Am de scris un text despre evenimentul de la Berini. Nu o să-l scriu. Nu o să-l scriu azi, dar o să-i fac o scurtă introducere în rândurile care urmează.

Ceea ce urmează va fi despre public. În momentul în care am realizat că voi vorbi în public, las deoparte caracterul neprevăzut al acestui fapt, am ridicat ochii spre mulțimea din jurul meu.

Fără un discurs pregătit, fără griji pentru emoțiile care deja mă cuprinseseră, atenția mea s-a oprit în public. Nu-mi cunoșteam absolut deloc publicul. Acest cuvânt o să tot revină, public în sus, public în jos, și la dreapta, și la stânga.

Două nume mi-a scos lucid memoria: Camil Petrescu și Grigore Vieru. Primul cu ceva teorie despre emoție specifică în fața actului trăit, tehnică, avantajele popularității, congruență. Toate astea m-au necăjit și mai tare. Nu aveam cu ce să lucrez, și într-un timp exagerat de scurt, pentru a obține orice reacție de la oamenii din jur. Tinerețea mea, faptul că nu am trăit niciodată la sat, din orice unghi eram învinsă de experiență și mi se opunea o atitudine refractară a omului de la sat care respinge dezmățul din mediul urban. Printre atâția fii și fiice ale satului, copila orașului s-a salvat cu niște versuri de Grigore Vieru.

Nu am știut ce să vorbesc. Am repetat acest nu știu de vreo trei ori în scurtul meu discurs. În zece minute m-am confruntat cu multe aspecte din viața românului și din viața psihică a omului. Românul rămâne sensibil la origini, omul respinge automat și inconștient tot ce e străin. Urbanul rămâne necunoscut ruralului și e plin de semnificații primejdioase. Comunitatea de la sat ține încă la principiile morale. Se pare că blugii rupți calcă aceste principii, iar costumul popular le confirmă.

Nu mi-am permis ca invitat la eveniment să fac aceste observații. Nici momentul nu era, dar blogul e prilej de exprimare și îi adresez țăranului român aceste cuvinte:

Dragii mei săteni,

Costumul popular confirmă puterea de creație a românului în cultura noastră minoră, o cultură puternic creatoare, autentică și originală chiar prin această îmbrăcăminte. Costumul a devenit în timp obiect de cultură al românului. Aceasta este o semnificație. Tot ce altceva îi mai atribuiți, decență, cumințenie, înțelepciune, sunt însușiri care țin de caracterul uman, iar o învățătură din bătrîni afirmă că nu haina face pe om. Nici costumul popular nu mai poate să le păstreze pe fete neprihănite. Dorințele sunt demoni reali. Asta am descoperit trăind și am citit în cărțile lui Freud.

Trăind printre oameni, fie ei de la sat sau de la oraș, am mai aflat că oricâte cunoștințe am, nimeni nu mă ascultă. Nu sunt o autoritate. Nu am avut nici o autoritate vineri în fața dumneavoastră pentru a face cea mai simplă sugestie. Muncesc la asta. Mă străduiesc să devin credibilă publicului prin construirea unui nume care în timp va putea electriza. Mircea Eliade avea această putere, iar eu visez mult.

Acum o să închei. O să mă folosesc de aceleași versuri de Grigore Vieru.

Cu drag,

Paula Dunia Aldescu

In aceeași limbă
Toată lumea plânge,
In aceeași limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poți s-o mângăi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.

Mi-am tot schimbat în ultimii ani percepțiile. Am reflectat, am exploatat sentimentele și gândirea într-o direcție sau alta.
Pentru unele persoane din viața mea m-am schimbat revoltător de mult.
Eu mă simt bine cu mine în prezent. Când am izbucniri violente de dor mă afund în cărți. Asta am făcut de când mă știu. M-am pierdut în poveștile altora.

Uneori mă pierd și în povestea mea. Mă descopăr personaj în loc de autor. Atunci experimentez furia și neputința. Neputința mă înfurie.

Și de înfuriat nu-mi trebuie mult.

