Pentru mine, marea, șezlongul și soarele înseamnă lectură. O deosebită plăcere mă cuprinde când îmi număr zilele de șezlong. Descriu o relaxare a minții alpha, dar pot ajunge și la theta. Cerul ajută și el mult. Las uneori cartea pe piept și mă pierd în albastru.
Ultimele mele zile de șezlong ale anului în curs le-am petrecut cu Kazuo Ishiguro, Rochefoucauld și Patrick Suskind.
Unele cărți, recunosc, nu ajung decât în memoria mea de scurtă durată. Altele însă, am descoperit că au lăsat moșteniri. Am moștenit de la Huxley cvartetul Heilinger Dankgesang de Beethoven, de la Ishiguro tratatul de la Versailles. Cu lectura Rămășițele zilei s-a fixat foarte bine în mine acest tratat. De la Suskind m-am entuziasmat cu ideea unei izolări. Personajul lui a petrecut ani de zile, parcă 7, singur pe munte.
7 ani de sine, 7 ani de suficiență. Descriu acum sentimental puțin invidia. Aș vrea să-mi fie și mie suficient sinele, să-l explorez, să-l scrutez, să-l scutur, să-l incit.
Totuși nu sunt personaj, iar eu sunt flămândă de oameni. Mai nou, flămândă de Beethoven și de Stravinski.
Comunismul, inepuizabila sursă de inspirație a românului
Săptămâna trecută, printre celelalte activități ale mele, am ales să-mi petrec două seri la Bastion unde s-a desfășurat Festivalul Internațional de Literatură. Nu o să scriu despre festival, nici despre invitații lui, nu o să fac un subiect din festival. Nu este subiectul meu.
O să fac totuși niște observații plecând de la festival, căci a prilejuit următoarele constatări.
Mi-ar face o deosebită plăcere să schițez acum aceste constatări, dar aleg să mă pierd în digresiuni.
Am terminat facultatea în anul 2006, iar din 2002, anul admiterii mele, am participat la multe evenimente culturale, lansări de cărți în special. Întotdeauna la aceste lansări au participat și studenți. Acesta este un fapt, știut, dar și dorit.
Dorința însoțește ambele tabere, s-ar părea. Scriitorii și profesorii doresc prezența studenților, iar studenții, chiar dacă cu timiditate, își doresc să participe.
Am ales, și am ales cu grijă. Profesorii doresc prezența. Studenții doresc să participe.
Din 2002 am experiența acestor întâlniri și fac afirmația că studenții, tinerii, nu participă aproape niciodată.
La Festivalul Internațional de Literatură am privit la un moment dat în jur, la ei, la cei tineri. Cei mai mulți butonau telefoanele, inclusiv eu la un anumit interval de timp. Până la final, scaunele ocupate de ei s-au golit. Aici voiam să ajung.
Studenții vin, dar tot ei pleacă. De ce pleacă?
Un motiv pricipal ar fi neînțelegerea, apoi nepăsarea, apoi lipsa empatiei.
Ce nu înțeleg?
Nu înțeleg ce se vorbește despre Stalin, despre Tito, despre totalitarism, dictatură și Ceaușescu. Și ei, la fel ca mine, sunt convinsă că iau istoria cu faptele ei ca o parte inerentă literaturii, la fel ca toate celelalte domenii cu care se întrepătrunde literatura. Totuși, această cunoaștere nu-i împiedică să nu se plictisească.
E necesar să cunoști istoria, dar nu este necesar să dea buzna peste tine la fiecare activitate culturală.
Nepăsarea tinerilor, că am amintit de ea, nu este de condamnat. Realitatea lor este alta. Da, anii în care ne-am născut noi, mă includ și pe mine, nu includ atrocitățile dictatoriale, ne-am detașat de ele, am crescut în umbra lor, dar ne-am găsit alte sensuri, alte lupte, alte obiecte de care să ne atașăm. Și în această perioadă, oarecum liniștită a lumii, oamenii continuă să nu se asculte. În jur aceleași fracțiuni, același dispreț, aceleași prejudecăți.
