E ceva cu mine sau între mine și un drum făcut cu mașina. Întotdeauna o stare de mulțumire intensă se instalează în momentul în care m-am pus la drum.
Mă simt fericită și chiar sunt fericită.
Nu am habar de ce psihicul meu e atât de intim cu un mijloc de transport. Gândindu-mă acum la Freud, la analizele lui, pot face o presupunere. În copilăria mea, cele mai frumoase momente cu familia au început cu un drum, concedii ale părinților pe care le petreceau cu noi în diferite stațiuni ale țării.
E o explicație pertinentă care poate descrie plăcerea mea dintr-un drum cu mașina. Un drum cu mașina, cu condiția să fiu singură, îmi permite foarte mult să mă gândesc la ceilalți, eu în raport cu ceilalți.
Mă judec, mă dojenesc, mă încurajez, iau decizii, mă îmblânzesc, mă încrunt și zâmbesc. Uneori ies de pe partea carosabilă, căci visez cu ochii deschiși. Asta constituie o mare prostie și sunt conștientă, la fel de mare ca aceea de a-mi lua ochii de la drum să mă privesc în oglindă. Nu mă rujez, dar înfiripez un dialog cu proprii ochi.
În ultimul timp mă privește o femeie, iar sufletul meu începe să se ghemuiască ca un câine ud care în sfârșit a găsit un loc uscat.
Cunosc femeia care mă privește, dar nu o recunosc. Eu ieri am întins rușinată un buchet de flori învățătoarei mele. Ieri am plâns pe coridor, deoarece am uitat vocabularul acasă, iar doamna profesoară de română ne pedepsește cu un 4 în catalog. Tot ieri am fost în vizită la prietena mea pentru că a lipsit de la școală fiind răcită și sigur ieri sora mea mi-a făcut cu mâna din tren că a plecat la Timișoara la facultate lăsându-mă cu un copleșitor sentiment de singurătate.
Nu, nu recunosc femeia.
Dar tot ieri, îmi amintesc acum, am stat așezată pe marginea patului când ceva cald m-a determinat să mă ridic. Mi s-a rupt apa, căci ieri, într-o sală cu o lumină puternică, un bărbat un ochi albaștri și păr alb, mi-a pus o bebelușă pe piept.
Ieri s-au întâmplat toate astea, ieri am mers în clasa I primară și ieri am născut o bebelușă, dar tot nu recunosc femeia care mă privește.
Zâmbește ca mine, se încruntă ca mine, chiar își lasă puțin capul într-o parte ca mine. Trântesc oglinda, strâng de volan, accelerez, dar femeia e tot acolo în singurătatea mea fizică. Mă irită ochii aceia înțelegători. Atitudinea ei chiar mă înfurie. Ah! Un zvâc. E ultimul zvâc al femeii. Cu simțirile de copilă, cu un chip de madonă, madonă ca perfecțiune feminină nu mironosiță, femeia oferă ultimul ei spectacol. E perfectă. Femeia la 30 de ani e perfectă, nu schimbă prefixul, ci se desăvârșește. Puternic creatoare, puternic conștientă de sine, femeia câștigă un război care nu a existat niciodată.
Acceptă copila de la interior, acceptă chipul care îi revine de la exterior și pășește victorioasă.
A câștigat fără să știe că a participat la vreun concurs, dar mai ales nu știe ce a câștigat, e un câștig fără obiect, fără scop, doar un câștig al femeii la 30 de ani. La 30 de ani ești femeie și tot ce înseamnă și aduce cu sine femeia.
Elevii de la Ion Vidu și Sabin Păuța
Am traversat aseară Piața Victoriei din Timișoara în niște balerini rigizi care mi-au îngreunat mersul. Cu un spate drept de la disconfortul picioarelor, am intrat la Filarmonică într-un suflu. Am cerut un bilet în timp ce flecăream la telefon și m-am trântit pur și simplu pe un scaun.
