După Brugge, a urmat Luxembourg. Hm! Esența și esențialul în Luxembourg, bărbați frumoși, bărbați eleganți, femei în rochii strâmte și tocuri, o dâră de parfum după ele și mașini decapotabile.
Tot acolo, terase pline, bucurie și relaxare în jur, concerte în aer liber și petreceri bahice.
M-a surprins Luxembourgul, istoria lui, arhitectura, dar în amintire rămâne orașul bărbaților eleganți.
Mi-aș dori mult să vad bărbați eleganți și la noi, bărbați care nu-și urcă pantalonii până la buric, bărbați care pun o cămașă pe ei, nu o iau pe ei, bărbați care poartă cravată nu pentru interviu.
Personal cunosc câțiva bărbați eleganți și fiecare întâlnire cu ei mă bucură, mă răsfață estetic. Mă uit la ei cu admirație.
În Luxembourg am admirat, cât a fost ziua de lungă am tot admirat, orașul și partea masculină din oraș.
Bărbații, esența Luxembourgului.
Extravaganța de a nu renunța la tine
În ziua pe care am petrecut-o la Brugge, ne-am plimbat, am lălăit, îmi place cuvântul asta, dar mai ales ce exprimă, am avut parte și de o expoziție Saldavor Dali.
De acestă expoziție o să mâzgălesc azi. Am tot avut parte de Dali în călătoriile mele, la Praga m-am mai delectat cu o parte din pânzele sale și așa am aflat că a pictat inspirându-se din Infernul lui Dante.
La Brugge, am descoperit că s-a inspirat foarte mult din literatură, eu m-am zgâit foarte mult la niște pânze după Bătrânul și marea de Hemingway. Am zâmbit puțin, căci mintea mea, în timp ce ochiul încerca să prindă și să se conecteze cu ea, țopăia prin coincidențe.
De ce Cuba? E un semn? Să merg în Cuba, să mă gândesc la Cuba?
Este oarecum greu, căci mintea mea cuprinde lumea întreagă. M-au amuzat elefanții lui distopici, că tot mi-a vorbit un prieten despre distopie, chiar dacă aici atrag atenția doar asupra anomaliei picioarelor elefanților, și am poposit mult la câteva citate. Unul mai mult mi-a atras atenția.
At the age of three, I wanted to be a female cook. At seven, Napoleon. After that, my ambition just went on growing I wanted to be Salvador Dali and nobody else.
M-am tot întrebat, cum ajungi să ai o asemenea încredere în forțele proprii? În general, o personalitate puternică impune admirația sau provoacă la zeflemea.
De-a lungul anilor mei, toți cei perfect rotunzi și mirobolanți, minunata mea vârstă de 30, m-am izbit de oameni ca foarfeca. Mi-au strivit entuziasmul, mi-au pus la îndoială veselia, au râs de o anume atitudine, mi-au tăiat imaginar din nas care voia să treacă dincolo de granițele acceptabilului. Oho! Cât pot să-l mai invidiez pe Dali că a găsit calea de a fi el însuși, că a avut curajul să renunțe la oamenii care stau în jurul tău ca buruienile în jurul florilor.
Cu toții ar trebui să creștem, să ne permitem să creștem, dar mai ales să îndrăznim. Mi-e teamă că am îndrăznit prea târziu, port în măruntaie o frică că am luat startul după ce s-au dat deja vreo două ture de teren.
Totuși nu renunț, nu renunț dintr-un curaj de-a dreptul laș. A renunța la acest închipuit talent, scrisul, semnifică o acceptare a propriei inutilități, a irosirii unor ani cu care nu mai am nici o șansă să mă întâlnesc.
Pășesc înainte cu capul sus și intuiția jos, dar și jos, umilă și plină de îndoială, pot să adulmec o seamă de posibilități.
Aștept, sunt în așteptarea unei posibilități reale. Aceasta constituie o extravaganță, știu, dar niciodată în viață nu avem parte de prea multă extravaganță, tot Dali a spus și asta.
