În cele două săptămâni de hoinăreală prin Europa am ținut un jurnal, un fel de jurnal. Pe prima pagină am mâzgălit Jurnal de 2 săptămâni 25 iunie-8 iulie 2013.
Nu a fost ideea mea, ci într-o conversație simplă și tărăgănată cu Robert Șerban, am primit acest sfat. Nu am respins ideea, asta obișnuiesc să fac, dar nici nu am făcut nimic. Am pornit la drum uitând de toate, bucurându-mă doar de călătorie.
La Berlin, intrând într-un magazin cu foarte multe lucruri colorate, prietena mea are un simț sau chiar toate simțurile asmuțite pe culoare, dacă e siclam am întâlnit perfecțiunea, am pășit printre rafturi maimuțărind mai mult când mi-a atras atenția un carnețel urât prin desen și combinația de culori, dar l-am luat și l-am îndesat în geantă.
Seara am scris.
Revenind acasă, l-am rătăcit. Am dat acum câteva zile de el și l-am răsfoit. Nu pot să recitesc ce am scris. M-am străduit însă să reiau măcar câteva fraze și atenția mea a devenit amabilă.
Scriam în 30 iunie:
Scriu jalnic, prost adică.
Fac rău, știu. Ar trebui să mă străduiesc mai mult. Scriu și urât, abia mai țin pixul în mână, câteva rânduri și deja mă doare mâna.
M-am oprit aici, scriu și urât.
Chiar scriu urât, iar eu fac parte din generația care a mai prins caietul de caligrafie, și întotdeauna primeam nota 10.
Acum scriu urât și obosesc. Îmi revine această constatare cu o senzație neplăcută de sfârșit. S-a sfârșit, ceva s-a sfârșit, o perioadă, un timp, un fel de a fi, de a simți. Cu scrisul de mână puteai să gândești și să simți în același timp, participai altfel la mesaj, obiectiv, dar prin participarea efectivă a subiectivului. Eu consider că am pierdut ceva, căci simt un anumit deranj psihic în îndepărtarea de hârtie și stilou. Tocmai de aceea nu-mi permit să pierd și lectura, și cartea. O carte pe care s-o ții în mână, s-o miroși, s-o răsfoiești, să-i îndoi uneori paginile.
Pierderea lecturii de pe hârtie ar fi o extincție, a mea, a unui fel de a fi, a unui timp, a propriului timp.
Accept să scriu urât, dar nu accept să pierd hârtia și de sub ochi cum am pierdut-o de la mână.
Leonardo și femeia de 30 de ani
Mă întreb acum, în timp ce încerc să născocesc, ce legătură are Leonardo da Vinci cu femeia de 30 de ani. Firește că îmi pun o asemenea întrebare deoarece nu intuiesc de unde s-a ivit alăturarea.
Plecând înapoi pe gând, recuperez câteva evenimente legate de numele lui Leonardo, la unele reușind să ajung în cursul acestui an.
La Bruxelles am avut prilejul să o admir pe Monalisa. Și cei 30 de ani? Anul acesta am făcut 30 de ani, iar Leonardo s-a dus și s-a întors în așteptarea lor și după împlinirea lor.
Cu luni în urmă, mă plimbam agale printr-un muzeu admirându-i unele invenții, la Bruxelles m-am plimbat prin alt muzeu admirându-i invențiile și pe Monalisa. Pe Monalisa am primit-o cu un mijlocitor, fotografia lui Pascal Cotte, un renumit fotograf am înțeles, care a muncit îndelung pe pânza lui Leonardo până a reușit, prin toate acele tehnici necunoscute mie, să redea nuanța din anii 1503-1506.
Cu Pascal Cotte, am reușit să stau minute în fața mâinilor Monalisei, în fața ochilor care te urmăresc prin încăpere și în fața gurii. Părți și părți de Monalisa, apoi un întreg deslușit.
Am părăsit muzeul acela din Bruxelles plină de invidie, Leonardo fiind responsabil. În general poftesc la geniul oamenilor cu spirit, eu și atâția alții luptăm cu unilateralitatea, iar el cred că nu știa o notă, una singură a acestui cuvânt.
Nu mă mustru că îl cuprind în simțiri și astfel pe Leonardo, cu invidie, îmi pare oarecum firesc în toate pretențiile mele. Cum să nu suspin, cum să nu tânjesc, cum? Mai ales la 30 de ani când apare și nenorocita de întrebare ce am făcut cu viața mea?