Știam că urmează să ascult orchestra colegiului Ion Vidu cu următorul program: Bach, Marcelo, Vivaldi, Șostakovici, Rossini și Păuța. Cel mai mult voiam să ascult Rossini, dar cel mai mult viața te ia prin surprindere. Ziua de ieri mi-a confirmat încă o dată cât de nepăsătoare și ușuratică e fericirea.
Am mers la spectacol fără așteptări și am plecat fericită de la spectacol. Oamenii fac muzică ca să-și confirme că viața e frumoasă, dar acum mă pierd în afirmații personale. Ceea ce doresc este doar să povestesc cele două ore de ieri de la Filarmonică, două ore bezmetice, prima oră pregătind-o pe a doua.
În prima oră am ascultat Bach, Marcelo, Vivaldi și Șostakovici. Elevi cuminți și silitori, cu mari emoții, am observat și a fost vizibil pentru toată lumea, au dat tot ce au putut ei pe scenă. Francesca Moldovan și Ana Molnar Popa la vioară, Gabriela Damian la oboi, Radu Sinitean la fagot și Traian Moldovan la pian.
I-am aplaudat zâmbind și m-au încântat. În această primă oră, orchestra a sedus publicul. Am început să le prind zâmbetele, am început să le simt bucuria. Le priveam fețele fascinată și îmi recuperam oarecum niște amintiri ale mele din liceu. Am stat oarecum față în față cu mine, 16 ani cu 30 de ani și mă simțeam extatică.
După pauză, Rossini m-a încântat, dar nu m-a surprins, m-a surprins până la năucire Sabin Păuța. Aseară l-am descoperit, ignoranța mea e mare în materie de muzică, dar nu neapărat descoperirea în sine m-a năucit, ci distracția care mi-a revenit de pe scenă. Fețe de copii cu zâmbete curate, trăind în muzica lui Păuța cu o frenezie care ajungea până la mine.
Aș fi vrut să le mulțumesc pentru toată bucuria mea de aseară și m-am gândit că un text azi pe blog va fi modul meu de a-i felicita pentru incredibilul lor joc de aseară, căci tot spectacolul a devenit cumva o joacă în care toți caută să atingă buna dispoziție. Nu știu dacă ajunge să citească oricare elev de aseară acest text și nici nu are importanță, mulțumirile mele nu trebuie să ajungă neapărat la ei, ci doar să existe consemnate, ca o recunoaștere, ca o confirmare a fericirii mele de aseară.
Tot de aseară ascult neîncetat Păuța, nu mi s-a întâmplat niciodată să ascult muzică în timp ce scriu, iar acesta este și primul meu text scris cu muzică, scris oarecum cu febră, cu degete desprinse de mine.
Îmi permit tot pentru a mă controla
În ultima vreme mă gândesc foarte mult la mine, mă gândesc exagerat de mult la mine. Fraza asta trebuie citită altfel: în ultimul timp meditez la alcătuirea mea. Și fraza asta trebuie citită doar în realitatea prezentă.
Cum sunt eu?
În aceste meditații am descoperit în copilăria mea lipsa firescului. Ca orice descoperire, deși pare instantă, firește că nu este.
Viața mea în casa părintească mereu s-a agățat în idei preconcepute, ce trebuie, ce nu trebuie.
Îmi amintesc cât de uimită am fost atunci când un foarte bun prieten a zis că ar sparge un geam, iar sora lui l-a întrebat care geam. Pur și simplu am rămas cu gura căscată. Mintea mea o luase razna.
Cum care geam?
Cum care geam?
Asta e întrebarea? Asta e reacția?
La mine în familie s-ar fi criticat această apucătură și poate aș fi ajuns și pedepsită. La mine în familie totul se critica. Nu ne ascultam, iar dacă ne ajungea totuși ceva la urechi, mesajul era complet distorsionat. Fiecare îl asculta pe celălalt subiectiv, după propriile lui pretenții.
De aceea nu ne-am înțeles niciodată, de aceea cred că în familia mea nimeni nu știe să comunice, doar ne impunem sau ne supunem.