Timpul din noi
Unde se duce timpul în noi? Pe trup, zărim timpul într-un rid sau pe o piele flască. Corpul este pur și simplu un ceas care refuză să rămână în urmă. La interior însă, unde e timpul?
Uneori la interior totul pare încremenit. De un astfel de timp, timp marmură, m-am lovit cândva săptămâna trecută.
Săptămâna trecută m-am întâlnit cu un fost coleg de liceu, singurul băiat dintr-o clasă de 24 de fete.
Corpurile noastre ne-au arătat oarecum o oră exactă a anilor pe care îi numărăm, dar nu și simțurile noastre. Urma acum să amintesc de senzație, să fac o afirmație care făcea din senzație subiect de discuție. Aș fi scris, am avut senzația că nu 11 ani nu ne-am văzut, ci doar un weekend, pauza dintre vineri și luni, lunea mohorâtă a oricărui elev.
Dar firește că mă abțin de la această afirmație, nu e corectă, parțial nu e corectă. Ceea ce revine judecății, nu constituie o senzație nesuferită de confort psihic și sufletesc, ci un act creator, judecății îi revine un act creator. Vorbesc fix ca în cărțile de psihologie, dar situațiile mele de viață mă picură în rânduri de manuale școlare.
Privind curioasă la colegul meu, conștiința mea nu a sesizat deloc timpul, căci la interior totul era încremenit. 11 ani? Nu i-am simțit. Intuiția, lipsită cum este de prejudecăți, a trecut dincolo de suprafețele fizice. Am vorbit și ne-am purtat firesc, și ne-am descoperit cu zâmbetul pe buze.
O situație similară, similară ca percepție, nu ca fapt, este aceea când faci cunoștință cu un necunoscut, dar nu-ți revine nici o senzație străină. Există confort psihic și sufletesc în absența experienței. Și senzația, și intuiția derutează, mintea și sufletul traduc zăpăceala. Dacă încerci să înțelegi, te umpli de întrebări, dacă încerci o explicație, te pierzi în interpretări, și nici una nu aduce satisfacții.
Pentru psihic, senzația e vitală, dar intuiția creează, iar eu nu mă feresc de creație.
Creația e unica realitate plină de satisfacții.
Brugge fără cuvinte
Câinele turbat și omul normal
Am așteptat, și chiar m-am gândit bine dacă să scriu sau nu. Am decis că nu am nici un motiv să nu o fac, sunt iubitoare de câini, iar tamtamul din jurul lor mă face să-mi pierd foarte mult speranța în om, dar mai ales în omul de mâine, iar omul de mâine suntem noi, chiar noi care postăm pe facebook diferite reacții.
Un copil a fost ucis.
Acesta este un fapt, unul incontestabil.
De către cine a fost ucis?
De către un câine.
Acesta este tot un fapt, la fel de incontestabil.
Oamenii se ucid între ei.
Mda, aceasta este o stare de fapt.
Diferența este mare între un fapt și o stare de fapt. Faptul poate fi izolat, starea de fapt cuprinde conștientul, inconștientul, mentalitatea, societatea.
Îmi pare rău, dar sub nici o formă, câinii nu sunt vinovați. Sunt mamă, fetița mea ar putea să fie sfâșiată de câinii străzii, iar imaginea, căci durerea nu-mi aparține, tot nu-mi îndreaptă nervii și neputința spre animale. Tot ce se întâmplă acum în jurul câinilor e doar un pretext pentru om să-și justifice violența. Când oamenii se omoară între ei, când o femeie e violată, când altă e bătută în stradă nimeni nu face nimic, dar acum, când o ființă fără judecată a omorât se înfăptuiesc atâtea.
Cui să-i arăt obrazul?
Omului? Care om?
Omul care refuză să gândească, să-și asume vinovăția, să accepte în totalitate tragedia.
Și toți aceia, și nu-mi pasă cine citește, cine se simte ofensat, care strigă scuipând de-a dreptul cu salivă afară că e părinte și că îi este teamă pentru copilul lui și tocmai de aceea eutanasierea constituie soluția, îndrăznesc să-i spun, prin scris, că soluția lui conține o atât de jalnică grijă pentru copil și o atât de puternică nevoie de violență.