Aici am schimbat puțin, cu intenție sau fără, am agitat contrariile, și s-a ivit ce o să fac cu viața mea?
Azi sunt aici, la acest imens și nemernic ce fac cu viața mea?
Iar întrebarea e împunsă de evenimente, chiar și de această reluare pentru public, eu fiind public, a lui Leonardo.
Leonardo și femeia de 30 de ani. Ah! Dacă aș putea să eliberez intuiția la fel cum eliberez câinele din zgardă.
Stau în neputință, dar mă simt capabilă, cum ziceam, contrariile mă amețesc. Și aici se sfârșesc poveștile despre Bruxelles, cred.
Floarea soarelui, știi tu, Van Gogh
La o distanță mică, revin cu un text despre Mara. Sunt mamă de 3 ani, dar am încercat să nu umplu blogul cu experiența mea de născătoare, ci doar să completez uneori, prin scris, desăvârșirea.
E ceva desăvârșit în a fi mamă, cum este și ceva care te privează de o anume libertate, dar unele momente cu copilul nu compensează pierderea libertății, ci o anulează.
Față în fată cu copilul, zâmbind și recuperând zâmbete, ești iubire, ești creație, ești un tot, ești fără întrebări.
În clipa asta suspendată, trupul devine neputincios în fața senzațiilor, mai ales că nu recuperăm nici o amintire, ci rescriem ființa.
Am revenit din excursia mea cu trenul, cu două albume, unul despre Van Gogh și unul despre Dali. Le-am răsfoit cu Mara, cu o preferință, și a mea și a ei, pentru Van Gogh. La Van Gogh culoarea izbește, iar subiectele mundane, cartoful de exemplu, pune copilul față în față cu familia, cu activitatea casnică, cu un firesc al vieții.
Privind imaginile din album, împreună sau separat, Mara poposește tot timpul la o țărancă care meditează, la floarea soarelui și la cartofi. Eu revin mereu cu întrebări.
Cum stă doamna care gândește?
Mara duce degetul la obraz.
Cine a pictat floarea soarelui?
Spune tu, mama.
Acest spune tu, mama, repetat și iar repetat, m-a făcut oarecum să abandonez. Iar într-o zi, trecând cu Mara pe lângă mai multe florării, fata s-a oprit.
Mama, floarea soarelui.
Da, mama, da. Și am împins-o ușor de spate să înainteze, căci trebuia să ajungem într-un anume loc.
Mara nu s-a lăsat dusă și m-a privit mirată.
Dar mama, floarea soarelui, știi tu, Van Gogh.
Eh! Momentul acela.
În momentul acela am privit-o. Până să o laud, privirea mea i-a spus tot, căci descriam o secunda a vieții mele desăvârșite.
Nu cred că un nume de pictor înseamnă ceva pentru educația ei, dar expunerea ei la culoare, mai ales la culorile lui Van Gogh, semnifică un punct de plecare într-un anume fel de a fi, un fel de a fi uman, culoarea te face uman.
Colecționarul, frumos și urât
Am citit pe tren, în prima parte a călătoriei, o nouă carte de John Fowles, Colecționarul. În facultate am citit Magicianul. Există pentru mine, la unii scriitori, un după, după Magicianul la Fowles, după Demonii la Dostoievski, după Cartea neliniștirii la Pessoa, după Fii și îndrăgostiți la Lawrence. Acest după poartă multe așteptări, căci noua lectură, Colecționarul de exemplu, e însoțită de încântarea primei lecturi care poate purta și numele de incomparabila lectură.
Într-adevăr lecturile amintite mai sus nu suportă comparație la mine și nu încerc să fac asta la o nouă lectură. Aștept doar, aștept senzația aceea cu efect năucitor. Eu procedez altfel: las cartea ușor pe poale și-mi mut privirea pe geam sau pe pereți, decorul diferă întotdeauna. Câteva secunde e liniște în mine, zarva se ivește când clipesc. Întotdeauna clipesc și pierd toată liniștea. Încerc apoi o recuperare, dar mintea mea pare s-o apuce în toate direcțiile. Amintiri, senzații, analogii mă năpădesc.
La Colecționarul nu am meditat mult, mi-a atras atenția doar un fel anume de a împărți lucrurile în lume: frumos și urât, nu rău sau bine, ci frumos sau urât.
