Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Domino biologic

De 22 apr., 2015 0 Trăiri afective ale mele , 1

389623_434619893214837_1286134332_nAcesta nu este un text despre știați că…

Dar știați că auzul este rezultatul unui efect de domino biologic? Unde sonore, impulsuri nervoase, vibrații? M-am concentrat asupra sistemului senzitiv deoarece mă simt ca o balerină care nu-și menține echilibrul din cauza acelor perișori care se curbează în timpul rotației.

Vi se pare greu? Încerc cu alte cuvinte.

Cu alte cuvinte, îmi sună urechea, țiuie.

În tot acest dezechilibru, pe care corpul meu îl simte instantaneu de fiecare dată, mi-am amintit de spiritul ludic, despre a juca și a fi jucat.

Mi-am amintit, dar nu am cartea lui Ilie Gyurcsik, Paradigme moderne, la îndemână pentru a putea să verific ce anume semnifică a juca și a fi jucat.

Ca cititor, am reținut că experimentez și acțiunea de a mă pierde. Adevarat. M-am pierdut de foarte multe ori cu ajutorul cărților. Am călătorit în toată lumea. Aș putea să întrețin un jurnal de călătorie numai din pierdutul meu cu sprijinul lui Jules Verne. Insula Sfânta Elena și Noua Zeelandă, pământ neatins de mine, dar atât de bine cunoscut, constituie un excelent exemplu de o cunoaștere neparticipativă.

Ca ființă socială, notez aici că mă simt jucată. În acest punct, descriu o neputință: nu știu dacă sunt jucată sau mă joc pe mine însămi. Tot în acest punct, am nevoie de ajutor. Sunt ca o minge de fotbal care își caută singură un jucător care să o arunce spre poartă.

Caut. Și nu ofer recompensă pentru ajutor.

Cu gena mea egoistă la Biserică

De 20 apr., 2015 0 Trăiri afective ale mele No tags 1

fTrei capitole am parcurs din Gena egoistă. Am rămas prinsă cu gândurile în mașinile de supraviețuire. Am citit și explicațiile suplimentare. Pierdem vreun sens prin traducera unui cuvânt?

Mi-am amintit chiar acum un exemplu din Septuaginta, traducerea din ebraică în greacă a textelor vechi. Interpreții au hotărât ca tânăra femeie să fie tradusă cu fecioară. Minunea omenirii s-a săvârșit la nivel de limbaj.

Revin la mașinile de supraviețuire. Ce sunt aceste mașini? Cine sunt? Aceste mașini sunt chiar trupurile noastre. Mărturisesc că m-am privit lung în oglindă. Mi-am privit trupul ca pe un instrument. Ca percepție socială am efectuat o anchetă masculină. Glumesc. Tot încerc umorul în scris, dar cred că râd singură. Mi se întâmplă și în viața de toate zilele, să râd singură la glumele mele.

Așadar, o concluzie din primele trei capitole din Gena egoistă: trupurile noastre sunt mașini de supraviețuire pentru genele noastre, moleculele de ADN. În prezent, aici s-a ajuns.

În același prezent, asezonat cu conștiință, am acceptat ca pertinente unele explicații. De ce să nu accept aceste explicații despre evoluția omenirii?

Le-am acceptat, le-am îmbrățișat, le-am făcut loc în mine. În această nouă conviețuire, sâmbătă, moșind un superb băiețel, preotul mi-a întins icoana și crucea la pupat. Mi-au scăpat colțurile gurii rujate într-un roșu pletoric în jos, așijderea și fandacsia. Mi-am lipit fruntea prima dată. A doua și a treia oară am transferat acel roșu pletoric. Mi-am luat un angajament, dau cu el ocol în jurul mesei la Biserică. Am ridicat colțurile gurii, zâmbesc frumos, și fandacsia. Am simțit puțin privirea preotului asupra mea, dar există mari șanse să fie doar fandacsia responsabilă și nu frământările mele religioase, de fapt antireligioase.

