Ce fel de oameni o să fie copiii noștri

12476217_1120530014623818_720944002_nM-am uitat la un film aseară, The Martian cu Matt Damon. Am admirat cu tristețe frumusețea universului. Nu o să explic de ce m-am simțit mâhnită, cred sincer că o să fiu înțeleasă. Unii cel puțin or să aibă o idee clară la ce mă refer.

Am privit cu stimă și bucurie personajul Mark Watney. Și mi s-a făcut frică. Inteligența te ține în viață. Ce aș fi făcut eu în locul lui? Aș fi murit.

Nu o să călătoresc niciodată în spațiu, nu sunt atât de inteligentă. Sunt însă suficient de inteligentă. Mă simt. De copil am participat la lărgirea minții. La început din plictiseală, apoi din curiozitate și am continuat din felul de a fi.

Stările sufletești conflictuale, momentele de amărăciune, dezorientare și furie, zilele de repaus în care abia îmi mut trupul dintr-un loc în altul doar pentru inactivitate fizică și intelectuală m-au convins că nu mi-am făcut nici o favoare hrănindu-mi judecata.

Ce să fac cu tot ce am strâns în mine? (o exprimare afectată, nu mă interesează răspunsul).

Am urmărit filmul de pe canapea. Confortabil așezată, liberă în mișcări ale trupului, s-a clintit mintea. Brusc, am suprapus peste lupta de supraviețuire a personajului, lupta înverșunată a mamelor actuale de a-și crește copiii.

M-am întrebat, o întrebare retroactivă, ce fel de oameni o să fie copiii noștri? Educația noastră pornește de la o respingere. Dezaprobăm acțiunile părinților noștri în felul în care ne-au crescut. Eu una o fac. Am înțeles, dar cel mai greu mi-a fost să accept factorii. Ne-au crescut după putințe intelectuale, dar mai ales financiare.

În personalitatea individului, factorii contează. Epoca imprimă sufletul.

Exprim bunăvoință sau îmi doresc să o exprim. Îmi privesc mai mult mama sau tatăl. Le las uneori câteva secunde avans înainte să izbucnesc.

O scenă casnică: ne așezăm la masă, mama participă. Mara, fetița mea, mănâncă puțin și anunță că s-a săturat. Dezaprob mesele ei frugale, dar îi permit să se ridice. Înainte de asta, aproape întotdeauna aud: nu-mi place cum mănâncă fata asta! De fapt nu mănâncă deloc. E așa slabă!

Mama mea mi-a oferit mai multă libertate decât i-a fost oferită. Și ea a respins, într-o oarecare măsură, educația părinților ei. Mi-a permis să mă desfășor cel mai mult unde ea a fost oprită. Am avut voie să am iubiți, să-i prezint acasă. Am avut voie să ies seara cu prietenele în oraș și să revin acasă la răsăritul soarelui. Am avut voie.

Un scenariu asemănător aș putea nota și în ceea ce-l privește pe tata. E suficient să subliniez că fiecare individ devenit părinte, își educă copilul dintr-o limitate a lui din copilărie. În acest punct pot să primesc multe dezaprobări. Sper să nu mă condamne nimeni.

Nu mă descurajez. Merg din nou pe exemple. Mara mea a avut voie să deseneze peste tot prin casă: pereți, mobilă, parchet. Eu nu am avut privilegiul. La fiecare serbare a Marei, tatăl ei este prezent. Mama lui a ratat serbările. Tot ce a contat pentru noi, ce ne-a afectat și impresionat în copilărie, le-am trasformat ca adulți în determinații vitale. Le-am dat sens. Într-o viață lipsită de sens, ceea ce ne afectează capătă semnificații.

Ce oameni o să fie copiii noștri? Ce o să ne reproșeze? Cum îi afectăm prin acțiuni, comportament și atitudine? Facem bine și greșim. Nu cunosc măsura, nu-mi dau cu părere. Mara o să-mi semnaleze cât am greșit și cât am procedat bine.

