Doar o zi în care mi-e greu să fiu om

205549_214483671895128_7832646_nDorm uneori opt ore pe noapte și mă trezesc obosită spre sfârșită. Un om sfârșit de Giovanni Papini, poate vă încumetați la lectură.

Nu m-aș lăsa dusă din pat, dar trupul e plin de energie. Capul mi-e greu. Ajung la baie și mă holbez în oglindă. Omul fără însușiri de Robert Musil, poate vă încumetați la lectură.

Mă simt puțin sub linie. Puțin sub linie de Robert Șerban. Vă încumetați sau nu?

Vă înșelați. Nu recomand cărți, mă ascund după ele, prin ele mă rătăcesc doar. Mi-e rușine, mi se întâmplă adesea, să vă scriu. Nu formulez nimic nou, nu zic nimic nou. Nici măcar nu simt ceva nou. Cel mai supărător este că și asta a spus-o cineva, Fernando Pessoa.

În disperarea asta, mă ajută uneori să privesc cerul sau să mă gândesc la univers. Prin comparație, orice lucru, grijă, faptă își reduc dimensiunile. Știți că de pe Marte cerul se vede roz? Am fost cu Mara luni la Planetarium. Am călătorit puțin prin spațiu. O frumusețe incontestabilă, o veche poezie, prima de altfel.

Mă tot întreb, după evenimentele de pe acest pământ, ce dimensiune au viețile unor oameni?! Semnificație mă îndoiesc că au. Viețile, viețile nu au semnificație. Să trăiești o zi ca un luptător care se sacrifică într-o acțiune de atac. Și imediat să-ți amintești că tu nu ai ultimul smart phone. Diversitatea. Ce splendoare, ce hidoșenie!

Și viața merge înainte. Te ridici din pat, speli dinții, cumperi pâine, mergi la muncă, scrii, râzi, treci ușile mall-ului, ieși la un film. Uneori îți mai privești lung botul pantofilor. E ceva acolo. Nu în botul pantofilor, în noi. Un disconfort, o teamă de necunoscut.

Cine e păpușarul evenimentelor? Cine urmează să se îmbogățească? Oare ei nu au privit cerul? Nu le-a citit nimeni povești? Nu i-a mângâiat nimeni pe cap? Nu au auzit și nu au luat contact cu bătrânețea? Își doresc nemurirea? Dar ce să faci cu atâta viață? Ce disperare!!!

Toți suferim, victime și călăi. În fiecare zi suntem victime și călăi. În fiecare zi greșim prin atitudine. Dumnezeu e doar un substitut de tată, e doar partea aia bună din noi. Totul e în noi. Genetică, educație, spiritualitate, obiceiuri, obișnuințe, voință, toleranță.

E greu să fii om. Să ai putere asupra ta să te oprești. Când ridici mâna, îți pierzi controlul. Când atacă, animalul vânează sau luptă pentru supraviețuire.

Oamenii, prin știință și progres, sunt la adăpost. Lupta pentru supraviețuire a încetat. Acum ducem cea mai aprigă lupta. Cu noi înșine. Noi și Dumnezeul din noi. Cu biserică sau fără, în noi stă totul. Cum la fel ignorăm toate astea și uneori sărim în aer sau ardem.

Mi-e greu să fiu om. Mă uit lung la mine în oglindă. O oglindă, un obiect. Eu, alt obiect?!

Doar o zi în care mi-e greu. Atât.

Unirea spitalelor cu pușcăriile

154378_175993809077448_1537153_nÎn urma unei întâmplări adevărate, dar pe care nu o pot modela într-o poveste, am hotărât să vă fac cunoscut cel mai de bun simt sau smintit gând al meu.

Aș uni spitalele cu pușcăriile. Să funcționeze împreună.

Gândirea mea a venit cu asemenea idee în urma întâmplării adevărate, dar de nepovestit.

Vă rog frumos să-mi permiteți câteva cifre. În anii de facultate am legat diverse prietenii. În Timișoara, datorită Complexului studențesc, metisajul reprezintă acel punct de la care urmează să construiesc un raționament. Am avut prieteni la Litere, Mecanică, Drept, Medicină, Automatică, Asistență socială, Psihologie etc.