Cine e animalul, câinele turbat sau omul normal?
Stau de câteva zile și urmăresc acest caz teribil pentru părinții copilului și pentru oameni ca rasă. Cât de puțin ne trebuie să redevenim barbari, un strop de sânge și cu toții defulează.
Speranța mea atârnă de un fir de păr, un păr de câine, a căror companie, fie și turbați, o prefer pe o alee întunecată. Omul mă omoară cu patimă, animalul mă omoară firesc.
Prefer oricând să fiu victima animalului și nu a omului, deși omul mă face victimă zi de zi, căci alege să nu gândească.
Vă rog frumos, gândim și noi puțin?
Filarmonica Banatul pe linia graniței România Serbia
Uneori se întâmplă, uneori doar asta e viața, o întâmplare, iar în acest punct, atât de relativ prin comparație, ceva începe. Ce începe? Hm! Începe viața.
Primii ani trăim pur și simplu, trăim în grija cuiva, în umbră de părinți și penumbră de învățători.
Următorii ani, timpul acela de trecere dintr-o grijă în altă grijă, grija personală, vine prea subtil pentru mulți dintre noi până într-o zi când ai un sentiment profund de singurătate.
Unii trec repede peste, este oarecum firesc, pentru unii singurătatea vine ca o senzație, pentru alții singurătatea se instalează. Cert este că ochiul interior se deschide.
Al meu s-a trezit de ceva vreme, o vreme atât de vagă, de neatins. Nu am ajuns s-o cunosc, căci nu știu când a venit, nu știu când a plecat, știu însă că a lăsat ceva în mine.
Cu ochiul ăsta larg deschis la interior am participat sâmbăta seară la un eveniment organizat de clubul Rotary Cetate. Sper să nu greșesc oferind această informație.
Sâmbătă seară, la Severin în vamă, mai exact pe pod, fix pe linia graniței, Filarmonica Banatul a prilejuit o întâlnire cu muzica.
Muzică, Dunărea și Valurile Dunării de Iosif Ivanovici (clarinetist, dirijor și compozitor român de muzici militare și muzică ușoară. Creația lui cuprinde în majoritate dansuri (vals, cadril, polcă) și marșuri. Cea mai cunoscută compoziție a sa este valsul „Valurile Dunării”).
M-am întrebat, în timp ce băteam ritmul cu piciorul sâmbătă seara, nu sunt eu oare fericită acum?
Ba da, muzica și Dunărea au puteri asupra mea, muzica și Dunărea, altfel combinate, descriu desăvârșitul. Și omul are parte de multe altfel de momente, doar că este orb, orb de la ambiții, de la false valori și proaste interpretări ale cerințelor societății. Societatea cere din prima noastră zi de viață, dar nu dă sau dă prea puțin înapoi. Faima e foarte puțin, e foarte puțin cunoscută, unii dintre noi nici vecinătatea nu i-o cunoaștem. Dacă totuși avem norocul să trezim acel ochi interior, iar eu par să fiu o norocoasă, începem să luam viața bucată cu bucată, nimicim generalul, îl păstrăm ca o hartă după care să ne ghidăm, dar în rest păstrăm doar momentele, și frumoase, și urâte. Cu aceste momente, oricât de singuri suntem în fața morții, momentele astea ne ajută să înfruntăm mai ușor uitarea vieții. Unii ne uitam viața în timp ce trăim, dar există întâmplări, iar întâmplările aduc ceva, imbolduri, senzații, intuiții, iubiri.
Mi-as permite un sfat, să îmbrățișăm întâmplările. Iar pentru evenimentul de sâmbătă, îmi permit o mulțumire, le mulțumesc organizatorilor.
Exprimarea mea, îmi permit o mulțumire, vine de la faptul că le aplaud gestul, dar le condamn orgoliile, iar sâmbăta am fost înconjurați de Dunăre, muzică și orgolii.
La final, muzica, orgoliile, zumzetul s-au pierdut într-un foc de artificii, artificii care păreau să sperie stelele pe cer.