Mara adultă. Până la maturitatea ei, mama are timp să crească. De îmbătrânit, toți o facem, dar unii nu cresc.

O să-mi fac în continuare favoarea de a crește.

Cresc pentru a crește. Răsplata mi-ar fi un copil fericit. Să fie alți copii ai mamelor de azi medici, profesori, ingineri. Eu vreau un copil fericit.

Ce a ajuns copilul tău?

Fericit.

Cucu! Frații se ceartă pe avere

401981_370490626294431_1155968967_nFemeia deschise ochii. Nu se mișcă. Afară, o noapte murdară. Se împinse în saltea. Voia să se afunde în materia moale.
Închise ochii la loc. Poate o să mai aibă noroc de cinci minute.
Un gângurit și niște piciorușe ridicate în aer îndepărtară ultimul gând. Mijea de ziuă. Se ridică din pat și păși fără nici o participare a voinței spre pătuț. Luă în brațe fetița și o așeză la sân. Poate o să mai aibă noroc de cinci minute.
Dar fetița sugea vorace. Intensitatea alunga oboseala. În jumătate de oră, fetița dormea cu un zâmbet de satisfacție pe chip.
Mama coborî din pat și se duse la baie. În încăperea lipsită de lumină, miros de tămâie. Ridică din sprâncene. Nu era un miros tocmai obișnuit. Nasul și buzele își schimbară forma. Inspirație și un botic alungit.
Aprinse lumina. Obiectele la locul lor. Mirosul persista. Vru să se repeadă să caute prin dulapuri, dar se opri. Nu ar fi descoperit nimic, iar emanația îi oferi o stare de bine. Fără să mai fie curioasă de sursa mirosului de tămâie, dădu drumul la apă.
Repede, să apuce să facă un duș.
Se ștergea când gângurelile se impuseră. Lângă pat, mama îi oferi micuței degetele arătătoare. Șase luni jumătate. Stătea deja în fund, dar sprijinită. Construia în fiecare dimineață un fort de perne în jurul ei. Începeau.
– Cucu! Mama își acoperea chipul.
– Bau! Mama își redescoperea chipul.
Râsete. De fiecare dată, fără nici o excepție.
– Cucu! Dispariție.
– Bau! Apariție.
Râsete peste râsete. Mama pleacă uneori, dar se întoarce întotdeauna. Acum îi dădu voie să-i studieze nasul. Fetița trăgea, lovea, râdea, apuca cu gurița, o bălea.
O dimineață obișnuită. Până la zece. De la zece la doisprezece, fetița dormea. Trăgea ușa de la camera copilului când a auzit o voce care o striga. Bunica fetiței, mama soțului.
Au discutat fleacuri la o cană de ceai. Ea mai mult a ascultat. A râs, a zâmbit, a răspuns la întrebări. Cumințenia în dialog nu a ferit-o de capcană.
– Unicul copil al lui Călin? Cum așa? Noi ne dorim doi copii.
– Doi? Nu. El nu-și mai dorește un copil și nu o să mai facă.
– Dar cum puteți să vorbiți în numele lui?
– Îmi cunosc copilul. Știu că nu mai vrea încă unul. Și el e singur la părinți. Frații se ceartă pe avere. Unul e cel mai bun, ascultă-mă pe mine.

– Dar de ce nu te fuți tu cu el?
O propoziție pe care tânăra femeie nu a mai rostit-o. Un gând nedus la îndeplinire, nerostit. O frustrare fixată pentru un viitor brusc incert.

– Tu ascultă-mă pe mine, o să ai numai de câștigat.

Deja am pierdut. Alt gând nerostit.

Prima dată trebuie să ne iertăm că ne-am născut

12483521_1116300411713445_2049628654_nPrima mea prietena cea mai bună a fost fetiţa care a locuit peste stradă de mine. Am 32 de ani şi încă suntem prietene. Ne vedem rar, dar de fiecare dată cu drag.

