La ce vă expuneți copiii în primii șase ani din viață

12105791_1066588436684643_5155121466385966296_nAm scris, dar mai amintesc, sunt convinsă că nu strică, poate se fixează prin repetiție. La Timișoara se desfășoară prima ediție a bienalei, iar Fundația Art Encounters propune, provoacă, prezintă, reprezintă activități care au scop producerea unor valori estetice.

Propun și eu ceva. Să lăsăm gâlceava și pretențiile semiotice deoparte. Nu toți știm ce semnifică semiologia și nu toți cunoaștem faptele de cultură ca sisteme. Nici măcar eu, deținătoarea unei diplome a facultății de Litere în cadrul căreia semiotica a fost obiect de studiu.

Lipsa cunoștințelor teoretice nu ne împiedică să ne purtăm trupurile sau pruncii, dacă suntem părinți, la evenimente ca ateliere de creativitate brâncușiologică sau expoziții.

Am descoperit un articol în timpul petrecut pe facebook, pe pagina celor de la Art Encounters, în care, în urma unui studiu, ar fi adevărat ceea ce mie mi-a revenit de la Freud. Atenție la ceea ce vă expuneți copiii în primii șase ani din viață!

Dacă un omuleț nu intră într-o galerie de artă când e crud, șansele sunt tot mai mici să o facă la maturitate.

La început m-a pus puțin pe gânduri. Ceva nu se potrivea cu mediul meu de acasă. Eu am copilărit la Severin. Nu e Motru, nu e Petroșani, am fost la teatru de păpuși și la muzeu, dar asta se întâmpla după vârsta de șapte ani. Am fost cu școala.

Întotdeauna am deținut o bibliotecă. Obiecte în copilărie, aventură, călătorii, imaginație în adolescență. Dar nu reușeam să identific o participare a mea la o expoziție în primii ani de viață. Fustele rotitoare și colorate ale țigăncilor nu le pot lua în seamă. Până când am realizat.

A fost o ușurare, recunosc. Simțeam un disconfort psihic nepotriveala asta freudiană. Dar s-a potrivit. În primii ani am fost din plin expusă la artă. Un unchi, că am doi unchi dragi, este pictor. Mama lui, bunica mea din partea mamei, după ce i-a plecat flăcăul în lume să se școlească, i-a păstrat cu sfințenie, deși nu mi-o amintesc evlavioasă, pânzele, pensulele, șevaletul, sculptura. Un bust din acela cu capul chel. Ah! Stătea sus pe dulap, nu aveam voie să-l atingem, iar în cameră intram doar supravegheate, eu și sora mea.

Asta fac mamele, se fălesc cu creațiile copiilor, Mara deține un perete unde expune operele ei de artă.

Recitii. Îmi dau seama că mă întinsei. M-aș bucura să ajungeți la punctul pe care urmează să-l pun.

Punct.