Nu reproșez absolut nimic supraviețuitorilor comunismului, din contră, îi admir, dar mi-ar plăcea totuși, mai ales când vine vorba de literatură, să încerce să se detașeze și să renunțe la aerul condescendent. Mizeria și atrocitățile sunt o sursă de inspirație, dovadă Herta Muller și nu doar ea, dar nu unica sursă de inspirație.
Iar de acestă senzație nu pot scăpa, căci la orice lansare de carte, la festival sau o oarecare activitate culturală, românul vrea să rămână doar în acestă sursă, doar la politică, la Ceaușescu, la Iugoslavia. Cultura este un obiect al omului, noi o creăm, o înfrumusețăm, îi smulgem sensuri, îi dăm sens, iar sensul ei sunt absolut sigură că nu stă numai în regimuri politice.
Prezentul strălucește dincolo și în orice posturi
Intenționam să scriu azi despre copii. Renunțai. Amân subiectul pe săptămâna viitoare.
Azi îmi pare mai potrivit, cum la Timișoara se desfășoară Festivalul Internațional de Literatură, să fac pe blog o notă care să ne trimită gândul la literatură și prezența, de ce nu, la Bastion unde se desfășoară festivalul. Miercuri am participat și eu la festival. M-am revăzut și am revăzut foști profesori. Unul dintre ei, Ilie Gyurcsik, mi-a făcut o fotografie. Ieri dimineață, când am deschis mailul, am avut surpriza să descopăr că domnul profesor a avut grijă să primesc și eu portretul. M-am privit câteva secunde zâmbind.
I-am scris câteva rânduri domnului profesor de ținuta mea din imagine, iar apoi i-am mulțumit.
O să aștern și aici cele câteva rânduri deoarece sunt necesare pentru a înțelege cele câteva rânduri pe care le-am primit înapoi ca răspuns.
Eu: Păcat că studenta stă încovoiată și nu lasă femeia să-și îndrepte spatele.
Domnul profesor: Numai posturile ne mai pot evoca, uneori, trecutul, dar prezentul strălucește dincolo și în orice posturi.
Strălucirea prezentului meu o datorez și unor profesori, profesori care fără să te înțeleagă, te privesc cu toată înțelegerea din lume, căci, de la Rimbaud, pe la facultatea de Litere, secția română- franceză, la Festivalul Internațional de Literatură, domnul Gyurcsik a reactivat subconștientul: car je est un autre.
Turcia fără cuvinte
Foto: Dam
Voluntar oltean pentru Banat
Am scutire, pentru absența mea de pe blog, am scutire. Duminică toată ziua am poftit la scoici, iar seara am mers să dau curs poftei. Ieri toată ziua nu m-am ridicat din pat. Mi-ar plăcea să zic că am profitat de trândăveală meditând. Nu s-a întâmplat. Seara însă, funcțiile organismului meu s-au echilibrat cumva și mi-am amintit de evenimentul de sâmbătă la care am participat.
Sâmbătă am ajuns la Bastion pentru lansarea cărții Istoria din cutia de pantofi de Daniel Vighi. Mă bucură nespus asemenea lansări. Un motiv îl constituie statutul, Daniel Vighi mi-a fost profesor. Un alt motiv, atmosfera. Am posibilitatea să recuperez amintiri din facultate când ajung în preajma mai multor profesori. Îmi place să-i salut zâmbind, să le precizez că mi-au fost profesori.
Un alt motiv stă în învățare. Încă mai am ce învăța de la ei. Sâmbăta aceasta l-am ascultat pe Daniel Vighi citind, iar apoi s-a pornit o dezbatere pe subiectul clădirilor de patrimoniu din județul Timiș. Am ascultat zâmbind, urmărind chipurile din jurul meu, am reținut gesturi și glume. Fără îndoială, s-au ridicat în salonul Vega de la Bastion niște probleme cu care se confruntă omul modern preocupat de istorie, de identitate, de cultură.
Îmi place să cred și să spun despre mine că am și eu asemenea preocupări. Activități nu am adunat, dar acum m-am oferit voluntar. Sunt voluntar, dar nu orice voluntar, ci voluntar oltean.
