Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

CARE bărbat? Bărbatul pinguin

De 3 dec., 2015 6 Trăiri afective ale mele , , , , 0

12243408_1084654564878030_9071986807023355551_nAm participat la un atelier de mamiceală luna trecută. L-a susținut Monica Reu. Încă refuz termenul de parenting. Procrastinare sau nu, reacționez cu ochii dați peste cap.

Am intenționat și m-aș bucura să am un editorial pe blog despre. La fel m-ar încânta să am un text despre Gala de Blues Jazz Kamo de la Timișoara sau despre vizita la muzeul Tesla.

În loc să mă concentrez pe oricare din subiectele de mai sus, stau blocată în chestiunea de ieri. E o chestiune! Și să repet, și să mă refer astfel la relaționarea dintre feminin și masculin.

Zilele acestea, orice aș face, nu pot scăpa de egoismul oamenilor. Atitudinea exagerată de preocupare pentru interesele personale m-a copleșit.

Cum nu m-am retras din viața socială și nu am de gând, cum ies la șuete, cum mai am câteva prietene, cum mă încăpățânez să trăiesc o poveste de dragoste, cum mă străduiesc să fiu o mamă nobilă și veselă, suport stări de tensiune și nu întotdeauna creatoare.

Ascult. Îmi ascult copilul. El e pe primul loc. Pe rând, ascult pe toată lumea. Percepțiile mă dau de-a tăvălugul. Amețesc, dar e plăcut. Inteligența și intuiția nu au șanse în fața obișnuințelor, în fața programelor trăite inconștient.

De aceea mi-e dragă și caut amețeala provocată de identificarea percepțiilor. Apoi e cu putință și priceperea.

Mi-e teamă că v-am pierdut. Veniți, vă rog frumos, înapoi?!

Hai la mine!

Scriam ieri că majoritatea femeilor trec din grija părinților în grija bărbaților. Că prea puține ajungem să facem ce vrem noi, când vrem noi. Că prea puține își asumă propria gândire.

În sfârșit, aici începe textul meu. Până acum am construit introducerea. Din procentul mic al femeilor asumate și declarate stăpân pe capacitățile intelectuale, înaintez următorul scenariu.

Am fost educate pentru familie și compromis, dar când nu optăm pentru înțelegerea exclusivă a delirului bărbatului, rămânem singure. Femei singure la 30 de ani, o categorie a femeilor disperate. Femei singure la 40 de ani, o categorie a femeilor vrăjitoare. Ambele categorii sunt discreditate de bărbați.

În opinia mea, abia acum începe femeia să facă compromisuri. O femeie singură de 30 de ani se cunoaște suficient. După 25 de ani, individul matur și lucid folosește în exces autoeducația. În utilizarea excesivă a forței cunoașterii, profitorii rămân fără material. Greu sau mai greu bărbații folosesc o femeie trecută de 30 de ani.

Stop. Nu laud femeia, construiesc argumente favorabile cunoașterii de sine.

Bărbatul profită mai greu de femeie, femeia e mai supusă intuiției proprii ca libidoului și abandonează căutarea bărbatului potrivit. Își impune să descopere tatăl potrivit.

Se impune o gândire inductivă. Fac un copil. Care bărbat va participa la creșterea copilului? Care îl va legăna, îl va schimba, îl va hrăni?

Vedeți?! Nu CE bărbat, CARE bărbat. CE răspunde nevoilor romantice. CARE răspunde nevoilor familiale. Când femeia decide că vrea familie și copil, schimbă criteriile de apreciere. Fix în criteriile astea avem dovada nefericirii multor cupluri.

Bărbații își aleg căprioare când se însoară. Cele bune de dus la mama. Viața se reduce, mai ales pentru părinții de băieți, la hrană. Îmi hranește copilul? Îmi spală și îmi calcă copilul? Nu lenevește duminica în pat, iar la opt dimineața are deja clătite pentru copil și nepot? Femeia perfectă.

Femeile își aleg un pinguin. Pinguinul clocește singur. Cu un pinguin, dormi noaptea și ai ajutor la schimbarea scutecului. Plin sau nu de caca.

De frustrări, nevroze, isterii, se ocupă psihologii.

Considerați că am jignit pe cineva? Mi-aș cere scuze.

Nu o să-mi cer. Egoistă sunt și eu.