Poate e ultima dată

IMG_7908Plouă. Bate vântul. Străzile au devenit galbene. Copacii cedează. În mașină cald și s-au aburit geamurile. Caut un loc de parcare mai aproape de poartă. Nu găsesc. Fac o parcare laterală, iar când opresc motorul, o mașină se pune în mișcare. Mă gândesc o secundă dacă să o mut.
Nu.
Mi-e lene.
Cobor și mă îndrept spre poartă. Abia mai văd, ochelarii cedează și ei. Lentilele se ceartă cu lumina, se transformă și îmi răstoarnă imaginile. Sun.
Reașez ochelarii cu nasul. În timp ce nasul îmi ridică ramele, buzele se înalță ca un țugui.
Fix când mă aflu pe piscul pliscului, îmi deschide doamna asistentă.
– Ați reușit, ați ajuns!
Părăsesc piscul și o pândesc pe doamna asistentă. Oare ce gândește de caraghioasa din poartă care stă în ploaie și vânt cu o pungă de mere în mână și cu buzele țugui?!
– Mă pregăteam să-i dau să mănânce.
Mă strecor pe lângă asistentă, intru în casă, mă descalț, iar punga se răstoarnă. Mă întind după mere, le așez la loc. Le șterg înainte bucată cu bucată.
– Unde este? La bucătărie?
Mă îndrept spre, dar mă oprește doamna asistentă.
– E la dumnealui în cameră.
Retrag mâna, îndrept spatele și mă îndrept spre dormitor. Deschid ușa și-l văd. Îi zâmbesc cu toată fața și țip când îl salut. E aproape surd. Mă recunoaște, vrea să se ridice din pat. O dată. Cade la loc. A doua oară. Cade la loc. A treia oară e în fund.
Mă așez lângă el, îi sărut obrazul pierdut și-l întreb ce face. Scenariul ultimilor cinci ani. Ce să fac, tată, întineresc?!
Răspunsul nu vine însă. Îmi dă mâna și ne ridicăm. În picioare se uită fix în ochii mei. Se scarpină după ureche și face câțiva pași spre usă. Pășește greu și se oprește.
– Mulțumesc, tată, că mai treci din când în când la mine.
Scenariul. E ceva schimbat. Mă uit din nou la el și îi zăresc o lacrimă. Mă sperii. Inima bate și vreau să părăsesc cât mai repede încăperea. Îi șterg lacrima și mai facem câțiva pași împreună.
– Deschideți, vă rog, geamul cât mănâncă.
În fața bucătăriei mă aplec și-l sărut din nou.
– Plec.
– Pleci?
– Plec.
– Să ai drum bun.

La poartă m-a oprit doamna asistentă.

– Știți, starea lui nu e prea bună. Ați făcut bine că ați trecut pe aici.

– În ultimii cinci ani am trecut de fiecare dată cu frică. Că poate e ultima dată când îl mai văd. Deja făceam glume despre vizita asta. Să mergem la moșu, să trecem să-l vedem că poate e ultima dată. Moșul are 96 de ani și de fiecare dată mi-a răspuns că întinerește. Azi îmi zise mulțumesc. Vă mulțumesc și eu, doamnă! O zi lină.

Bunicul meu întinerește.

Ce mai faci, scriitorule? Subtitlu: vocabular Chanel

12140757_1068134103196743_3504397781751086496_nLuni seară i-am ascultat pe Claudiu Komartin și Bogdan Munteanu în ambianța de la Cărturești Mercy. Ce mai faci, scriitorule? Bogdan l-a întrebat pe Claudiu Komartin.

Dar nu o să scriu despre nici unul dintre ei. Aș putea să-i laud că mi-au plăcut. Motive am. Refuz. Insist să notez o concluzie trasă în timp ce ascultam. Aș putea să încep cu deci.

Deci…

Și asta refuz să fac. Mă deprimă prin frecvență și abuz în vocabular.

În timp ce urmăream dialogul dintre ce doi, am auzit acuzativul folosit corect, am reținut forme corecte de plural. Mi-am amintit și întâlnirile de la Uniunea Scriitorilor din Timișoara. Mereu învățam un cuvânt nou.

Limba lor curată și corectă mi-a trimis mintea la Chanel. Am comparat, că metaforă mi-e imposibil să concep.

Mi-am zis, cu fudulie, că limba vorbită corect îmi dă o stare corespondentă cu acțiunea de a îmbrăca un taior Chanel. Gradul cel mai înalt de respect al minții și al trupului, limba vorbită corect pentru minte și tweed pentru trup.

Așa mă simt. Mărturisesc.

Vă las acum cu imaginea-cuvânt: vocabular Chanel.

Creierul, autorul erorilor mele

534411_440580829285410_938716303_nAm avut zilele trecute o întâlnire spectaculoasă pe scările rulante, o scenă dramatică prin intensitatea și severitatea contactului vizual. O serie de judecăți nerostite și am simțit lumina prin roșul chinuitor al obrazului.
O persoană de sex feminin, însărcinată, mi-a oferit salutul ei. L-am primit derutată și în mișcare. Scările urcau.
Am auzit: salut!
Am simțit: eșecul, lipsurile și greșelile mele de mamă.