În ora aceea plină cu amănunte de patrimoniu, s-a vorbit despre străinii care locuiesc în Banat și nu au educația necesară pentru păstrarea patrimoniului. Străini pot fi numărați și oltenii.
Aș vrea să fac o precizare, eu am descoperit că sunt oltean când am venit în Timișoara la facultate. Acasă, undeva în Oltenia, părinții mei m-au educat să fiu om și uneori român, educația de român pornind dintr-o firmitură de amintire cu tatăl meu urlând și fluturând un steag cu o gaură în mijloc. La Timișoara, în primul an de studenție, nubilă și naivă, am descoperit că însemn ceva geografic. Acestui val de dispreț și respingere am făcut față cu și mai multă respingere din partea mea.
Îmi amintesc acum de Mihail Sebastian. În Jurnalul său experimenta o identitate mai tragică, dar oarecum asemănătoare. Ce putea fi el în perioada dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial în afară de evreu? Așa și eu, ce aș fi putut să fiu, pusă în fața unei respingeri, în afară de oltean?!
Am acceptat să fiu oltean, am învățat să zâmbesc când mi se spuneau bancuri despre olteni în care se excludea persoana de față bineînțeles.
Cu timpul, obișnuința poate, simțurile s-au domolit. Am păstrat doar respingerea. Nu-mi place Banatul, la fel cum Banatul nu mă place pe mine. Sâmbătă, ceva s-a activat, și am realizat că nu-mi face bine deloc această respingere, iar direcția nu este direcție, căci nu ajung nicăieri. Într-adevăr, Timișoara nu e casa mea, dar Timișoara, cu unii oameni, m-au ajutat să dezvolt o identitate cu cerințe obligatorii de bun simt, cultură, educație și spirit.
Nu văd în Timișoara cel mai frumos oraș, cel mai frumos oraș e Severinul, dar mi-e clară frumusețea Banatului. Am experiența ambelor orașe, și ambele numără miresme și miasme.
Momentan sunt aici și nu plec nicăieri, momentan simt și gândesc în spațiul bănățean, dar nu ca un străin, ci ca un om, ca un român.
Chiar să fie olteanul străin în Banat? Nu, firește că nu. Prejudecățile sunt puternice, mă lupt cu ele de 11 ani, dar acceptarea e stringentă în Banat. Să ne acceptăm români, să ne educăm în valori și să facem schimbări în numele omului. Eu asta cred că a vrut școala să mă învețe, cea de la Severin, și cea superioară de la Timișoara.
Să fim oameni, să fim.
Basel fără cuvinte
Magia cuvintelor
Aseară am scris un text splendid. Asemenea mie, sunt convinsă că foarte mulți au scris și scriu.
De fapt nimeni nu scrie nimic, doar formulează în timp ce-și împinge capul mai adânc în pernă. Pernei mele, dacă i-aș putea smulge gândurile de aseară, aș putea să vă demonstrez că într-adevăr textul descria splendoarea.
Era vorba despre Mara, porneam de la ea, iar apoi analogiile se întreceau în magia cuvintelor.
Seara simt această magie a cuvintelor, seara simt și căldura care îmi cuprinde interiorul. Seara, când las în așteptare tot ce înseamnă exterior, și rămân doar eu, mă cuprind cu mâinile de umeri într-o scurtă, dar puternică îmbrățișare. Mă îmbrățișez și îmi sărut uneori umărul.
Un gest de recunoștință, de mulțumire că sunt așa cum sunt. Nu s-a întâmplat să fiu, sunt cum am ajuns.
Un om care stă drept în fața defectelor, în fața calităților. Nervii încă mă doboară.
Dar în această etapă a vieții, pot să-mi iau răgaz și s-o privesc pe Mara. Mă uit la ea până mă întreabă: țe, mama, țe? Și atunci îi zâmbesc și îi spun că o iubesc. Alteori o privesc cum doarme. La 3 ani jumate, deja e un mic Gulliver în pat. Sunt fericită s-o privesc, să-i sărut obrazul, s-o miros. În minutul acela știu că tot ce a fost bun în mine a luat cea mai bună direcție, copilul meu.
