Să reluăm puțin Berlinul, dar cu alți ochi, alte simțiri. O să-l descriu puțin cu superlativul. Berlinul este superb.
Toate micile plăceri ale vieții se împlinesc în orașul acela imens. Poți merge la Filarmonică, la galerii de artă, la terase, iar această alegere ține de un turist care dispune de câteva zile, ofertele orașului par și probabil sunt numeroase.
Personal nu am avut noroc de Filarmonică, fiind în deplasare la Madrid, dar am mers la Alte Nationalgalerie și ne-am desfătat la terase.
La Alte Nationalgalerie am descoperit un nou pictor, Adolph Menzel. Într-un mod deosebit m-a atras o pânză a lui cu un cap de cal. Am rămas în fața pânzei mult timp, i-am dedicat timp permițând asaltul emoțiilor.
Primeam ceva de la pânza de pe simeze, dar greu îmi interpretez și acum sentimentele. Am luat cu mine expresia ochilor acelui cal, urechile și culoarea, maroul acela al castanei coapte.
Așezate la o terasă, un murmur mai aducea uneori în discuție pânza aceea cu calul, nu m-am desprins de ea în excursie și nici după ce m-am întors acasă. Mi s-a întâmplat să privesc fotografia cu tabloul zâmbind și străduindu-mă să-mi înțeleg atracția. Nu am înțeles-o, dar mă bucur să simt, căci important este ce simți, nu ce înțelegi.
Tot pe terase, privind oamenii, una dintre cele mai mari plăceri ale mele, am constatat relaxarea celor din jur. Relaxarea, după mine, constituie un argument pentru cunoașterea de sine.
Unul dintre izvoarele cunoașterii de sine stă și în relaxare. A sta încordat duce la o secare a energiilor și la o îndepărtare de tot ce înseamnă uman. Oamenii se blochează în împrejurări, situații și cuvinte care le-au modelat caracterul. În viață, împrejurările diferă, la fel și impactul, de aceea cea mai importantă lecție a omului devine detașarea. Detașarea oferă curaj și putere de a te cunoaște, de a te accepta și de a-i accepta pe ceilalți. Plimbându-mă prin Berlin, și prin toate celelalte orașe ale acestei excursii, am prilejuit o meditație despre relaxarea oamenilor la modul general, iar acest general lipsește poporului român cu desăvârșire. Nu pot face nimic pentru a schimba generalul, dar am puterea de a mă mișca în propriul individual cu o minte și un suflet disponibile pentru schimbare, și orice schimbare începe cu tine.
Din acestă convingere, m-am așezat și mai bine în mine și încerc să mă relaxez. Mă ajută și retrăirea zilelor petrecute la Berlin.
Berlin, Berlin, I love Berlin.
Berlin
Berlin. Am fugit ieri de el, aș fugi și azi, dar totuși o să scriu. Excursia aceasta a avut o temă sau mai bine zis o intenție, o socoteală veche a mea de a lua bine aminte de ororile istoriei pentru a putea la rândul meu să povestesc celor care vin după mine.
La Berlin, urmărind gândul înapoi, acela cu Auschwizul, am mers să vizităm Muzeul evreilor și Zidul Berlinului.
La muzeu am descoperit însă și un alt aspect, un fel de viață a evreilor departe de nenorocirile lagărelor. Fotografii, scrisori, obiecte ale unor oameni, familii la masă, familii așezate pentru fotografie, prieteni la plimbare.
Am descoperit, tot în muzeu, și nu știu dacă în școală îmi revenise această informație, că majoritatea evreilor erau și probabil continuă să fie niște persoane foarte educate. Educația oferă și distincție, iar distincția devine păcat sau chiar insultă pentru omul frustrat. Hitler a fost un frustrat. Eu fac această afirmație, și sunt convinsă că traumele lui din copilărie aduc niște răspunsuri, dar niciodată nu aș vrea să-l înțeleg pe Hitler.
Mi-am amintit și de teoria lui Nae Ionescu, teorie explicată în prefața cărții lui Mihail Sebastian, De două mii de ani.
O comunitate mică se face direct responsabilă de furia comunităților mari prin misterul pe care-l construiesc în jurul lor. Nu permiți să fi cunoscut, atunci lași liber interpretărilor, iar oamenii simt nesiguranța ca o amenințate asupra vieții.
Am mai descoperit ceva în această excursie, din lecturile mele, bineînțeles. Nu este deloc bine sau deloc ușor de controlat instinctul omului de supraviețuire. Oamenii de azi încă trăiesc după el, deși uneori îl numim stres.
Revenind acum de pe câmpii de teorii și impresii subiective, mă așez la zidul Berlinului. Am privit fotografii cu Hitler, cu tineri care ardeau cărți, cu parade.