Ziua de sâmbătă rămâne memorabilă prin impactul fandacsiei: se întâmplă ceva în oraș? Răspunsul meu: vine circul.
Iar frământările din Biserică s-au concretizat cu întrebarea: moașa, ai avut emoții la Biserică?

Eh! A avut moașa și emoții, dar cum altfel când găsești greșeli de gramatică în Crezul scris pe peretele Bisericii?!

Gena mea este profund egoistă. Să supraviețuiască cei care se străduiesc să vorbească corect în limba lor.

Profilul celui care distribuie citate peste citate pe facebook

De 15 apr., 2015 4 Trăiri afective ale mele 3

575279_667813639895460_254595479_nCăutam o introducere. De-a lungul timpului petrecut în fața unui ecran alb, am formulat multe introduceri. Mă miram acum despre subiect. Introducerea e secundară ca preocupare.

Scriu, rescriu, formulez, reformulez, notez, șterg întruna despre relații. Am scris și o carte despre. Cât să mai scriu despre și de ce oamenii mai sunt curioși să citească despre?

Mirându-mă, mi-am confirmat statutul de filozof. Uite așa s-a ivit filozofia, din mirare, iar eu descriu surprinderea fix în acest moment.

Fiecare text care cuprinde niște învățături despre a fi femeie, a fi bărbat, în acest mediu online, devine best distribuit. Am observat în această tendință, poate fi ușor numită și apucătură, o falsă împlinire a omului. M-a întrebat o prietenă la un moment dat cu vocea cea mai gravă: Dunia, ce părere ai despre persoanele care postează citate pe facebook?

Reacția mea la asemenea întrebare ar fi fost un hohot de râs. Vocea gravă nu mi-a permis și i-am cerut voie să mă gândesc înainte să-i răspund. A trecut un an sau chiar doi. Nu i-am răspuns niciodată.

O să răspund acum. De ce postează unii dintre noi citate pe facebook?

Încep cu mine.

Fac asta. Notez pe facebook citate din cărțile pe care le citesc, cărți care merită atenție, scriitori care sunt demni de a dăinui în conștiința noastră.

De ce distribuie alții citate pe facebook?

Ca utilizator de facebook, ca posesor de blog, ca o persoană stăpânită de pasiuni pentru psihanaliză și genetică, îmi permit următoarea îndrăzneală. Să schițez un fel de profil al celui care distribuie nenumărate citate pe facebook fără să fi citit scriitorul respectiv.

Așadar, îndrăznesc. Nu o să fie frumos, nu o să iasă frumos. De data asta nu o să-mi cer scuze, intenția mea nu constă în a aduce cuiva o ofensă.

În lipsa unui spirit matematic de a calcula aici un număr aproximativ, o să vorbesc la modul general.
În general, persoanele care distribuie foarte multe citate posedă o inteligență medie. Educația lor, intelectuală și emoțională, este una de suprafață. La adăpostul citatelor, pe care le postează din incapacitatea de a formula ceea ce simt și ceea ce gândesc, fac trimiteri către întâmplări și oameni din viața lor. Un citat însă redă niște opinii. Nimeni nu poate fi acuzat de ceea ce transmite prin acel citat. Lașitatea ține capul pe umeri.

Cuvinte cheie ale celui care distribuie citate peste citate: capacitate intelectuală redusă, banal, bărfitor, laș, impertinent, belicos, mahalagiu etc. Lista o păstrez deschisă.

…

Profilul acesta se aplică unei categorii anume, o categorie dirijată de lipsa unor valori. Ce fac valorile? Valorile reprezintă suportul nostru critic la care ne raportăm, iar lipsa lor creează sau recreează o societate primitivă.

Și o foarte mare îndrăzneală pentru încheiere.

Am descoperit pe facebook multe asemenea societăți primitive. În trecut există cu numele de ginți, în prezent cu numele de colectivitate.

