Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Vamă 4

De 12 iun., 2015 0 Trăiri afective ale mele 1

4Am terminat paharul de Sprite fără să știu că ar fi trebuit să aibă gust de pisică. Urma să aflu în curând.

Corectez. Firește că nu ar fi trebuit să aibă gust de pisică. Aroma dă unui produs un gust plăcut. Asta cunoșteam, asta așteptam.

Înșelată la gust, am început să cercetez paharul. L-am ridicat unde era lumina mai puternică. Lucea, fără stropi de apă uscată sau detergent.

L-am mirosit. Ce fler! Emanația neplăcută m-a izbit. Am început să caut pisica. Aici se impunea existența unei pisici. O pisică care a ajuns în paharul meu.

Cum? Cum a ajuns în paharul meu?

Am cercetat în jur. Cu ochii mijiți, căutam să descopăr ce s-a întâmplat. Mi-a atras atenția Mara, fetița prietenei mele. La un metru de ea se aflau multe jucării răsturnate cărora nu le acorda nici o atenție. Totuși se ocupa intensiv cu ceva. Nu reușeam să văd, stătea cu spatele la mine.

M-am ridicat. Am pășit încet până lângă ea. M-am pus în genunchi și am întrebat-o ce face.

– O ajut pe mama, spăl paharele în locul ei. I-am promis că o ajut la bucătărie.

Am zâmbit. Gustul de pisică persistent m-a determinat să mă șterg pe gât.

Mara spăla paharele în recipientul cu nisip al pisicii.

Prietenii mei și-au luat pisică.

 

 

Vamă 3

De 10 iun., 2015 3 Trăiri afective ale mele 5

11324129_878585165541655_223163589_nDe două zile aștept să-ți scriu. Am refuzat să o fac, știu că o să înțelegi. Pentru că te iubesc, și pentru că mă iubești, mi-am permis aceste două zile. Am tăcut. Am avut grijă de tine. Am ținut în mine toate mizeriile pe care aș fi fost capabilă să le scot pe gură.

Și neadevăruri. La nervi exagerez. Cu luciditatea pierdută mă simt ca un animal conștient că va urma un atac.

Am reluat în acest interval toată prietenia noastră. De la școala primară până în prezent. Înainte și după tot ce s-a întâmplat. Viața noastră se împarte acum din cauza faptei tale.

Prima mea reacție, furia aia oarbă care pe mine mă ofensează după ce mă calmez, ți-a adus câteva cuvinte urâte și dure. Nu o să ți le scriu, pentru că refuz să-mi recunosc și mie o asemenea slăbiciune. Îți cer însă scuze.

Scuză-mă, draga mea prietenă. Ai fost și rămâi draga mea prietenă. Te iubesc. Nu-mi pot schimba sentimentele pentru tine, dar îmi pot schimba comportamentul. Știu că poți înțelege asta, și la fel cum eu ți-am purtat de grijă păstrând tăcerea două zile, la fel o să procedezi și tu cu mine, o să ai răbdare. Am nevoie de timp.

Mărturisesc, acum nu știu ce simt și cum să mă port. M-am surprins vorbind singură, ieri am ajuns în grădină și nu știam ce caut acolo. Mi-am privit palmele transpirate, le-am șters de fustă și am intrat în casă. Nici mai târziu nu mi-am amintit ce naiba căutasem în grădină.

Poate o să mă ajuți tu. Uite, îți scriu și pentru a-ți cere ajutorul. Fă-mă să înțeleg, de ce el?! De ce soțul meu?

Ce nevoi te-au împins către el? Ce gândire ai avut pentru a risca o prietenie ca a noastră? Mi-ar plăcea să-mi povestești, m-aș putea chiar bucura pentru voi. Dă-mi voie, printr-o explicație sinceră, să mă bucur pentru voi. Stă în puterile tale să-mi alungi copleșitorul sentiment de umilință. Voi vă aveți unul pe altul, eu am rămas brusc fără amândoi. Patetic, știu. O femeie între atâtea femei părăsită de bărbat! Ce clișeu!