M-am hlizit la poza lui Hitler, mormăind despre mustăcioara lui și frumusețea lui salaică ( Salai, tânăr foarte frumos, protejat a lui Leonardo da Vinci).
Doar că ironia mea e fără rost. Și dacă o pricepi, tot lipsită de amuzament este.
Am plecat de la zid în pas grăbit, grăbit de ploaie, grăbit de autobuzul a cărei stație nu o cunoșteam. După zid am pus punct atrocităților. De a doua zi am început cu galeriile de artă.
De la galeriile de artă povestea începe să se schimbe, de mâine se schimbă și tonul acesta șoptit ca în prezența unei urne.
Cu trenul prin Europa
Următorul oraș al excursiei a fost Berlin, dar azi refuz să scriu despre Berlin. Nu am stare. Berlinul a continuat cumva Cracovia și momentan îmi cade greu încă un text despre naziști.
Azi o să ne plimbăm cu trenul.
Încep cu a specifica și formula scurt, trenul este mijlocul meu de transport preferat. Preferinței, simțurile mele i-au adăugat unele semnificații mistice. A merge cu trenul a devenit pentru mine o experiență. Trenul mijlocește o întâlnire cu mine. De la a privi pe geam, de la a sporovăi cu călători între două destinații, urmează o trecere firească, dar imperceptibilă spre sine. În momentul când mă pun în ramă, adică păstrez o singură poziție, cu ochii pe geam, știu că am plecat. Uneori chiar am senzația că am puterea de a mă privi din afară. Nu am această putere, firește.
Totuși, senzații puternice mă copleșesc, iar mintea mea începe și ea o călătorie separat de trup. În excursia asta am scormonit mult în memorie. Am reușit să aduc aduc la suprafață și să notez pe hârtie chiar bucăți de viață ale unor momente pline de rușine, neputință, respingere, umilință. Toate acele momente pe care omul preferă să le uite, dar psihologia spune că e bine să le scoți la suprafață, căci prezența lor în conștiință înlesnește vindecarea.
Nu contrazic această știință, și eu am observat cerul de după furtună, limpede, clar, luminos. De câte ori am vorbit despre un moment neplăcut, m-au părăsit emoțiile și am rămas stăpână pe simțuri și intelect. Când refuz să vorbesc, și fac asta, mă încăpățânez să păstrez în mine nemulțumiri, fac loc pentru încă un stăpân, iar stăpânul ăsta pe care nu-l recunosc îmi micșorează lumea și iluzia libertății. Iar la iluzia libertății nu aș renunța niciodată.
Când port doi stăpâni în mine, orice sentiment îmi revine exagerat. Reacțiile se amplifică și greu le pot explica, de aceea știu și eu că e bine să aduci tot în conștiință. În excursia aceasta, i-am permis trenului să aducă multe la suprafață și am vorbit cu prietena mea.
Între defulări și discuții ușoare, am privit mult pe geam. Bucata aceea de geam ne-a permis o participare la viața unor oameni. Am aruncat un ochi în grădini, în case, în hambare. Am luat cu noi, pe retină și în simțuri, bucăți de viață, o vază, o levănțică, un scaun de copil, o perdea de la geam, o bicicletă rezemată de casă, un trandafir agățător.
Multă lume m-a întrebat cum am rezistat pe tren atâta vreme. De cele mai multe ori ridic din umeri și mă uit în direcția opusă. Cum să pun într-o frază, tot ce am scris despre tren? Nu pot, nu am talent să creez metafore, nu pot să înșir personificări, nu am răbdare să mă fac înțeleasă, deși am sesizat un nou ton în discuțiile mele. Când vorbesc, de fapt atunci când povestesc ceva, nu mai sunt atentă la ochii care mă privesc, ci las vorbele să iasă ușor, le permit să conțină amprenta sufletului meu fără teama de a mă face de râs. Teama asta m-a ținut prea mult timp pe loc, evoluția unui om poate să stea în această frică de ridicol. Ce e rău în a fi ridicol?
Am citit într-un muzeu din Brugge, la o expoziție Salvador Dali că ceea ce lumea nu are niciodată suficient este extravaganță. Oamenii sunt atât de ocupați să fie normali, să se asemene, încât se îndepărtează prea mult de ei, de esența cu care vin ei pe lume, de esența lumii chiar.
Cam așa a fost pe tren, multe gânduri, multe meditații și asta pentru că pot să privesc, să citesc, să fiu eu, exclusiv eu.
Contrapunct, prezența simultană a femininului și masculinului
Să ne amuzăm puțin, căci este duminică, plus că blogului îi prinde bine o îndepărtare de la Auschwitz.
