Am de dat explicații, și le am de dat azi, mâine ar fi prea târziu. Blogul ăsta numără ceva ani, iar în toți acești ani am primit diverse oferte de colaborare, diverse, nu multe. Le-am refuzat pe toate, am acceptat să pun doar o fotografie cu câini pentru a îndemna oamenii la adopție.
Motivele pentru care am refuzat sunt destul de simple, nu cred în produsele despre care mi se cere să scriu, răsplata pecuniară e indecentă, iar eu am construit acest blog în jurul unei dezvoltări personale care nu prea are nimic a face cu publicitatea.
Totuși, niciodată nu am respins ideea de a scrie despre ceva care se potrivește cu mine, iar această potrivire pornește de la acel prim mail căruia îi este stringentă formula de adresare, ortografia, gramatica și spațiul după punct.
Un astfel de mail am primit cât timp adunam impresii de la turci. L-am citit cu o sprânceană ridicată și am cerut răgaz până a doua zi când am intrat pe un site să văd ce descopăr acolo.
Ei bine, am găsit produse pe care deja le cunoșteam și-mi plăceau. Am zâmbit. Aveam sub ochi ceva care se potrivea cu mine. De aici am pornit un dialog pe mail, am întrebat, am ascultat, iar am întrebat.
La un moment dat mi-a apărut dam în gânduri. Pentru prima dată i-am înțeles analogia. Dam vede o asemănare între bloggeri și pișcot, dar nu fac rânduri acum în text cu reprezentările lui, sunt convinsă că dacă ajunge să citească, dezvoltă el.
Am stat puțin în cumpănă dacă să accept sau nu chiar dacă produsul respectiv nu se opunea deloc cerințelor și așteptărilor mele.
Cât scade publicitatea, în așteptările cititorilor, calitatea blogului? S-a creat aici, din două părți, partea mea și partea cititorilor, o anumită obișnuință, obișnuința de a ne respecta intelectul și emoția.
La asta am meditat puțin. M-am împăcat verificând sentimentele mele. Absolut nimic nu le împrăștia, armonie și entuziasm când priveam produsul pentru care am scris.
Și astfel am acceptat.
Mâine o să stau în fața cititorilor ca femeile arabe, cu burka care o să mă acopere, dar sub burka, o să recunoașteți aceeași Dunia.
Basel
Excursia prin Europa, prin Europa cu trenul nu s-a încheiat la Luxembourg. Am rămas doar cu povestea la Luxembourg. Excursia mea s-a încheiat la Basel. Am ajuns la Basel obosite. Picioarele nu mai suportau nici adidași, nici balerini, nici măcar sandalele pe care nu am apucat să le scot din sacii lor. Ne-am plimbat prin acest oraș elvețian legănându-ne șoldurile mai mult cu lene decât cu feminitate.
Cu lenea după noi ne-am plimbat pe malul Rinului, pe străduțele înguste, pe poduri auguste. Când revăd acum unul dintre poduri, unde știu că am poposit și am privit năucă apa, habar nu am de ce fac asta, imaginea îmi revine augustă. Când l-am privit mi s-a părut doar mare, amintirea însă scormonește în vocabular și în reprezentări.
Tot la Basel am ajuns și la muzeu, excursia s-a încheiat cu Picasso. O oră întreagă de Picasso. I-am privit femeile așezate, oh, Dora. În fața Dorei sau a altei muze feminine, am stat câteva minute cu prietena mea. Ne-am lipit umerele, ne-am atins capetele.
Hm!!!
Picasso ăsta a consumat oameni, a luat tot ce putea de la ei, apoi a trecut mai departe. Cred că și eu am ajuns să consum oameni.
Acesta mi-a fost gândul pe care l-am formulat și l-am dat afară zâmbind ghiduș. Atitudinea mea relaxată s-a corectat într-un nor de pe chipul prietenei mele. Greșeala mea nu a constat în împărtășire, ci în teama ei de mine. Am descoperit mai târziu.
Prietenei mele îi este teamă că nu mai reprezintă o poveste pentru mine, că am consumat, cum singură am ales să mă exprim, toată ființa ei.
M-am înfuriat la început când am discutat despre asta, apoi am transformat totul într-o declarație de iubire. Teama ei, după o reacție pritocită în minte și în suflet, am pozitivat-o.
De la Basel, de la o descriere a orașului, am ajuns la incursiune, dar o călătorie, funcția unei călătorii este și cunoașterea de sine, nu numai confecționarea de momente.