Repet. Am avut prieteni la virgulă, virgulă, virgulă, punct. Medicină. Medicina e punctul.

Cifrele. Am numărat pe degete. Am avut 9 apropiați care au studiat Medicina dintre care: 4 profesează în alte țări din Europa, 4 s-au reprofilat și unul singur profesează în țară.

Știați că cifra 9 e magică pentru chinezi? La români nu se potrivește.

După cifre, mulțumesc că mi le-ați permis, deși sunt opusul simbolurilor grafice, revin la pușcării și spitale. Datorită apropiaților care au studiat Medicina, realitatea spitalelor m-a copleșit de multe ori.

Paranteză.

Azi consider că suntem cu toții victimele unui sistem cu frecvențe diferite. Revin și amintesc de condițiile de trai, condiții neîndeplinite care adună și fixează frustrări. Descărcările, prin cele mai reprobabile acțiuni și fapte, pot fi înțelese. Subliniez înțelese, căci rareori scuz comportamentul angajaților din instituțiile publice.

Simt că am ajuns pe Venus. Punctul cel mai fierbinte care nu-mi mai permite să judec de multe ori. Dacă înțeleg că un doctor acceptă bunăvoința unui pacient, nu scuz revendicarea doctorului pentru serviciile lui.

Nu pot să povestesc. Timișorenii, unii dintre, poate au aflat de arestarea unui doctor cu pretenții. Astfel am ajuns să-mi doresc cu ardoare unirea dintre spitale și pușcării. Dacă unele instituții își fac datoria și pedepsesc solicitările ilegale, iar tinerii doctori profesează în alte țări din Europa, România urmează să rămână fără doctori specialiști.

Soluție: să muncească gratis în închisori. Fără ridicarea permisului de liberă practică, justiția, prin forța ei justificabilă să-i oblige să presteze din închisori.

Câți dintre noi am trăi o traumă din cauza condițiilor? Prea puțin, spitalele arătând într-un anumit fel, dar nu acesta este subiectul.

Subiectul rămâne unirea pușcăriilor cu spitalele. Propun.

Cum se îmbracă scriitorii, proiect fandosit

12208783_1083556421654511_3361051742932354471_nAm dorit puternic în ultimele săptămâni:

– ciocolată belgiană
– plimbări prin satele englezești
– să mă pierd în lectură
– rochii negre

Despre rochiile negre mi-ar plăcea să pregătesc într-o zi un text, o odă în care să-mi prezint entuziasmul.

Până la realizare, dacă voi transforma gândul în faptă, vă notez o cugetare poznașă. În urma colaborării cu minunea de femeie Anca Bardaș, mi-am lăsat mintea să se mute prin observații. Sarcina unui designer vestimentar este să te îmbrace, să-ți dea șansa de a te exprima, de a te povesti. De ce în schimb te dezbracă? În loc de exprimare surprinzi expunere, provocare, trivialitate.

Pentru proiectul meu fandosit, Cum se îmbracă scriitorii, fără să înaintez nici o propunere, cu excepția Ancăi Bardaș, m-ar bucura alăturarea cu designeri care te îmbracă, care te ajută prin receptivitatea felului de a fi particular și îți oferă un mijloc textil de exprimare. Am și nume, preferințe personale: Diana Bobar, Adrian Oianu, Irina Schrotter și o atracție nouă, Adelina Ivan.

În timpul răsturnării, îmbracat/dezbrăcat, mi-am amintit de Ray Bradbury cu al său 451º Fahrenheit. Pompierii nu aveau cumva sarcina de a stinge focul și nu de a-l provoca?

Ce nevoi ne-au împins să răsturnăm un anume firesc? După adolescență, ce trebuință mai au femeile să se expună, să se prezinte și să se reprezinte ca un obiect?

Mă opresc. Nu mi se năzare să fac o incursiune în psihologie.

Cum se îmbracă scriitorii, proiect fandosit.

Oamenii care renunță la igienă

483108_465914346752058_2087368741_nRăsfoiam săptămână trecută o carte. Există cărți pe care deja le-am citit, dar revin mereu la ele. De fiecare dată descopăr ceva nou. Nu vă întrebați cum e posibil. Ce vă mărturisesc ține de certitudine. Nu contează că am citit o carte, relectura aduce alte semnificații, produce alt impact.