Am început pe tren romanul Punct contrapunct al lui Aldous Huxley și după 100 de pagini am citit acest dialog delicios.
Deliciul este apreciat din postura mea masculină pe care aleg s-o port în lume uneori. Și vreau chiar să-i dedic acest dialog frumoasei mele prietene, Andra.
Așadar…
...întorcându-se spre soțul ei, îi apucă mâna și se strânse drăgăstoasă lângă el.
– Ții minte acele seri? întrebă ea. În grădina de la Gattenden? Ții minte, Phil?
…
– Care seri? întrebă el.
…
– De ce nu mă mai iubești? îl întrebă ea.
…
– Elinor, ce te-a apucat să vorbești așa?
– Pun o simplă întrebare, continuă el, cu dorința să aflu ce vrei să spui. Iar tu îmi răspunzi, plângându-te, că nu te mai iubesc. Nu reușesc să văd legătura logică.
– Știi foarte bine despre ce vorbeam, răspunse Elinor. Și pe deasupra, e adevărat, nu mă mai iubești.
– Te iubesc, ce să-i fac, spuse Philip, și argumentând (deși știa că inutil), în domeniul dialecticii, își continuă ca un Socrate în miniatură contrainterogatoriul. Vreau să știu neapărat cum am ajuns aici de la discuția inițială. Începusem cu serile și acum…
– Oh, știu că te ferești… Crede-mă, Phil, nu-i mai generos să eviți întrebarea, din contră, e mai crud.
– Dar nu evit întrebarea! replică el. De ce aș face-o dacă te iubesc.
– Da, dar cum? Cum mă iubești? Nu așa ca la început. Sau poate ai uitat.
– Fetița mea dragă, protestă Philip, fii mai exactă. Ai spus doar acele seri și ai pretenția să ghicesc despre care seri e vorba.
– Firește că am, spuse Elinor. Ar fi trebuit să știi. Ar fi trebuit să știi, dacă te-ar mai interesa. De asta mă plâng. Crezi că pot uita acele seri?
– Le-ai uitat complet, adăuga ea pe un ton de reproș.
– Nici vorbă, mi le amintesc, spuse Philip nerăbdător. Atât doar, că nu-mi poți ajusta memoria instantaneu. În momentul când m-ai întrebat, s-a întâmplat să mă gândesc la altceva, asta-i tot.
Elinor suspină:
– Aș vrea să mă pot gândi și eu la altceva, spuse ea. Asta-i nenorocirea, n-am alte gânduri. De ce trebuie să te iubesc atât de mult? De ce? Nu-i drept.
Punct.
Punct cu lectura, nu partea din titlu a romanului. Acum revenim cu câteva rânduri ale mele.
Am râs când am citit și am și împărtășit imediat cu prietena mea Andra acest fragment. M-a întrebat zâmbind ștrengar, bătând din gene de ce îi citesc tocmai ei.
Eu am ridicat din umeri și i-am răspuns cu un așa, parcă.
Dar ce strașnic dialog dintre partea feminină și partea masculină. Nu mă exclud total din partea feminină, dar nu pot să nu adaug, e vina bărbaților că noi nu avem și alte gânduri?
Despre Cracovia. Oare?
Primul oraș al acestei excursii cu trenul a fost Cracovia. În 26 iunie, trăgeam de bagaje prin gară într-o dimineață deloc răcoroasă, ci rece. După sandalele mele din picioare, maioul de marinar, părea să car după mine și vara, dar după 3 zile în Cracovia nu mai avem nici strop de vară pe mine. Ceea ce urmează să scriu despre Cracovia nu va fi de fapt despre Cracovia. Despre oraș, atracții turistice se poate citi oriunde. Eu o să scriu despre mine, despre ce am simțit, cum am simțit, cum mi-au revenit mie atracțiile Poloniei. Am ales Polonia pentru această excursie deoarece am vrut să ajung la Auschwitz, și am ajuns într-adevăr. Mă așteptam să plâng, mă așteptam la emoții devastatoare, după experiența Dachau, dar la Auschwitz nu s-a întâmplat așa. Pentru a nu știu câta oara, în viața omului, lucrurile vin și se potrivesc altfel decât au fost plănuite sau gândite.
La Auschwitz am devenit agitată. Nările fremătau, ochii se umezeau uneori, e greu să fii mamă și să privești hăinuțe și pantofiori ai unor copii gazați fără să te smiorcăi, e greu și fără să fii mamă.
Dar asta vezi la Auschwitz, încăperi pline de pantofi, de valize, cu nume, adrese, evreii au venit la Auschwitz să muncească, unii chiar și-au cumpărat bilet, cinismul nemților mă face chiar să zâmbesc acum, recunosc, am zâmbit și atunci.
