Am fost un copil frumos. Mi-a zâmbit soarele și i-am zâmbit cu toți dinții înapoi. I-am sedus și i-am fascinat pe adulții din copilărie. Am fost o școlăriță frumușică. Mi-am pierdut pentru puțin timp autoritatea frumuseții în tunsoarea castron a lui mamanu și a dinților lipsă. Influența lui mamanu și cerințele societății m-au zăpăcit în următorii ani. Ca studentă, năpădită de cerințe, gelozii, răutăți, aprecieri, priviri furișe, câteva respingeri și mai multe amorezări ale băieților de felul imperfect din alcătuirea trupului meu mi-au reamintit de copilul frumos din copilărie.

Clar ca lumina zilei că m-am născut cu un aspect estetic. Povestea scurtă și intensă a frumuseții mele asta a fost. Ceea ce mi-am dorit întotdeauna a fost inteligența. Crescută și amorsată că sunt proastă cu pornire de la știința matematicii, inteligența mi-am dorit-o obsesiv. Fără grija frumuseții, m-am aruncat în construirea inteligenței cu mâinile goale. Cum? M-am pus pe citit autori grei: Dostoievski, Tolstoi, Goethe, Joyce. Așa consideram pe vremuri, că autorii de care se feresc cei mai mulți de vârsta mea sunt grei. Ce amuzant și prostesc în același timp!

Dar nu m-am salvat de mediocritate. Rezultatul testului Mensa m-a situat la average. Imaginați-vă rezultatele ca un deal. Urci dealul să arăți că nu ești idiot. Majoritatea urcăm. Majoritatea ajungem în vârf, aproape de vârf. Nu trecem dincolo. Mintea refuză să mai facă asocierile corecte și rămâi average. Felicitări! Cocoțață în vârful dealului de ani de zile îmi zgândăr mintea cu lecturi din Dawkins, Sapolsky, Kissinger, Heidegger, Nietzsche, Kahneman.

Cu fiecare capitol din Kahneman simt cum mă deștept. Aș mai da o dată testul Mensa. Sunt capabilă să mă amorsez ca să-mi cresc cu câteva sutimi rezultatul testului. Știți că amorsarea funcționează pe fiecare dintre noi? Efortul mintal le este oamenilor dezagreabil. Preferăm lejeritate și familiaritatea. Acțiunile sunt influențate de cuvinte și imagini. Marketingul o știe. Stați cu un creion în gură care vă obligă să zâmbiți. Cel mai probabil o să vi se schimbe dispoziția. Încercați! Reveniți aici să-mi confirmați.

Mă opresc aici. Mai citesc un capitol de Daniel Kahneman. Purtați o carte.

Foto: Lorena Dumitrașcu

Ador ziua de luni. Respir. Mara merge la școală. Mateiu merge la grădiniță. Mă refer la zilele bune.
Îmi prepar ceaiul și mă adun. Zac unde se nimerește. Înainte să mă abandonez lenei, schimb patul, dau cu aspiratorul, bag o mașină de spălat. Dar zac. Mai spăl farfuriile de la micul dejun. Apoi zac.
Și într-adevăr apuc să zac.
În câteva minute încep să mă foiesc. Să merg la supermarket? Să gătesc? Să citesc? Să scriu? Ce să scriu?
Spectacolul Îmblânzirea scorpiei mi-a oferit o dispoziție glorioasă. M-a scos din rutină, m-a scuturat de activitățile zilnice obișnuite. În loja mea s-a petrecut ceva magic.
Am citit un capitol din Kahneman, dar o să-l las deoparte pentru Kafka. Poftesc la literatură cum poftește creierul la dulce.
M-am apucat de scris acest text. Fără interes pentru public, dar mă ajută să vomit. E o vomă metaforică. Îmi simt trupul greoi. Mi-e mintea încețoșată. O să mă simt mai bine după publicare.
Caut în fiecare zi să-mi susțin însemnătatea. Mă consolez cu ceea ce primesc de la copii. Mara nu a întrebat deloc cât mai durează spectacolul Îmblânzirea scorpiei. Mateiu se trezește dimineața și mă anunță că se bucură de mine.
Mă răsfăț. Făt Frumos și cu mine prindem uneori o oră a unui context favorabil destrăbălării entuziaste. Tot ce îmi stă în putință înfăptuiesc pentru a duce o viață la adăpost de disperare și melancolie. Toți oamenii își dau importanță, iar sistemul fiecăruia de valori desenează o hartă proprie.
Bip-bip, m-a salvat mașina de spălat. E gata! O să întind cearșafuri. O să le scutur. Or să mă doară brațele.
O să ajung și să pedalez pentru piciorul meu ușor handicapat cu ligamentul parțial rupt. Cred că o să ajung. Mă scutur de cugetările despre importanța vieții. O să le reiau mâine după ce las copiii la școală. Școala lor reprezintă Actul I dintr-o piesă care nu ajunge niciodată la Actul II.

