Am terminat poveștile despre Amsterdam, dar nu s-au sfârșit poveștile cu Olanda. De fapt mai mâzgălesc aici o singură poveste, povestea unei fetițe visătoare care a privit morile Olandei la 30 de ani.
Am privit morile Olandei ca om adult, dar peisajul bucolic stătea cumva atârnat într-un vis. În copilărie nu mă gândeam la lumea largă, ci vedeam și auzeam această lume prin niște puternice senzații. Fantezia mea, direcționată de condeiul lui Jules Vernes și Dumas, a fost o expresie sinceră, iar experiența mea ca adult a devenit o expresie sinceră după ce mi-am amintit că pot să mă bucur.
Uneori e necesar să fac asta, să-mi iau un minut și să-mi permit bucuria. În copilărie m-am hrănit cu atâta fantezie, încât realitatea nu mai răzbește uneori să depășească emoțiile fetiței. Uneori mă ia de nas, mă gâdilă la ureche o senzație sau alta. Și atunci mă simt fericită.
M-am rotit puțin în jurul cozii, dar mă aflu oarecum sub influența lui Jung, m-am întovărășit ieri cu el și cu Beethoven. Nu-mi sunt prieteni buni, dar sunt de nădejde.
În această descoperire, că fantezia îi este mai clară psihicului ca realitatea, mi-am liniștit neliniștea care mă întrista. Chiar să nu mă mai bucure sincer nimic cu adevărat?
Mă bucur sincer și sunt fericită uneori, doar că am nevoie de un minut, plus un minut, plus un minut. Un minut să privesc, un minut să închid ochii, un minut să-mi spun că merit, că oricine merită.
În Olanda, privind morile, recuperând o imagine din copilărie, gustând o ciocolată și cerând altele, mi-am amintit și să mulțumesc. Cui? Oricui. Mulțumesc pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce am devenit, pentru viață, pentru toate aceste călătorii care mă ajută să mă înconjor de frumusețe și de oameni frumoși.
Mulțumesc.
Puterea exemplului
O femeie se schimbă mult atunci când devine mamă sau poate doar de atunci se poate numi femeie. Nu mă interesează să verific categoricul afirmației. Am nevoie doar de o introducere pentru un text despre copii sau despre mame, încă nu știu în ce formă o să pun toate gândurile.
Aș vrea foarte mult să povestesc un episod de la mare cu Mara, cred cu convingere în puterea exemplului nu a sfatului.
Îmi dă ghes însă o impertinență, să sfătuiesc părinții. Uite și pentru asta o să-mi cer scuze, dar nu vreau să mă abțin, mă consolez cumva cu ideea naivă că poate unii or să ia aminte, nu la mine, ci la copiii lor.
Părinții ar trebui să-și privească copiii dincolo de comportamentul lor. Exemplu: ați văzut chipul unui copil care se pregătește să calce într-o baltă? Completare, ați văzut chipul unui părinte când surprinde intenția copilului?
Sunt puțini aceia care lasă copilul să calce în baltă, și eu am oprit-o pe Mara în repetate rânduri, deși sunt pro călcat în baltă, pro tăvălit în noroi, pro murdărit când mănâncă.
Eu mă calmez altfel, îmi spun în gând că a păstra o haină curată înseamnă să stric o personalitate, și nu orice personalitate, ci a propriului copil. De ce să câștige obiectul? Hainele sunt niște obiecte, chiar și hainele cu crocodili sau orice altceva.
Mda, hainele cu crocodili presupun efort financiar, iar caracterul presupune eforturi, efort intelectual și sufletesc.
Nu mai cumpărați haine scumpe copiilor dacă țineți să nu le murdărească, îndrăznesc să sfătuiesc asta părinții. Și duc îndrăzneala mai departe, nu mai strângeți jucăriile până o camera a casei devine inutilizabilă, dăruiți-le la case de copii, la spitale, la familii nevoiașe, copilul va învăța să împartă, va învăța că valoarea și importanța lui nu stă în ceea ce are, ci în ceea ce este.
E vital să ne învățăm copiii să fie, nu să aibă.
Copiii noștri sunt viitorul nostru. Lupta noastră, deși pare inutilă, nu este, a obișnui copilul azi să arunce la gunoi resturile, când trece pe lângă sticle adunate pe jos nu constituie un gest inutil, ci o împământenire a unei datorii, datoria de a călca pe un loc curat.
