A trecut vremea, o nouă expresie pe care o folosesc cu drag, de când nu am mai avut invitați pe blog. Azi am unul, mâine altul.
Luați-vă o clipă și priviți.
Foto: Alex Iacob
A trecut vremea, o nouă expresie pe care o folosesc cu drag, de când nu am mai avut invitați pe blog. Azi am unul, mâine altul.
Luați-vă o clipă și priviți.
Foto: Alex Iacob
Încep direct cu întrebarea: v-ați dat seama cât timp dintr-o zi stăm în defensivă?
Mi se întâmplă să rămân zile întregi pe un cuvânt sau un gest. De două zile sunt într-o relație cu acest cuvânt: defensivă. Azi îi zâmbesc cu bunăvoință. La începutul săptămânii cuvântul exista doar în vocabularul meu, dar o întâmplarea l-a repoziționat direct în simțiri. L-am cuprins cu mintea și l-am cunoscut cu sufletul.
Marți am ajuns într-o librărie Cărturești, iar când m-am așezat pe scaun am observat la masa alăturată o tânără domnișoară. Mi s-a părut cunoscută, i-am zâmbit și am întrebat-o din amintiri ceea ce reținusem despre ea. În toamnă cred, la un eveniment cultural la care am participat, tânăra domnișoară a mărturisit că este la liceu, iar familia ei a renunțat de câțiva ani la televizor.
După ce i-am zâmbit marți, m-am adresat cu ceea ce cunoșteam, domnișoara de la liceu fără televizor, cerându-i să-mi confirme cele spuse.
Domnișoara, întorcându-mi zâmbetul, și-a îndreptat puțin spatele și mi-a răspuns că este studentă acum, era și vremea, vorbele ei, iar de televizor am dreptate.
În primele secunde mi-am păstrat zâmbetul, dar ochii mei trădau o anumită zăpăceala. De unde naiba s-a ivit poziția aceea de apărare? M-am zăpăcit neavând un obiect sau un sentiment pe care să-l știu lipsit de apărare sau ofensat.
Dragul de Sorin Oncu mi-a întors vorbele fetei într-o interpretare delicioasă. Am păstrat fata la liceu deoarece eu nu vreau să recunosc că timpul trece.
Gluma lui mi-a permis să mă eliberez politicos din dialogul înfiripat cu domnișoara de acum studentă și să-mi reiau discuțiile cvasi intelectuale cu prietenul meu. Știu că la un moment dat am rupt discuția noastră și am împărtășit observația mea: cât timp stăm în defensivă, ce a simțit domnișoară în vorbele mele de s-a poziționat atât de strașnic în apărare? De atunci am rămas eu cu acest cuvânt. Nu m-am mai gândit la domnișoara aceea, ci la mine. Eu ajung de foarte multe ori în defensivă. În acest punct ne trezim aruncați de o vorbă, un gest, o privire. Știu acest lucru. Nu știu însă de ce ne lăsăm aruncați. Uneori mintea e neglijentă. Se apără inutil, și nici nu știe sigur ce apără, e asemenea unui câine care latră la orice om care trece pe lângă curtea lui. De ce-l latră? Păi de ce trece pe lângă curtea lui?!
Carențe aveam și descriem fiecare, carențe educaționale, sentimentale, morale. Ideea este că nu ne naștem cu ele, și tot ce nu este înnăscut poate fi schimbat și transformat. Iar defensiva, această poziție în care ajungem pur și simplu aruncați poate fi schimbată. La început sau pentru început putem să încercăm tăcerea. O scurtă tăcere, o clipire, un zâmbet. Abia apoi să venim un răspuns, să-l căutăm, nu să-l scuipăm.
Oamenii scuipă prea mult răspunsuri.
E sigur acum, imediat blogul o să mai aibă un text despre Turcia.Când am scris data trecută, nu eram sigură dacă o să mai revin asupra experienței mele din această țară.
Totuși, revin.