Imediat ajunge acul ceasului la 13. Merg după Mateiu la grădiniță. Creierul ia pauză și uneori abia îl trezesc.

Mergeți la spectacolul Îmblânzirea scorpiei. Interesul Marei îl recomandă.

Foto: Bogdan Mosorescu

La o ședință foto cu Lorena Dumitrașcu i-am cerut să mă facă nemuritoare cu o fotografie în care rujul roșu, în urma ștergerii intenționate cu podul palmei, mi s-a întins pe filtrum – șanțul mic și pufos dintre buză și nas -, bărbie și obraji. Vă miră cererea? Are legătură cu proiectul #poartariduri.

Rujul întins într-un asemenea hal nu are nimic de-a face cu calitatea produsului. Imaginați-vă o gură de femeie mânjită cu ruj. Imaginați-vă personajul lui Sebastian, superba femeie cocoțată pe un gard să rupă niște liliac alb, să se dea jos, să se întoarcă cu fața spre voi și să fie mânjită cu ruj. Care ar fi reacția? I-ați atrage atenția? Ați râde? V-ați face că nu observați?

Reacția depinde și de vârstă. Adultul a învățat să se poarte frumos. Un copil probabil ar râde. Bat câmpii despre această situație deoarece cuprinde, pe înțelesul tuturor, atitudinea tuturor femeilor care au exagerat în a aduce îmbunătățiri chipului.

Firește, o femeie, rudă apropiată cu clovnul, pretinde să nu ai nici o reacție. Să te faci că nu observi gura mânjită, adică buzele enorme, sprâncenele tatuate, fruntea nemișcată, pomeții umpluți la maxim. Educația ne-a deformat și ne ascundem reacția. Mimăm ceva dacă ne-au trădat mușchii înainte să intervină rațiunea. Adevărul este că aceste chipuri ne scot din lenea în care băltește creierul. Începem să activăm cortexul ca să supraviețuim în societatea obsedată de tinerețe fără bătrânețe.

Joaca asta impusă de doar de unul dintre jucători mă exasperează. Mi-e foarte greu să nu mă holbez. Nu-mi este deloc greu să pricep, să mă detașez, să-mi văd de treaba mea. Am nevoie de o secundă fără să rănesc sentimentele nici unei femei că am judecat-o. Îmi cer scuze dacă judec, nu e intenționat, e gândirea rapidă. Dați-vă și voi o secundă să depistați reacția. Dincolo de reacție intervine felul de a fi.

Sunt o femeie încântată de posibilitățile și îmbunătățirile esteticii. Încep să adun informații despre operația de mărire a sânilor. Mă interesează să-i ridic fără să-i măresc. Clătitele îmi plac în farfurie cu gem de zmeură. În maioul alb de bumbac prefer sânii țanțoși așa cum îmi amintesc că i-am purtat înainte de alăptare.

Nu intervențiile chirurgicale le refuz, ci purtarea crudă dovedită pe chipuri în numele frumuseții. Frumusețea stă în ochii privitorului, dar asta înseamnă o învățare prealabilă. Nimeni n-a învățat să iubească chipurile deformate. Probabil învățarea se petrece în timp ce tastez, dar asta nu mă bucură cât de puțin.

Îngrijiți-vă, femei, dar nu exagerați!