Brugge sau iubirea de sub nas
Am ajuns la Brugge cu poveștile, după Bruxelles, a urmat Brugge. Sincer, aș prefera să mă plimb azi prin acel oraș, dar imposibilitatea impune evocarea. Oh! Brugge.
Brugge e cuib de îndrăgostiți, perfect pentru luna de miere. Noi, prietena mea și cu mine am ajuns dimineața. Am luat un taxi până la hotel, iar pe drum am îndrăznit să o întreb pe doamna de la volan ce fel de franceză vorbesc acolo, căci diferă de ceea ce cunosc eu.
Mi s-a răspuns pe un ton și cu un ton, mi s-a răspuns indignat și rece, franceză e doar una.
Excusez-moi!
La hotel am cerut o hartă și am plecat la picior. Unde e centrul?
Tous a droit, tous a droit, tous a droit!
Am mers tous a droit cam o oră, chiar mai bine de o oră. Am pășit pe lângă căsuțe perfecte, am găsit și casa perfectă pentru mine, o clădire din cărămidă cu trandafiri agățători la ușa de la intrare.
Am ajuns în centru oarecum sfârșite, dar ne-am oprit și am privit în jur. Minute în șir am primit frumusețe. Ne întorceam capetele și zâmbeam. Ne-am așezat surescitate la terasă și am comandat delicioasa bere roșie, aici cu cerise, față de Bruxelles unde am sorbit bere cu framboise.
Nu am îndrăznit să cerem nimănui să ne facă o poză, dintr-un motiv rămas necunoscut nouă, locuitorii din Brugge nu ne-au revenit veseli și primitori. Am observat o anume liniaritate în comportamentul lor, în plin contrast cu ceea ce se desprindea din jur. În jur, împrejur descopeream surse de senzații. La un moment dat, ne-am despărțit chiar, rămânând totuși una lângă alta, dar fiecare a pășit cu gând propriu, cu senzație, cu subtilitate pe sentiment.
Ne apropiam când una dintre noi ceda într-un suspin.
Hm! Ce frumos! Trebuie să revenim, promitem să revenim. Și chiar aș vrea să-mi respect promisiunea, căci orașul acela, printre altele, îți pune sub nas iubirea.
Brugge, Brugge.
Un bunic în pardesiu cafeniu
Fiecare om are parte în viață de niște momente cheie, iar acele momente, identice ca formulare pentru eu, tu sau el, se diferențiază după fiecare eu. Fiecare om trage sau împinge în viață ușa spitalului pentru a merge la bunica sau bunicul bolnav.
Ieri a fost și rândul meu. Am împins ușa spitalului și m-am lăsat împresurată de miros, mirosul spitalului românesc care mi-a paralizat mintea câteva secunde. Am traversat coridorul îngrețoșată, temătoare, cu multe semne de întrebare.
În ușa salonului am ezitat puțin, doar atât cât să se relaxeze mușchii feței, și am intrat zâmbind, un zâmbet atât de inutil pentru o persoană cu atac vascular.
Am cuprins cu ochii, cu mintea și cu sufletul o sumă de subtilități. Rămasă singură un timp cu bunicul, o scurtă pauză pentru mamanul meu, a trebuit pur și simplu să mă cațăr pe bunicul meu pentru a nu se ridica în picioare. Nu este permis acelora cu atac vascular, iar la noi în spital familia este aceea care pur și simplu păzește bolnavul, iar doctorii și asistentele doar spun că nu are voie să se miște.
Nu o să mă plâng acum de sistemul sanitar din România sau de spitalul severinean, lehamitea mă înghite.
Aș vrea însă să povestesc de doi ochi, ochii bunicului meu care m-au privit ieri fix, câteva minute. Ah! Ce am putut să văd acolo!
În primul rând am recuperat o amintire, o amintire cu el într-un pardesiu cafeniu la poarta școlii mele. Venea uneori să mă ia de la școală, iar pe drum dialogam întotdeauna pe un ton serios, bunicul meu păstra un ton serios și când glumea. Mereu a fost sobru, iar această sobrietate i-am nimicit-o ieri când mâinile mele l-au împins cu toată forța pe pat și l-am acoperit să nu se mai vadă pampersul.