Contrar multor păreri, a vizita un lagăr nu este o experiență devastatoare, a vizita un lagăr este o datorie umană, și încă una sacră. Să nu ni se permită niciodată să uităm ce poate face omul-zeu. Omul îndeplinește multe funcții în viața lui, dar aceea de zeu nu e făcută nici pentru umerii și nici pentru mintea sa. Când omul își ia funcția de zeu, poartă nume înfiorătoare, Hitler și Mengele sunt doar două.
În lagăre, oamenii aveau voie de două ori la baie pe zi, în rest își foloseau pantofii și castronul din care mâncau. WCurile erau curățate cu mâinile de cei mai educați dintre ei, profesori, muzicieni etc. Pe săptămână aveau ca rație 200 de grame de carne. 200 de grame de carne! M-am uitat în jur după persoanele grase să văd dacă se rușinează, dar nu am descoperit nici o grimasă. Bănuiesc că așa cum nu te pui între un hipopotam și apă, așa nu te poți pune nici între un gras și mâncarea lui.
Am părăsit lagărul furioasă, foarte furioasă, cu ciudă pe mine și toate lecturile mele despre armonie. De ce să caut eu armonia când uneori e stringent să fii indignat?
Un om fără demnitate, umilit, orice om care și-a pierdut demnitatea să înfurie cel puțin unul plus unu persoane.
Înapoi în Cracovia, cu discuții aprinse despre evrei, polemici chiar, ne-am așezat la o terasă și am privit în jur. Multe zâmbete. O națiune foarte prietenoasă, amabilă, dispusă să-ți ofere ajutor, orice fel de ajutor, ceva ce nu apare pe meniu, hărți, recomandări, stări de bine.
Seara la hotel am adormit într-un așternut alb și am fost recunoscătoare, am mulțumit pentru prima data pentru un așternut, pentru noroc, pentru viață, pentru șansă.
Tot în Polonia am ajuns la Wieliczka, o mină de sare. Mi-e imposibil să mai mâzgălesc acum despre mină, după impresiile despre Auschwitz, o notez însă, căci minele sunt ceva impresionant într-adevăr.
Îndemn pentru cititor, îndemn pentru om: mergeți la Auschwitz.
Dunia în redacție
M-am întors, excursia mea prin Europa s-a sfârșit. Ieri m-am așezat la calculator, am deschis blogul, și pentru prima dată am citit textele de pe blogul meu înaintea altor texte de pe blogurile prietene.
Recunosc, mă încearcă satisfacția, texte, fotografii, muzică. Blogul a continuat fără mine, iar boemul meu Silviu Pârjolea s-a descurcat foarte bine, de acolo, de la redacție. E puțin amuzant, poate chiar măgulitor într-o închipuire a blogului meu cu o redacție în spate.
Acum, revenită acasă, încerc, încă de ieri, să așez cele două săptămâni în minte pentru a le putea turna în povești scurte aici pe blog.
Ieri am ezitat toată ziua, nu am putut să mă ating de taste, o împotrivire totală, simțuri și rațiune, nu mi-a permis nici o poveste.
De fapt e grea introducerea.
Am urcat în tren la Timișoara în 25 iunie cu emoții, cu teamă. Am urcat în tren la Basel, în 8 iulie, fără emoții, fără teamă, doar plină de dor. O călătorie de felul acesta, cu trenul, este o alegere pentru foarte multe persoane, dar mai ales pentru adolescenți. Am avut prilejul să-i privesc mult și firesc, se aflau în față, în spate, în lateral în vagon. Gălăgioși, murdari, veseli, fumați, normali ca înfățișare, prea puțini din aceștia, oricum plin de adolescenți care hoinăresc cu trenul prin Europa. I-am privit și cu invidie, eu am plecat cu trenul la 30 de ani, ca după lectura unei cărți de Tehnică tibetană să încerc sentimentul unei femei trecute de 30, căci fiecare suntem mai mari cu câteva luni, mai exact nouă.
Mă îndepărtez de subiect, dar nici măcar nu are un subiect acest text. Vreau doar să anunț că am revenit, că am multe povești de scris, că mă simt extrem de bine după două săptămâni de hoinărit prin diverse orașe, vizitând muzee, citind prin tren, sorbind bere cu cireșe sau vin pe terase, privind uneori în mine.
M-am întors acasă cu hotărârea să schimb ceva pentru a obține o îmbunătățire a mea, dar am nevoie de ajutor. După aceste două săptămâni știu că nu mă pot ajuta singură, chiar dacă citesc Freud, Jung sau orice alt psihanalist, psiholog, maestru.
De mâine o să mă pun pe împletit impresii despre Cracovia, primul oraș pe care l-am vizitat.
Buziaki.



