În timp, mi-am făcut mai multe prietene. O altă cea mai bună prietenă a devenit naşa copilului meu.

Cunoscându-mă în toţi anii trecuţi, nu am renunţat la a mă găsi, am ajuns la concluzia că deţin cultul prieteniei. Sistematic am admirat relaţiile de prietenie. Că am pierdut prieteni sau am dezvoltat prietenii noi, nu m-am oprit din a preţui legătura de bunăvoinţă dintre oamenii care-şi hotărăsc afecţiunea şi ataşamentul în afara familiei.

Zilele trecute mi-am zis, într-un monolog nescris al unei opere neexistente, că prietenii ar trebui să fie sfinţi. Legătura de amiciţie să fie considerată infailibilă.

Într-o amintire-ecran, mă văd pe o plajă din Cabo Verde cu o carte de Basarab Nicolescu în braţe. Am descoperit şi pe hârtie o mărturisire pentru cultul prieteniei.

Dacă se întreabă cineva de ce contează atât de mult pentru mine prietenii, am un răspuns pregătit. S-ar putea să nu vă placă sau să deranjeze o parte din public. M-am obişnuit cu acuzatia de feministă. Departe de mine să mă păstrez într-o categorie fără să nu întind coarda.

A-ţi face un prieten, ţine şi de o alegere personală într-o perioadă din viaţa individului când părinţii au controlul. Părinţii te îmbracă, te hrănesc, îţi aleg parcurile şi copiii prietenilor pentru joacă.

Scenariul se fragmentează datorită intuiţiei. Tu alegi cine îţi devine cel mai bun prieten. Pentru mine, expresia cea mai firească a libertăţii.

Din copilărie la adolescenţă, te transformi într-un negustor de prietenii, şi o faci cu plăcere şi satisfacţie. Preferi o imagine simetrică a ta în celălalt. Alegi un obiect de admiraţie şi te alegi ca obiect de admiraţie.

În punctul acesta, datorită unghiului din care mi-am luat percepţiile, primesc acuzaţiile de feminism de care am amintit în text. Perspectiva e exclusiv feminină. Prefer să vorbesc dintr-un punct de vedere al femeii.

La un moment dat în viaţă, femeia se căsătoreşte sau îşi construieşte un parteneriat. Vedeţi în acţiunea asta melanjul a două grupuri sociale. Prietenii ei, şi prietenii lui. Cuplul, de cele mai multe ori, intră în conflict cu preferinţele celor două grupuri.

Nesiguranţa. Nesiguranţa de sine, caracterul debil, atitudinea pentru interesele personale, inteligenţa primară sau lipsa inteligenţei emoţionale formează ciorba elementelor conflictuale. Cearta ia dimensiuni. E fix ca mătuşa cea grasă şi nesuferită. Femeile, după ce ţin piept o perioadă, multe se străduiesc, cele mai multe simulează, se lasă adoptate de prietenii bărbatului.

Se conving de dezavantajele propriilor prietenii şi renunţă. Eu văd şi o renunţare de sine. Prietenii, la fel ca iubitul sau soţul, i-ai ales singură. Ţi-ai exprimat o libertate, ţi-ai edificat o iluzie a liberului arbitru.

Părăsirea de bunăvoie a unor oameni din cauza unui bărbat slab care manipuleză pentru a controla e foarte trist pentru mine.

Mi-e aşa drag creierul meu şi aşa trebuincioase greşelile mele. Greşelile te duc spre decizii bune. Dezamăgirile ajută să faci trecerea de la percepere la pricepere. Experienţa personală rupe sforile păpuşarului. Iar păpuşarul sunt de fapt păpuşari. Multe sfori avem de rupt în viaţa pentru luciditate. Şi luciditatea nu este o favoare. Viaţa însăşi nu e o favoare, dar trăim intens pasiuni şi admirăm profund frumuseţea.