Da, dar ceea ce simt e departe de a fi ceva comun. Eu singură simt.

Te iubesc, iubește-mă și tu. Dă-mi o explicație.

Vama 2

De 9 iun., 2015 6 Trăiri afective ale mele , 2

11267621_878052022261636_355171190_n4 dimineața, momentul măturătorilor și al gunoierilor. Și unii, și ceilalți stau cu capetele în jos. Cerul nu este cu ei. Nu îndrăznesc să-și ridice ochii lipsiți de expresie.

Vieți fără expresii, doar cuvinte înșirate, automatisme, supraviețuire. Poate un măturător să-și pună vreo întrebare despre sens?!

Gunoierul caută în tomberon. În viața oamenilor fără strop de culoare și obiectele își pierd vopseaua.

Scoate la un moment dat ceva, nu din el, din adâncurile ființei, ci din recipientul lipicios.

– Un pește, o balenă! Îi lipsește coada.

Măturătorul, un tânăr de 21 de ani, ridică capul. Se sprijină în coada de mătură. De la subraț un păr negru și des făcea concurs cu mătura de nuiele. Tricoul de bumbac cu literele D și G i se lipise de abdomen. Privea la gunoier și la cafeneaua în fața căreia se afla.

Zgomot de sticle care se ciocnesc și de motor turat. Iz de fructe stricate și alcool. Cineva ieșise să așeze scaunele la terasa cafenelei. Mașina de gunoi se îndepărtase.

Tânărul care mătura rămânsese în aceeași poziție, sprijinit cu mâna de coada măturii. Se holba la cafenea, iar ochii lui nu exprimau nimic.

– Ce te uiți, țigane, am făcut deja casa, mai bine mătură în continuare?!

Atunci! Fix atunci un licăr în ochii lipsiți de expresie. O scânteie. Ce fel de scânteie? Inteligență, excitație, furie, neputință?

– Mătur!

Ochii înapoi la mătură, capul plecat. Cerul nu este de el.

– Mătur!

Notă: nu am corectat textul. Ar trebui reformulat adâncul ființei și fraza următoare:  De la subraț un păr negru și des făcea concurs cu mătura de nuiele.

Exercițiu de scris în Vama Veche

De 9 iun., 2015 1 Trăiri afective ale mele 3

11355641_877800802286758_25579151_nÎn împrejurări neașteptate, Mia și Petru s-au aflat în același timp la Paris. S-au sărutat pe obraz mirându-se și bucurându-se de un asemenea prilej.

– Bine că ne întâlnim la Paris, așa, în stația de metrou, dar la Timișoara nu ajungem să bem ceva

-Eh! Ne mai întâlnim și cu o fostă colegă a mea de facultate. O să-ți placă de ea.

-Da?!

-Mda! Îți fac cunoscut un lucru despre ea. E romantică și mistică. Ai putea să nu faci prea multe comentarii?

Petru clipi des. La masa de la terasa mica, îngrămădită, plantată în trotuar, a încercat să le lase pe fete să-și ducă eternele discuții despre nemulțumirile legate de bărbați. A ascultat, a privit mult în altă parte, și-a aranjat pantalonii peste espadrille, dar a prins o concluzie rostită imperativ.

-Eu m-am lăsat de bărbați. De 6 luni nu am mai făcut sex și mi-am propus o pauză de un an de zile. Să mă bucur exclusiv de mine și nevoile mele

-Da, măi, fetelor, ce să faceți și voi dacă până să ajungeți la prinț trebuie să treceți de șapte pitici hidoși! Sau serii de pitici hidoși.

Corectat:

În împrejurări neașteptate, Mia și Petru s-au întâlnit. S-au sărutat pe obraz mirându-se și bucurându-se de un asemenea prilej.