Mi-a trecut și mie prin cap să anulez și eu termenii de rău și bine, dar am realizat ce Don Quijote aș deveni, unul jalnic, căci nu cred că o apucătură poate deveni convingere.
Doar că apucătura asta îmi tot dă târcoale. Am învățat și un cuvânt nou, eclectism. Pe mine mă caracterizează, descriu eclecticul. Lipsa mea de convingeri stă în contradicțiile care de ceva vreme se luptă neobosite în mine.
Aș vrea să anulez răul și binele, dar mai ales educația morală care ne învață că inconștientul poartă numele de Diavol și că Dumnezeu e punitiv. Aș vrea să scap nu de religie, că asta pot face, ci de învățăturile care otrăvesc sufletul și mintea copiilor.
Nu pot face asta, îmi pot schimba și rafina educația, dar nu pot scăpa de ani de încătușare a manifestării eului de frica vieții de apoi. Pot exista multe vieți, dar omului îi este dat să cunoască una singură, viața asta de pe pământ, iar rău și bine nu ajută la exprimarea ei, ci suprimă tocmai frumosul.
Frica orbește, paralizează, te ține inactiv. Unii își construiesc gard în jurul inimii, alții în jurul minții. Ambii se lipsesc de ceva, renunțând la unica viață pe care o trăiesc și alegând să trăiască după apucăturile unora care au devenit convingeri, care au devenit cuvânt scris, care au devenit legi, dar aș vrea să amintesc că nimeni nu poate să ne scrie sufletul, sufletul e al fiecăruia, iar dacă în viață mulți suntem sclavi, când vine vorba de suflet, toți suntem stăpâni.
Iar stăpânii gândesc și simt altfel, am găsit scris în cartea lui Jung. Și de asta avem nevoie, să gândim și să simțim altfel, adică personal, nu după părerea lumii.
Eu muncesc să fiu stăpân. V-aș face o promisiune că o să anunț când ajung stăpân, dar există șanse să mor încercând.
Nu promit nimic, aș vrea să vă surprind uimindu-mă pe mine. Lumea e frumoasă sau urâtă, încep de aici.
Un pișălcios la Bruxelles
În 4 iulie, trăgând de aceleași bagaje, parcă puțin mai grele cu fiecare oraș vizitat, și magneții, cu gramul lor, au ajutat sau de fapt nu au ajutat pielea palmelor mele, am ajuns la Bruxelles.
O zi am poposit aici, dar dintr-o zi nu pot face un singur text. În Bruxelles ne-am pierdut pe străduțe, am vizitat un muzeu, am întâlnit o prietenă bloggeriță, Arakelian, ne-am entuziasmat la vitrine cu bijuterii, am și achiziționat ceva, am lălăit pe la terase, am gustat praline și am băut bere cu zmeură.
Câte povești?
Cum să construiesc? Am ținut un jurnal în această călătorie în urma unui sfat, dar l-am rătăcit, chiar eram curioasă ce am scris, știu că la un moment dat am scris că e foarte greu dorul de mamă.
Revenind la Bruxelles, la impactul cu orașul, notez aici bunăvoința și veselia oamenilor, o purtare molipsitoare, căci am zâmbit tot timpul.
În Grande Place, am lălăit bine într-un sentiment de admirație, construcțiile monumentale reușind să ne facă să ne simțim oameni mici, dar mari oameni. Clivajul ăsta între trup și minte s-a produs la zgâirea mea în jur. Arhitectura micșorează trupul, dar crește cumva mintea, chiar și cuvântul arhitectură este unul destul de lung.
După puțină plimbare la picior, câteva poze, câteva opriri, una la pișălcios, statuia simbol a orașului, am întâlnit-o pe Arakelian. Am avut ceva emoții, puțină teamă de prima impresia sau de a doua impresie. Pe blogul ăsta am construit o imagine a mea, cu siguranță îmbunătățită. Când trec dincolo de blog, nu știu sigur cu cine vine omul să se întâlnească, cu Dunia sau cu Paula. Descriu la prima strângere de mână o imagine de vițel rătăcit. Mă întreb, de fapt mintea bolborosește cine sunt? cine sunt? ce așteptări există?
Pentru că există oarecare așteptări la un anumit nivel. Cu Arakelian m-am liniștit destul de repede. De la tonul dur practicat pe blog, cu argumente, explicații și ironii, am surprins și m-a surprins o voce suavă de femeie mignonă.