La mare, acum revin la episodul cu Mara de la mare. La mare, după ce a băut un suc, Mara s-a apropiat de o margine a unui fel de pod, a privit, jos era plin de gunoi menajer, și a aruncat cutia. A privit câteva secunde la cutie, apoi m-a privit pe mine. Aștepta reacția mea. Nici acum nu știu dacă nu a fost un test pentru mine. Eu am luat-o de mână, am trimis-o să ia cutia din toate acele gunoaie. S-a împotrivit, iar privirea mamei mele îmi spunea foarte clar ce lucru inutil înfăptuiesc cu Mara. A fost inutil pentru curățenia stațiunii, dar nu a fost inutil pentru lecția pe care Mara trebuia s-o primească. Mara învață să devină om, nu am să neglijez niciodată asta, iar omul devine cum se dresează un câine, repeți, repeți, repeți, aștepți, aștepți, aștepți, calm, calm, calm. Uneori o ușoară zguduire sau tragere de păr.
Îmi cer scuze din nou, dar aveam acest text scris deja în suflet. Am observat la mare multe familii, mi-au plăcut câteva.
Pentru jumătatea de om pe care o creștem, să repetăm, să repetăm, să repetăm.
Grașii, îmi pare rău, îmi cer scuze
Mă aflu pe litoralul românesc de vineri. Momentan poveștile adunate din Europa sunt suspendate.
Nu s-ar putea altfel când scriu povești de pe șezlong. Privesc pe sub borurile pălăriei oamenii din jur. Nu-mi spun nici o poveste, dar îmi scuipă semințe lângă ureche. Aceasta nu este o critică. Nu o să critic românul, clar nu o să fac asta, deoarece românul, românul generic se schimbă.
Se schimbă. La Severin am văzut persoane care aleargă și numărau ceva ani, peste 40.
La Sarichioi, un sat din Tulcea, bătrânele merg pe bicicletă. Acestea sunt argumente că românul se schimbă.
Revin acum la scuipatul semințelor care nu semnifică un reproș. Unii oameni aleg să scuipe semințe la plajă așa cum eu aleg să citesc, și apoi, și eu, și oamenii, unii dintre ei, ne combinăm această activitate cu o bere rece.
Am ajuns și la bere, iar de la bere sar la burtă. Am văzut pe plajă zeci de burți, iar gândul meu s-a dus la comunism. Am făcut eu analogia asta dorind să scuz lăcomia.
Cât să mai scuzăm unii români că lipsa hranei, a diversității bucătăriei în comunism, crește azi atâtea burți?
Înțeleg că la nivel inconștient nu se poate realiza o corectare clară în direcția consumului cu măsură a alimentelor, dar au trecut totuși zeci de ani.
Să rămân și la judecata mea că mulți sunt doar nesimțiți. Mi-e teamă și mi-e rușine.
Mi-e teamă să judec.
Mi-e rușine să judec. Intru în conflict cu mine însămi. Atunci mă întristez. Chiar să fie mâncarea ultima plăcere a românului?
Nu este adevărat. Nu se poate demonstra, ci doar argumenta. Numărul mare de burți constituie un argument.
De demonstrat putem să arătăm că există români care joacă șah, merg la pescuit, fac canoe pe canalele din Deltă, merg pe bicicletă, ies la muzeu și la teatru, urcă pe munți.
Știu că este nevoie de răbdare, doar că grașii mă fac să-mi pierd această răbdare. Da, am o problemă cu ei, da, știu că avem loc cu toții sub soare, da, știu că unii au probleme de sănătate. Acestora din urmă le cer scuze pentru general.
Îmi pare sincer rău că simt așa, nu vreau, dar prezentul așa mă are, cu ciudă pe grași.
Din nou, îmi pare rău, îmi cer scuze.
Cele câteva rânduri
Nu eram chiar sigură dacă o să public azi cele câteva rânduri primite de la o cititoare, dar ieri am primit, după publicarea textului, câteva reacții interesante la cele câteva rânduri pe care le-am scris eu ca introducere.
Plural, reacții. Nu a fost un caz izolat, ci mai multe persoane au avut ceva de comentat în privat.