– Bine că ne întâlnim la Paris, așa, în stația de metrou, dar la Timișoara nu ajungem să bem ceva

-Eh! Ne mai întâlnim și cu o fostă colegă a mea de facultate. O să-ți placă de ea.

-Da?!

-Mda! Îți fac cunoscut un lucru despre ea. E romantică și mistică. Ai putea să te abții din a face comentarii?

Petru clipi. La masa de la terasa mica, îngrămădită, amplasată în trotuar, a încercat să le lase pe fete să-și ducă eternele discuții despre nemulțumirile legate de bărbați. A ascultat, a privit mult în altă parte, și-a aranjat pantalonii peste espadrille, dar a prins o concluzie rostită imperativ.

-Eu m-am lăsat de bărbați. De 6 luni nu am mai făcut sex și mi-am propus o pauză de un an de zile. Să mă bucur exclusiv de mine și nevoile mele. ???

-Da, măi, fetelor, ce să faceți și voi dacă până să ajungeți la prinț trebuie să treceți de șapte pitici hidoși! Sau serii de pitici hidoși.

 

 

Să desfacem zilele în felii de tort

De 28 mai, 2015 2 Trăiri afective ale mele 3

11269795_989803561029798_6550662637413209041_nAm ajuns săptămâna trecută în cel mai fericit loc de pe pământ. Așa am auzit, eu am cu totul altă părere. Am vizitat Disneyland, Paris.

Mărturisesc fără rușine, Disneyland, într-o porție prea mare, să desfacem zilele în felii de tort, după prima felie mă apucă greața de la atâta zahăr sau fericire.

Doar chipul Marei neatins de reprezentările urâte ale lumii, însuflețit și jovial m-a determinat să las atmosfera aceea să mă cuprindă. Am furat nasuri, am scos limba, m-am lăsat plimbată în cărucior de Mara, am consumat sucuri acidulate și am mâncat cartofi prăjiți. Fericirea ține de o plăcere pe care corpul o experimentează, dar căreia nu-i poate prezice riscurile.

După prima felie de tort, o zi întreagă în parc, a doua zi am luat trenul spre Paris. Destinația: Rue Montorgueil, stația Chatelet Les Halles. M-am întâlnit acolo cu o fostă colegă de facultate și Sorin Oncu. Pe tren am călătorit cu Simone de Beauvoir, Memoriile unei fete cuminți. Dau mai departe din paginile citite pe tren: iubirea să motiveze, nu să mărginească. Acesta este sublimul după felul meu de a fi.

Am ieșit din stația de metrou, după o scurtă plimbare subterană, și înainte de întâlnirea cu subiecții umani m-am întâlnit cu soarele și vântul, o adiere ușoară de mai care mi-a lipit cămașa plină de mustăți desenate de piele. Am o piele exagerat de sensibilă. M-am înfiorat de atingere și de agitația străzii. Am tras aer în piept și am încercat să cuprind cu ochii o imagine care să poată acum să-mi provoace o stare.

Descriu o stare. Suspin după viața de la Paris. Nu mă interesează arhitectura, sistemul sanitar sau cel de învățământ, ci istoria oamenirii cum s-a scris acolo. Ce subiecți umani, ce diversitate!

Ne-am așezat la o terasă în plin soare. Mi l-am dorit mult, deși de vreo câteva ori i-am refuzat atingerea căutând umbra. Am făcut cunoștință colegilor mei și i-am recomandat: Sorin Oncu, foarte cinic, și Daniela Bădău, aproape pariziancă, mistică.

Am avut la Paris, pe strada rue Montorgueil, apoi sus pe terasa Pompidou, o foarte spumoasă conversație. Daniela a observat la un moment dat agreabilul acelei după amiezi. I-a atras atenția un cuvânt folosit de mine: îndoielnic.
Ah! Ce frumos sună, îndoielnic. Nu am mai vorbit de mult timp atât de mult în limba română, ce zi agreabilă am petrecut și ce companie!