Și sunt mulțumită.
Bineînțeles că dimineața, că acum când scriu, nu mă mulțumește doar maternitatea, dar las povestea aici, în fericirea mea de mamă.
Oamenii citesc
La începutul acestei luni am început o dimineață altfel pe blog. Scriu aceste câteva rânduri pentru a-mi exprima mulțumirea și bucuria.
Toate cărțile și-au găsit acum locul în casa și în sufletul cuiva. Oamenii citesc, asta constituie o imensă bucurie.
Unele cărți deja au ajuns, altele urmează să fie livrate. Mi-ar plăcea foarte mult ca fiecare să revină pe blog cu câteva cuvinte despre carte, dar probabil cer mult.
Totuși, îndrăznesc, cine dorește și găsește puțin timp pentru a mâzgăli ceva despre carte, eu aici aștept. Din toate colțurile țării, am livrat și la Tulcea chiar, putem să organizăm aici un blog cafenea.
În meniu să fie impresii, păreri, poate chiar senzații.
Eu aștept.
Experiența lui DAR în prietenie
Mi-am dat seama, prietenie adevărată există, dar, există un dar, iar pe acest dar știu să-l explic, am trăit experiența lui.
Am o soră mai mare.
Din copilărie, am și cea mai bună prietenă. Tot din copilărie, oamenii din jurul nostru, oameni trecuți prin viață, ne-au avertizat sau doar ne-au spus că nu există prietenie adevărată.
Răspunsul nostru atunci consta în hohote de râs, în grimase, în puternice negări.
La 30 de ani, cu o vechime de 15 ani, am aceeași bună prietenă. Am adăugat acestei vechimi experiența trăirii acestei prietenii. În toți acești ani ne-am confruntat și noi cu neînțelegerile. Oho! Viața noastră poate fi turnată într-o sticlă cu piper.
Am depășit neînțelegerile ca oricare dintre voi, cu compromisuri. Compensațiile au fost mult mai seducătoare rămânând împreună. Toți acești ani, credeam până mai ieri, că dovedesc existența prieteniei adevărate. Acum nu scriu să laud relația mea cu cea mai bună prietenă, ci să explic pentru prima dată avertismentele de care ne-am lovit de-a lungul anilor.
Toți oamenii aceia aveau și încă au dreptate. Nu există prietenie adevărată. Eu am dreptate, există prietenie adevărată, toți avem dreptate. Să vedem acum cât de bine reușesc să explic ceea ce am înțeles, ceea ce am dedus după ani mulți de observare. Prietenia se bazează în primul rând pe câteva însușiri și pe câteva activități comune. Aceste însușiri și activități asigură o relație armonioasă. Și stăm în această relație, relație de prietenie adevărată. Cu această relație creștem.
Procesul acesta de creștere nu e comun, fiecare îl trăiește diferit, cu toate activitățile și însușirile comune. Cum creștem? Creștem expuși la stimuli diferiți. Traversăm perioade, copilărie, adolescență, experimentăm educații, liceală, universitară, ajungem angajați. Toți aceștia indică diversitatea în adevărata relație de prietenie. Pe parcurs, multe prietenii se pierd. Ajungem la inteligența populară, nu există prietenie adevărată. De acord cu ei, căci mulți dintre noi am pierdut mulți oameni pe parcurs, oameni pe care i-am iubit și ne-au iubit.
Unii au rămas. Am ajuns acum fix de unde am pornit, la experiența lui dar. Există prietenie adevărată, dar oamenii se schimbă. La acest colț de viață, în care stăm derutați ca într-o intersecție a unei mari metropole, prieteniile mor sau renasc. Aici fiecare trebuie să aleagă și să accepte, iar alegerea poate fi luată cu rațiunea sau cu sentimentul. Rațiunea arată că există un dezechilibru în relație, activitățile comune au dispărut, însușirile s-au transformat.
Foarte repede, cât tragi aer în piept, oamenii spun cu voce tare că nu mai au nimic în comun și se despart.