Aș putea, dar foarte rar am procedat așa, să fac dintr-un oraș vizitat un subiect, dar mai mereu a devenit obiect, mai ales de studiu.
În amintire, Basel va rămâne mereu legat de Picasso și consumul de oameni. Iar când scot imagini cu el, văd un pod, o barcă colorată, o terasă pe marginea Rinului.
Și aud un cor. Undeva deasupra Rinului, într-o biserică, la apus, într-o lumină blândă, am stat și am ascultat corul într-o rochie foarte scurtă. De ce am amintit de rochie? Pentru că a țâșnit din memorie, corul bisericii și rochia mea, nepotrivirea din simțuri, nepăsarea din minte.
Eu aș zice, după ce am scris acum, că abia la Basel, am început călătoria, până la Basel am fost în excursie.
Ce descoperire de luat aminte, blogul ăsta a început să fie mai mult decât benefic, a devenit învățător.
Blog infectat de eu
Am acestă rubrică cu Zice Dunia. Ei bine, simt că nu mai am ce să transmit. Blogul ăsta e infectat de eu, de amor propriu și individualism. Am căutat individualismul, dar parcă mi s-a luat și de el.
Sunt oarecum pierdută și de subiect, eu fiind subiectul, și de obiect, toate obiectele din jur de care sunt dependentă parcă se uită ostil la mine. Mda, obiectele nu se uita, dar privesc uneori dulapul meu de haine care dă pe afară ca un stomac despicat, și mă întorc pufăind.
Mamanu meu obișnuiește să pufăie când ceva nu-i convine. Detest acel pufăit, iar eu azi pufăi.
Mă gândeam zilele trecute la acest Zice Dunia. Voiam să scriu ceva despre cât de ușor ajungem fără importanță, fără valoare în ochii noștri. Renunțăm la noi pentru ceilalți.
Nu pot să merg îmbrăcată așa.
Nu pot să mai port acei pantofi.
Nu pot să merg nevopsită.
Ne impunem nouă unele măsuri de purtare pentru părerea celorlalți. O părere de cinci minute, iar aceste minute dictează unui fel de a fi. Despre asta am formulat și reformulat la mine în cap.
Legam această observație de punctele de cotitură ale copiilor. Am o carte, Puncte de cotitură de la trei la șase ani. Dezvoltarea emoțională și comportamentală a copilului tău.
Se vorbește de aceste puncte în viața copilului, dar în viața adultului!? Eu trăiesc unul. Simt. Mă mișc în mine, mă reașez intelectual și sufletește. Mă schimb.
În această schimbare, legam ușurința cu care renunțăm la noi și punctele de cotitură. Încercăm atât de mult să-i învățăm pe copii despre lume când ei o trăiesc pur și simplu. Când noi încercăm să-i învățăm cum e lumea, unii dintre noi, în paralel, redescoperim nepăsarea din copilărie în fața lumii. Această nepăsare la maturitate ajută beatitudinea pe care atât de puțin o mai experimentăm.
Toate astea, sucite, răsucite în două fraze, alcătuiau o concluzie pentru Zice Dunia. În loc să zic, am reflectat puțin. Suspectez că nu prea m-am făcut înțeleasă, dar întrebările sunt binevenite.
Până la întrebări, rămân cu mine, mi-e atât de dragă propria mea tovărășie.
Închide ușa să nu plece
Am promis că azi revin cu un nou invitat. Este nou, dar vechi în același timp. Cu ceva ani în urmă i-am mai publicat o poezie. Îmi place patetismul textului de mai jos și se potrivește atât de bine cu trece vremea.
– Mamaie! Mamaie m-auzi? Bună ziua!
Câinele latră înfundat.
– Da maică, da, cine e?
– Mamaie m-auzi? Sunt eu Ovidiu, am venit pe la dumneata, ți-am adus mâncare!
– Mâncare….am mâncare maică, ce să fac cu ea ?
– S-o mănânci!
– O mănânc ,o mănânc….Cu cine ești?
– Cu Cătălin, știi matale, prietenul meu.
– Știu maică, cum să nu știu .
Sărut mâna, zic și eu. Să trăiești îmi răspunde vocea pe care o știu de copil.
Trag aer în piept mai mult ca să pot ofta. Odaia e luminoasă și mă face să strâng pleoapele puțin, dar și cu ochii micșorați pot vedea în întregime fărâma de om ce se sprijină pe tăblia patului din fața mea .