Am aprobat-o cu o pasiune nestăpânită. Da, compania și subiectele au provocat o stare cu efecte savuroase. I-am sorbit pe amândoi din priviri și le-am fost recunoscătoare pentru desăvârșirea pe care și-o doresc și propun ca ființe umane. Pe Sorin l-am anunțat răzând că dacă o să-mi scriu vreodată autobiografia el o să apară la influențe. Influența lui asupra mea e binefăcătoare. Întotdeauna îmi arată și alt unghi, și altă percepție. Ne-am despărțit la apusul soarelui, Sorin s-a pierdut în mulțime, eu și Daniela într-o gaură neagră de metrou.

Am fost sau nu în cel mai fericit loc de pe pământ, nu știu, dar am experiența unor ore strălucitoare datorate minții umane.

Disneyland, Mara, Paris, desăvârșire!

Nu aduce anul ce aduce Vama: curs intensiv de scriere

De 26 mai, 2015 0 Trăiri afective ale mele , 3

marius-chivuPentru azi îmi propusesem să scriu despre Peter Barta. Pe Peter Barta l-am întâlnit la conferința PRbeta din 13 mai. Construisem mental o introducere, urma să scriu apoi fără teamă. Introducerea mă terorizează. Alb, gol, disipare. Introducerea mă țintuiește în loc și o oră întreagă. După prima frază simt cum se desprind ușor din minte alcătuirile de fraze și idei.

Cu munca înlesnită, renunț azi la Peter Barta ca subiect. O să revin în zilele următoare.

De ce?

Am fix în acest moment un cuvânt care pare să bată la poarta capacității mele creative. Folosește amoc, folosește amoc! Asta dacă aș auzi voci. Nu aud.

Nici cuvântul nu mă prea încântă prin ceea ce semnifică. Nu sufăr de nici o boală mintală, nu pe hârtie cel puțin, dar transcend prin sensul lui figurat: izbucnesc. Descriu o fâstâceală spastică și patetică.

În 23 aprilie publicam acest text. De azi dimineață am certitudinea că îmi pot ține promisiunea de a vă scrie din Vama Veche. În 7 iunie plec la mare. Rămân acolo până în 14, iar în intervalul acesta o să particip la atelierul intensiv de scriere creativă sub îndrumarea lui Marius Chivu.

Am răspuns de ce am renunțat la subiectul de azi. O acțiune în favoarea unei emoții, unei satisfacții.

Plec să scriu în Vamă.

Cu Marius Chivu. Marius Chivu subiect.

PRbeta pentru nimicul cultural de la provincie

De 18 mai, 2015 4 Trăiri afective ale mele 2

11011891_993605530649865_1732190223060457910_nLa mine în cap, nimeni nu a muncit la imaginea lui Aldous Huxley. Inițial gândisem Einstein, dar alesei o notă personală pentru model. Pentru Huxley port în suflet afecțiune, pentru Einstein admirație.

Dacă nimeni nu a muncit la imaginea unei personalități recunoscute și apreciate, am refuzat și eu orice muncă depusă în folosul imaginii personale. Prin prezența unor persoane în viața mea, prin influența lor, am ajuns treptat să-mi schimb părerea.

Am acceptat să depun eforturi pentru edificarea imaginii și astfel am zis Da. Da, particip la Conferința PRbeta de anul acesta. De PRbeta am auzit și am citit, dar niciodată nu m-am apropiat. Săptămâna trecută am dat mâna cu unii membri ai echipei.

Dacă anul acesta am decis să-mi suflec mânecile și să mă străduiesc pentru imagine, de vreo doi ani am desfășurat o intensă activitate pentru consolidarea stimei de sine. Crescută într-o familie profund oltenească unde critica este folosită ca motivare, am devenit un adult cu nevoi speciale de îngrijire a sinelui.