Cu pasiune şi frumuseţe ierţi.

Prima dată trebuie să ne iertăm că ne-am născut fără să ştim de ce.

Eu încă nu m-am iertat.

Atitudinea oamenilor căsătoriţi

12498965_1115767041766782_2029131848_nAseară, aidoma altor seri, am avut o idee pe care nu am notat-o. Mă cuibărisem bine în aşternut, obrazul se alinta în pufoşenia pernei, iar abandonul în favoarea lenei m-a încântat.

De când am deschis ochii, mi-e clar jocul impus de psihic.

Să ne imaginăm două camere despărţite de un coridor. O reprezentare pentru creierul meu. Pe coridor, un paznic. O camera adăposteşte ideea de aseară. Cealaltă cameră sunt eu azi, lucidă, pregătită pentru activităţi. Uneori se deschide uşa camerei în care se află ideea. Încearcă să treacă.
Paznicul urlă, uşa se închide la loc.

Doar uşi trântite simt la interior.

Vă pot spune, cu certitudine, că subiectul aparţinea cuplului. Dar totul e vag. Mi-e ciudă. Mutasem atât de mult unghiul din care priveam. Atitudine. Cuvântul revine, dar fără conţinut, fără poveste, fără argumente.

Prezentare sau reprezentare. Aici nu sunt sigură că-mi amintesc întocmai.

O să încerc să presupun. Atitudinea oamenilor căsătoriţi ar putea fi un punct fix. Uitându-mi reacţia, reconstruiesc.

Dacă mă pun să fac o analiză oamenilor căsătoriţi, dintr-o anumită perspectivă, s-ar putea să-mi întâmpin victorioasă cugetarea dinaintea adormirii. Ce-mi vine liber şi neforţat în minte când mă gândesc la atitudinea oamenilor căsătoriţi?

Confort, lejeritate, siguranţă. Lejeritatea mă trimite spre o notă negativă. Mai mult spre neglijenţă. Convieţuirea are capcane. Celălalt oferă siguranţă, dar nu reprezintă siguranţa. Oricând poate să plece. Cu oricine. Călcâiul lui Ahile al oricărei relaţii. Puncte sensibile se formează în tot ce creează omul. Parteneriatul este o creaţie a omului. Cultura şi mentalitatea impun diferenţe. Mi se pare atât de obositor periplul din interiorul căsătoriei, încât mi-e limpede şi dragă moartea. La un moment dat vrei să te odihneşti.

Cum armonia şi echilibrul reprezintă punctul sensibil al umanităţii, conflictele, de orice natură, par inepuizabile. Unii se odihnesc prea mult în cuplu, alţii sunt prea perseverenţi.

Categorii: insistenţi, devotaţi până la jertfirea de sine, oportunişti, tradiţionalişti etc.

Am observat, de-a lungul timpului, cu întâietate ultimul an, odihna şi neglijenţa din cuplu. Atitudinea deformată de a-l trata pe celălalt ca pe un bun personal. Celălalt, femeie sau bărbat, fiu sau fiică, reprezintă o fiinţă umană înzestrată cu inteligenţă. Adevărat, majoritatea optează pentru obiceiuri şi stereotipuri. Şi trăiesc cu ele aşijderea legilor universale.

La text o să lipsească concluzia. Habar nu am dacă mă aflu măcar pe urmele ideii de aseară. Nu simt nimic, nu-mi amintesc nimic.

Rămân în margine, ca observator. Ingrată, ştiu.

Nu-mi pasă. O să analizez mai mult, fără critică. Nu există un adevăr, dar există nesfârşite manifestări ale adevărului.

Am un crez: bunul simţ.

Text lipsit de concluzie.

Final.

Tudor Gheorghe îi face şi pe alţii să fie oameni

12345478_447799635403850_7527369519330940644_nAm scris mult despre Tudor Gheorghe pe blog. La un moment dat m-am oprit. Am continuat să merg cu entuziasm la spectacole. În rochiile elegante, cu ciorap cu fir subţire, pe tocuri.