Foto: Lorena Dumitrașcu

De o lună, beau cafeaua fără zahăr. Din ianuarie, în urma unei decizii cerebrale, rațiune fără strop de emoție, n-am mai cumpărat nici o haină. Cochetez cu ideea de a nu mai cumpăra nici o haină timp de un an de multă vreme. Dezlegare primește lenjeria. Am pus în practică, iar proiectul se află în desfășurare.

O lună de cafea neîndulcită mi-a confirmat tristețea vieții fără zahăr. O viață fără zahăr nu e pentru mine. Practic veselia în general. Excesul de zahăr constituie o poveste separat. Excesul ademenește boala, stropul de zahăr zăpăcește boala prin zâmbet cald și satisfacție sufletească. Cele aproape trei luni scurse fără a cumpăra nici un articol de îmbrăcăminte mi-au adus un strop de liniște financiară. Bugetul lunar scade, dar nu o mai ia la fugă.

Aplicațiile de pe telefon au luat-o razna. Ademenirile studiate intens la marketing m-au derutat la un moment dat. Am avut senzația că într-adevăr ratez ceva deoarece numai membrii, numai la o dată anume, numai atunci pot trece prin ușa special deschisă pentru mine. Unii dintre voi vă gândiți, poate, la ușa din romanul Procesul de Kafka. Alții faceți asocieri cu neurotransmițătorul și receptorul care se potrivesc ca o cheie și broasca pentru care a fost făcută. Remarcabil rămâne acest drum propriu croit de omul modern prin cumpărături. Propriul drum, propria ușă înseamnă cumpărături.

O să eșuez în acest proiect. Sunt absolut convinsă. O să-mi găsesc justificări. O să-mi aduc argumente. O să fiu înțelegătoare cu mine, dar reclama e sufletul comerțului. Fără a vedea și fără a auzi de nevoi inventate, omul s-ar așeza bine în el și cu el.

Nu sugerez să vă retrageți în munți sau să vă puneți pătura în cap. E la fel ca în cazul zahărului. O linguriță aduce bucurie, un borcan întreg provoacă greață.

Concluzie:
Răsfățați-vă! Meritați.
Îmbuibarea ocoliți-o. Îmbuibarea mimează fericirea, o cumpără. Vă distrage atenția de la ceea ce contează. Ce contează? Să fiți bine în propria piele indiferent cu ce o acoperiți sau o împodobiți. Reamintiți-vă că extazul vă ajunge la orizontală fără haine, doar piele pe piele și accelerație pe bună dispoziție.

Râdeți înainte de toate și îngrijiți-vă deopotrivă creierul, trupul și viața amoroasă!

Foto: Bogdan Mosorescu

Mara a împlinit 14 ani. Mateiu a împlinit 3 ani. Mă consider extrem de norocoasă să cresc o fată și un băiat. Pot să observ în liniștea casei dezvoltarea pe gen.

Mara numește des lucrurile dorite. Firește, lumea materială a luat-o cu asalt. Mi-ar plăcea un ceas Rolex, un anumit model de inel de la Cartier, Babele de zăpadă de la Meta Spațiu.
Mateiu indică și cere explicații, dar nu numește. Ce e aia? Ce face aia? Eu aș prefera să se întâmple pe dos. Mara să nu mai numească, iar Mateiu să numească. Să aud: Mi-ar plăcea acel model de inel punct. Ce înseamnă acel semn de pe clădirea din față?

Caut neîncetat soluții să-mi ghidez cei doi copii. O concluzie la care am ajuns recent mă direcționează spre îndrumare. Să-mi dirijez copiii spre o anumită țintă.

M-am scuturat greu de provincialism. A durat atât, 20 de ani bătuți în cap, deoarece mi-a lipsit îndrumarea. Am crescut ca buruiana. Am fost ca o oaie dintr-o turmă lăsată de capul ei fără cioban. Am prins din zbor, de la un profesor, de la alt profesor, din vorbe de duh ale bunicilor sau părinților, de pe marginea ocupată ca observator, din cărți, că îți prinde bine în viață să alcătuiești un plan chiar dacă nu te ții de el. Aceasta este concluzia.

