Ieri nu știu ce mi-a venit și am verificat adresa de mail unde s-au primit texte în lipsa mea. Bine am făcut. Am găsit următorul text și câteva rânduri măgulitoare la adresa mea, poate o să le public mâine, iar dacă o fac, o fac pentru simpla mea nevoie sufletească de a mă simți uneori apreciată și de persoane complet străine de chipul meu, de apropierea mea fizică. Cei apropiați mie sunt prea subiectivi, prea pierduți în strălucirea minții mele ca să-mi permit să le cred și să le accept aprecierile.

Acum o să urmeze un text de Laiu Carmen

Vaccin contra deşertăciunii

„O, deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune!” …Ne anunţă Eclesiastul, în caz că noi n-am ajuns să pricepem asta, până când ne-am intersectat cu el.
Dacă ne-a întâmpinat la o răscruce de lectură „Vanity Fair” a lui Thackeray, am fost loviţi de aceeaşi concluzie, înainte ca autorul să-şi închidă cutia cu păpuşi: „Ah! Vanitas vanitatum! Care din noi se poate socoti fericit pe lumea aceasta?…”

(Mă gândesc că nu luaseră în calcul nici unul, nici celălalt,o categorie ce nu admite trecerea prin creuzetele deşertăciunii: fericiţii de serviciu. În curtea cărora e mereu inflaţie de fericire, drept pentru care se simt îndatoraţi s-o exporte şi la obidiţii a caror ospeţe de bucurie sunt mai frugale. Dacă te-a lovit falimentul, divorţul, cancerul, depresia sau doliul şi-a mai ramas (totuşi!) ceva nedislocat în suflet…inevitabil o să facă anticameră la tine şi fericiţii full time care-or să-ţi desluşească toate misterele nenorocirii în care te afli. Bonus,o vitaminizare cu reţete de fentare a durerii… Simpatici oameni altminteri, ba chiar dotaţi cu aureolă când şed în faţa oglinzii. Alunecând şi mai mult de la subiectul propus, aş aminti că Stuart Mill ne-a explicat deja că există şi „fericiri” indezirabile (ca şi tristeţi ce înnobilează), dar şi că beneficiarii lor n-au ştiinţă de asta. Întorcându-ne la Eclesiast, am zice că până şi neştiinţa asta e o fericire (depinde şi pentru cine!) dacă, vorba lui, înţelepciunea/ştiinţa şi necazul/durerea merg mână-n mână…Dar cine n-a priceput asta citind cartea lui Iov sau Proverbele, o să-şi bată capul cu-n filosof utilitarist? Ar fi o desertaciune! Mai ales ca ne-ar priva de timpul buchisirii prin ungherele sufletul celuilalt…)

De-o vreme, printr-o conjunctură fericită, citesc Brennan Manning. Prima carte am citit-o ştiind că autorul e preot catolic. Următoarea, aflând că e fost preot franciscan…apoi nemaiştiind exact ce este şi păsându-mi tot mai puţin de asta. Când ai ajuns la o asemenea frumuseţe a viziunii despre Dumnezeu, poţi sa fii cam orice, în opinia mea. Dincolo de titulatură, tot copilul Lui eşti. La câte imagini schilodite ale divinităţii te mângâie contondent pe centimetru pătrat de discurs, trăieşti o uimire rotundă că se mai poate privi şi altfel dinspre pământ înspre cer.

Aşa deci… la uimire voiam să ajung! Şi la un capitol înţesat de revelaţii pentru mine, Cormorani şi pescăruşi, din Evanghelia vagabonzilor. Manning deplânge pierderea mutilantă pe care o suferim noi, oamenii, după ce ne desprindem de copilărie. Piederea uimirii. Ratarea experienţei fascinaţiei. Imunitatea bolnăvicioasă la splendoarea creaţiei.

„Abia dacă observăm norul care acoperă luna…Gheaţa de pe iaz vine şi trece. Murele se coc şi se usucă. Nu mai avem ochi pentru paleta nesfârşită de culori, sunete şi arome. Măreţia unei lumi scăldate în har nu ne mai dă fiori. În vreme ce noi ne-am făcut tot mai mari, celelalte lucruri au devenit tot mai mici… ”

În ton cu subiectul, mărturisirea rabinului Heschel, pe (cât pe ce) patul de moarte, făcută unui bun prieten: „Niciodată, in toată viaţa mea, nu i-am cerut lui Dumnezeu succes, înţelepciune, putere sau faimă. I-am cerut să mă uimească, iar El m-a uimit.”

Mă gândeam că (poate) deşertăciunea ar putea fi ocultată de uimire. Dar cine să mă înveţe alfabetul uimirii? Şi nu poţi delega pe nimeni să se lase uimit în locul tău…
Mă căznesc să uit de toate lucrurile deja cerute. Şi mă rog, ca şi rabinul Heschel, pentru o doză mare de uimire. Până şi una rarefiată m-ar îndestula. Măcar infinitezimală! Pentru început, chiar şi umbra unei uimiri ce-ar sta să vină…ar fi de-ajuns! Uimeşte-mă, Doamne! Ad libitum.