Din cele câteva zile petrecute acolo, mi-e imposibil să scriu despre turci, dar trăirile mele numără impresii destul de puternice. Am privit fizionomia turcilor, dar am meditat la opulență. Comportamentul omului turc mi-a rămas necunoscut, la hotel am avut parte de angajat care zâmbește, nu de etnie, nu de cultură sau fel de a fi.
Hotelul meu, ca multe altele de pe litoralul turcesc, numără o mână de stele, iar construcția lui aducea foarte bine cu un mic orășel, nu-ți lipsea nimic sau venea în întâmpinarea nevoilor tale. În prima seară, am ajuns seara la hotel, știu că m-am oprit în apropiere de recepție, am dat capul pe spate și am privit. Bineînțeles că am scos onomatopee, dar am și rostit: parcă am fi, iar propoziția mi-a fost completată de un angajat român care tocmai trecea pe lângă mine, eu, parcă am fi, el, în Turcia.
Parcă am fi în Turcia.
Asta a ieșit. Eu voiam să spun că parcă am fi pe un vapor de croazieră. Construcția hotelului te trimitea puțin cu imaginația în direcția apelor și a vapoarelor.
Angajatul acela avea și el dreptate. În jur, lux. După două zile, am schimbat cuvântul. Nu de lux am avut parte, ci de opulența, diferența există în cuvânt, dar mai ales în experiență. În Turcia nu experimentezi splendoarea și eleganța hotelurilor, ci abundența și prisosul. Fără absolut nici o plângere despre hotel, afirm că am petrecut câteva zile în belșug. Toate obiectele, toate decorurile, toate decorațiile nu se îmbinau pentru eleganță, toate se potriveau unei așteptări ale omului bogat. Să mai amintesc și aici diferența dintre bogat și aristocrat? Nu e necesar. Constatarea asta a mea m-a întristat. Exact, cam asta fac eu, caut cusururi într-o viață îmbelșugată, dar forma fără fond, personalitatea fără caracter îmi provoacă năsucul să fie ghiduș. Se strâmbă după niște comenzi ale creierului care nu poate să împace contrariile. De fapt, toate împotrivirile mele sunt cauzate de aceste contrarii.
În ora aceasta de viață caut să mă împac, și nu știu cum și de ce, dar Turcia a adus o oră importantă în ceasul vieții mele.
Să începem puțin diferit această zi pe blog. Am organizat diferite concursuri, unele cu succes, altele fără, dar azi doresc pur și simplu să ofer. Am lângă mine un top de cărți pe care vreau să le dăruiesc.
Tot ce trebuie să faceți este să lăsați un comentariu cu titlul cărții. Primul care scrie, acela o primește.
Jorge Amado, Gabriela
Miguel Angel Asturias, Oameni de porumb
Hande Altayli, Dragostea e capcana diavolului
Christa Wolf, Orașul îngerilor
Jhumpa Lahiri, Pământ neîmblânzit
Jhumpa Lahiri, Interpret de maladii
Urs Faes, Perechi în formare
Alexandr Soljenitîn, Casa Matrionei
Raimundo Carrero, Greutatea umbrei
Peter Hoeg, Fata tăcută
Astea sunt. Cu drag aștept să le expediez oriunde în țară sau afară din țară.
Știu sigur că săptămâna trecută am plecat în Turcia, dar nu sunt sigură de unde m-am întors.
Timp de șapte zile am fost întâmpinată pretutindeni, recepție, restaurant, bar, terasă, plajă în limba rusă. De aici confuzia. În jur multă sporovăială în limba rusă, încât am ajuns să tresar plăcut când auzeam oricare alt grai.
M-am întors din această țară încântată, eu încântată, dar alte persoane care au fost cu mine s-au întors dezamăgite.
Am asistat și la câteva discuții în avion, de fapt am cam tras cu urechea, dar e greu să te împotrivești când cineva vorbește în fața ta pe un ton ușor afectat, ușor nazal, repetând într-una raport calitate-preț.