Reamintesc, nu-mi cer scuze, dar recomand: citiți scriitorii pe care-i distribuiți pe facebook și orice rău pe termen lung devine bun.

Pălăria, rochia, costumul bărbătesc, întâlnire la teatru

De 9 apr., 2015 6 Trăiri afective ale mele 0

10624940_757151821049180_8984030076279829130_nPrima piesă de teatru la care am mers a fost Punguța cu doi bani. Cu mulți ani în urmă, când învățătoarea ne-a încolonat, tu îl ții de mână, ea te ține de mână, am pătruns în sala de spectacol.

Prima atracție: scaunele.
Prima acțiune: foșneala.
A doua acțiune: probabil o urecheală.

Piesa de teatru, îmi amintesc foarte bine, a provocat și a menținut starea de surescitație. În urmă, de data aceasta nu cu așa mulți ani în urmă, în urmă cu 10 ani să zicem, când am devenit un consumator de teatru, am început să separ teatrul.

Cum se face asta? Foarte simplu.

Teatrul este o clădire, o instituție, o artă, un spectacol.
Teatrul cuprinde o sală, o trupă de actori, un directorat, un repertoriu.
Teatrul presupune public.

În ultimul an aici mă joc, acesta e spațiul meu de joacă: publicul. Publicul se împarte și el în câteva categorii. Trec peste aceste categorii, nu am starea necesară să scriu despre snobii de la teatru, și mă opresc într-o durere vestimentară.

Ținutele alese de doamne, domni și domnișoare la teatru semnifică un țipăt de durere. Dacă neapărat insistați că aș fi previzilă prin lamentare, că nu mai există eleganță și rafinament ca în perioada interbelică, de aici aș scrie un alt text demonstrând cât e de falsă această afirmație, așteptați o secundă.

Eleganță și rafinament există, dar există în doze exagerat de mici. Chiar acum mă întrebam dacă publicul, cel puțin publicul timișorean stă cumva prost la capitolul stima de sine. Să fie aici o stimă atât de scăzută în ceea ce privește haina festivă?

Teatrul reprezintă cea mai bună împrejurare de a experimenta eleganța, extravaganța, armonia textilă. Pălăriile pot deveni un subiect, rochiile o puternică recomandare, un stimulent pentru a te îmbrăca doar pentru a te dezbrăca. Știți ce insinuez, nu?

Eu.

Eu sunt un consumator de teatru profesionist deja. Acum m-am întors spre public. Îl provoc uneori prin ținutele mele să-l admir. Rochiile cu tul Diana Bobar, pălăriile Cosminei Nicolescu, perlele, broșele, voaletele Josephine, mantourile și fustele Oianu, inconfundabilele note de vârf ale acelui parfum 5 încearcă să provoace prin compoziția Paulei Dunia Aldescu.

Aproape mereu încerc și mă străduiesc să provoc bunul gust în asemenea instituții. Acest text este o inițiativă. M-aș bucura de ecou.

Ecou, ecou, ecou.

Ecou pentru rochii, pălării, perle, costume, papioane și cravate.

Ecou, u, u, u.

Notă:

Fotografia îi aparține lui Marian Filip, pălăriile sunt ale mele.

Tudor. Personal Tailor, merge și așa

De 6 apr., 2015 2 Trăiri afective ale mele 0

IMG_8547De mai bine de o oră stau în fața calculatorului. Aveam un subiect. Nu-l mai am. Sucind și mutând unghiul, am schimbat subiectul.
Intenționam să scriu despre un eveniment la care am participat săptămâna trecută.
Subiectul pe care-l aveam: prezentarea colecției primăvară-vară de la Tudor. Personal Tailor.
Subiectul pe care-l am: spațiul unde s-a desfășurat această prezentare, Bastionul Theresia.