Mi-am crescut sinele. Miercuri dimineață am pășit la Conferință și pe tocuri, și cu nasul pe sus. Am salutat, am conversat, am pus întrebări. Pe parcursul Conferinței am aflat că întreg procesul poartă numele de networking. Am făcut networking.

Networkingul cuprinde un foarte scurt dialog cu Peter Barta, unul dintre speakeri, o poză alături de Marta Ușurelu, speaker de asemenea, și un tête-à-tête cu Ana Maria Onisei, consultant pentru festivalul George Enescu.

Am accentuat cu acest tête-à-tête o sensibilitate. Născută la provincie, provincie mică, neexploatată economic, turistic sau cultural, am fixat în mine o frustrare: nimicul cultural de la Drobeta Turnu Severin. Aproape că nu se întâmplă nimic acolo cultural. Nici în vise severineanul nu-și imaginează un festival George Enescu sau orice alt festival. Nu sunt bani.

M-am apropiat miercuri de Ana Maria Onisei, m-am așezat lângă rostindu-mi numele și legându-l de Severin, și am întrebat umilă dacă există măcar în plan evenimente culturale care să se desfășoare în orașele mici din țară. Am sugerat îndrăzneață ca în perioada festivalului George Enescu măcar un artist, unul singur, să facă o deplasare la Severin pentru a susține un concert. Nu orchestra întreagă, înteleg programul și costurile, dar un artist poate să se deplaseze.

Ana Maria Onisei mi-a felicitat frumusețea ideii. Am respins frumos orice apreciere pentru idee. Mă interesează și sunt avidă de fapte culturale care să ridice calitatea și sensibilitatea în orașele mici din țară. Astfel, într-un schimb de replici sincere, am stabilit că o invitație oficială din partea autorităților locale de la Severin ar putea însemna un pas înainte în realizarea unui concert la Drobeta Turnu Severin.

Și ca să demonstrez că acestă Conferință mi-a fost extrem de utilă, o să aplic ce am învățat acolo. O să mă folosesc de persoanele pe care le cunosc. O să apelez la Oana Mitu dacă mă ajută ca acest text să apară în presa locală.

Un îndeamn al unui speaker asta spunea: descoperă-te, construiește relații, fă-te auzit, fă-ți aliați.

Acesta este punctul meu de pornire. Am emoții, recunosc, dar…

Start!

Jivago-Schiwago

De 13 mai, 2015 2 Trăiri afective ale mele 4

11150519_428150220692537_7678439928990261754_nAm plănuit de săptămâna trecută un interviu. Eu să iau un interviu. Îmi permit blogul și reputația mea.

REPUTÁȚIE, reputații, s. f. Părere publică, favorabilă sau defavorabilă, despre cineva sau ceva; felul în care cineva este cunoscut sau apreciat.

Felul în care sunt eu cunoscută, mă purtă azi în curtea răcoroasă, cu un stejar sau poate nu este un stejar închipuit de mine ca un axis mundi, de la Casa Artelor. Mă aștepta acolo Katy Schiwago. Îi sărutai obrazul și o îmbrățișai într-o puternică amintire rusească a lui Doctor Jivago.

Mă cufundai în scaun, tocurile oferă atitudine, multă, s-au pus de acord gusturile femeii și ale bărbatului, dar provoacă și disconfort. Degetul mic de la picior recunoaște.

Ghemuită în pânza scaunului, anunțai nonșalant că nu am nici un set de întrebări și nici un carnețel să notez ceva.
Katy, o să purtăm pur și simplu o conversație.

O oră întreagă sporovăirăm.

Ai copii? Înlocuiește pictura lipsa unui copil? Ai o teorie a culorii? Goethe are. Biata Katy, o purtai prin tot verbul a avea al unei persoane băgăcioase.