I-am cerut iertare din ochi în alte câteva minute când ne-am privit fix. I-am mângâiat tâmplele albe și l-am întrebat dacă știe că e bolnav, dacă știe că se află la spital, dacă știe cu cine vorbește. A dat din umeri, a articulat cuvinte neînțelese, m-a privit cu o expresie de durere care s-a schimbat instant într-o privire tăioasă. Am știu atunci că a identificat nepoata, că omul sobru cu pardesiu cafeniu nu permite ca nepoata lui să-l vadă așa și m-a împins cu toată forța.
Printre altele, asta mai face sistemul sanitar românesc. Transformă oamenii în bucăți de carne și le nimicește cu nonșalanță stima de sine. Bunicul meu nu mi-ar fi permis niciodată să-l văd așa, iar eu nu mi-aș fi permis să nu-i respect rugămintea dacă nu am fi cu toții victimele unei facțiuni care fură bani, fură vieți, fură stima de sine pentru a-și cumpăra mașini și femei. Înțeleg și scuz sistemul românesc, dar nu înțeleg și nu scuz dezumanizarea, iar în spitale, cel puțin la Severin, nu există umanitate, nu există suflet, ci o majoritate de incompetenți nesimțiți.
Aici nu găsesc scuze, nu caut, doar disprețuiesc și încerc să găsesc o cale prin care să-mi păstrez un bunic în pardesiu cafeniu.
Nefericit, dar vesel
De la prima mea amintire cu mine, de la prima amintire a oricărei persoane despre mine se desprinde ușor impresia că descriu un om vesel. Ce implică veselia mea?
Agitație, râs zgomotos, logoree, doar că nu vorbesc întotdeauna incoerent, uneori generalizez și divaghez doar pentru a redirecționa interlocutorul, acțiune și reacțiune.
Cuvântul logoree l-am învățat de la cineva care mă asculta minunându-se de cascada mea de cuvinte. M-a întrebat dacă știu ce înseamnă. Nu-mi amintesc acum dacă am cunoscut sau nu sensul cuvântului la acel moment.
Mă rog, premisa aceasta este, sunt un om vesel.
Însușirea aceasta, dar mai ales eticheta aceasta, ajunge uneori să mă incomodeze când am zile proaste.
În zilele mele proaste, iar zile proaste are oricine, simt priviri pline de întrebări nerostite. Când eram copilă, mama se uita lung la mine și zâmbea. Dacă momentul se prelungea, număra ore, devenea zi sau zile, mă întreba direct dacă i-a schimbat cineva fata.
Știu sigur că prima dată când m-a întrebat i-am răspuns foarte sincer și foarte uimită: nu, de ce?
Pentru că nu mai râzi, nu mai vorbești. Apoi urma un alint pe care îl trec sub tăcere.
Cu experiența copilăriei, acum încerc să râd în zilele proaste doar pentru a evita întrebările.
Doar că nu-mi prea iese, și asta datorită faptului că vocea capătă alte flexiuni, cuvintele se arcuiesc până se sting. Urmează pauze lungi între cuvinte, apoi tăcere.
Scriu acum despre zile proaste, deoarece am avut o săptămână proastă, cu zile care s-au întrecut între ele.
Și starea asta ingrată mă obligă la meditație, la o sucire a eului. Mai întâi îmi plâng de milă, iar apoi, chiar în timp ce mâna șterge un colț de ochi, se ivește cruzimea. Nimeni nu a dovedit mai multă răutate ca mine în ceea ce privește propria înțelegere. Zilele mele proaste mi le asum ca reacție la toate acțiunile mele, iar tânguiala nu are ce căuta în tot ce încerc eu să construiesc în mine.
Da, am zile proaste, nu mă feresc de ele, nu le ascund, și da, sunt un om foarte vesel și nefericit.
Printre altele, mă mai descrie și nefericirea veselă.
Bruxelles fără cuvinte