Sunt o femeie elegantă şi datorită lui Tudor Gheorghe. Nu ştiu dacă să vă spun de ce. Aş păstra povestea pentru un text separat. Nu mă deranjează să reiau, repetiţia are forţa ei.

L-am auzit, de-a lungul anilor, nu am pierdut nici o reprezentaţie din 2006, evocând toaletele cucoanelor din perioada interbelică. Cu voce puternică, dar privire melancolică, a transmis o rugăminte doamnelor şi domnişoarelor.

Îmbrăcaţi-vă potrivit momentului! Scoteţi rochiile, mănuşile, pălăriile, perlele.

Eu le-am scos. Pe rând, nu sunt adepta pomului de Crăciun în ţinută. Există o excepţie. În 2010, în luna februarie, când Mara mea s-a încăpăţânat să rămână la căldura pântecului până la termen, doctorul meu, îngrijorat pentru mămică şi făt, m-a internat în 11 februarie pentru a mă ţine sub observaţie.

El m-a îngrijit, dar Mara a refuzat să vină. Seara, aveam bilete la Tudor Gheorghe. După ora 17 l-am întrebat pe doctor ce crede despre Mara. Vine sau nu? Că am bilete la Tudor Gheorghe.

Doctorul a râs, m-a mângâiat pe păr şi mi-a dat voie să plec. Cu fluturaşul în mână, într-o salopetă de lână şi cizme moi de piele întoarsă, l-am ascultat pe Tudor Gheorghe. Fără eleganţă, greoie la trup şi minte, am savurat evadarea din zilele mele obişnuite.

Aseară, în timp ce-l ascultam şi îmi doream să se prelungească cât se poate de mult paradigma, sala teatrului, artistul de pe scenă, vocea, detaşarea, starea de bine, iubirea, despovărarea, am înţeles că particip la spectacole atât pentru artist, cât şi pentru om.

Apreciez artistul şi omul Tudor Gheorghe. Dacă l-aş întâlni vreodată, i-aş întinde doar mâna să i-o strâng. Orice cuvânt m-ar ruşina şi l-aş simţi inutil.

Am renunţat să mai scriu despre el. Au scris mulţi atâţia înaintea mea despre Tudor Gheorghe. Aprecieri sau critici, cui îi pasă?!

Tudor Gheorghe se achită atât de onorabil de faptul de a fi om. Şi îi face şi pe alţii oameni. Prin cultură, prin poezie, prin cântec, prin esenţa spaţiului geografic în care ne-am născut.

Ne naştem oameni, devenim români. Pe parcursul vieţii, suntem români şi luptăm să devenim oameni. Poezia şi cântecul ajută. Frumosul ajută.

Am stat aseară faţă în faţă cu frumosul. Frumos manifestat de om, de un om, de Tudor Gheorghe.

Frumos.

Am zis stop nebuniei. Pe moment. Kitsch-ul

IMG_8050M-am mutat. Schimbarea domiciliului mi-a prilejuit o reîntâlnire cu cărțile mele. Am rearanjat biblioteca. Am păstrat aceleași criterii în organizare. Nu le discut, nu le aduc în atenția dumneavoastră.

Revederea romantică dintre om și carte, dintre mine și luxoasele mele obiecte, mi-a readus sub ochi un titlu.

Cinci fețe ale modernității de Matei Călinescu. O carte (ne)iubită din cauza dispozițiilor. Pentru orice student la Litere, Cinci fețe ale modernității semnifică bibliografie obligatorie și material pentru examen.

Am citit-o exclusiv pentru examen. Nu mi-a plăcut, dar am reținut ceva nedeslușit în legătură cu fețele ei. Mi-am cumpărat-o, am așezat-o în bibliotecă și am uitat de ea. Cum m-am străduit să-mi uit toate examenele.