O spun cu dezamăgire, mulți români merg în Turcia cu prea mari pretenții, pretenții culinare. În ceea ce privește mâncarea, mie mi se pare că ce se întâmplă la hotelurile din Turcia este o risipă, în primele zile chiar m-a cuprins o ușoară indispoziție. Am descoperit mai târziu că mâncarea rămasă se aruncă, dar nici nu au unde s-o trimită, în jur nu există oameni fără hrană. Se pare că duc textul într-o direcție neinteresantă, dar astea au fost gândurile mele în primele zile. Tot ce am descoperit, că mâncarea se aruncă sau ce mai urmează să povestesc, se datorează curiozității mele. Întotdeauna m-am întrebat cum învață turcii istorie, cum potrivesc unghiul potrivit să treacă peste un anume fel al lor de a fi, cotropitori. Am aflat de la un ghid turc, pe care l-am năucit cu o năvală de întrebări, oștenii morții, comportamentul turcilor cu femeile și așa mai departe, că nouă ni se prezintă istoria Turciei, nu o cunoaștem. Referitor la oștenii morții, despre care nu a știut să ne povestească, dar ne-a promis că se va interesa, ne-a povestit ceva foarte interesant despre armata lor. Într-o luptă, nu am reținut care sau cu cine, un general a comunicat că sunt depășiți numeric și nu au nici o șansă de izbândă, iar răspunsul care i-a revenit a fost: nu te trimit în luptă să câștigi, te trimit în luptă să mori, în timp ce tu mori, alții ajung aici ca să lupte.
Știu că am întors capul și am privit pe geam. Nu am văzut nimic, doar îmi repetam în gând această frază.
Oho! Dar pe ce cărări am dus povestea despre Turcia. Oricum mă opresc aici, nu aș mai putea să scriu un rând după fraza de mai sus. Există o posibilitate să mai urmeze un text despre Turcia, dar încă nu știu.
Până atunci, îmi rog cititorii să fie ei înșiși.
După Brugge, a urmat Luxembourg. Hm! Esența și esențialul în Luxembourg, bărbați frumoși, bărbați eleganți, femei în rochii strâmte și tocuri, o dâră de parfum după ele și mașini decapotabile.
Tot acolo, terase pline, bucurie și relaxare în jur, concerte în aer liber și petreceri bahice.
M-a surprins Luxembourgul, istoria lui, arhitectura, dar în amintire rămâne orașul bărbaților eleganți.
Mi-aș dori mult să vad bărbați eleganți și la noi, bărbați care nu-și urcă pantalonii până la buric, bărbați care pun o cămașă pe ei, nu o iau pe ei, bărbați care poartă cravată nu pentru interviu.
Personal cunosc câțiva bărbați eleganți și fiecare întâlnire cu ei mă bucură, mă răsfață estetic. Mă uit la ei cu admirație.
În Luxembourg am admirat, cât a fost ziua de lungă am tot admirat, orașul și partea masculină din oraș.
Bărbații, esența Luxembourgului.
În ziua pe care am petrecut-o la Brugge, ne-am plimbat, am lălăit, îmi place cuvântul asta, dar mai ales ce exprimă, am avut parte și de o expoziție Saldavor Dali.
De acestă expoziție o să mâzgălesc azi. Am tot avut parte de Dali în călătoriile mele, la Praga m-am mai delectat cu o parte din pânzele sale și așa am aflat că a pictat inspirându-se din Infernul lui Dante.
La Brugge, am descoperit că s-a inspirat foarte mult din literatură, eu m-am zgâit foarte mult la niște pânze după Bătrânul și marea de Hemingway. Am zâmbit puțin, căci mintea mea, în timp ce ochiul încerca să prindă și să se conecteze cu ea, țopăia prin coincidențe.
De ce Cuba? E un semn? Să merg în Cuba, să mă gândesc la Cuba?
Este oarecum greu, căci mintea mea cuprinde lumea întreagă. M-au amuzat elefanții lui distopici, că tot mi-a vorbit un prieten despre distopie, chiar dacă aici atrag atenția doar asupra anomaliei picioarelor elefanților, și am poposit mult la câteva citate. Unul mai mult mi-a atras atenția.