Îți prinde bine în viață să alcătuiești un plan chiar dacă nu te ții de el.

De aceea am ajuns la 40 de ani și în continuare aștept să-mi înceapă viața de adult. De 14 ani am devenit responsabilă pentru o altă ființă. Apariția Marei nu a încheiat procesul de maturizare. M-am blocat într-o buclă temporală. Trupul ține pasul cu timpul, iar mintea aranjează, ordonează, plănuiește cum să-mi fie viața. Care viață? Am trecut deja de jumătatea vieții. Împlinesc 41 de ani și nu scap de senzația că încă sunt copil la mama și tata acasă. Ca adult descriu răzvrătirea în loc să acționez din voință. Blocată în infantilism, mi-a pus singură diagnosticul. Firește, râd când afirm ceea ce nu înseamnă că e mai puțin adevărat.

Acest lucru s-a întâmplat, consider eu, deoarece n-am avut parte de îndrumare. Cu o călăuzire potrivită intereselor persoanei mele azi n-aș fi într-un dans executat la voia întâmplării. O resursă redutabilă, pasiunea, dețin o cantitate inepuizabilă, a schimbat deseori pașii și ritmul dansului.

Îndrumarea prilejuiește un dans întreg, propriul dans cu ritm individualizat. Oftez. Nu știu deloc cum o să mă achit de cea mai dificilă sarcină a unui părinte. Să le arate drumul copiilor fără să-i infecteze cu dorințele personale.

Viața mea continuă, de la nașterea copiilor, în paralel cu viața lor, ca șinele de tren. Eu nu sunt ei, ei nu sunt eu. În mijlocul tuturor acestor preocupări, încerc să scriu o carte și să nu uit de mine. Încep să mă micșorez și să renunț. De aceea sună alarma în mine. Sunt în pericol de pierdere a unui sine oricum fragil și zăpăcit.

Foto: Bogdan Mosorescu

Întrerup șirul articolelor despre femeile adulte care-și poartă ridurile, despre ieșirile la teatru, despre lectură ca stil de viață, despre interesele mele care-mi dau motive de liniște și neliniște pentru a vă vorbi din nou de despărțire.

S-a mai despărțit un cuplu dintre cunoscuții mei. De obicei salut decizia partenerilor conștienți că drumul are două părți, dreapta și stânga. De cuplul acesta în mod particular mi-a părut rău. De-a lungul anilor s-au prezentat ca o echipă. Comportamentul ei, reprezentat de o gură frumoasă și senzuală, a susținut și a adorat bărbatul. Comportamentul lui, reprezentat de o gură îndrăzneață, a celebrat și a respectat femeia. Așadar, ce s-a întâmplat? Vă întrebați? Eu m-am întrebat, dar n-am pus întrebarea. Știu că nu o alta îl așteaptă pe el să semneze actele de divorț. Știu că nu un altul o așteaptă pe ea să semneze actele de divorț.

Într-un cuplu se strecoară pe simțite a treia persoană de când lumea. Nici nu ieșisem din peșteri și obișnuința era deja creată. Dar chiar și atunci nu a treia persoană este vinovată. Poate celălalt oricât de tânăr, de frumos, de atrăgător să sfârșească iubirea pentru propriul partener? Da, poate. Nu, nu poate. Dacă poate, atunci nu e iubire. Mulți ne însoțim din motive greșite și nu o recunoaștem. Cei mai mulți ne însoțim pentru a face copii și din frica de singurătate. Apariția amantului ține de căutarea inefabilei iubiri care schimbă felul în care percepem lumea.

Câți dintre noi refuzăm iubirea? Și chiar putem, prin voință liberă, s-o refuzăm? Experiența îmi confirmă că nu. Nu putem refuza iubirea. O excepție am găsit într-un anume context. Presupun că e cazul cunoscuților mei. Poți să iubești, dar felul în care îți crești copilul să calce în picioare iubirea. Se declanșează războiul iubirilor, iubirea romantică cu iubirea parentală. Iubirea parentală câștigă adesea, dar nu tot timpul, cu părere de rău pentru copii.