Multe examene m-au schilodit sufletește.

Ieri am scos cartea de pe raft. Vagul din anii facultății îl simțeam cum se pierde într-un soi de încântare emfatică.

Eu de aici o să-mi iau niște răspunsuri!

Păream că-mi zic, deși nu mi-am zis.

Am căutat paginile despre kitsch. Exclusiv. O întrebare esențială: cine sunt eu? O întrebare esențial-actuală: sunt eu kitsch?

În adolescență, în urma unei crize existențiale, am avut parte de un episod plin de respingere violentă pentru mediocritate. În facultate, fără să-mi amintesc vreo scenă sau vreo trăire, am acceptat mediocritatea ca parte a ființei mele și am început o muncă a fragmentelor. Pe fragmente pot cunoaște și eu valoarea, eficacitatea, importanța.

Eu zic că am zis stop nebuniei. Pe moment.

În anii care au urmat facultății m-am descurcat excelent. Am pierdut frica de mediocritate. Am început să scriu pe blog. Am depășit greața de nonvaloare și nimic.

Am păstrat îndoiala. Dețin un blog. Nu pot face afirmația că citesc la rândul meu multe bloguri. Urmăresc exagerat de puține. Pentru mintea mea păstrez tot ce e mai bun. Ceva asemănător cu grija mamei pentru puiul ei. Păstrează bucatele cele mai bune.

Spun despre mine că am simțul umorului. Îl pierd fără grație când vine vorba despre hrana minții. Nu citesc orice și surzesc instant la recomandări ale unor persoane considerate neavizate.

Mâzgălesc aici de 8 ani, dar nu am renunțat niciodată să mă chestionez. Ce manifest cu acest blog? Prost gust? Conținut aparent valoros? Aliniere la nevoia unui stat recent democratic?

Cu Cinci fețe ale modernității, capitolul despre kitsch, am găsit răspunsuri.

M-am liniștit.

Cunoașteți cuvântul indecidabil? E așa ingrat. Nici adevărat și nici fals.

Blogul meu nu este adevărat, dar nici fals.

Da, recunosc. Mi-e rușine să folosesc termenul literatură pentru blog, dar sunt nevinovată în intenții. Nu caut să impresionez cititorul și să-i fac plăcere. Nu scriu pentru consum. În loc să mă străduiesc să creez, stau uneori ore sau zile cu mințile rătăcite. Și iese tot prost. Prost gust sau conținut slab.

Oricum ar fi, ființa mea nu manifestă kitsch, tinde spre esență. Dacă mă întrebați ce consider a fi esența lucrurilor, vă îndemn:

Căutați stele pe cer. Priviți-le mai des!

Fiecare cu greșelile lui, eu am ales să fac copil. Cum devin mamă?!

12358354_1100342909975862_296133478_nO să încep cu o glumă. O anunț cu un motiv. Vorba de duh aparține unui prieten gay. S-ar putea să ofenseze sau să producă o ușoară congestie acelora care nu au descoperit că omul normal e o ficțiune. Zice Jung. El a zis multe, dar a publicat. Asta mă face pe mine să vorbesc din cărți. După unii, a vorbi din cărți nu e demn de luat în seamă.

Gluma.

Paranteză. Gluma o privește pe fetița mea, Mara.

Draga mea, fiecare cu greșelile lui, tu ai ales să faci copil.

Chiar acum râd, dar am avut și am simțul umorului.

Am greșit, am făcut copil. De acord, îmi asum slăbiciunea, dar ce fac de aici? Sunt mamă, am născut. Dar cum devin mamă?

Oare mai este nevoie să notez? Nu e suficientă întrebarea – cum devin mamă? – pentru a transmite că nașterea e o situație de fapt trecută și terminată? Rămâi apoi cu un prunc care nici măcar nu are habar că există de unul singur și e incapabil să se separe de mamă ca ființă. Mama e o prelungire a lui. Tot din cărți vorbesc.