Din grija părinților în grija bărbaților

De 2 dec., 2015 2 Trăiri afective ale mele , , 0

7NPxS0OHcRwvAPHHGTxf6aB0szkKGftan2NNkXLDVD8Oare cum reușeam? În fiecare dimineață mă trezeam la șapte fără zece, iar la șapte jumătate aveam autobuzul. Casa mea era și încă este pe deal. Autobuzul îl luam de la vale. Ce-i drept, alergam până la stație.

12 ani am mers cu autobuzul la școală. Acțiunea nu discredita. Am înțeles că în prezent te compromiți dacă alegi un asemenea mijloc de transport. Cel puțin în orașul meu natal de pe malul Dunării.

Mă ajuta și ceaiul făcut de mama înainte să plece la serviciu. Încă beau ceai în fiecare dimineață. În ora asta, de la trezire la începerea orelor, am probat diverse activități. M-am împrietenit cu un câine pe traseul meu. Cinci minute stăteam la gard cu el. Mă aștepta. Îl mângâiam, îi sărutam botul și plecam uitându-mă înapoi.

Prindeam din zbor, frânturi de conversație. La început le povesteam colegelor despre ce auzeam și îi maimuțăream pe oamenii aceia străini. Îi imitam și ne distram.

Traseul comun, întâlnirile datorate orei, au transformat străinii în niște chipuri familiare. Am renunțat să-i mai maimuțăresc, dar am păstrat obiceiul de a trage cu urechea la conversații.

Trag și astăzi. Trag cu urechea. Astfel am surprins o rostire pe un ton ridicat și prelungit al unei dudui.

Nu e treaba ta la cât am ajuns eu acasă.

M-am întristat. Am trecut fără să întorc capul spre direcția din care am auzit vocea. Am lăsat capul în jos.

Oare câte femei ajung să facă ce vor ele, când vor ele?

Multe dintre noi trecem din grija părinților, în grija bărbaților.

Și nu mă interesează părerea bărbaților sau a cuiva anume. Am observat în ultimii ani diverse femei transformându-se. M-am analizat pe mine.

Nu mi se pare corect. Ca fată, a trebuit să ascult de tata. Când ies, cu cine, la ce oră mă întorc. Ca femeie, după așteptările majorității, trebuie să asculți de bărbat.

Dar gândirea, creierul meu? Încrederea în mine ca individ, ca om educat unde este? Am devenit și plictisitoare. Repet peste tot și în fața oricui mă ascultă că suntem așa diferit educați. Femeia să facă multe compromisuri, bărbatul să-și manifeste egoismul prin atitudinea privilegiatului.

Tu ești femeie, eu bărbat, faptele se măsoară altfel în funcție de gen.

Există femei ca mine care răbufnesc. Există femei care se supun, dar există cel mai mult femei nefericite.

Și toate femeile, refractare, supuse, nefericite ar accepta mulțumite conducerea bărbatului subiect dacă li s-ar aprecia și recunoaște gândirea.

Într-un parteneriat e nevoie de încredere și disponibilitate pentru dialog. Nevoie. Subliniez. Satisfăcută această nevoie am avea de-a face cu indivizi lipsiți de agitație, cu stări de bine. Ce trebuie dat altora? Stări de spirit. Zicea el Noica.

Sugestia mea: mai slăbiți, iubiții noștri bărbați, controlul. Dragile mele femei, spuneți mai des, cu voce tare, ce disconfort experimentați în prezența esenței vieții. Suntem o specie, una sigură. Categoria de gen a adus diferențe în felul de a fi și nu de a exista.

Existăm deopotrivă. Ne respectăm diferit.

Dar.

Existăm deopotrivă.

Foto: Bogdan Mosorescu

H&M sau coada vacii

De 25 nov., 2015 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

11217158_1004536196223201_5138930895250595487_nÎnainte să deschidă ochii, s-a întors pe partea cealaltă. Perna, cearșaful, pătura erau calde și o rețineau. Și-a dat o îmbrățișare, și-a sărutat umărul și s-a dezvelit. Din marginea patului privea întunericul de afară. Atunci s-a întins după telefon. A pipăit cu mâna după el pe parchet. 5:19

Mai putea să doarmă jumătate de oră. A mers la baie, a făcut pipi. Abia dacă a deschis ochii. Automatisme. Hârtia, trage apa, chiuveta doar o privește. Jetul sub care ar trebui să-și bage mâinile rămâne în alcătuirea unei obișnuințe.