De exemplu:

(o să fac o listă cu motive care mă înfurie)

– chelnerii obraznici care vorbesc la pertu;
– duduile care se poartă prea dezbrăcate;
– mamele care își sperie copiii ca să mănânce cu lupul sau pădurea;
– părinții care pretind ascultare pentru că ei ne-au crescut pe noi;
– greșelile de gramatică;
– delirul de grandoare al oamenilor bogați;
– funcționarele care vorbesc la telefon în timp ce aștepți la ghișeu;
– genele false;
– aerul condiționat de la Cinema City;
– lungile așteptări de la ușile doctorilor;
– camăta;
– reticența Fundațiilor, ale caselor de copii când te oferi voluntar;
– etc.

Stop. O să mă opresc puțin aici, în reticența caselor de copii. Am fost săptămâna trecută la Fundaţia Rudolf Walther de la Timișoara și am lăsat niște haine. Despre generozitatea acestui gest nu vreau să aud nimic. Generoși sunt copiii că ne ajută cu balastul dulapurilor noastre neîncăpătoare.

Ceea ce vreau să subliniez, să scot în față este dorința mea de voluntariat. Vreau să fiu voluntar la aceste case. Principiile lor atât de frumoase, deschiderea către comunitate, respectarea demnităţii copilului, menţinerea relaţiilor personale ale copilului şi contactele directe cu părinţii, rudele sau alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament, să nu rămână ceva scris pe un site.

Azi o să renunț la a arăta cu degetul și o să înaintez doar un apel către această instituție:

Permiteți-mi să mă implic, să sprijin după putințele mele financiare și după capacitatea mea intelectuală tinerii din această instituție. Nu cred că am o misiune prestabilită pe acest Pământ, dar cunoașterea de sine până la momentul acesta mă asigură de îndemânarea mea în a călăuzi tinerii în viață. Mi-am acceptat și asumat rolul de mijlocitor între orice ființă și sinele acelei ființe.
Și am renunțat de puțină vreme la a vorbi vorbe.

Vă rog, permiteți-mi să mă implic!

Vă cer deschis, cu prietenie și admirație.

Vă rog!

Trei capitole am parcurs din Gena egoistă. Am rămas prinsă cu gândurile în mașinile de supraviețuire. Am citit și explicațiile suplimentare. Pierdem vreun sens prin traducera unui cuvânt?

Mi-am amintit chiar acum un exemplu din Septuaginta, traducerea din ebraică în greacă a textelor vechi. Interpreții au hotărât ca tânăra femeie să fie tradusă cu fecioară. Minunea omenirii s-a săvârșit la nivel de limbaj.

Revin la mașinile de supraviețuire. Ce sunt aceste mașini? Cine sunt? Aceste mașini sunt chiar trupurile noastre. Mărturisesc că m-am privit lung în oglindă. Mi-am privit trupul ca pe un instrument. Ca percepție socială am efectuat o anchetă masculină. Glumesc. Tot încerc umorul în scris, dar cred că râd singură. Mi se întâmplă și în viața de toate zilele, să râd singură la glumele mele.

Așadar, o concluzie din primele trei capitole din Gena egoistă: trupurile noastre sunt mașini de supraviețuire pentru genele noastre, moleculele de ADN. În prezent, aici s-a ajuns.

În același prezent, asezonat cu conștiință, am acceptat ca pertinente unele explicații. De ce să nu accept aceste explicații despre evoluția omenirii?

Le-am acceptat, le-am îmbrățișat, le-am făcut loc în mine. În această nouă conviețuire, sâmbătă, moșind un superb băiețel, preotul mi-a întins icoana și crucea la pupat. Mi-au scăpat colțurile gurii rujate într-un roșu pletoric în jos, așijderea și fandacsia. Mi-am lipit fruntea prima dată. A doua și a treia oară am transferat acel roșu pletoric. Mi-am luat un angajament, dau cu el ocol în jurul mesei la Biserică. Am ridicat colțurile gurii, zâmbesc frumos, și fandacsia. Am simțit puțin privirea preotului asupra mea, dar există mari șanse să fie doar fandacsia responsabilă și nu frământările mele religioase, de fapt antireligioase.

Ziua de sâmbătă rămâne memorabilă prin impactul fandacsiei: se întâmplă ceva în oraș? Răspunsul meu: vine circul.
Iar frământările din Biserică s-au concretizat cu întrebarea: moașa, ai avut emoții la Biserică?

Eh! A avut moașa și emoții, dar cum altfel când găsești greșeli de gramatică în Crezul scris pe peretele Bisericii?!

Gena mea este profund egoistă. Să supraviețuiască cei care se străduiesc să vorbească corect în limba lor.