932354471_nAm dorit puternic în ultimele săptămâni:

– ciocolată belgiană
– plimbări prin satele englezești
– să mă pierd în lectură
– rochii negre

Despre rochiile negre mi-ar plăcea să pregătesc într-o zi un text, o odă în care să-mi prezint entuziasmul.

Până la realizare, dacă voi transforma gândul în faptă, vă notez o cugetare poznașă. În urma colaborării cu minunea de femeie Anca Bardaș, mi-am lăsat mintea să se mute prin observații. Sarcina unui designer vestimentar este să te îmbrace, să-ți dea șansa de a te exprima, de a te povesti. De ce în schimb te dezbracă? În loc de exprimare surprinzi expunere, provocare, trivialitate.

Pentru proiectul meu fandosit, Cum se îmbracă scriitorii, fără să înaintez nici o propunere, cu excepția Ancăi Bardaș, m-ar bucura alăturarea cu designeri care te îmbracă, care te ajută prin receptivitatea felului de a fi particular și îți oferă un mijloc textil de exprimare. Am și nume, preferințe personale: Diana Bobar, Adrian Oianu, Irina Schrotter și o atracție nouă, Adelina Ivan.

În timpul răsturnării, îmbracat/dezbrăcat, mi-am amintit de Ray Bradbury cu al său 451º Fahrenheit. Pompierii nu aveau cumva sarcina de a stinge focul și nu de a-l provoca?

Ce nevoi ne-au împins să răsturnăm un anume firesc? După adolescență, ce trebuință mai au femeile să se expună, să se prezinte și să se reprezinte ca un obiect?

Mă opresc. Nu mi se năzare să fac o incursiune în psihologie.

Cum se îmbracă scriitorii, proiect fandosit.