Se pune în pat căutând căldura dinăuntru, afecțiunea. Se alintă cu obrazul în țesătura bumbacului. Închide ochii și geme. De azi începe să muncească. Primul ei serviciu. Pare să adormă, dar se trezește. Afară tot întuneric. 6:59

Când se ridică, își analizează labele picioarelor. Le simțea cum se afundă în lemn. O senzație neplăcută. O alungă cu zumzetul periuței electrice. În fața dulapului, își căută cămașa boyfriend H&M și blugii skinny rupți. Ținuta pentru prima zi: clasic, dar formidabil. Conta pe formidabil pentru impresie, pentru a se face plăcută.

A părăsit casa satisfăcută. A tras ușa cu entuziasm, stare resimțită și auzită prin broasca ușii. Pac, pac, din două mișcări hotărâte și-a zăvorât până diseară un fel de a fi. În lift frig și miros plăcut, puternic. Poate vecinul de la etajul 3. Un bărbat așa frumos că nu avusese niciodată curajul să se uite direct la el. Intimidată, vorbele mamei ei o sufocau când ajungeau pe neașteptate amândoi în lift. Un bărbat frumos nu o să fie niciodată numai pentru tine.

La etajul 5 urcă doamna cu părul alb. O băbuță, dar modul de a se îmbrăca, atitudinea, nu i-au permis o reprezentare de babă. O întreabă ce face, unde merge, îi face complimente, chiar și cu blugii rupți.

Își ia la revedere de la vârstnică și se grăbește spre stația de tramvai. Becurile încă ard pe stâlpi. Ceață, temperatură joasă, pare că vine iarna și abia e 20 octombrie. Pe tabel anunță o întârziere de 9 minute. Scoate telefonul din buzunar și o apelează pe mama.

– E frig, da. Acasă cum este?
Își umezește buzele când ascultă. Dă uneori din cap, scapă un aha și îhî.

– Merg la lucru. Da, m-am angajat la H&M. Ce post? Vânzări.

Mama: dar tu te descurci? E gestiune acolo, ai grijă cu banii, cu banii nu te joci.

Fata, Ileana e numele ei: Nu, mamă, nu mă descurc, să mă întorc la coada vacii?!

Ton.

Doar o zi în care mi-e greu să fiu om

De 18 nov., 2015 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

205549_214483671895128_7832646_nDorm uneori opt ore pe noapte și mă trezesc obosită spre sfârșită. Un om sfârșit de Giovanni Papini, poate vă încumetați la lectură.

Nu m-aș lăsa dusă din pat, dar trupul e plin de energie. Capul mi-e greu. Ajung la baie și mă holbez în oglindă. Omul fără însușiri de Robert Musil, poate vă încumetați la lectură.

Mă simt puțin sub linie. Puțin sub linie de Robert Șerban. Vă încumetați sau nu?

Vă înșelați. Nu recomand cărți, mă ascund după ele, prin ele mă rătăcesc doar. Mi-e rușine, mi se întâmplă adesea, să vă scriu. Nu formulez nimic nou, nu zic nimic nou. Nici măcar nu simt ceva nou. Cel mai supărător este că și asta a spus-o cineva, Fernando Pessoa.

În disperarea asta, mă ajută uneori să privesc cerul sau să mă gândesc la univers. Prin comparație, orice lucru, grijă, faptă își reduc dimensiunile. Știți că de pe Marte cerul se vede roz? Am fost cu Mara luni la Planetarium. Am călătorit puțin prin spațiu. O frumusețe incontestabilă, o veche poezie, prima de altfel.

Mă tot întreb, după evenimentele de pe acest pământ, ce dimensiune au viețile unor oameni?! Semnificație mă îndoiesc că au. Viețile, viețile nu au semnificație. Să trăiești o zi ca un luptător care se sacrifică într-o acțiune de atac. Și imediat să-ți amintești că tu nu ai ultimul smart phone. Diversitatea. Ce splendoare, ce hidoșenie!

Și viața merge înainte. Te ridici din pat, speli dinții, cumperi pâine, mergi la muncă, scrii, râzi, treci ușile mall-ului, ieși la un film. Uneori îți mai privești lung botul pantofilor. E ceva acolo. Nu în botul pantofilor, în noi. Un disconfort, o teamă de necunoscut.