Aerul e neschimbat, miroase a câine și a om, și-mi place, îl știu și nici nu mai știu de când. Praful joacă în razele soarelui și-mi gâdilă nările.
Bătrâna mă fixează cu stăruință încercând din răsputeri să zâmbească. În amalgamul de riduri colțurile gurii i se pierd și odată cu ele și zâmbetul. Zâmbesc și eu, cu ușurința pe care mi-o lasă la îndemână vârsta. Câinele cască și se ridică în capul oaselor. Oftează umflându-și nările și se întinde la loc căutând cu botul mâna firavă ce se sprijină în palmă pe pătura de lână. Primește o mângâiere apăsată și închide ochii de plăcere.
Bătrâna ne fixează pe rând de data asta. Nu știe ce să ne întrebe mai curând. Întreabă de părinți, de nepoți, de rude. Și-i știe pe toți. De dimineață nu știe ce-a făcut dar știe ce-a făcut în alte dimineți din alte vremuri. Nici anii nu-i mai numără, dar știe că are prea mulți. Mai mulți decât oasele bătrâne pot să poarte.
Îi privesc pe amândoi și văd doar două suflete care stau să iasă din două trupuri prea grele. Chem câinele ca să-i dau de mâncare și-l urmăresc cum coboară din pat, nesigur, mișcându-și dezordonat picioarele ca un invalid ce-și poartă proteza pentru prima oară.
– Să nu plece maică, să nu plece!
– Cine să plece mamaie?
– Câinele maică, Igor, să nu plece că mor singură.
– Mănâncă și-l aduc îndărăt mamaie, nu-ți face griji.
– Bine maică, bine. Să nu plece!
Își repetă obsesiv teama și teama nu mai e de moarte, ci de singurătate atunci când Dumnezeu își va aduce aminte s-o ia și pe ea . Se tot roagă de ceva vreme și nimeni n-o asculta. Zilele încep să devină pedepse. Ce blestem, spune ea, s-ajungi să nu-ți mai vrei zilele. Mor oameni tineri și ea trăiește, parcă trăiește și zilele lor și îi pare rău de asta. Începe să plângă, se zguduie și strânge în mână jumătatea unui covrig.
– Maică, să nu plece!
S-a oprit din plâns și caută cu ochii împăienjeniți câinele care încă linge cu pofta bolul. Bolul zornăie, se aude, dar pare atât de lung drumul până-n prag. Îl chem în casă și plecând capul își reia mersul nesigur oprindu-se la marginea patului. Labele din față se sprijină pe saltea și cu o expirație puternică reușește să se cațere. Doi pași scurți și apoi o mișcare bruscă asistată de gravitație care-l aduce cu burta pe pătură. Praful se ridică din nou, îl văd în lumină. Bătrâna zâmbește și-l caută cu mâna și parcă atâta liniște pe chip n-a mai avut niciodată.
Se întinde și ea oftând. Parcă a uitat că suntem acolo. Ne uitam unul la altul și amândoi la ei. Ovidiu îmi face semn că mai rămâne, eu ies. Ușa scârțâie în timp ce eu o ating cu cotul aprinzând o țigară.
– Ușa maică, închide ușa. Să nu plece maică, să nu plece!
Text: Cătălin Mierlan
Priviți
A trecut vremea, o nouă expresie pe care o folosesc cu drag, de când nu am mai avut invitați pe blog. Azi am unul, mâine altul.
Luați-vă o clipă și priviți.
Foto: Alex Iacob
Cuvântul săptămânii: defensivă
Încep direct cu întrebarea: v-ați dat seama cât timp dintr-o zi stăm în defensivă?
Mi se întâmplă să rămân zile întregi pe un cuvânt sau un gest. De două zile sunt într-o relație cu acest cuvânt: defensivă. Azi îi zâmbesc cu bunăvoință. La începutul săptămânii cuvântul exista doar în vocabularul meu, dar o întâmplarea l-a repoziționat direct în simțiri. L-am cuprins cu mintea și l-am cunoscut cu sufletul.
Marți am ajuns într-o librărie Cărturești, iar când m-am așezat pe scaun am observat la masa alăturată o tânără domnișoară. Mi s-a părut cunoscută, i-am zâmbit și am întrebat-o din amintiri ceea ce reținusem despre ea. În toamnă cred, la un eveniment cultural la care am participat, tânăra domnișoară a mărturisit că este la liceu, iar familia ei a renunțat de câțiva ani la televizor.