Ne-am plimbat și cu ea din nou pe străduțe, am mâncat, am băut, am povestit. Firește că am povestit despre român, despre mamă, despre blog, despre alegeri, despre Bruxelles și Belgia. Ne-am despărțit când soarele scăpăta, la fel și ochii noștri care deveneau tot mai mici de oboseală, mâncare și bere.
În camera de hotel am pus capul pe pernă și am avut timp de câteva gânduri, în timp ce din stradă ne revenea limba noastră română. Am zâmbit. Am adormit frumos cu certitudinea că întotdeauna e o mare bucurie să întâlnești oameni frumoși, oameni care pentru câteva ore ți se oferă și îți permit o călătorie de neuitat într-o parte de suflet, într-o parte de minte a lor.
Iubesc omul cu patimă și mi-e frică de el teribil în aceeași măsură, dar nu pot renunța la om, la încercarea mea de a-l cunoaște, de a-l provoca, de a-l consuma, căci omul este viața mea.
Arakelian, numai gânduri bune.
Râsul, decența și Parisul
După textul abscons de ieri, azi aș vrea să simplific puțin și las în subsidiar psihologia. Atenție, nu mă lepăd de ea, o folosesc doar în completare. Din nou întrerup poveștile din Europa. Nu se poate trece atât de repede peste Olanda.
Mâine o să plecăm la Bruxelles, dar azi o să construiesc într-o altă direcție. Aș vrea să povestesc, să discut pe marginea poveștii, două obiective, scopul ar fi să înțeleg o anumită reacție, a mea, a celorlalți nu aș putea să o înțeleg, căci îmi lipsesc materialele pentru interpretare.
Chiar fusei întrebată azi de ce caut să înțeleg pe toată lumea. Răspunsul, după gestul ridicării din umeri l-am formulat ca un copil de 3 ani: pentru că așa vreau eu.
Acum pot spune că fac acest lucru dintr-o nevoie personală de a-mi controla primitivismul, adică înțelegerea mă oprește din a judeca și a critica într-o manieră răutăcioasă.
Anul trecut, la o terasă de la Severin, eu și o prietenă am fost rugate să râdem mai încet, râsul deranjând clienții.
Anul acesta, în metrou, la Roma, un domn italian a fost foarte deranjat de râsul meu, cerându-mi foarte clar să mă opresc.
Săptămâna trecută, la o altă terasă de la Severin, mi s-a spus că sunt lipsită de decență deoarece râd, iar un bebeluș nu poate să doarmă.
Am povestit.
Pe marginea poveștii, aduc câteva observații.
1. Râsul irită oamenii.
2. Râsul, ca alegere de exprimare a fericirii sau a unei stări de bine, enervează oamenii.
3. Râsul meu provoacă variate reacții. Altora.
Eu râd zgomotos de când îmi amintesc de mine manifestându-mi bucuria. Nu pot râde altfel sincer. Mărturisesc că râsul acesta mi-a creat diverse conflicte, mi-a provocat dispute cu sinele, mi-a adus priviri admirative. Ca și copil, a trebuit să-i fac față într-o mentalitate care impune râsului mitocănia și proasta creștere.
Râsul mai poate fi și o formă de apărare, ca în cazul meu, iar râsul nu duce niciodată la mitocănie, râsul aparține unei categorii de oameni inteligenți. Tot ce am scris aici, mi-am repetat ani de zile în care am râs în multe situații în care nu se cuvine.
Ca și situația de la terasă, nu se cuvine să râzi când un cuplu încearcă să-și adoarmă copilul, iar la sugestia mea de a părăsi terasă să-și culce odrasla, mama a constatat că se vede pe mine cât de lipsită de decență sunt. În prezența acelor primitivi, de duminică, Jung m-a luminat, mi-a oferit un cuvânt pentru toți oamenii care refuză să gândească abstract, și anume primitivi, am făcut o observație. Atât. După ce am părăsit terasa, am mers și am plâns.
De ce am plâns?
De nervi.
Dintr-un sentiment de vinovăție, când cineva mă insultă, insulta lor se pierde într-o educație generală a mea despre sine. Nu m-am simțit vinovată la terasă că am râs, dar s-au activat instant în memorie toate frustrările și angoasele mele. Cumva ochii celor doi primitivi mă priveau goală, mă simțeam goală.
Am plâns dintr-o cauză evidentă: dezechilibru emoțional.