Cine e păpușarul evenimentelor? Cine urmează să se îmbogățească? Oare ei nu au privit cerul? Nu le-a citit nimeni povești? Nu i-a mângâiat nimeni pe cap? Nu au auzit și nu au luat contact cu bătrânețea? Își doresc nemurirea? Dar ce să faci cu atâta viață? Ce disperare!!!

Toți suferim, victime și călăi. În fiecare zi suntem victime și călăi. În fiecare zi greșim prin atitudine. Dumnezeu e doar un substitut de tată, e doar partea aia bună din noi. Totul e în noi. Genetică, educație, spiritualitate, obiceiuri, obișnuințe, voință, toleranță.

E greu să fii om. Să ai putere asupra ta să te oprești. Când ridici mâna, îți pierzi controlul. Când atacă, animalul vânează sau luptă pentru supraviețuire.

Oamenii, prin știință și progres, sunt la adăpost. Lupta pentru supraviețuire a încetat. Acum ducem cea mai aprigă lupta. Cu noi înșine. Noi și Dumnezeul din noi. Cu biserică sau fără, în noi stă totul. Cum la fel ignorăm toate astea și uneori sărim în aer sau ardem.

Mi-e greu să fiu om. Mă uit lung la mine în oglindă. O oglindă, un obiect. Eu, alt obiect?!

Doar o zi în care mi-e greu. Atât.

Unirea spitalelor cu pușcăriile

De 17 nov., 2015 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

154378_175993809077448_1537153_nÎn urma unei întâmplări adevărate, dar pe care nu o pot modela într-o poveste, am hotărât să vă fac cunoscut cel mai de bun simt sau smintit gând al meu.

Aș uni spitalele cu pușcăriile. Să funcționeze împreună.

Gândirea mea a venit cu asemenea idee în urma întâmplării adevărate, dar de nepovestit.

Vă rog frumos să-mi permiteți câteva cifre. În anii de facultate am legat diverse prietenii. În Timișoara, datorită Complexului studențesc, metisajul reprezintă acel punct de la care urmează să construiesc un raționament. Am avut prieteni la Litere, Mecanică, Drept, Medicină, Automatică, Asistență socială, Psihologie etc.

Repet. Am avut prieteni la virgulă, virgulă, virgulă, punct. Medicină. Medicina e punctul.

Cifrele. Am numărat pe degete. Am avut 9 apropiați care au studiat Medicina dintre care: 4 profesează în alte țări din Europa, 4 s-au reprofilat și unul singur profesează în țară.

Știați că cifra 9 e magică pentru chinezi? La români nu se potrivește.

După cifre, mulțumesc că mi le-ați permis, deși sunt opusul simbolurilor grafice, revin la pușcării și spitale. Datorită apropiaților care au studiat Medicina, realitatea spitalelor m-a copleșit de multe ori.

Paranteză.

Azi consider că suntem cu toții victimele unui sistem cu frecvențe diferite. Revin și amintesc de condițiile de trai, condiții neîndeplinite care adună și fixează frustrări. Descărcările, prin cele mai reprobabile acțiuni și fapte, pot fi înțelese. Subliniez înțelese, căci rareori scuz comportamentul angajaților din instituțiile publice.

Simt că am ajuns pe Venus. Punctul cel mai fierbinte care nu-mi mai permite să judec de multe ori. Dacă înțeleg că un doctor acceptă bunăvoința unui pacient, nu scuz revendicarea doctorului pentru serviciile lui.

Nu pot să povestesc. Timișorenii, unii dintre, poate au aflat de arestarea unui doctor cu pretenții. Astfel am ajuns să-mi doresc cu ardoare unirea dintre spitale și pușcării. Dacă unele instituții își fac datoria și pedepsesc solicitările ilegale, iar tinerii doctori profesează în alte țări din Europa, România urmează să rămână fără doctori specialiști.

Soluție: să muncească gratis în închisori. Fără ridicarea permisului de liberă practică, justiția, prin forța ei justificabilă să-i oblige să presteze din închisori.

Câți dintre noi am trăi o traumă din cauza condițiilor? Prea puțin, spitalele arătând într-un anumit fel, dar nu acesta este subiectul.

Subiectul rămâne unirea pușcăriilor cu spitalele. Propun.