Îmi dau seama că afirmația mea despre strălucirea minții a smuls zâmbete, zâmbete sincere, ironice, mai puțin ironice.
Îmi dau seama ce îmbinare reușită de cuvinte.
Știu, nu îmi dau seama, că afirmația ține mai mult de o atitudine decât de încredere, dar muncesc la asta. Muncesc să devină încredere nu atitudine.
Și mai știu că siguranța de sine zăpăcește oamenii, se depășește cumva zona de confort a omului resemnat, iar depășirea limitei de supunere a omului se pedepsește conform legii neînțelese care te trezește din vis înainte să te săruți.
O afirmație pe care nu o pot face este că port atâta încredere în mine. Fals. Port cu încredere măști, dar nu încredere, cu o completare, m-am săturat. Vreau să rămân în vis până mă sărut. Asta e o glumă, nu ține de mine, mi-aș dori eu, aș avea ceva bărbați de sărutat, și aș începe cu Marius Manole, apoi cu Ryan Gosling.
Ceea ce vreau, și stă în puterea mea, stă într-o consolidare a încrederii prin permisiunea de a-mi accepta deopotrivă defectele și calitățile. Excelez la defecte și intenționez să înclin balanța, să excelez în calități și să corectez lipsurile prin detașare.
Un bun ajutor aici se dovedesc a fi vorbele frumoase, ca ale cititoarei de ieri.
Cuvintele frumoase:
…se întoarce Dunia. Și bine faci revenind, Dunia, cred că tuturor ne e dor de tine, de lecturile și de gândurile tale. De la o cititoare fidela, care totuși absentează perioade variabile de timp, recuperând apoi cum poate ceea ce a ratat.
E o bucurie și un privilegiu (sincer!) sa postez ceva pe un blog ca al dvs.
Punct.
Vaccin contra deșertăciunii
Ieri nu știu ce mi-a venit și am verificat adresa de mail unde s-au primit texte în lipsa mea. Bine am făcut. Am găsit următorul text și câteva rânduri măgulitoare la adresa mea, poate o să le public mâine, iar dacă o fac, o fac pentru simpla mea nevoie sufletească de a mă simți uneori apreciată și de persoane complet străine de chipul meu, de apropierea mea fizică. Cei apropiați mie sunt prea subiectivi, prea pierduți în strălucirea minții mele ca să-mi permit să le cred și să le accept aprecierile.
Acum o să urmeze un text de Laiu Carmen
Vaccin contra deşertăciunii
„O, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune!” …Ne anunţă Eclesiastul, în caz că noi n-am ajuns să pricepem asta, până când ne-am intersectat cu el.
Dacă ne-a întâmpinat la o răscruce de lectură „Vanity Fair” a lui Thackeray, am fost loviţi de aceeaşi concluzie, înainte ca autorul să-şi închidă cutia cu păpuşi: „Ah! Vanitas vanitatum! Care din noi se poate socoti fericit pe lumea aceasta?…”
(Mă gândesc că nu luaseră în calcul nici unul, nici celălalt,o categorie ce nu admite trecerea prin creuzetele deşertăciunii: fericiţii de serviciu. În curtea cărora e mereu inflaţie de fericire, drept pentru care se simt îndatoraţi s-o exporte şi la obidiţii a caror ospeţe de bucurie sunt mai frugale. Dacă te-a lovit falimentul, divorţul, cancerul, depresia sau doliul şi-a mai ramas (totuşi!) ceva nedislocat în suflet…inevitabil o să facă anticameră la tine şi fericiţii full time care-or să-ţi desluşească toate misterele nenorocirii în care te afli. Bonus,o vitaminizare cu reţete de fentare a durerii… Simpatici oameni altminteri, ba chiar dotaţi cu aureolă când şed în faţa oglinzii. Alunecând şi mai mult de la subiectul propus, aş aminti că Stuart Mill ne-a explicat deja că există şi „fericiri” indezirabile (ca şi tristeţi ce înnobilează), dar şi că beneficiarii lor n-au ştiinţă de asta. Întorcându-ne la Eclesiast, am zice că până şi neştiinţa asta e o fericire (depinde şi pentru cine!) dacă, vorba lui, înţelepciunea/ştiinţa şi necazul/durerea merg mână-n mână…Dar cine n-a priceput asta citind cartea lui Iov sau Proverbele, o să-şi bată capul cu-n filosof utilitarist? Ar fi o desertaciune! Mai ales ca ne-ar priva de timpul buchisirii prin ungherele sufletul celuilalt…)
De-o vreme, printr-o conjunctură fericită, citesc Brennan Manning. Prima carte am citit-o ştiind că autorul e preot catolic. Următoarea, aflând că e fost preot franciscan…apoi nemaiştiind exact ce este şi păsându-mi tot mai puţin de asta. Când ai ajuns la o asemenea frumuseţe a viziunii despre Dumnezeu, poţi sa fii cam orice, în opinia mea. Dincolo de titulatură, tot copilul Lui eşti. La câte imagini schilodite ale divinităţii te mângâie contondent pe centimetru pătrat de discurs, trăieşti o uimire rotundă că se mai poate privi şi altfel dinspre pământ înspre cer.