Și cât de elegant, de blând și de zâmbitoare îmi răspunse. Mă plimbă prin tot universul ei sensibil, prin toată alcătuirea ei sufletească.

Reușii să capacitez pictorița din fața mea să mă facă să retrăiesc cu ea, prin forța evocării, plimbările pe câmp ale bunicului ei care îi aducea flori în pălărie.

Dunia, pălăria deținea magie. Orice puteam să găsesc pe fundul ei.

Pălăria bunicului a devenit obiect și subiect în expoziția ei personală. Ceva figurativ.

Figurativ, Katy?

Da, figurativ, ceva care reproduce realitatea în mod plastic. Abstractul îl recunoști imediat.

Ah! Reputația mă precede. Oamenii mă percep mai pregătită decât sunt, iar eu mă port în lume sensibilă și cu sensibilități, fără o formare profesională.

Am înțeles, Katy, figurativ! Ce ai studiat? Ce ți-au pretins profesorii la master, să-i urmezi ca tehnică sau ți-au permis să te exprimi? Preferi o culoare, simți o culoare? Ai un atelier?

La fiecare întrebare, eleganță, blândețe, zâmbet. De fapt la terasă nu savurai limonada, ci calitatea umană.

Katy preferă un gri colorat. Habar nu aveam că există un gri colorat. Katy s-a apucat de pictură la 40 de ani deși toată viața a desenat frumos. Ce a determinat-o? Soțul ei care a încurajat-o. Într-o zi la malul Dunării, el bricola în jurul casei, ea se juca cu acuarele. Acesta este începutul.

Ce faci tu aici, Katy? A întrebat-o soțul.

Zece ani mai târziu, am întrebat și eu: ce urmează după pălăria bunicului, Katy?

Urmează ca subiect scaunul. Într-o serie la fel de unitară ca cea cu pălăria. Și ceva care mi-a reținut atenția, o serie unitară și actuală.

Mă ridicai de pe scaun învăluită de zâmbete. Peste umăr, întorcând zâmbetul, o ultimă întrebare: să-ți trimit textul pentru aprobare?

Dunia, cuvântul e facultatea ta.

Este.

 

Mă pupă mama, nu mai trece

De 12 mai, 2015 1 Trăiri afective ale mele 4

1560592_727379093938914_560303496_nCu toate lecturile mele științifice, după transformările de caracter pe care le-am suportat, mă aflu în acest punct: nu știu dacă există Dumnezeu.
Nu am afirmat niciodată că nu există Dumnezeu.
Am afirmat adeseori că Dumnezeu sunt chiar eu, partea cea mai bună din mine. Voința și puterea mea de sublimare sunt Dumnezeu.

Când sufăr sau am puternice trăiri psihedelice în care mă înghite nimicul, inutilitatea și singurătatea, caut acea protecție din copilărie. Pupă mama și trece. Mângâierea pe cap, îmbrățișarea, sentimentul de apărare primit de la autoritățile părintești, le caut.

Educația mea nu mă trimite la Biserică, dar mă direcționează spre Freud. Îi caut cărțile surescitată, cu obrajii arzând și palmele transpirate. Am nevoie de explicații ale comportamentului uman. Cu o explicație pertinentă mi se transformă furia în neputință.

M-a lăsat Freud neputincioasă de vreo jumătate de an. Fără furie, am suportat parcă o dedublare, dintr-o variantă cizelată a mea am desprins o versiune flegmatică a mea.

Nu vă închipuiți că stau și rumeg gumă de mestecat, ci doar stau. Și în această pasivitate, vine cineva lângă mine sorbindu-mă din priviri, o foarte dragă femeie, și-mi șoptește: cum poate cineva să nu te placă?!

La o așa neașteptată declarație, desprinsă dintr-o șuetă, aproape că m-am întrebat și eu cum poate cineva să nu mă placă?!

Răspunsul a venit din imediata (I)realitate.