După ce i-am zâmbit marți, m-am adresat cu ceea ce cunoșteam, domnișoara de la liceu fără televizor, cerându-i să-mi confirme cele spuse.
Domnișoara, întorcându-mi zâmbetul, și-a îndreptat puțin spatele și mi-a răspuns că este studentă acum, era și vremea, vorbele ei, iar de televizor am dreptate.
În primele secunde mi-am păstrat zâmbetul, dar ochii mei trădau o anumită zăpăceala. De unde naiba s-a ivit poziția aceea de apărare? M-am zăpăcit neavând un obiect sau un sentiment pe care să-l știu lipsit de apărare sau ofensat.
Dragul de Sorin Oncu mi-a întors vorbele fetei într-o interpretare delicioasă. Am păstrat fata la liceu deoarece eu nu vreau să recunosc că timpul trece.
Gluma lui mi-a permis să mă eliberez politicos din dialogul înfiripat cu domnișoara de acum studentă și să-mi reiau discuțiile cvasi intelectuale cu prietenul meu. Știu că la un moment dat am rupt discuția noastră și am împărtășit observația mea: cât timp stăm în defensivă, ce a simțit domnișoară în vorbele mele de s-a poziționat atât de strașnic în apărare? De atunci am rămas eu cu acest cuvânt. Nu m-am mai gândit la domnișoara aceea, ci la mine. Eu ajung de foarte multe ori în defensivă. În acest punct ne trezim aruncați de o vorbă, un gest, o privire. Știu acest lucru. Nu știu însă de ce ne lăsăm aruncați. Uneori mintea e neglijentă. Se apără inutil, și nici nu știe sigur ce apără, e asemenea unui câine care latră la orice om care trece pe lângă curtea lui. De ce-l latră? Păi de ce trece pe lângă curtea lui?!
Carențe aveam și descriem fiecare, carențe educaționale, sentimentale, morale. Ideea este că nu ne naștem cu ele, și tot ce nu este înnăscut poate fi schimbat și transformat. Iar defensiva, această poziție în care ajungem pur și simplu aruncați poate fi schimbată. La început sau pentru început putem să încercăm tăcerea. O scurtă tăcere, o clipire, un zâmbet. Abia apoi să venim un răspuns, să-l căutăm, nu să-l scuipăm.
Oamenii scuipă prea mult răspunsuri.
Parcă am fi în Turcia
E sigur acum, imediat blogul o să mai aibă un text despre Turcia.Când am scris data trecută, nu eram sigură dacă o să mai revin asupra experienței mele din această țară.
Totuși, revin.
Din cele câteva zile petrecute acolo, mi-e imposibil să scriu despre turci, dar trăirile mele numără impresii destul de puternice. Am privit fizionomia turcilor, dar am meditat la opulență. Comportamentul omului turc mi-a rămas necunoscut, la hotel am avut parte de angajat care zâmbește, nu de etnie, nu de cultură sau fel de a fi.
Hotelul meu, ca multe altele de pe litoralul turcesc, numără o mână de stele, iar construcția lui aducea foarte bine cu un mic orășel, nu-ți lipsea nimic sau venea în întâmpinarea nevoilor tale. În prima seară, am ajuns seara la hotel, știu că m-am oprit în apropiere de recepție, am dat capul pe spate și am privit. Bineînțeles că am scos onomatopee, dar am și rostit: parcă am fi, iar propoziția mi-a fost completată de un angajat român care tocmai trecea pe lângă mine, eu, parcă am fi, el, în Turcia.
Parcă am fi în Turcia.
Asta a ieșit. Eu voiam să spun că parcă am fi pe un vapor de croazieră. Construcția hotelului te trimitea puțin cu imaginația în direcția apelor și a vapoarelor.
Angajatul acela avea și el dreptate. În jur, lux. După două zile, am schimbat cuvântul. Nu de lux am avut parte, ci de opulența, diferența există în cuvânt, dar mai ales în experiență. În Turcia nu experimentezi splendoarea și eleganța hotelurilor, ci abundența și prisosul. Fără absolut nici o plângere despre hotel, afirm că am petrecut câteva zile în belșug. Toate obiectele, toate decorurile, toate decorațiile nu se îmbinau pentru eleganță, toate se potriveau unei așteptări ale omului bogat. Să mai amintesc și aici diferența dintre bogat și aristocrat? Nu e necesar. Constatarea asta a mea m-a întristat. Exact, cam asta fac eu, caut cusururi într-o viață îmbelșugată, dar forma fără fond, personalitatea fără caracter îmi provoacă năsucul să fie ghiduș. Se strâmbă după niște comenzi ale creierului care nu poate să împace contrariile. De fapt, toate împotrivirile mele sunt cauzate de aceste contrarii.