În ultimul timp am pășit des în acest spațiu. În 10 martie am fost acolo pentru deschiderea expoziției Dincolo de liniște. În anii trecuți s-a ținut și Festivalul de literatură sub aceleași grinzi. Recapitulând prezența mea la Bastionul Theresia, am constatat cât de ofertant este spațiul.

Festival de literatură, expoziție, concert, prezentări de modă, un numitor comun: Bastionul Theresia. Mă bucur nespus de schimbarea de subiect, de la prezentare la spațiu. Eram și încă sunt derutată de poziția mea ca blogger participant la diferite evenimente. Chiar în timpul prezentării am auzit în urechea mea stângă: oare o fi vreo persoană în public care să scrie despre?

Am răspuns zâmbind: bloggerii, eu fiind unul dintre ei.

Prezentându-mă ca blogger, mi-am îndreptat spatele și am simțit trasformarea. Am privit în jur cu atenție, am observat detalii, iar mintea deja îmi povestea amănunțit despre viitorul, acum prezentul text.

Și aici deruta. Ce să fac? Cum să procedez? Nu mi-au plăcut unele aspecte ale prezentării. Să scriu un text critic? Să atac? Să mă mulțumesc cu a nota ceea ce mi-a plăcut?

Refuz să mă mulțumesc. Dacă Bastionul Theresia este ofertant, blogul meu descrie generozitatea părerii personale.

Am apreciat spațiul amenajat pentru prezentare, m-am bucurat de muzica celor de la Peregrinii, mi-a plăcut grija pentru cei care au asistat la eveniment pusă în pahare de șampanie, în apă, în diverse fructe sau delicatese.

Nu am apreciat acele cu gămălie de la pantalonii băieților care au defilat. Ce este aici made to measure, conceptul cu care Tudor vrea să pătrundă în conștiința societății românești masculine? Ce semnificație au acele ace de gămălie pentru Casa Tudor?

Pentru mine acele cu gămălie semnifică o dublă lipsă de respect, pentru Tudor și pentru publicul țintă al acestei Case, lipsă de profesionalism într-o muncă îndoită de profit contra calitate.

Nu am apreciat nici atitudinea băieților care au prezentat. Pe lângă emoțiile pe care le-au încercat, s-a observat slaba lor pregătire sau lipsa de pregătire pentru trecerea în pas prin fața privitorilor.

Încă o dată acest merge și așa românesc a făcut ravagii.

La final, în loc de punct, notez o apreciere. Cu admirație recunosc inițiativa organizatorilor de a strânge fonduri pentru copiii talentați. Am donat și eu, și susțin sufletește și pecuniar asemenea chemări la acțiune.

Gânditorul din Cabo Verde

De 2 apr., 2015 0 Trăiri afective ale mele 0

_MG_1787Văd dalele din Unirii, îmbrăcămintea flu a prietenei mele și a mea, tarabele întinse prin piață și niște cărți lipite de un colț de masă. M-am apropiat de ele poftind la umbră și la limonadă. Am scos cu atenție una dinte ele, foarte jerpelită, legată cu o sfoară care îi despica literele.
Așa m-am întâlnit cu Darwin.

La început i-am îngrijit coperțile, iar lectura am început-o abia anul trecut. Așa am ajuns să călătoresc în Cabo Verde. De pe insulă, printre altele, m-am întors cu o statuetă, Gânditorul. Cu acest Gânditor m-am prezentat și la lansarea cărții Un vis de o zi la București.

I-am întrebat foarte curioasă pe cei din public de câte ori au adoptat poziția Gânditorului în relația lor. Eu am rămas în această poziție și în fiecare zi schimb, mut, sucesc perspectiva.

Mă muncesc foarte mult simțul proprietății și egoismul într-o relație. Ca lectură, am citit primele 50 de pagini din Gena egoistă a lui Richard Dawkins.

Cu Dawkins, a revenit și Darwin și s-a impus autoritar în mine biologia.