Persoana de sex feminin amintită devine mamă pentru a doua oară. Eu și tatăl Marei ne-am despărțit. Sentimentul de vinovăție, pe care mă străduiesc să-l controlez, se declanșează și la un factor slab cum ar fi o privire plină de blam.

În asemenea momente, apelez la cârje. Una dintre cele mai redutabile măciuci intelectuale constă într-o învățătură de la Gellu Naum. Parafrază: am și eu un creier, autorul erorilor mele.

În spiritul acesta îmi educ fata: se întâmplă să greșim și e firesc să ne asumăm fiecare faptă neplăcută. I-am subliniat cu voce blândă că părinții greșesc, dar că o mamă, un tată și un copil formează un cerc.

Cercul, linia curbă închisă ale cărei puncte sunt egal depărtate de un punct fix, numit centru, conține iubirea noastră. Cu Mara centru și în centru, punctele, mama și tata, vor fi mereu egal depărtate de punctul fix.

O despărțire nu ne-a transformat în mamă singură sau tată singur. Ne-am schimbat organizarea. S-au anulat niște reguli și construim altele. Greu, dar renunț la văicăreală. Interesul meu deosebit ca mamă constă în a transmite iubire și compasiune, în a asigura un mediu stabil și plăcut, în a găsi timp pentru joc și joacă.

Las mama în subsidiar.

La bătrânețe, vreau să răspund chestionărilor Marei în urma și la umbra propriilor erori. Pe baza răspunsurilor, omul pe care o să-l cresc o să obțină informații, iar informațiile mă interesează să cuprindă experiența mea. Pardon că am un creier.

Nu pardon.

Femeia constituie altă poveste. Sunt o femeie actuală, din nici un unghi și din nici o perspectivă de altădată. Contemporană și cu nevoi moderne de deconstrucție, scot în evidență inconsistența și contradicțiile societății mele, după putințe, intelectuale, firește!

Accept să fiu al cincilea anotimp, mi se pare romantic. Îmi place să fiu romantică din când în când. Și mă bucură fericirea, a mea și a altora.

La final, mai pun o cârjă. Îi aparține lui Pessoa.

Parafrază: la sfarsitul vietii sa nu se spuna despre tine ca despre malul unei ape, ca ai existat doar pentru a limita!

Jocul vieții

În urma lecturii lui Stephen Hawking, să ne jucăm.

Un joc care ne poate ajuta să înțelegem problema realității și creației, inventat în 1970 de un tânăr matematician de la Cambridge pe nume John Conway.

Regulile jocului:

1.Dacă o celulă este vie, dar nu are nici un vecin viu sau doar un singur vecin viu atunci ea va muri de singurătate în generaţia următoare.

Poza1

 

 

 

 

 

2.Dacă o celulă este vie, dar are cel putin patru vecini vii, atunci ea va muri sufocată în generaţia următoare.

Poza2

 

 

 

 

 

3.Dacă o celulă este în viaţă şi are doi sau trei vecini atunci ea va trăi neschimbată şi în generaţia următoare.

Poza3

 

 

 

 

 

4.Orice celulă moartă va învia în generaţia următoare dacă are exact trei vecini vii în generaţia curentă.

Poza4

 

 

 

 

 

Exemplu:

Poza5

 

 

 

 

 

Recunosc, pentru mine e fascinant.

Acela este… Dan Perjovschi. Acela este… Adrian Ghenie. Acela este…Mircea Cantor

12077125_1065545916788895_659654394_nCă ați aflat sau nu, eu dau mai departe. Orașul Timișoara are Muzeul Revoluției.

Că știți sau nu, din 3 și până în 31 octombrie se desfășoara prima ediție a bienalei Timișoara Art Encounters.

Că vă interesează sau nu, curatori de talie internațională sunt în oraș: Nathalie Hoyos și Rainald Schumacher.

Sugestie, priviți în jur! Șansele sunt mari să vă întâlniți cu Dan Perjovschi, Adrian Ghenie sau Mircea Cantor.