Ca soluție, am pus mâna pe o carte, întotdeauna când am sufletul nenorocit mă întorc spre cărți. Duminică l-am devorat pe Jung. M-a ajutat, dar cât de puțin!
Într-o împrejurare asemănătoare, am doar 30 de ani, multe locuri publice se vor umple de râsul meu, reacția mea va fi aceeași, cu toată știința mea. Îmi cunosc atât de bine problemele, dar nu găsesc o soluție sau este una singură, să mă mut la Paris.
Parisul este o soluție, căci primitivii sunt veșnici.
Olanda între fantezie și realitate
Am terminat poveștile despre Amsterdam, dar nu s-au sfârșit poveștile cu Olanda. De fapt mai mâzgălesc aici o singură poveste, povestea unei fetițe visătoare care a privit morile Olandei la 30 de ani.
Am privit morile Olandei ca om adult, dar peisajul bucolic stătea cumva atârnat într-un vis. În copilărie nu mă gândeam la lumea largă, ci vedeam și auzeam această lume prin niște puternice senzații. Fantezia mea, direcționată de condeiul lui Jules Vernes și Dumas, a fost o expresie sinceră, iar experiența mea ca adult a devenit o expresie sinceră după ce mi-am amintit că pot să mă bucur.
Uneori e necesar să fac asta, să-mi iau un minut și să-mi permit bucuria. În copilărie m-am hrănit cu atâta fantezie, încât realitatea nu mai răzbește uneori să depășească emoțiile fetiței. Uneori mă ia de nas, mă gâdilă la ureche o senzație sau alta. Și atunci mă simt fericită.
M-am rotit puțin în jurul cozii, dar mă aflu oarecum sub influența lui Jung, m-am întovărășit ieri cu el și cu Beethoven. Nu-mi sunt prieteni buni, dar sunt de nădejde.
În această descoperire, că fantezia îi este mai clară psihicului ca realitatea, mi-am liniștit neliniștea care mă întrista. Chiar să nu mă mai bucure sincer nimic cu adevărat?
Mă bucur sincer și sunt fericită uneori, doar că am nevoie de un minut, plus un minut, plus un minut. Un minut să privesc, un minut să închid ochii, un minut să-mi spun că merit, că oricine merită.
În Olanda, privind morile, recuperând o imagine din copilărie, gustând o ciocolată și cerând altele, mi-am amintit și să mulțumesc. Cui? Oricui. Mulțumesc pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce am devenit, pentru viață, pentru toate aceste călătorii care mă ajută să mă înconjor de frumusețe și de oameni frumoși.
Mulțumesc.
Puterea exemplului
O femeie se schimbă mult atunci când devine mamă sau poate doar de atunci se poate numi femeie. Nu mă interesează să verific categoricul afirmației. Am nevoie doar de o introducere pentru un text despre copii sau despre mame, încă nu știu în ce formă o să pun toate gândurile.
Aș vrea foarte mult să povestesc un episod de la mare cu Mara, cred cu convingere în puterea exemplului nu a sfatului.
Îmi dă ghes însă o impertinență, să sfătuiesc părinții. Uite și pentru asta o să-mi cer scuze, dar nu vreau să mă abțin, mă consolez cumva cu ideea naivă că poate unii or să ia aminte, nu la mine, ci la copiii lor.
Părinții ar trebui să-și privească copiii dincolo de comportamentul lor. Exemplu: ați văzut chipul unui copil care se pregătește să calce într-o baltă? Completare, ați văzut chipul unui părinte când surprinde intenția copilului?
Sunt puțini aceia care lasă copilul să calce în baltă, și eu am oprit-o pe Mara în repetate rânduri, deși sunt pro călcat în baltă, pro tăvălit în noroi, pro murdărit când mănâncă.
Eu mă calmez altfel, îmi spun în gând că a păstra o haină curată înseamnă să stric o personalitate, și nu orice personalitate, ci a propriului copil. De ce să câștige obiectul? Hainele sunt niște obiecte, chiar și hainele cu crocodili sau orice altceva.
Mda, hainele cu crocodili presupun efort financiar, iar caracterul presupune eforturi, efort intelectual și sufletesc.