Primii doi ani sunt ușori. Nu dormi, schimbi scutece, vomită pe tine, dar rămâne ușor. Înainte de 3 ani încep crizele de nervi. Reamintesc și aici, sunt nervoși din neputință. Nu sunt răsfățați, nu manipulează. Nervozitatea lor constă în luciditatea și claritatea pe care nu o pot exprima prin limbaj. Biologic nu sunt dezvoltați.

După 4 ani, mamele încep să-și simtă respirația. Pentru că încep să respire din nou. În ritmul ăsta se ivește cel mai înfiorător gând. Sunt capabilă să-mi educ copilul? Să fie om? Să fie?

O să trec la destăinuiri. Eu am descoperit cărțile de psihanaliză, meditația, seminariile de comunicare non-violentă de la Centrul Babel.

Mi-e greu, mă simt neputincioasă și așijderea lui Don Quijote. Lupt cu obișnuința oamenilor mari, iar oameni mari puteți citi cu sensul de adulți, dar și cu sensul de personalitate, de a considera acțiunea a avea superioară acțiunii a fi.

Între a avea și a fi se află devenirea femeii în mamă. E cu putință să nu ne fixăm exclusiv pe hrană, îmbrăcăminte, jucării și limbi străine?

Hrana: nici un copil nu moare de foame.

Îmbrăcăminte: obiecte, simple obiecte. Pătate sau curate arată la fel. Personalitatea copilului suportă influențe.

Jucării: stimulează imaginația, dar nu prin cantitate.

Limbile străine: în 10 ani poate o să se studieze intens chimia și biologia. Care va fi percepția adulților atunci? Că fără chimie și biologie nu se vor descurca în viață?

Adevărul este, să mă scuzați că îndrăznesc să-mi exprim părerea, că a te descurca în viață nu e obligatoriu. Nu cred în destin, iar genetica m-a convins că binele și răul depind de ea, fără a se omite factorul educație.

Educație!

Cel mai greu cuvânt de pus în practică.

I-am zis Marei pe la 4 ani. Știi de ce citesc atât? Să fiu capabilă să înțeleg nevoile Tale, să nu-ți impun nevoile Mele.

La 5 ani, după seminarul de comunicare non-violentă de la Centru Babel susținut de Monica Reu, Mara m-a întrebat: nu te-au învățat acolo să-ți asculți copilul când îți cere un pahar de apă?

Am respirat. Iar acum mi se taie tot mai des respirația. Vin copiii acasă cu un cuvânt sau două cuvinte urâte. Ultimul auzit de la Mara mea: marș. Și tot ce urmează să se desfășoare constă în reacția mea. Iar Mara își dorește ca mama să nu mai ridice vocea. Ne jucăm uneori: mama e fata și fata e mama. Cum ai proceda la?

Fără bătaie, fără insulte, fără apel la rușine, fără minimalizarea suferințelor. Mi-au rămas genunchii. Abuzez de ei. Mă pun în genunchi și o privesc în ochi.

Astea sunt cuvinte urâte folosite de oamenii needucați. Ești Tu prost crescută? Te-am crescut eu așa?

Îmi pare rău, mama, că sunt rea.

Nu ești rea, Mara. Nici un copil nu e rău. Sunteți iritați, obosiți, neînțeleși, dar nu răi.

Cine? Dar cine îi poate spune copilului că e rău?!

Un om mare, citiți adult, citiți personalitate. Un om care mie mi-ar zice că vorbesc din cărți și că citesc degeaba. Că un seminar e un moft, că pretențiile mele sunt aberante, că dintotdeauna copiii s-au educat așa.

Dar cine zice că eu educ un copil?! Am un copil, dar educ un om. Un om mic căruia îi respect gândirea, i-o provoc și îl ascult.

Am copil.

Educ un om.

Greșeala mea.