Așa s-a întâmplat să rămân cu ochii căscați într-o frază. Când literele și cuvintele s-au desprins prin conexiuni neuronale, m-a cuprins rușinea. Simțeam cum cresc în interior prin deslușire și cum scad la exterior prin ghemuire.

M-am adunat pe canapea, un loc ca oricare altul pentru lectură, mi-am cuprins picioarele cu brațele și mi-am apăsat obrazul pe genunchi.

Oamenii care renunță la igienă renunță la viață.

Am citit, recitit. Mi-am simțit ochii arzând. Am judecat și am dat sentințe despre asemenea persoane. Mi-au displăcut olfactiv și ca personalitate. I-am respins, îi resping. Nu am fost capabilă să mut niciodată unghiul sau să mă pun în locul lor.

Ce am cu apa și săpunul? Ce am cu hainele curate?

Copleșită de tristețea din viața unor persoane, îmi vine de foarte multe ori să urlu și să mă lovesc. În loc de asta îmi aleg locuri de pe mâini, cel mai adesea, și mă mușc. Rezist greu.

De ce miasmele nu m-au trimis spre a gândi, ci spre a critica cu superioritate? Bla, bla, nu mă interesează răspunsul, nevoia mea constă în lamentare.

Și în prezent detest duhorile, dar toleranța mea e sus. Empatia, prin interpretare a eului altora, m-a apropiat de oameni, de oamenii care put. Nu e treaba mea să le amintesc de apă și săpun. E nevoia lor să-și formuleze judecăți de valoare care să le redea voiciunea pentru a-și trăi viața nu prin renunțare, ci prin forța de avea relații de dragoste cu semenii.

Roz. Am așteptări roz.

Uneori văd negru.

Viață. Doar viață.

Eu deja am schimbat România, voi ce ați făcut?!

O să scriu și eu ceva despre nefericitul eveniment de la București.

Nu o să mă declar solidară, pentru că nu declarația mă face să fiu.

Nu o să-mi schimb poza de profil.

Nu o să ies în stradă.

Asta nu o să fac. Am hotărât să ies din muțenia impusă de mine însămi datorită reacțiilor și atitudinilor lipsite de decență.

Oamenii au ieșit aseară în stradă și au acum o atitudine (unii) față de cei care nu au ieșit lipsită de bun simț. Și orice ați crede, nu mă simt și nu o iau personal. Am un regret. Pentru prima dată regret că nu sunt unul dintre bloggerii mari, unul dintre aceia care primește la text sute de distribuiri. Mi-ar plăcea să ajungă textul ăsta la cât mai mulți. Cu numele meu mic, cu vocea fără însemnătate în online-ul românesc, mi-aș dori ecou.

Mi-aș dori ecou să vă arat obrazul meu și toți care vă credeți mai buni prin acțiunea voastră să-l pălmuiți. Căci o palmă primesc de fiecare dată când citesc rândurile unora care se cred mai buni pentru că au ieșt în stradă. Că ei au drepturi, iar ceilalți nu. Că ei schimbă ceva, iar ceilalți mustesc de inutilitate.

Așa să fie? Cu atitudinea asta schimbați voi țara? Cei buni sunt modești. Cei buni sunt decenți. Cei buni nu afișează superioritate. Cei buni schimbă și nu vorbesc ca fanfaronii. Iar cei buni știu că nu sunt chiar așa buni.

Să vorbim puțin de schimbare. Aici suntem de acord. Avem nevoie de ea. Eu, născută în 1983, deja am schimbat ceva în România mea. Îmi educ fata să aibă bun simț. Fata mea are cinci ani. Fata mea dacă vede o țigancă pe stradă mă întreabă de ce doamna aceea caută la tomberon. Doamnă, ați auzit?!

Țiganca e o doamnă. Asta e schimbare.

Fata mea nu aruncă gunoiul pe jos, nu merge pe pistele de biciclete, nu se referă la un om de culoare ca la un negru. Ea știe că toți suntem oameni.

Pe blog, de șapte ani îndemn la lectură, la ieșiri la teatru sau filarmonică. Am făcut asta. Fac asta. Fiecare muncește în felul lui la valoare. Dar reacțiile fac din valoare un cuvânt fără semnificație.