Aşa deci… la uimire voiam să ajung! Şi la un capitol înţesat de revelaţii pentru mine, Cormorani şi pescăruşi, din Evanghelia vagabonzilor. Manning deplânge pierderea mutilantă pe care o suferim noi, oamenii, după ce ne desprindem de copilărie. Piederea uimirii. Ratarea experienţei fascinaţiei. Imunitatea bolnăvicioasă la splendoarea creaţiei.
„Abia dacă observăm norul care acoperă luna…Gheaţa de pe iaz vine şi trece. Murele se coc şi se usucă. Nu mai avem ochi pentru paleta nesfârşită de culori, sunete şi arome. Măreţia unei lumi scăldate în har nu ne mai dă fiori. În vreme ce noi ne-am făcut tot mai mari, celelalte lucruri au devenit tot mai mici… ”
În ton cu subiectul, mărturisirea rabinului Heschel, pe (cât pe ce) patul de moarte, făcută unui bun prieten: „Niciodată, in toată viaţa mea, nu i-am cerut lui Dumnezeu succes, înţelepciune, putere sau faimă. I-am cerut să mă uimească, iar El m-a uimit.”
Mă gândeam că (poate) deşertăciunea ar putea fi ocultată de uimire. Dar cine să mă înveţe alfabetul uimirii? Şi nu poţi delega pe nimeni să se lase uimit în locul tău…
Mă căznesc să uit de toate lucrurile deja cerute. Şi mă rog, ca şi rabinul Heschel, pentru o doză mare de uimire. Până şi una rarefiată m-ar îndestula. Măcar infinitezimală! Pentru început, chiar şi umbra unei uimiri ce-ar sta să vină…ar fi de-ajuns! Uimeşte-mă, Doamne! Ad libitum.
Înainte și după Amsterdam
Toată excursia mea s-a împărțit altfel, înainte de Amsterdam, și după Amsterdam. Înainte de a ajunge în Olanda, presupuneam, după, am tânjit. Foarte sincer, recunosc că una din zilele petrecute în Olanda a fost perfectă. Datorită unui prieten stabilit acolo, am scăpat de tributarul turistului de hărți și obiectivele turistice.
Într-o dimineață, a doua zi în Amsterdam, prima zi după ce am fumat, părăseam orașul pentru a merge la mare. Ieșeam din oraș fără hărți, fără griji, doar încântate, se poate citi și încântătoare.
Fumurile, cele trei fumuri din cealaltă zi, o zi separată, suspendată de un fel al meu de a fi, m-au păstrat calmă cu buchete de zâmbete. Am încercat să mă gândesc la ceva care într-o obișnuință de reacții îmi crește tensiunea, dar nu am reușit decât să zâmbesc.
Ne-am plimbat prin Volendam, un mic orășel în apropiere de Amsterdam. Ne purtam picioarele agale, lăsând ochii să se fixeze pe detalii. Ne-am oprit la o terasă pentru o cafea.
De la locul nostru, separam lumina de întuneric. În dreapta, restaurantul cufundat în obscur, în stânga, marea scânteind. M-am ridicat la un moment dat să mai iau niște zahar de la bar, brun dacă se poate, să defilăm cu stropi de sănătate, iar când am revenit la masă, la mijlocul drumului dintre bar și masă am ezitat puțin.