Azi știu că am această problemă. Dar până azi m-am mirat mult de alții, am citit cartea lui Lawrence, Fii și îndrăgostiți. Cât firesc în cartea aceea, câtă comunicare între fiu și mamă, câtă sinceritate, câtă normalitate. Încă mă mir.
Am început să tânjesc după normalitatea sentimentelor, după puritatea reacțiilor. Vrei să fii rău? Fii rău. Fii orice, dar sincer.
Am citit zilele trecute o carte despre mintea zen. Mi-am pus ochii în tavan și i-am întors în interior. Îmi doresc sinceritate. Uneori viața nu este deloc așa cum ne-o dorim, dar dacă ne străduim să fim noi înșine, ne putem face viața frumoasă. A fi tu însuți uneori contravine cu societatea, cu familia. Dar ce rost își are și prefăcătoria? În situațiile astea se cere stringent o cale de mijloc. Care e calea de mijloc?
Aceasta este întrebarea, acesta este și întrebarea mea. Nu am răspuns, nu cer unul de la nimeni, răspunsul semnifică munca individuală a oricărui individ care nu-și întoarce spatele de la nevoile spirituale ale ființei.
Tot ceea ce intuiesc acum că pot face, iar acestă facere sau nonfacere să fie autentică, este că caut firescul.
Vreau să fiu rea?
Sunt rea.
Vreau să înjur?
Înjur.
Vreau să nu vorbesc?
Nu vorbesc.
Îmi permit foarte multe, par să-mi permit tot pentru a mă controla. Din cartea despre mintea zen am înțeles că pentru a te controla trebuie să-ți permiți să fii tu. Iar când facem ceva rău să ne supraveghem, nu să ne interzicem, iar atunci se ivește și controlul. Am înțeles și am învățat multe din această carte, căci nu mi-a spus decât ceea ce cunoșteam, doar că nu aveam habar de acestă cunoaștere.
Tot ceea ce îmi doresc de la mine este să fiu eu însămi, tot ce doresc cititorilor mei este să fie ei înșiși.
Fii tu și viața se orânduiește de la sine.
Iubiri fără concurs, Mara și scrisul
De câte ori ajung în București, rar ce e drept, dar nu și în ultimele luni, întotdeauna caut să profit la maxim de ofertele lui culturale, expoziții, muzee, teatru, cafenele. De câteva luni cer însă foarte exact, vreau o piesă cu Manole, cu Marius Manole.
Săptămâna trecută am văzut două piese în care joacă actorul, Însemnările unui nebun și Oscar și tanti Roz.
Bineînțeles că această plăcere a mea, aproape slăbiciune nerecunoscută, a început să atragă diverse glume pe seama mea.
Vrei să te ridic să te vadă și pe tine, Manole?
De fiecare dată zâmbesc și foarte rar mă apăr. Mi se pare firesc să fiu încântată și să mă las încântată de actor, sunt fete care leșină după actori care joacă vampiri, mie de ce nu mi-ar plăcea să stau și să mă păstrez un pic amorezată de Marius Manole?!
Marius Manole este înainte de toate un foarte bun actor și se bucură de tot respectul meu, dar nu o să încerc acum să scriu despre talentul lui, ci despre o ciudă a mea.
Blogul acesta e bolnav de eu, de eul meu care uneori creează atâtea crize psihicului meu.
Revenind la Marius Manole, la o interpretare a lui, cea din Însemnările unui nebun, vă mărturisesc că în timpul piesei s-a tuns puțin. Nimic extraordinar, de acord. Dar Marius Manole joacă piesa aceea de o perioadă de timp și urmează să o mai joace. De fiecare dată își ia puțin din păr. Personajul o face, iar pe scena nici Manole nu cred să aibă habar că este Manole, ci doar personajul căruia îi dă viață. Asta e talentul, diferența dintre cabotini și oamenii cu stea în frunte.