Cum se îmbracă scriitorii, proiect fandosit

De 12 nov., 2015 2 Trăiri afective ale mele , , , 0

12208783_1083556421654511_3361051742932354471_nAm dorit puternic în ultimele săptămâni:

– ciocolată belgiană
– plimbări prin satele englezești
– să mă pierd în lectură
– rochii negre

Despre rochiile negre mi-ar plăcea să pregătesc într-o zi un text, o odă în care să-mi prezint entuziasmul.

Până la realizare, dacă voi transforma gândul în faptă, vă notez o cugetare poznașă. În urma colaborării cu minunea de femeie Anca Bardaș, mi-am lăsat mintea să se mute prin observații. Sarcina unui designer vestimentar este să te îmbrace, să-ți dea șansa de a te exprima, de a te povesti. De ce în schimb te dezbracă? În loc de exprimare surprinzi expunere, provocare, trivialitate.

Pentru proiectul meu fandosit, Cum se îmbracă scriitorii, fără să înaintez nici o propunere, cu excepția Ancăi Bardaș, m-ar bucura alăturarea cu designeri care te îmbracă, care te ajută prin receptivitatea felului de a fi particular și îți oferă un mijloc textil de exprimare. Am și nume, preferințe personale: Diana Bobar, Adrian Oianu, Irina Schrotter și o atracție nouă, Adelina Ivan.

În timpul răsturnării, îmbracat/dezbrăcat, mi-am amintit de Ray Bradbury cu al său 451º Fahrenheit. Pompierii nu aveau cumva sarcina de a stinge focul și nu de a-l provoca?

Ce nevoi ne-au împins să răsturnăm un anume firesc? După adolescență, ce trebuință mai au femeile să se expună, să se prezinte și să se reprezinte ca un obiect?

Mă opresc. Nu mi se năzare să fac o incursiune în psihologie.

Cum se îmbracă scriitorii, proiect fandosit.

Oamenii care renunță la igienă

De 11 nov., 2015 2 Trăiri afective ale mele 0

483108_465914346752058_2087368741_nRăsfoiam săptămână trecută o carte. Există cărți pe care deja le-am citit, dar revin mereu la ele. De fiecare dată descopăr ceva nou. Nu vă întrebați cum e posibil. Ce vă mărturisesc ține de certitudine. Nu contează că am citit o carte, relectura aduce alte semnificații, produce alt impact.

Așa s-a întâmplat să rămân cu ochii căscați într-o frază. Când literele și cuvintele s-au desprins prin conexiuni neuronale, m-a cuprins rușinea. Simțeam cum cresc în interior prin deslușire și cum scad la exterior prin ghemuire.

M-am adunat pe canapea, un loc ca oricare altul pentru lectură, mi-am cuprins picioarele cu brațele și mi-am apăsat obrazul pe genunchi.

Oamenii care renunță la igienă renunță la viață.

Am citit, recitit. Mi-am simțit ochii arzând. Am judecat și am dat sentințe despre asemenea persoane. Mi-au displăcut olfactiv și ca personalitate. I-am respins, îi resping. Nu am fost capabilă să mut niciodată unghiul sau să mă pun în locul lor.

Ce am cu apa și săpunul? Ce am cu hainele curate?

Copleșită de tristețea din viața unor persoane, îmi vine de foarte multe ori să urlu și să mă lovesc. În loc de asta îmi aleg locuri de pe mâini, cel mai adesea, și mă mușc. Rezist greu.

De ce miasmele nu m-au trimis spre a gândi, ci spre a critica cu superioritate? Bla, bla, nu mă interesează răspunsul, nevoia mea constă în lamentare.

Și în prezent detest duhorile, dar toleranța mea e sus. Empatia, prin interpretare a eului altora, m-a apropiat de oameni, de oamenii care put. Nu e treaba mea să le amintesc de apă și săpun. E nevoia lor să-și formuleze judecăți de valoare care să le redea voiciunea pentru a-și trăi viața nu prin renunțare, ci prin forța de avea relații de dragoste cu semenii.

Roz. Am așteptări roz.

Uneori văd negru.

Viață. Doar viață.

Eu deja am schimbat România, voi ce ați făcut?!

De 4 nov., 2015 30 Trăiri afective ale mele , , 0

O să scriu și eu ceva despre nefericitul eveniment de la București.

Nu o să mă declar solidară, pentru că nu declarația mă face să fiu.

Nu o să-mi schimb poza de profil.

Nu o să ies în stradă.

Asta nu o să fac. Am hotărât să ies din muțenia impusă de mine însămi datorită reacțiilor și atitudinilor lipsite de decență.