Până la urmă reduc totul la noroc.
Ești un norocos să-ți crești copilul alături de iubirea vieții tale.

Foto: Bogdan Mosorescu

În arhiva imaginară a familiei Marei, se găsește următoarea poveste de care ne amintim amuzați de fiecare dată. În această familie râdem. Practicăm râsul și habar n-avem să funcționăm altfel.

În 14 februarie 2010 mi s-a rupt apa în timp ce mă aflam la baie. L-am anunțat pe tatăl ei. Nu-mi amintesc dacă am urcat la etaj în camera în care se juca sau i-am dat telefon. Știu că l-am zărit în ușă. Pe chip avea o expresie șocată. Ce faci acolo? M-a găsit în patru labe, ștergeam balta în urma cioc-cioc-ului Marei că vrea să ne cunoască.

Ieri ne-am aflat din nou în aceeași baie. Eu înăuntru, tatăl Marei în ușă. Eu îi uscam părul Marei. Azi mergem să facă poză pentru buletin. Firește că ne-am minunat. Când au trecut anii? Nu știu când au trecut, știu cum au trecut. I-am simțit intens, visceral, dureros. Am râs, am plâns, iar am plâns, ne-am certat, am râs și am luat-o de la capăt.

Din 2010 viața ni s-a schimbat ca familie. Ne-am despărțit după cinci ani de la nașterea ei. M-am mutat dintr-o casă de revistă într-un apartament dintr-un bloc comunist. Adaptarea la noua viața s-a realizat cu mult zgomot. Mi-am urlat frustrările, durerile, umilințele. În unele zile m-am întovărășit scurt cu nebunia. M-am refugiat în cărți cu speranța să găsesc soluții. Cum să-mi cresc fata în noua alcătuire? Din trei, mama, tata, fata, m-am trezit asaltată de rude. Aceste rude, de la Crăciun fericit și un Paște asemănător, așadar apariții sezoniere, s-au declarat atotștiutoare în relația noastră. M-au devalorizat ca mamă. M-au anulat ca persoană. Și-au bătut joc de situația mea financiară, o săracă scoasă din mizerie de tatăl Marei și mama acestuia. M-am aruncat în luptă fără să gândesc ca de fiecare dată. M-am apărat. Am adus dovezi ale lipsei de sărăcie. Opiniile le-am vomitat, iar dezonoarea mi s-a lipit pe umeri. M-am cocoșat.

M-am ridicat în fiecare zi câte puțin. Probabil certurile m-au ajutat cel mai mult. Nu m-am îmbolnăvit fizic. Zilele, lunile și anii au trecut în favoarea noastră. Comunicarea pentru binele Marei ne-a tratat și pe noi ca persoane. A fost un proces de transformare epuizant, dar satisfăcător.

Azi mergem împreună să îi facem buletin Marei. Suntem din nou trei, mama, tata, fata. Rudele s-au retras. Au avut rolul lor, dar acum ne-am detașat complet. Familia noastră s-a lărgit însă. Mara mai are doi frați, iar partenerii au instalat echilibrul.

Ca familie o ducem bine. Norocul a fost de partea noastră. Să râdem înainte de toate!

Curând am sfârșit a doua carte semnată de Robert Sapolsky. Robert Sapolsky este profesor de biologie și neurologie la Stanford.

În timp ce i-am citit cărțile m-am întrebat adesea cum aș fi fost ca persoană dacă l-aș fi descoperit mai devreme. Dacă schimbarea mea ar fi început cu el și nu cu Freud. Nu-l regret pe Freud și nu o voi face niciodată. Lecturile care îți solicită rațiunea și emoția în aceeași măsură au început să mă doară. Regret că nu le-am citit în adolescență. Simt că mi-am furat singură șansa unei vieți mai înțelegătoare. Să înțelegi comportamentul uman te eliberează. Te scutură de mentalități luate de-a gata pentru că ți se fixează în memorie că lumea poate fi reprezentată în mai multe feluri. Tot ce cunoaștem, în special religia, ține de mijloace, în nici un caz de un adevăr imuabil.

Câte aș putea să notez despre cele două cărți citite! O să mă rezum la câteva idei deoarece țin de contextul în care îmi desfășor viața.