Asta e schimbare, iar eu deja am schimbat. Voi ce ați făcut? Ați scandat în stradă, și-au dat unii demisia și asta vă face mai buni? Mi se pare că e o atitudine fix ca a femeilor care au născut vizavi de femeile fără copii. A naște te proiectează în altă categorie de oameni, a oamenilor care au făcut ceva, care sunt împliniți și bineînțeles care și-au făcut datoria pe acest pământ.

Greșit! De ce nu vedeți că greșiți prin atitudine?! Bravo că ieșiți, că acționați, că provocați. Dar ce schimbați? Faceți voi politică? Dar politica e o ocupație superioară a oamenilor cu calități deosebite. E valabil de la Aristotel. Să vă fac cunoscut și asta. Nu sunt nici proastă, nici incultă, nici ignorantă. În stradă nu ies că mi-e frică de spiritul de masă. Am citit despre asta. Știu ce poate să provoace, la ce poate să îndemne.

Fiecare are motivele lui, iar până când nu o să înțelegem că toți avem drepturi egale, că toți suntem vinovați pentru toți și pentru toate, am citit Dostoievski, da, da, snoabă intelectual, că nici unul nu e deasupra celuilalt ca să poată lovi cu piatra, țara asta o s-o ducă rău, iar umanitatea și mai rău.

Problema este la specia umană, din noi pornesc toate acțiunile urâte și condamnabile. Din noi, nu din altă inteligență necunoscută. Aproape că îmi pare rău că mă expun la atâta critică. Dar o s-o fac. Asta pentru că refuz să ies în stradă și să mă lamentez în public. Și pentru că eu deja am schimbat România. Voi ce ați făcut?

De aseară pierd

969683_632982003378624_1886674019_nStau în fața ecranului alb de jumătate de oră. Aștept. De aseară pierd. Pierdem atunci când ne înfuriem.

După minute lungi, folosii nervii ca introducere.

Mă simt așezată în text. Concentrată pe subiect, se impune o liniște.

Nu, nu pot să scriu. Mă sufocă starea de enervare. O să revin mâine cu textul de azi. O să scriu ceva despre Flavius Neamciuc.

O să citesc, dacă nici iubitele mele cărți nu mă ajută, pierderea e cumplită.

#tricoulinteligentdunia, fasonul anilor încărcați de facebook

12188472_1078982105445276_1472892828_nÎncă mă mir de aceia care nu citesc. De ce nu o fac? De ce refuză cartea ca obiect, cartea ca lume, cartea ca o forță autorizată?

Mă mir, dar nu mă sinchisesc. Fiecare crede că alege pentru el, iar eu cred că am ales să citesc din multe motive despre care am povestit aici pe blog. Nu m-ar deranja să repet. Că vă bat sau nu la cap cu lectura e o obișnuință. Nimeni nu poate să numească cu exactitate când am început să fac asta.

De puțină vreme, m-am convins să forțez căile de acces în paginile cărți. Am mutat litere, am copiat cuvinte, am redat fragmente. De pe hârtie, pe bumbac. Celuloză și fir răsucit de bumbac. Cartea nu e un munte. Citiți munte ca ridicătură a scoarței pământului mai mare decât dealul, de obicei stâncoasă și depășind înălțimea de 800 de metri.

Ca reprezentare, cartea permite muntele în alcătuire. De exemplu, munte de cunoaștere.

Am adus muntele la Mahomed.

Am pus, am așezat, am aranjat, am pregătit mesaje din cărți pentru tricouri de bumbac. Numele mi-a venit așa de ușor, Tricoul Inteligent. Tot ce a urmat a devenit anevoios pentru mine. Amintiți-vă asemănarea cu muntele. Urcarea e de multe ori critică. Îmi lipsesc cunoștințele despre țesături. Merg prin depozite ca prin muzeele de artă contemporană. Nu pricep. Mă mulțumesc cu perceția.

Pipăi materialele și în funcție de buricele degetelor și ochi, aleg. Ce criteriu neghiob! Mă înveselesc când ajung la partea de grafică, la mesaje. Prin mesaje, simt că dau mai departe. Ăsta e scopul meu, să dau mai departe, să nu las unii oameni în necunoscut, unele judecăți în întuneric.