Biologia, psihanaliza, religia.

Natura, psihicul, morala.

Las scris aici: am renunțat la Dumnezeu ca să pot fi eu.

Las scris corect aici: am renunțat la Dumnezeul altora, al meu crește în mine în fiecare zi.

Cresc.

1933, 2015, 31 martie

De 31 mart., 2015 2 Trăiri afective ale mele No tags 0

Nichita-stanescu_sign

În 1933, pe 31 martie s-a născut Nichita Stănescu. În 2015, pe 31 martie, îi așez o poezie pe blog.

DACĂ TU ȘI EU…

Dacă tu și eu,
noi am fi un zeu, –
dacă eu și tu,
am fi mugetu,
atuncea o fiară,
veche milenară,
ne-ar mugi și ne-ar cânta
țâța ta și coapsa ta, –
dar stăm muți și neîncepuți,
orbi și nevăzuți.

Psihanaliza, culoarul meu sigur din cer și de pe pământ

De 30 mart., 2015 1 Trăiri afective ale mele 1

_MG_1617Încerc să-mi adun mințile. Experimentez anxietatea de câteva zile. Kierkergaard mă susține prin filozofia existențialistă.
A avut loc lansarea cărții Un vis de o zi la București și am trăit, direcționată de chipuri încântate și curioase, un moment de glorie.
Înaintea gloriei am trăit, proiectând din mine, panica.
Panică, glorie și anxitate. S-au succedat în timpul și spațiul meu personal, iar acum mă simt vlăguită, mai mult, există și posibilitatea să fi murit.

Explic.

Consider că am murit. Un avion s-a prăbușit pe culoarul Barcelona-Dusseldorf. Dacă aș putea să efectuez un calcul matematic, să-mi aproximez cu cifre șansele de a mă afla în acel avion, afirmația mea rămâne valabilă, am murit.

Nu instinctul de supraviețuire mă agită acum, ci rațiunea. La lansarea cărții am purtat un tricou alb imprimat cu un mesaj dintr-una din cele 7 cărți pe care le-am citit semnate Sigmund Freud.

Nu doresc să trezesc convingeri, eu doresc să scutur prejudecăți și să incit.

De câțiva ani de când am început să studiez așa cum pot și simt psihicul uman, m-am lovit de scepticismul, condescendeța și indiferența celor din jur. Am primit sfaturi pe cele mai serioase tonuri, cu cele mai disprețuitoare nuanțe să mă las de Freud, de Jung, de Adler, de Fromm, cu accent pe Freud, cu argumentul că e depășit, inactual, periculos.

Niciodată nu am detectat un pericol în cunoaștere. Am trăit însă înstrăinarea față de cei din jur care-ți resping cunoștințele despre felul de a fi omenesc. Ocupația mea de a aprofunda psihicul semnifică pentru mulți o mare pierdere de timp, cu argumentul că eu am prea mult timp.

Iar acum s-a prăbușit un avion, iar vina ar purta-o un pilot cu grave probleme psihice. Dacă este adevărat, mă și îndoiesc, dar nu-mi pot susține îndoielile, toți cei sceptici de psihanaliză, toți acei inteligenți disprețuitori se fac vinovați. Psihicul uman nu reprezintă un domeniu facil și mai ales nu poate fi tratat cu superficialitate.

Psihicul reprezintă încă un imens teritoriu necucerit, necunoscut și asta nu este părerea mea sau nu constituie un adevăr subiectiv.

Astfel, înaintez o rugăminte, lăsați-mi-l pe Freud în pace. Poate nu câștig, cum susțin unii, dar nici nu pierd nimic, cu excepția prejudecăților.

Și pierd, și am tot pierdut în ultimii ani, iar acum reușesc să spun cu calm: așa mă simt eu bine.

De ce acționez așa?

Pentru că așa mă simt eu bine, e culoarul meu sigur din cer și de pe pământ.