Fundația Art Encounters, prin programe, în colaborare cu Primăria Municipiului Timișoara și cu Direcția Județeană pentru Cultură Timiș, cu inițiatorul proiectului, Ovidiu Șandor vor transforma, vor schimba înfățișarea spațiului public.

Hei!
(interjecție de chemare sau de îmboldire)

Hei!

Priviți în jur!

Dam, Oana, Dunia și Romina la Starbucks

12063981_1062857270391093_1550483410_nMă aflu la cafenea și fac un experiment.

Am înțeles, și nu pot nega că nu am băgat de seamă, mă laud cu un simț de observație dezvoltat, ca Starbucks-ul este preferat de adolescenți, metrosexuali, fete cochete, femei elegante, bărbați la costum, pițipoance.

Nu-mi place cum sună pițipoance. După o verificare la DEX, nu mă bucură nici tinere ușuratice. Abandonez semantica. Mi-am făcut o fotografie, mergeți pe pagina mea oficială, Paula Dunia Aldescu, artist.

Am o pagină oficială, un cont și instagram. Draga mea Romina Faur îmi cere stăruitor să mă fac vizibilă.

Romina, sunt la Starbucks, dacă poți, hai!

O să încerc să relatez de la intrarea mea în cafenea. Am salutat un cunoscut la terasă. Am zâmbit mai mult, am articulat după ce ieșisem din câmpul lui vizual.

Am pătruns în semiobscur. Am căutat masa din colț. Ocupată. Am cerut voie unei doamne să stăm împreună la masa de la intrare. A acceptat. Mi-am lăsat rucsacul și geanta, și am plecat să-mi iau ceva. Mi-am comandat un ceai verde la cană. Discutau Dam și Oana despre recipientele Starbucks și semnificațiile lor. Și un biscuite cu ciocolată.

Am deschis laptopul, m-am sucit de două ori, iar când să mă adâncesc prin detașare în scris, un cunoscut s-a așezat lângă mine.

Scrii? Ce scrii? Hai, scrie despre mine! O să crească numărul de cititori.

L-am trimis la plimbare fără eleganță lingvistică. Între timp s-a eliberat masa din colț. Mut laptopul și-mi atrag atenția pantalonii doamnei de lângă mine.

De unde i-ați luat?

Mi-ar plăcea și mie. Pronunță Zara și mă schimonosesc. Sunt prea departe să remarc ațele care curg, semnătura neoficială al oricărui articol vestimentar Zara. În timp ce scriu, mă tot uit la pantalonii ei, par așa comozi și pufoși.

Mutată la masa din colț, mă apuc de scris. Involuntar, frânturi de conversație ajung la mine. Privesc în gol. Mă distrage muzica. Cine cântă? Recunosc vocea, îmi scapă numele cântărețului. Curcubeul. Israel „IZ” Kamakawiwo, el cântă.

Alungă muzica sporovăiala unui italian. Vorbește la telefon.

Diversitatea. Îmi amintesc scena din Marele Gatsby cu actorul Tobey Maguire privind de la fereastră edificiul din față; un cuplu se ceartă, o mamă alăptează, niște copii de joacă, un bărbat și o femeie fac dragoste, cineva se droghează.

Diversitate.

Simultaneitate.

Istorii paralele. Pun punct și trec la citit, Marele plan al lui Stephen W. Hawking.

Romina, ce faci?

Toate vechi, toate noi

1512410_931955406814614_4779134160310894870_nPentru limbuți, număr și asemenea cititori, formulez din nou. Cea mai nouă activitate a mea pentru blog este Tricoul Inteligent. Un tricou alb de bumbac imprimat cu texte din minunatele mele cărți, din scriitori care m-au inspirat și continuă să o facă.

Tricoul Inteligent impune o muncă în plus, iar unele zile sunt înghițite prin atelier, prin depozite, la tipografie. Drumurile la atelier sau alt loc indicat mă abat de la scris.

Urmând să plec chiar acum la tipografie, pentru a împăca în mine datoria, responsabilitatea și dragul de blog, am hotărât să scriu ceva personal.