Nu mă las!

Nu mă las din a face cartea vizibilă, captivantă, un fason al anilor încărcați de facebook. Și fix aici mi-ar plăcea să divulg ceva din abis. Gândiți-vă la mine că stau așezată între două oglizi. Imaginea mea reflectată iar și iar. În infinitul acesta îmi imaginez cum poate cartea să aducă satisfacții pecuniare.

Șșșt! E un gând atât de intim, m-aș bucura să vorbim în șoaptă în prezența lui.

#tricoulinteligentdunia pentru oameni, singura valoare pe care o recunosc ca forță întemeietoare.

Doamna Pătrunjel despre parenting

11873390_1032670600076427_3265563225886551602_nSunt fată de bucătar și nepoată de croitoreasă. Am ales două alianțe pentru a mă ajuta la construcția textului cu argumente.

Uneori sunt femeie de casă, subliniez uneori, și experimentez un a fi de gospodină. Acum am o ciorbă de văcuță pe foc. La foc mic.

Legătura de sânge amintită, fata de bucătar, puse pasiune în oală. Eu, ceea ce constituie individualitatea, personalitatea, cu înclinarea pentru scris, mă folosii de timpul folosit pentru tăierea rădăcinoaselor în cubulețe și născocii articolul ăsta.

Textul e deja conceput, acum așez în pagină.

Cu ochii pe lama cuțitului, nu cunosc dexteritatea pe tocător, ajunsei cu gândul la parenting. Întrebare. Poate să te irite un cuvânt?

Răspuns: poate! Prin asocieri cu fapte, persoane și întâmplări, un cuvânt deține forța de a deveni detestabil.

Eu nu-l suport. Am și reacție incontrolabilă când ajunge la urechile mele. Îmi dau ochii peste cap.

Introduc acum cea de-a doua legătură notată la începutul textului. Sunt nepoată de croitoreasă.

* am întrerupt puțin redactarea pentru a adăuga cartofii la ciorbă. Cartofii sunt ultimii.

Sunt nepoată de croitoreasă. În modă au existat întotdeauna tendințe. În modă. Dar tendințele s-au extins la mai multe domenii de activitate din viața oamenilor. Le-am descoperit și în creșterea și educarea copiilor.

Parentingul are acestă semnificație pentru mine. Să mă folosesc de un exemplu, asociez parentingul cu genele false sau buzele umplute cu botox. Sunt la modă și dăm năvală.

Fără să fac abstracție de punctele extraordinar de bine subliniate ale parentingului, suportul dat copilului, menționez atașamentul. Noii părinți sunt foarte atenți la afecțiunea oferită copilului. Și eu fac asta. Știți vorba aceea folosită în exces la mine în Oltenia? Eu te-am făcut, eu te omor? Am trasformat-o și aproape în fiecare dimineață îi declar Marei: eu te-am făcut, eu te giugiulesc.

Afectiunea, prin atingere și vorbă blândă, e importantă pentru aptitudinea de a trăi. Da, știm aproape toți. Atașamentul însă, practicat pe termen lung, anulează acel suport oferit copilului până devine adult. Atașamentul dezvoltă și conține sentimentul de vinovăție.

Părinții care trăiesc doar pentru și prin copiii lor, le lasă moștenire acest oribil sentiment care ne paralizează pe toți. Nu o să mă credeți pe mine. O să vă dați ochii peste cap. De data asta nu o să fac apel nici la autorități, nici Freud, nici Jung, nici Adler. Faceți dumneavoastră. Interesați-vă de efectele atașamentului pe termen lung.

Mă opresc aici. Ciorba e gata. Iar fata de bucătar nu respectă în întregime rețeta. Leuștean la ciorba de văcuță? Dar eu vreau și pătrunjel. Mie să-mi ziceți doamna Pătrunjel.

Azi, pentru dumneavoastră, doamna Pătrunjel despre parenting.