În ora aceasta de viață caut să mă împac, și nu știu cum și de ce, dar Turcia a adus o oră importantă în ceasul vieții mele.
O dimineață altfel pe blog
Să începem puțin diferit această zi pe blog. Am organizat diferite concursuri, unele cu succes, altele fără, dar azi doresc pur și simplu să ofer. Am lângă mine un top de cărți pe care vreau să le dăruiesc.
Tot ce trebuie să faceți este să lăsați un comentariu cu titlul cărții. Primul care scrie, acela o primește.
Jorge Amado, Gabriela
Miguel Angel Asturias, Oameni de porumb
Hande Altayli, Dragostea e capcana diavolului
Christa Wolf, Orașul îngerilor
Jhumpa Lahiri, Pământ neîmblânzit
Jhumpa Lahiri, Interpret de maladii
Urs Faes, Perechi în formare
Alexandr Soljenitîn, Casa Matrionei
Raimundo Carrero, Greutatea umbrei
Peter Hoeg, Fata tăcută
Astea sunt. Cu drag aștept să le expediez oriunde în țară sau afară din țară.
Luxembourg fără cuvinte
Am plecat în Turcia, dar nu sunt sigură de unde m-am întors
Știu sigur că săptămâna trecută am plecat în Turcia, dar nu sunt sigură de unde m-am întors.
Timp de șapte zile am fost întâmpinată pretutindeni, recepție, restaurant, bar, terasă, plajă în limba rusă. De aici confuzia. În jur multă sporovăială în limba rusă, încât am ajuns să tresar plăcut când auzeam oricare alt grai.
M-am întors din această țară încântată, eu încântată, dar alte persoane care au fost cu mine s-au întors dezamăgite.
Am asistat și la câteva discuții în avion, de fapt am cam tras cu urechea, dar e greu să te împotrivești când cineva vorbește în fața ta pe un ton ușor afectat, ușor nazal, repetând într-una raport calitate-preț.
O spun cu dezamăgire, mulți români merg în Turcia cu prea mari pretenții, pretenții culinare. În ceea ce privește mâncarea, mie mi se pare că ce se întâmplă la hotelurile din Turcia este o risipă, în primele zile chiar m-a cuprins o ușoară indispoziție. Am descoperit mai târziu că mâncarea rămasă se aruncă, dar nici nu au unde s-o trimită, în jur nu există oameni fără hrană. Se pare că duc textul într-o direcție neinteresantă, dar astea au fost gândurile mele în primele zile. Tot ce am descoperit, că mâncarea se aruncă sau ce mai urmează să povestesc, se datorează curiozității mele. Întotdeauna m-am întrebat cum învață turcii istorie, cum potrivesc unghiul potrivit să treacă peste un anume fel al lor de a fi, cotropitori. Am aflat de la un ghid turc, pe care l-am năucit cu o năvală de întrebări, oștenii morții, comportamentul turcilor cu femeile și așa mai departe, că nouă ni se prezintă istoria Turciei, nu o cunoaștem. Referitor la oștenii morții, despre care nu a știut să ne povestească, dar ne-a promis că se va interesa, ne-a povestit ceva foarte interesant despre armata lor. Într-o luptă, nu am reținut care sau cu cine, un general a comunicat că sunt depășiți numeric și nu au nici o șansă de izbândă, iar răspunsul care i-a revenit a fost: nu te trimit în luptă să câștigi, te trimit în luptă să mori, în timp ce tu mori, alții ajung aici ca să lupte.
Știu că am întors capul și am privit pe geam. Nu am văzut nimic, doar îmi repetam în gând această frază.
Oho! Dar pe ce cărări am dus povestea despre Turcia. Oricum mă opresc aici, nu aș mai putea să scriu un rând după fraza de mai sus. Există o posibilitate să mai urmeze un text despre Turcia, dar încă nu știu.
Până atunci, îmi rog cititorii să fie ei înșiși.