#doresctricoulinteligentdunia

12190894_541604889336516_4519236213810474044_nM-am gândit. Și m-am răzgândit. Am revenit asupra. M-am hotărât.

‪#‎tricoulinteligentdunia‬

Să rețineți. Sau să rețină cine dorește să câștige un asemenea tricou.

Ofer un Tricou Inteligent mărimea M de bărbați. Doresc să-mi apropii și publicul masculin.

Ofer, dar cer ceva. Sunt generoasă cu limită.

Cerințe (la plural):

– distribuiți pe pagina personală de facebook postarea aceasta.

– adăugați cu hashtag ‪#‎doresctricoulinteligentdunia‬

În 15 decembrie anunț câștigătorul.

Succes vouă, dar și mie!

Eu sunt Moș Crăciun. Și asta e scrisoarea mea către el, către mine

10302118_791850220825134_6541253746769243878_nDragă Moș Crăciun, dragi cititori,

În urma experienței. Numărați: greșeli, învățături, plăceri și neplăceri. Am decis că Dumnezeu este partea bună din mine. Mă străduiesc să o hrănesc.

La fel am hotărât și despre Moș Crăciun. Ca fiind partea generoasă din mine. Cred în Moș, cu sau fără reprezentarea unui moș cu barbă albă și costum roșu.

Moș Crăciun există.

Eu sunt Moș Crăciun. Și asta e scrisoarea mea către el, către mine. Nu știu dacă am fost cuminte. Știu că am fost și experimentez adeseori mânia. O mânie acaparatoare pe semenii mei. Am aflat, de-a lungul timpului, că lectura mă calmează. Forța detașării de lumea materială. Am descoperit meditația. Am abandonat. Programul dezordonat nu-mi permite. O boemă, o artistă și eu, ratată sau deschizătoare de perpective! Depinde pe cine întrebi.

Curioasă, eu întreb pe oricine. Am simțit câtă lume mi se împotrivește, mai ales cei care mă iubesc. Cele mai îndrăgite persoane pun adesea cele mai strașnice piedici. Mi-ar plăcea pentru mine, de acolo de jos, să mă ridic doar pe șezut. Să mă sprijin cu mâinile pe pământ, iar capul să-l las pe spate. Și să râd. De mine și de toți ceilalți.

Ce să-ți cer eu ție? Ce să-mi cer eu mie? Îmi tot cer și îmi tot cer în fiecare an.

Vreau, dragă Moș Crăciun, bunăvoință și răbdare. Vreau să mă copleșească stările de bine. Vreau să nu mai moară oameni de foame în lumea asta. Vreau o mamă pentru fiecare copil. Vreau pantaloni de piele. Se impunea să vă lovesc cu o conduită snoabă. Nu glumesc, dar mă amuz.

Aș mai vrea o putință. Putința de a ierta. Pentru că nu iert. Țin in suflet atâtea suferințe. Dureri pe care le-am provocat sau care mi-au fost provocate.

Ți-aș cere, mi-aș cere smerenie. Smerenie către tot ce e bun și generos în mine. Aș cere. Și cer. Aproape în fiecare an.

Anul ăsta nu mai cer. Am tot avut pretenții de la mine. Anul ăsta mă urc pe Muntele vrăjit al lui Thomas Mann și privesc către Un om sfârșit și Omul fără însușiri. Căutați scriitorii. Sau nu-i căutați dacă nu vă interesează.

Și dacă nu vă interesează, cum ați ajuns pe blogul meu?!

Dragă Moș Crăciun,

În fiecare an am așteptat o minune. Nu am realizat că minunea sunt eu.

Dragă Eu,

Ești o minune cu o parte bună și o parte generoasă. Uneori hrănesc partea urâtă și partea egoistă.

Dar acum e timpul acela din an. Mă recomand o minune.

Eu sunt Moș Crăciun.

Notă: acest text conține recomandări de cărți. Ha! Ha!