Cartea Paulei

FLVN8903Cartea Paulei

Text: Daniela Bădău

Mărturisesc curiozitatea care a precedat recepția cărții. Petrecusem împreună cu Paula patru ani pe băncile facultații de litere. Știam deci foarte bine avântul ei înflăcărat, entuziasmul ei pentru cunoaștere, verbul care merge direct la obiect, fără ocolișuri sinuoase, tranșând problematica, oricare ar fi ea, fără apel. Cartea Paulei este ca Paula : precisă și la obiect, neteda și directă, plină de savoarea propriei personalități angajată într-o căutare de sine cât se poate de onestă, de dispusă să învețe și să accepte miile de fațete ale unei feminități câteodată tulburatoare, iar alteori pur și simplu frumoasă.

Inainte de toate cartea Paulei mi se pare încercarea de a înțelege / explica subtilitățile unei femei întru totul asumate, dar femeie care trăiește într-o lume a bărbaților.

Structura : o rememorare a unor relații anterioare eșuate puse în contextul unei relații actuale care pare să fie rezultatul descoperirilor realizate în eșecurile trecute. Un happy end, ca să spun așa care cadrează narațiunea. Din punctul de vedere al scriiturii, forța stilului vine din stilul concis, direct, fără ocolișuri, frugal. Elaborarea unei sensibilități fragile și încăpățânate în același timp. Am admirat pasajele în care naratorul pune în valoare feminitatea protagonistei prin poze ale corpului gol. Goliciunea corpului este oglinda dezinhibării cu care protagonista scormonește în propriile gânduri, sentimente pentru a scoate la lumina acea parte spirituală, magica, absconsă a femeii neînțelese pe deplin încă. Verva, viteza dar și imuabila capacitate a femeii de adaptare, erijată neîndemânatic înspre o acceptare atât de completă a celuilalt încât sinele nu are altă posiblilitate decât de a se inhiba în măruntaiele nespusului de unde se revolta subtil uneori prin răzbucniri verbale adresate iubitului. Rezistența verbală are menirea de a atenua completitudinea cu care femeia se da pe dea-ntregul. Intrebările, neliniștile, multitudinea de sentimente neînțelese și temute de către iubit sunt semnul că adevărata ființă, esență a femeii nu este pusa (încă) suficient pe masă, dezgolită.

Deși cartea pune în lumină trei tipuri de bărbați, să nu ne lăsăm înșelați : despre femeie este vorba. Despre căutarea Ei în relația cu celălalt (el, masculul), în care, paradoxal, se caută pe ea. Rememorarile « vieților anterioare » pun în lumină maniere în care protagonista se muleaza fizic și sufletește pe imaginea proiectată de către prieten. Este un fel de ștergere a sinelui, înecare a sinelui în mrejele unei imagini mentale pe care partenerul și-a făcut-o despre femeia ideală. O relație amoroasă în care partenerei i se impune un model la care ar trebui să se adapteze. Surogat al unei imagini ideale, protagonista intuiește o nevoie greu de exprimat în cuvinte, dar care este prezentă în subsidiar de maniera permanenta. Simțindu-se în acest context oarecum neadecvată, protagonista se revoltă împotriva imaginii preconstruite găsindu-se astfel într-o căutare intuitivă a relației care să-i permită să rămână ea însăși. Puține personaje, nimic superflu, iar cele care există iau forma unor arhetipuri. Spre exemplu, mama soacră, cu care tânăra are o relație conflictuală, încarnează modelul impus femeii. Mamei soacre îi revine rolul modelului imposibil de urmat, ea evidențiază și mai mult faptul că alegerea bărbatului este condiționată de așteptările pe care și le-a format anterior întâlnirii.

Îi doresc Paulei cât mai multe cărți din acestea, tulburătoare și prin ușurința lecturii și prin asumarea acestor sentimente ne(/rau)spuse de către femei. Vocea protagonistei este fără îndoială vocea unei femei care vorbește pentru o generație. Vocea celei care a înțeles că femeia nu mai poate să aibă același rol în cadrul unei relații de uitare de sine în relația cu celălalt și nici măcar în relația cu sine însăși. Tocmai de aceea finalul este un « happy end »care, fără a fi o caricatură, este simptomatic pentru speranțele pe care le avem în relațiile actuale. Găsirea libertății în cuplu este oarecum echivalentul fericirii actuale. La mai multe cărți, Paula, la mai multe găsiri, drumul nostru, al femeilor este încă în amurg.

Notă: sunt recunoascătoare și bucuroasă de recenzia Danielei. Mulțumesc.