M-am uitat la un film aseară, The Martian cu Matt Damon. Am admirat cu tristețe frumusețea universului. Nu o să explic de ce m-am simțit mâhnită, cred sincer că o să fiu înțeleasă. Unii cel puțin or să aibă o idee clară la ce mă refer.
Am privit cu stimă și bucurie personajul Mark Watney. Și mi s-a făcut frică. Inteligența te ține în viață. Ce aș fi făcut eu în locul lui? Aș fi murit.
Nu o să călătoresc niciodată în spațiu, nu sunt atât de inteligentă. Sunt însă suficient de inteligentă. Mă simt. De copil am participat la lărgirea minții. La început din plictiseală, apoi din curiozitate și am continuat din felul de a fi.
Stările sufletești conflictuale, momentele de amărăciune, dezorientare și furie, zilele de repaus în care abia îmi mut trupul dintr-un loc în altul doar pentru inactivitate fizică și intelectuală m-au convins că nu mi-am făcut nici o favoare hrănindu-mi judecata.
Ce să fac cu tot ce am strâns în mine? (o exprimare afectată, nu mă interesează răspunsul).
Am urmărit filmul de pe canapea. Confortabil așezată, liberă în mișcări ale trupului, s-a clintit mintea. Brusc, am suprapus peste lupta de supraviețuire a personajului, lupta înverșunată a mamelor actuale de a-și crește copiii.
M-am întrebat, o întrebare retroactivă, ce fel de oameni o să fie copiii noștri? Educația noastră pornește de la o respingere. Dezaprobăm acțiunile părinților noștri în felul în care ne-au crescut. Eu una o fac. Am înțeles, dar cel mai greu mi-a fost să accept factorii. Ne-au crescut după putințe intelectuale, dar mai ales financiare.
În personalitatea individului, factorii contează. Epoca imprimă sufletul.
Exprim bunăvoință sau îmi doresc să o exprim. Îmi privesc mai mult mama sau tatăl. Le las uneori câteva secunde avans înainte să izbucnesc.
O scenă casnică: ne așezăm la masă, mama participă. Mara, fetița mea, mănâncă puțin și anunță că s-a săturat. Dezaprob mesele ei frugale, dar îi permit să se ridice. Înainte de asta, aproape întotdeauna aud: nu-mi place cum mănâncă fata asta! De fapt nu mănâncă deloc. E așa slabă!
Mama mea mi-a oferit mai multă libertate decât i-a fost oferită. Și ea a respins, într-o oarecare măsură, educația părinților ei. Mi-a permis să mă desfășor cel mai mult unde ea a fost oprită. Am avut voie să am iubiți, să-i prezint acasă. Am avut voie să ies seara cu prietenele în oraș și să revin acasă la răsăritul soarelui. Am avut voie.
Un scenariu asemănător aș putea nota și în ceea ce-l privește pe tata. E suficient să subliniez că fiecare individ devenit părinte, își educă copilul dintr-o limitate a lui din copilărie. În acest punct pot să primesc multe dezaprobări. Sper să nu mă condamne nimeni.
Nu mă descurajez. Merg din nou pe exemple. Mara mea a avut voie să deseneze peste tot prin casă: pereți, mobilă, parchet. Eu nu am avut privilegiul. La fiecare serbare a Marei, tatăl ei este prezent. Mama lui a ratat serbările. Tot ce a contat pentru noi, ce ne-a afectat și impresionat în copilărie, le-am trasformat ca adulți în determinații vitale. Le-am dat sens. Într-o viață lipsită de sens, ceea ce ne afectează capătă semnificații.
Ce oameni o să fie copiii noștri? Ce o să ne reproșeze? Cum îi afectăm prin acțiuni, comportament și atitudine? Facem bine și greșim. Nu cunosc măsura, nu-mi dau cu părere. Mara o să-mi semnaleze cât am greșit și cât am procedat bine.
Mara adultă. Până la maturitatea ei, mama are timp să crească. De îmbătrânit, toți o facem, dar unii nu cresc.
O să-mi fac în continuare favoarea de a crește.
Cresc pentru a crește. Răsplata mi-ar fi un copil fericit. Să fie alți copii ai mamelor de azi medici, profesori, ingineri. Eu vreau un copil fericit.
Ce a ajuns copilul tău?
Fericit.