Înainte de a merge la București, am citit o carte despre viața lui Ernest Hemingway, iar în timp ce personajul lui Marius Manole se tundea, mi-am amintit de Hemingway, de viața acestuia, de personalitatea lui.
Marius Manole și Ernest Hemingway, două personalități care, după părerea mea, nu trăiesc pentru artă, ci ei însăși au început să manifeste artă. Cumva talentul lor, harul de la Dumnezeu a devenit autonom. Independent de ființa lor, talentul i-a mistificat în veșnici mijlocitori de entuziasm pentru aceia din jurul lor.
Și eu? Totuși despre mine e vorba aici, nu despre Hemingway, nu despre Manole. Și eu ce fac pentru scrisul meu?
Cu ciudă, cu regret, cu o furie oarbă pun capul jos. Eu trăiesc pentru artă, dar nu mă dedic ei cu toată ființa mea. Poate o femeie după ce a devenit mamă nu o să mai cunoască niciodată egoismul în simțiri. Iubesc cu disperare mogâldeața mea de fetiță care uneori îmi cuprinde obrajii și îmi zice zâmbind cu ochii că e vrea să mă facă fericită, iar eu, uitându-mă la minunea din fața ochilor îmi accept drama asta, drama de a pune scrisul uneori pe locul 2.
Tot ce pot să fac este să accept și să împac două iubiri fără concurs.
The Human Body
Sâmbătă la prânz, ba chiar la prânzul al mare, am mers cu niște prieteni la expoziția The Human Body de la Muzeul Antipa din București.
Am auzit de această expoziție acum vreo 2 luni chiar de la un prieten de la Severin. Mi-a revenit informația în limba engleză, expoziția The Human Body.
După două săptămâni, o prietenă venită în vizită la Timișoara m-a întrebat dacă am auzit de expoziția de cadavre de la București.
Expoziție de cadavre? Ce vorbești acolo?! De ce aș merge să mă zgâiesc la niște cadavre? E permis, e legal, e moral?
Amețită de toate întrebările care au dat năvală, simțurile au respins clar expoziția. Am căutat pe internet despre expoziție, am găsit câteva articole, iar acest răgaz m-a liniștit.
The Human Body sau expoziția de cadavre?
Expoziția de cadavre, după ce am luat parte la expoziție, nu mă face să mă gândesc decât la un boicot al puritanilor români care s-au folosit de presă pentru o deturnare a ceea ce dorește să fie The Human Body.
Expoziția de cadavre reprezintă o adaptare brutală a unei cunoașteri într-adevăr dure. Nu contest o anumită tărie morală sau o pierdere în suflet al celor care au lucrat la exponate, dar ce revine vizitatorilor curioși sunt doar informații foarte clare despre anatomia omului.
Ne facem atâtea fotografii să ne vedem chipul și trupul, deși ne sunt cunoscute, o privire în interiorul nostru mi se pare binevenită. Nimic morbid nu mi-a revenit din plimbarea printre exponate. Am văzut organe, mușchi, viscere, creiere. M-am văzut pe mine la interior, o creație perfectă. Am poposit mai mult la organele bolnave de cancer, la fetuși, am fost atât de curioasă de fetița mea când eram însărcinată, și la sâni. M-am uitat la fascinația bărbaților și am văzut o bucată zdravănă de slănină, o slănină foarte asemănătoare cu grăsimea de porc chiar, și am văzut câțiva porci jupuiți la viața mea.
Am glumit cât am stat pe acolo și am văzut mulți oameni zâmbind. Am întâlnit oameni cu copii și îmi pare rău că nu a ajuns și Mara mea. Recomand oricui această expoziție, religia nu are ce căuta aici, nu ofensează biserica și nici buna credință.
Corpul uman e fascinant și chiar e păcat să nu ni se dea o șansă să vedem singuri cât de perfecți suntem. Perfecțiunea asta o distrugem tocmai din neștiință și din lipsă de respect. Dacă am fi capabili să luam aminte de măreția organismului nostru, ne-ar fi mult mai greu să-l mutilăm cu o atât de lejeră atitudine.