Și să anunț ceva cu scopul de a purta răspunderea cu o atitudine demnă. Mi-a propus Andrei Ruse să scriu un articol pe Hyperliteratura, un soi de editorial despre cum ai descoperit cărțile de psihologie și cum te-au influențat ele, ce lucruri interesante ai găsit în ele, un fel de recomandare de 10 titluri importante care te-au marcat și de ce, cuvintele lui.

Am acceptat. Am precizat un termen, cel târziu săptămâna viitoare, marți.

Pe marți.

Om în continuare

473094_399660513377442_1384681291_oAbdomenul moale, pufos al femeii născute, strivea obrazul Ilenei. Cu degetele îi răsfira părul. Cu mișcări repetate, îi desfăcea firele de păr. Întinsă pe spate, pe canapea, Ileana se alinta în poalele iubitei ei. Îi plăcea grija și răsfățul, se bucura de toată atenția oferită.
– De ce mă răsfeți?
– Cum fac asta?!
Cea care arăta bunăvoința, mămica cu abdomenul pufos, privea în timpul acesta irisul Ilenei. Știa că radiază spre exterior într-un model specific fiecărei persoane. Un verde al frunzelor proaspete de vară, așa arătau. Fascinată de viul ochilor verzi, s-a concentrat totuși pe coroidă. Oare coroidă se numește? Trebuie să verifice. Dunga aceea albă ca o tunică care acoperă ochiul, cum i se spune?
Nesigură de cunoștințele ei, neputincioasă și iritată, Dana s-a ridicat de pe canapea. Un prunc de 9 luni ajunsese de-a bușilea până la uscătorul de haine și încerca să se ridice. L-a luat în brațe cu blândețe și i-a sărutat fruntea.
– Am vorbit aseară cu tatăl lui Andrei.
Ileana s-a așezat mai bine pe canapea. S-a împins cu umerii în stofa canapelei. Mâinile le-am împreunat pe piept, ochii i-a închis.
Tatăl lui Andrei! Tatăl lui Andrei!
– Spune, te ascult. Nu te lăsa păcălită de ochii închiși. Mă supără lumina, știi că am ochii sensibili.
– Mi-a repetat că nu e pregătit să fie tată. A crezut că o să fie, a sperat să fie, nu este.
– Nu este. Înțeleg. Căutați soluții împreună. Explică-i că Andrei are nevoie de amândoi, de mamă, de tată. Că tu nu poți fi și tată, iar copilul cere imperios iubirea ambilor părinți pentru o dezvoltare emoțională armonioasă.
– Ah! Mai lasă-mă! Nu suntem la tine la cabinet și mă enervează să-mi vorbești din cărți!
– Tratate.
– Poftim?
– Tratate, nu cărți.
Dana s-a întors cu spatele ignorând. Plângea. Ileana a venit și a cuprins-o în brațe pe la spate. I-a căutat căldura gâtului cu gura, apoi și-a lipit nasul inspirând lacom. Miros de lapte, de bebe, de femeie, de lămâiță. Dana mirosea a lămâiță. Parfum nu mai folosise de când născuse.
– Relația noastră a acceptat-o?
Dana și-a sprijinit capul de obrazul strivit pe canapea. L-a sărutat. A închis ochii și au început toți trei să se legene. Andrei ațipise la pieptul ei. Sânii o dureau.
– Mult timp de aici încolo nu o va accepta. Nu înțelege cum am devenit lesbiană în ultima jumătate de an. Mi-a zis că nu mai am personalitate, iar tu gândești în locul meu.
Continuau să se miște ondulatoriu. Dana plângea și săruta creștetul copilului și obrazul Ilenei.
– Dacă i-ai fi auzit tonul?! În pula mea, am fost bun cât ai profitat de mine, cât ați profitat toți de mine. Excursii, angajări, acum te fuți cu o femeie și eu sunt ăla rău.
– Cum te simți, Dana?
– Eu chiar aveam o părere bună despre el. Îl numeam om.
– Este în continuare.
– Este.