Am pus un picior în față și l-am retras. Mă uitam la cei doi prieteni ai mei și m-am simțit fericită. Chipurile lor erau perfect integrate în peisaj, și ce peisaj superb. Marea, pescăruși, bărci, efecte ale luminii pe care lipsa mea de cunoștințe de fizică nu știe să le explice, iar de plasticizări nu am chef.
Am pășit totuși spre masă și am împărtășit sentimentul. Am părăsit acel loc privind în urmă.
Cu un ochi peste umăr, am ajuns la mare. Am făcut aici ce face orice om, te plimbi, îți bagi picioarele în apă, cauți scoici, privești cerul. M-am tolănit în nisip fără să-mi pese, nu mi-a păsat de granulele acelea fine care pătrundeau în țesătura pulovărului, nici de melanjul lor periculos cu firele mele de păr. Am stat întinsă în nisip savurând doar clipa aceea, doar fericirea momentului prezent.
O viață are doar momente. O spun categoric, așa să mă ajute Kant. Nu există o viață fericită sau o viată nenorocită, există zile și zile. În unele zile sau nopți, alegeți, când rămâi fără suflu, căci inima e atât de puțin organ și atât de mult o senzație de suficiență, de mulțumire că ești acolo, că ochii tăi îți ajută bucuria, nu mai ai nevoie de nimic.
Probabil asta este fericirea, să experimentezi uneori, în unele zile, în unele minute, senzația asta de împlinire.
Personal, la Volendam, am experimentat sublimul lui a fi.
2 muzee în Amsterdam
Ajung să scriu cam greu despre muzee. Evit. Sau doar prelungesc o presupusă curiozitate.
Aș vrea să stârnesc o curiozitate când vine vorba despre muzee. Eu am atins un anumit punct în ceea ce privește aceste instituții. Intru în muzeu, orice muzeu, și mă opresc. Mă uit în jur și foarte ușor, dar atât de așteptată, mă cuprinde o stare de bine.
Este fix ca atunci când intru într-o benzinărie OMV, deși știu cât de plată e comparația, în orice țară aș fi, mă simt bine, mă simt în siguranță, mă simt acasă. Recunoașterea vine în întâmpinarea nevoilor mele. Într-un OMV cunosc așezarea, într-un muzeu devin eu. Devin într-adevăr, și un caracter independent ca al meu nu poate fi toată ziua eu, de aceea în muzee devin, toate măștile cad, nu mă aplec să ridic nici una, nu-mi pasă nici de fața mea care se schimonosește uneori în fața tablourilor deoarece nu înțeleg nimic.
Abandonându-mă simțurilor, zburd prin muzee și explorez, uneori pereții și candelabrele sau policandrele.
De puțin timp nici nu-mi mai pasă că nu-mi plac tablourile, că nu-mi transmit nimic, că nu înțeleg nimic. Vreau doar să simt o pânză.
La Amsterdam, la Rijksmuseum, în sala unde cunoscuta Night watch a lui Rembrandt provoca excitări nervoase, eu m-am holbat la ochii personajelor. Niște bile negre, lucioase, halucinante te fixau din perete deloc prietenește. Am întors spatele oftând, încă o capodoperă care se desprinde înainte să se prindă de suflet.
M-am îndepărtat din sala aceea plină de energii rafinate și emancipate și am pășit în căutarea lui Vermeer. L-am găsit, dar l-am admirat pe Pieter de Hooch, tablourile lui mi-au plăcut, am apreciat chiar tehnica de a surprinde dintr-un unghi mai multe spații.
La muzeul Van Gogh, te izbește foarte repede culoarea, mai ales galbenul. În clipite, creierul devine soare. Oameni zâmbitori se mută de la o pânză la alta, își sprijină uneori bărbia, își freacă obrazul.
E multă veselie la muzeul Van Gogh, o veselie care provoacă, stimulează, polarizează stările afective.
Eu mi-am luat o vedere cu minunata lui casă galbenă, mi-am achiziționat și un album pentru a-l răsfoi acasă cu Mara mea.
Și am părăsit Amsterdamul a doua zi atât de bogată, port de atunci în fiecare zi această bogăție pe mine și în mine, pe chip și pe suflet.
…mâța de coadă
Datorită textului de ieri, azi toată ziua mi-o petrecui la Amsterdam, de aceea o să mai trag mâța de coadă până mâine când o să povestesc despre muzeele pe care le-am vizitat.