Nu mai cumpărați haine scumpe copiilor dacă țineți să nu le murdărească, îndrăznesc să sfătuiesc asta părinții. Și duc îndrăzneala mai departe, nu mai strângeți jucăriile până o camera a casei devine inutilizabilă, dăruiți-le la case de copii, la spitale, la familii nevoiașe, copilul va învăța să împartă, va învăța că valoarea și importanța lui nu stă în ceea ce are, ci în ceea ce este.
E vital să ne învățăm copiii să fie, nu să aibă.
Copiii noștri sunt viitorul nostru. Lupta noastră, deși pare inutilă, nu este, a obișnui copilul azi să arunce la gunoi resturile, când trece pe lângă sticle adunate pe jos nu constituie un gest inutil, ci o împământenire a unei datorii, datoria de a călca pe un loc curat.
La mare, acum revin la episodul cu Mara de la mare. La mare, după ce a băut un suc, Mara s-a apropiat de o margine a unui fel de pod, a privit, jos era plin de gunoi menajer, și a aruncat cutia. A privit câteva secunde la cutie, apoi m-a privit pe mine. Aștepta reacția mea. Nici acum nu știu dacă nu a fost un test pentru mine. Eu am luat-o de mână, am trimis-o să ia cutia din toate acele gunoaie. S-a împotrivit, iar privirea mamei mele îmi spunea foarte clar ce lucru inutil înfăptuiesc cu Mara. A fost inutil pentru curățenia stațiunii, dar nu a fost inutil pentru lecția pe care Mara trebuia s-o primească. Mara învață să devină om, nu am să neglijez niciodată asta, iar omul devine cum se dresează un câine, repeți, repeți, repeți, aștepți, aștepți, aștepți, calm, calm, calm. Uneori o ușoară zguduire sau tragere de păr.
Îmi cer scuze din nou, dar aveam acest text scris deja în suflet. Am observat la mare multe familii, mi-au plăcut câteva.
Pentru jumătatea de om pe care o creștem, să repetăm, să repetăm, să repetăm.
Grașii, îmi pare rău, îmi cer scuze
Mă aflu pe litoralul românesc de vineri. Momentan poveștile adunate din Europa sunt suspendate.
Nu s-ar putea altfel când scriu povești de pe șezlong. Privesc pe sub borurile pălăriei oamenii din jur. Nu-mi spun nici o poveste, dar îmi scuipă semințe lângă ureche. Aceasta nu este o critică. Nu o să critic românul, clar nu o să fac asta, deoarece românul, românul generic se schimbă.
Se schimbă. La Severin am văzut persoane care aleargă și numărau ceva ani, peste 40.
La Sarichioi, un sat din Tulcea, bătrânele merg pe bicicletă. Acestea sunt argumente că românul se schimbă.
Revin acum la scuipatul semințelor care nu semnifică un reproș. Unii oameni aleg să scuipe semințe la plajă așa cum eu aleg să citesc, și apoi, și eu, și oamenii, unii dintre ei, ne combinăm această activitate cu o bere rece.
Am ajuns și la bere, iar de la bere sar la burtă. Am văzut pe plajă zeci de burți, iar gândul meu s-a dus la comunism. Am făcut eu analogia asta dorind să scuz lăcomia.
Cât să mai scuzăm unii români că lipsa hranei, a diversității bucătăriei în comunism, crește azi atâtea burți?
Înțeleg că la nivel inconștient nu se poate realiza o corectare clară în direcția consumului cu măsură a alimentelor, dar au trecut totuși zeci de ani.
Să rămân și la judecata mea că mulți sunt doar nesimțiți. Mi-e teamă și mi-e rușine.
Mi-e teamă să judec.
Mi-e rușine să judec. Intru în conflict cu mine însămi. Atunci mă întristez. Chiar să fie mâncarea ultima plăcere a românului?
Nu este adevărat. Nu se poate demonstra, ci doar argumenta. Numărul mare de burți constituie un argument.
De demonstrat putem să arătăm că există români care joacă șah, merg la pescuit, fac canoe pe canalele din Deltă, merg pe bicicletă, ies la muzeu și la teatru, urcă pe munți.
Știu că este nevoie de răbdare, doar că grașii mă fac să-mi pierd această răbdare. Da, am o problemă cu ei, da, știu că avem loc cu toții sub soare, da, știu că unii au probleme de sănătate. Acestora din urmă le cer scuze pentru general.
Îmi pare sincer rău că simt așa, nu vreau, dar prezentul așa mă are, cu ciudă pe grași.
Din nou, îmi pare rău, îmi cer scuze.