Pentru cei care nu au ajuns încă, expoziția ține până în iunie.
Zice Dunia
Când natura e generoasă, iar genetica excelează, se nasc unele femei superbe. La o femeie superbă, picioarele par să fure ochi, ochi de bărbat, ochi de femei, picioarele acaparează tot. Dar când pui pe aceste picioare fuste strâmte și foarte scurte, superlativul superb devine peiorativ.
Mă aflu la Târg de mirese de două zile și picioarele, deși magnifice, îmi afectează măruntaiele nu fantezia.
Piciorele par să fure și fantezia când ochii nu mai fac față ofertei.
București de mai
De ani de zile ajung în București în luna noiembrie. Întotdeauna soarele la București a fost generos, dacă se ivea, căci chiar nu era momentul lui.
Anul acesta, luna aceasta, azi, în sfârșită primăvară, soarele e firesc pe cer, este clar momentul lui.
Mergând prin București în orele dimineții, azi, mă gândii că Bucureștiul are farmec. Lumina se răspândește printre case, cuprinde casele și oamenii în armonie. Senzația aceasta de armonie devine palpabilă o clipită. Pari s-o cuprinzi cu mâna prin desprindere. Se desprinde mâna, părți de trup se întregesc cu orașul.
Și gata. Atât ține senzația, o răsuflate. Ai respirat și orașul devine oraș, iar tu doar carne.
Dar secunda e monumentală, e autonomă, e emoție pură, e suflet. Așa își dă omul seama uneori de sufletul din el.
7mai-7iunie
Azi o să încerc ceva nou pentru mine, pentru blog, e aproape o îndrăzneală a mea față de mine.
În ultimul timp am primit mesaje pe facebook de la diferite domnișoare de liceu, doar domnișoare. Mă admiră, le place ceea ce scriu, mă felicită.
Am trecut repede de faza flatării și o idee a venit la mine, una singură, azi o formulez. De azi într-o lună, 7 mai-7 iunie, aștept pe mail, nu pe blog, de la toții copiii între 15 și 19 ani, aceia care doresc, firește, o compunere cu rugămintea să descompună.
Adică:
Cerințe:
– să-și elibereze mintea de regulile unei lucrări pentru teză
– să scrie pe o terasă sau într-o cafenea după ce 15 minute au observat oamenii din jurul lor
– să noteze imediat ceea ce au văzut fără să încerce nici o plasticizare
– să scrie brut despre oamenii din jur
– să scrie curat despre ceea ce simt
Acestea sunt cerințele, pentru că acesta este un concurs. NU se va scrie mai mult de o pagină, iar compunerea care îmi va plăcea cel mai mult, va primi o carte plus 3 zile în malul Dunării la Severin, 3 zile petrecute în compania mea discutând despre scris și despre cărți.
Cazarea și masa asigurate.
START.
mail: dunia_tuel@yahoo.com
Invidioasă pe Hem
Încep să dezvolt o fascinație pentru Hemingway. I-am citit două cărți, Bătrânul și marea și Pentru cine bat clopotele, prima cu ani în urmă.
Nici azi, conștientă și puțin alarmată de admirația mea pentru el, nu pot afirma că m-a cucerit ca scriitor.
Viața lui însă, volubilitatea, forța lui creatoare, încrederea, îngâmfarea, căsniciile lui mă umplu de invidie.
Recunosc, sunt invidioasă. Viața mea e plină de compromisuri. Aș vrea uneori să pocnesc ca un mugure pe o creangă, dar mă opresc în ochi, în ochii oamenilor care mă înconjoară.
Cărțile tale, lumea ta, lumea ta nu e viața ta, nu e realitatea.
Uneori am zvâcniri însă, nu-mi pasă și mă las entuziasmată și de o aripă de fluture, de un zbor al fluturelui pe care îl urmăresc din prezent într-un prezent închipuit.