Uită că se au în comun pe ei înșiși, ei copii, ei adolescenți, ei adulți. Proiecțiile lor despre celălalt nu mai sunt adevărate, doar ele, omul este același, dar schimbat.
Cum din bebeluș ajungem copil mic, din copil mic, adolescent, din adolescent, tânăr, și din tânăr adult, la fel se întâmplă și la interiorul nostru, ne transformăm. Nu rămânem pe loc, iar cine rămâne, nu descrie în nici un fel evoluția spiritului.
Știu acum că există prietenie adevărată și acolo unde s-a ajuns la despărțire. A fost prietenie până la un punct, unii merg mai departe, alții aleg comoditatea.
Prietenie adevărată există, DAR unii dintre noi nu știm să acceptăm schimbarea.
Schimbarea derutează, da, dar schimbarea face parte din viața noastră. Mi-ar plăcea să se întrebe toată lumea, înainte de a renunța la o relație de prietenie, dacă neconvenabilul prezent ar deveni convenabil cu un comportament al momentelor trecute de viață. Mă întreb și eu dacă prietena mea sau sora mea m-ar prefera comportamental ca la 15 ani.
Îmi răspund: nu, nu m-ar vrea.
Consider că am făcut o foarte mare descoperire, experiența lui dar corectează și armonizează vieți.
Anuschka
În viața fiecăruia dintre noi există o persoană căreia nu știm ce anume să-i oferim cadou. Cu toții avem o asemenea persoană. Ziua lor de naștere devine altfel un chin.
Ce anume îi put
em oferi când pare să aibă orice?! Cum anume îi poți face o surpriză ?! Mie așa mi se întâmplă cu bunica fetiței mele. Bunica aceasta pare imposibil de surprins.
Am găsit pe siteul iLUX.ro , răsfoit dimineața în timp ce-mi sorbeam ceaiul, portofelele de dama Anuschka. Eu le consider bezmetice, îmi place și cuvântul, și ce vrea să exprime alăturat unor portofele de piele cu niște desene și culori pe diferite frecvențe. Retina mea primește o impresie specifică, anume bucuria. Femeile au și bucurii simple care țin de detaliu, de culoare, de cusătură. Noi trecem cu mâna, mângâind aproape portofelul personal, căci lucrurile noastre povestesc despre noi.
Portofelul Anuschka a devenit astfel surpriza perfectă și cea mai potrivita dintre ideile de cadouri inițiale pentru bunica fetiței mele, iar cea mai importantă funcție a surprizei, bucuria neașteptată, este îndeplinită. Bunica fetiței mele apreciază lucrurile cusute manual, lucrurile de calitate, dar mai ales unicitatea. O persoană care își poate satisface orice moft caută în obiectele de care se înconjoară această unicitate, însușirea aceasta transferându-se de la obiect la subiect.
Așadar, cu un asemenea cadou, am reușit să mă liniștesc. Întrebările și căutările s-au sfârșit, tot ce mi-a mai rămas a constat în alegerea unui moment pentru ca portofelul să ajungă la bunica. Foarte greu nu a fost. Bunica aceasta are un program fix, se trezește, de obicei înaintea cocoșului, ia micul dejun, face o jumătate de oră sport, un duș și apoi fuga la birou. Între fuga ei la birou și revenirea acasă pentru masa de prânz am reușit să ne strângem cu toții la ea, iar eu să-i dau foarte încrezătoare acest cadou pentru femei care a făcut-o să ridice foarte curioasă din sprâncene.
Știu că am privit-o tot timpul cât a deschis cutia. Îmi place să privesc cu atenție, să observ, să mă bucur la rândul meu. A scos ușor portofelul, ne-a privit, copii, nepoți, apoi a ridicat puțin portofelul și l-a mai privit câteva clipe. Expresia feței ei, bucuria, dar mai ales surpriza, au lăsat-o fără cuvinte, doar pentru câteva clipe, bineînțeles, apoi o năvală de cuvinte, sărutări și îmbrățișări au confirmat reușita alegerii unui portofel Anuschka.