Oamenii au ieșit aseară în stradă și au acum o atitudine (unii) față de cei care nu au ieșit lipsită de bun simț. Și orice ați crede, nu mă simt și nu o iau personal. Am un regret. Pentru prima dată regret că nu sunt unul dintre bloggerii mari, unul dintre aceia care primește la text sute de distribuiri. Mi-ar plăcea să ajungă textul ăsta la cât mai mulți. Cu numele meu mic, cu vocea fără însemnătate în online-ul românesc, mi-aș dori ecou.

Mi-aș dori ecou să vă arat obrazul meu și toți care vă credeți mai buni prin acțiunea voastră să-l pălmuiți. Căci o palmă primesc de fiecare dată când citesc rândurile unora care se cred mai buni pentru că au ieșt în stradă. Că ei au drepturi, iar ceilalți nu. Că ei schimbă ceva, iar ceilalți mustesc de inutilitate.

Așa să fie? Cu atitudinea asta schimbați voi țara? Cei buni sunt modești. Cei buni sunt decenți. Cei buni nu afișează superioritate. Cei buni schimbă și nu vorbesc ca fanfaronii. Iar cei buni știu că nu sunt chiar așa buni.

Să vorbim puțin de schimbare. Aici suntem de acord. Avem nevoie de ea. Eu, născută în 1983, deja am schimbat ceva în România mea. Îmi educ fata să aibă bun simț. Fata mea are cinci ani. Fata mea dacă vede o țigancă pe stradă mă întreabă de ce doamna aceea caută la tomberon. Doamnă, ați auzit?!

Țiganca e o doamnă. Asta e schimbare.

Fata mea nu aruncă gunoiul pe jos, nu merge pe pistele de biciclete, nu se referă la un om de culoare ca la un negru. Ea știe că toți suntem oameni.

Pe blog, de șapte ani îndemn la lectură, la ieșiri la teatru sau filarmonică. Am făcut asta. Fac asta. Fiecare muncește în felul lui la valoare. Dar reacțiile fac din valoare un cuvânt fără semnificație.

Asta e schimbare, iar eu deja am schimbat. Voi ce ați făcut? Ați scandat în stradă, și-au dat unii demisia și asta vă face mai buni? Mi se pare că e o atitudine fix ca a femeilor care au născut vizavi de femeile fără copii. A naște te proiectează în altă categorie de oameni, a oamenilor care au făcut ceva, care sunt împliniți și bineînțeles care și-au făcut datoria pe acest pământ.

Greșit! De ce nu vedeți că greșiți prin atitudine?! Bravo că ieșiți, că acționați, că provocați. Dar ce schimbați? Faceți voi politică? Dar politica e o ocupație superioară a oamenilor cu calități deosebite. E valabil de la Aristotel. Să vă fac cunoscut și asta. Nu sunt nici proastă, nici incultă, nici ignorantă. În stradă nu ies că mi-e frică de spiritul de masă. Am citit despre asta. Știu ce poate să provoace, la ce poate să îndemne.

Fiecare are motivele lui, iar până când nu o să înțelegem că toți avem drepturi egale, că toți suntem vinovați pentru toți și pentru toate, am citit Dostoievski, da, da, snoabă intelectual, că nici unul nu e deasupra celuilalt ca să poată lovi cu piatra, țara asta o s-o ducă rău, iar umanitatea și mai rău.

Problema este la specia umană, din noi pornesc toate acțiunile urâte și condamnabile. Din noi, nu din altă inteligență necunoscută. Aproape că îmi pare rău că mă expun la atâta critică. Dar o s-o fac. Asta pentru că refuz să ies în stradă și să mă lamentez în public. Și pentru că eu deja am schimbat România. Voi ce ați făcut?

De aseară pierd

De 3 nov., 2015 1 Trăiri afective ale mele 0

969683_632982003378624_1886674019_nStau în fața ecranului alb de jumătate de oră. Aștept. De aseară pierd. Pierdem atunci când ne înfuriem.

După minute lungi, folosii nervii ca introducere.

Mă simt așezată în text. Concentrată pe subiect, se impune o liniște.

Nu, nu pot să scriu. Mă sufocă starea de enervare. O să revin mâine cu textul de azi. O să scriu ceva despre Flavius Neamciuc.

O să citesc, dacă nici iubitele mele cărți nu mă ajută, pierderea e cumplită.