Și atunci apar lupi moralizatori. E o expresie asta, lup moralizator. Plec capul atunci cu umilință, cu ciudă.
Mă retrag din nou în cărți, uneori în scris, și scriu exagerat de puțin, viața lui Hemingway e un argument.
Poate totuși o să fiu motivată de viața lui și de o pânză de-a lui Yeats, Greaf, la care m-am zgâit minute în șir la Galeria Națională din Dublin. Nu am habar cum a știut Yeats că a terminat de pictat.
Îi e cam greu psihicului meu să se alinieze în toate salturile astea de conștiință.
Steaua fără nume
Din octombrie, de când am văzut la cafeneaua Godot din București, Marea iubire a lui Sebastian, am reluat lectura scrierilor lui Mihail Sebastian.
Am scos Jurnalul din bibliotecă și l-am recitit sub influența interpretării lui Marius Manole. O clipită am suspendat identitatea actorului și din simțiri tulburate, am suprapus un chip de actor peste niște cunoștințe despre scriitorul Sebastian. În această iluzie, m-am îndrăgostit de Marius Manole. Am rămas puțin îndrăgostită vreo două săptămâni.
De atunci au trecut luni. Am terminat Jurnalul, am citit alte cărți care nu-i aparțin lui Sebastian și l-am revăzut pe Marius Manole în alte piese străine de Mihail Sebastian. Mi s-au potolit simțurile de atunci, azi sunt cuminte și nostalgică.
Când ești cuprins de asemenea stări euforice se schimbă rostul lumii. Ai putea crede asta, dar de fapt nu se schimbă nimic, ci se produce o apropiere de acest rost, prin apropierea de sine. Cu simțurile în dezechilibru, apare cine, cine sunt eu?
Ore și zile trec și se petrec în compania lui cine. Așa am petrecut și eu. Am descoperit că rostul lumii poate să stea și într-o cortină care se ridică într-o sală de teatru pentru că atunci mă simt fericită sau într-un zâmbet, sau într-o cutie de popcorn dacă acolo se întâlnesc două mâini.
Beatitudinea trece fără a fi falsă. În entuziasmul meu pentru Mihai Sebastian nimic nu a fost fals. Pierdut acum, i-am citit miercuri piesa Steaua fără nume. După Jocul de-a vacanța, Insula, Ultima oră, toate citite cu frenezie, Steaua fără nume am parcurs-o lejer sentimental cu scopul de a rafina propriul timp care mirosea a mici și ceafă pe grătar.
O comedie în 3 acte poate da karate unei ore dintr-o zi. Ei bine, o comedie în 3 acte, comedia Steaua fără nume mi-a dat două lacrimi, două lacrimi rotunde ca mărgelele s-au rostogolit de obraji. Și de plâns am plâns cuminte. De obicei mi se umplu ochii de lacrimi, iar pielea se pătează în jur. Nu și de data aceasta, două lacrimi, dar le-am lăsat să ajungă în bărbie, le-am lăsat să se usuce pe obraz, nu le-am șters, nu m-am grăbit să scap de senzația lor.
Nu o să povestesc pe blog despre subiectul piesei sau nu acum, e prea curând. Îmi place foarte mult să cochetez cu unele lecturi, să le împing în faldurile inimii mele, iar acolo, în acea apropiere să lenevim în propria mea lumină produsă de unele fraze.
De două zile, ca o incantație, o formulă magică care are efectul de a mă întoarce spre sine, Sebastian îmi spune: ...tu ești un animal de lux. Ești făcută din puțin parfum, din multă lene, din oarecare fantezie.
Întotdeauna lecturile mi-au completat viața sau au corectat-o, dar acum simt că mi-a ghicit întreaga viață.
Și de asta, am o atât de bună zi proastă, foarte proastă. Mi-aș dori să fiu nebună, să profit de nebunia mea, s-o trăiesc în fiecare zi, dar lectura asta, minune sau nenorocire, spune că o stea nu se întoarce niciodată din drumul ei.
Am o atât de bună zi proastă.