At the age of three, I wanted to be a female cook. At seven, Napoleon. After that, my ambition just went on growing I wanted to be Salvador Dali and nobody else.
M-am tot întrebat, cum ajungi să ai o asemenea încredere în forțele proprii? În general, o personalitate puternică impune admirația sau provoacă la zeflemea.
De-a lungul anilor mei, toți cei perfect rotunzi și mirobolanți, minunata mea vârstă de 30, m-am izbit de oameni ca foarfeca. Mi-au strivit entuziasmul, mi-au pus la îndoială veselia, au râs de o anume atitudine, mi-au tăiat imaginar din nas care voia să treacă dincolo de granițele acceptabilului. Oho! Cât pot să-l mai invidiez pe Dali că a găsit calea de a fi el însuși, că a avut curajul să renunțe la oamenii care stau în jurul tău ca buruienile în jurul florilor.
Cu toții ar trebui să creștem, să ne permitem să creștem, dar mai ales să îndrăznim. Mi-e teamă că am îndrăznit prea târziu, port în măruntaie o frică că am luat startul după ce s-au dat deja vreo două ture de teren.
Totuși nu renunț, nu renunț dintr-un curaj de-a dreptul laș. A renunța la acest închipuit talent, scrisul, semnifică o acceptare a propriei inutilități, a irosirii unor ani cu care nu mai am nici o șansă să mă întâlnesc.
Pășesc înainte cu capul sus și intuiția jos, dar și jos, umilă și plină de îndoială, pot să adulmec o seamă de posibilități.
Aștept, sunt în așteptarea unei posibilități reale. Aceasta constituie o extravaganță, știu, dar niciodată în viață nu avem parte de prea multă extravaganță, tot Dali a spus și asta.
Unde se duce timpul în noi? Pe trup, zărim timpul într-un rid sau pe o piele flască. Corpul este pur și simplu un ceas care refuză să rămână în urmă. La interior însă, unde e timpul?
Uneori la interior totul pare încremenit. De un astfel de timp, timp marmură, m-am lovit cândva săptămâna trecută.
Săptămâna trecută m-am întâlnit cu un fost coleg de liceu, singurul băiat dintr-o clasă de 24 de fete.
Corpurile noastre ne-au arătat oarecum o oră exactă a anilor pe care îi numărăm, dar nu și simțurile noastre. Urma acum să amintesc de senzație, să fac o afirmație care făcea din senzație subiect de discuție. Aș fi scris, am avut senzația că nu 11 ani nu ne-am văzut, ci doar un weekend, pauza dintre vineri și luni, lunea mohorâtă a oricărui elev.
Dar firește că mă abțin de la această afirmație, nu e corectă, parțial nu e corectă. Ceea ce revine judecății, nu constituie o senzație nesuferită de confort psihic și sufletesc, ci un act creator, judecății îi revine un act creator. Vorbesc fix ca în cărțile de psihologie, dar situațiile mele de viață mă picură în rânduri de manuale școlare.
Privind curioasă la colegul meu, conștiința mea nu a sesizat deloc timpul, căci la interior totul era încremenit. 11 ani? Nu i-am simțit. Intuiția, lipsită cum este de prejudecăți, a trecut dincolo de suprafețele fizice. Am vorbit și ne-am purtat firesc, și ne-am descoperit cu zâmbetul pe buze.
O situație similară, similară ca percepție, nu ca fapt, este aceea când faci cunoștință cu un necunoscut, dar nu-ți revine nici o senzație străină. Există confort psihic și sufletesc în absența experienței. Și senzația, și intuiția derutează, mintea și sufletul traduc zăpăceala. Dacă încerci să înțelegi, te umpli de întrebări, dacă încerci o explicație, te pierzi în interpretări, și nici una nu aduce satisfacții.
Pentru psihic, senzația e vitală, dar intuiția creează, iar eu nu mă feresc de creație.
Creația e unica realitate plină de satisfacții.