Un fum la Amsterdam
Am părăsit Berlinul înainte să răsară soarele. Pe 1 iulie soarele se ridica pe cer, eu ridicam bagaje în tren. Mâinile mele încă îmi arată străduințele acestei excursii, aș putea scrie o poveste separat despre mâini și picioare.
La prânz, cu două trenuri schimbate, cu un timp foarte scurt de a schimba trenul, 2 minute, am ajuns la Amsterdam.
Fiind acum cu povestea la Amsterdam, mă întreb în ce direcție s-o duc, peisajele Olandei, muzeele Amsterdamului sau fumatul din coffee shop? O să mă opresc și o să construiesc azi în jurul clișeului.
Am fost la Amsterdam și am fumat iarbă. Faptul constituie una dintre cele mai mari prostii ale mele, dar sunt foarte mândră.
M-am plimbat prin oraș cu o curiozitate de provincial, căci pașii mă duceau ușor pe lângă vitrine în care fete în lenjerie ispiteau bărbații.
Oare versurile lui Baudelaire se potrivesc aici?
Căci am, ca să-i înduplec pe acești amanți blajini
Oglinzi, în care totul mult mai frumos se așterne
Adâncii mei ochi limpezi plini de lumini eterne.
Mă întreb acum dacă cineva le-a privit în ochi, ochii lor îmi par acum asemenea oglinzilor dintr-o casă unde se afla un mort, toate suprafețele lucioase sunt acoperite pentru a nu rămâne sufletul captiv și să nu bântuie. Dar plecai departe, mințile se pierdură și dintr-o amintire care urmează să fie mărturisită.
Asta s-a întâmplat, mințile mele au plecat. După 3 fumuri, într-un coffee shop cu o lumină difuză, mințile m-au părăsit puțin, iar acestui fapt îi datorez un atac de panică îngrozitor. Stăteam lăsată pe spate pe o banchetă, priveam neputincioasă în jur și retrăiam filmul Taken. Fruntea mea împodobită cu perle de sudoare a început să-i îngrijoreze pe cei din jur. La îndemnul de a mă gândi la ceva frumos, mi-am pus-o pe Mara în față ca o icoană. Și m-am mișcat. Mi-am schimbat poziția corpului și foarte ușor, mintea mea a efectuat un salt într-un râs ușor, tare, zgomotos, isteric. Toată seara am văzut 3D, m-am întrebat cât ține această stare, dacă o să-mi amintesc, aș fi vrut să scriu în momentul acela, mi-a fost ciudă că lecturile mele, Freud și Jung, nu mă ajută să-mi stăpânesc mintea, mă văitam cu fiecare persoană nouă care intra că mie nu-mi plac oamenii, și am povestit despre Star Trek, un episod din Star Trek unde personajele jucau cărți, dar era o activitate care se repeta și se repeta până au ajuns să-și dea seama. Asta am făcut și eu câteva ore, am repetat la nesfârșit tot ce am scris mai sus, 3D, cât ține, o să-mi amintesc, scris, Freud, Jung, oamenii care nu-mi plac, Star Trek.
Seara la hotel am făcut un duș, mi-am spălat dinții conștiincioasă și am adormit înainte ca obrazul meu să atingă perna.
Acesta a fost un fum la Amsterdam.
De ale Marei
Un text ușor de luni dimineață.
În ultimele zile am observat la fata mea o reluare de caractere, al meu și al tatălui ei. Firește că este vorba de genetică, o știință de care nu am habar, dar care mă fascinează.
O să povestesc totuși despre mamă, despre tată prin comportamentul ei.
Mara a fost și a rămas matinală de când era bebeluș, ora noastră de trezire este undeva între 6.30 și 7.
Ne aflăm la Severin de câteva zile iar dimineața la ora 7 Mara cere laptele. Pe lângă lapte, mai are o cerere.
Mama, lapte. Mama, plajă. Aici clar este fata mea.
Primele mele amintiri redau foarte clar plaja, Dunărea, colacul, prosopul și săpunul.
Într-o zi la prânz, Mara mânca iar mătușa ei i-a cerut ceva din farfuria ei.
Mani, dacă vrei să mănânci, să-ți comanzi. Aici clar este fata tatălui ei, căci el nu împarte mâncarea.
E fascinant să te poți privi într-un metru de om care repetă atât de firesc un fel de a fi.