Acordați o deosebită atenție copilăriei. Aici am preferat să imaginez o punte între Freud și Sapolsky. Nenorocirile din prima parte a vieții lasă cicatrici de la ADN până la culturi, iar efectele se pot manifesta toată viața, chiar de-a lungul mai multor generații.

Adolescenții să fie iubiți, sprijiniți și încurajați. Mereu să le lăudăm eforturile și mai puțin inteligența. Creierul nostru studiat a scos la iveală că nu genele, ci experiența modelează cel mai mult cortexul. Nu le mai condamnați agresivitatea, ci căutați să le descoperiți frica.

A face lucrul corect ține întotdeauna de context.

Singura noastră șansă este să încercăm.

Îmi vine să le recitesc, De ce nu fac zebrele ulcer? și Behave. Să aprofundez. Îmi vine în același timp să mă răsfăț cu o carte de beletristică. Din compasiune pentru mine trec la roman. Comportamentul uman poate provoca ulcere, iar eu am predispoziție.

Îmi pare nespus de rău că pasiunea mea pentru cărți nu acționează ca un virus. V-aș infecta cu dorința de a citi Sapolsky.

Vine, vine primăvara. Am intrat în florăria de pe Porumbescu, colț cu Ulpia Traiana, și am comandat o duzină de buchete. Mara și Mateiu își plac profesorii.

Anul trecut am trăit altfel 8 Martie. Mă pregăteam de vernisajul #poartariduri la Casa cu iederă. Mi-am urcat muzele pe pereți și am petrecut o seară încântătoare. S-a scurs un an și nu m-am deranjat să încep vreun proiect nou. Asta pentru că mai primesc din timp în timp întrebarea: Dunia, ce ai mai făcut?! Am continuat proiectul, dar mai potolit.

Nici o modificare demnă de menționat nu s-a produs în gândirea sau în comportamentul meu. Intervenția fără limită asupra chipului practicată de unele dintre noi mă zăpăcește. Intuitiv resping această practică, rațional mă detașez. Fiecare femeie hotărăște pentru corpul ei. Mă interesează motivația. Ce semnifică pentru femei un chip cu caracter imitativ? Ce frumusețe perfectă imită?

Pe la 12-13 ani începi să legi prietenii. Grupul trece înaintea familiei. Aceste relații solicită enorm ființa umană. Un război s-a declanșat. Educația, caracterul, condițiile de viață, înțelegerea și sprijinul părinților, hormonii dau concursul stării de a fi tu însuți. Pici concursul. Iei concursul. L-am picat și eu de câteva ori când am încercat să fiu pe plac în loc să-mi fiu pe plac.

Cui încercăm să fim pe plac cu botox și injecții cu colagen în buze? Am auzit bărbați plângându-se de intervențiile partenerelor. În viața mea nu aș ieși cu o așa femeie! Firește, durata de viața a atins câteva săptămâni până s-a obișnuit. Am auzit bărbați chicotind că buzele augmentate sunt sexi. Numitorul comun: bărbatul.

Într-un fel, e un fenomen interesant de observat. Observ azi, mâine și tot așa.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Zilele trecute, de la o activitate banală, știu sigur că nu citeam, m-am simțit protejată de vârsta mea. Subliniez. Nu am gândit, am simțit. O căldură mi-a străbătut corpul. M-am întrebat și eu de unde vine senzația. Ar putea fi de la Mara. Crește. A crescut. O recunosc și nu o mai recunosc. Îmi fac griji pentru ea. Am încredere în ea. Încrederea și neîncrederea în ea, dihotomia asta mă strivește.

Strivită mă simt și de vise. Îmi servesc felii de trecut. Mă trezesc tristă ca într-o zi când urmează să participi la o comemorare. Căci asta fac, îngrop trecutul și refuz să mă mai gândesc la el. Ar putea fi tot de la Mara, de la prieteniile pe care i le observ și de la ceea ce presupun bazându-mă pe experiența mea. Mara nu e mama ei. Mara o să se descurce într-o manieră mult mai demnă ca mine.

La fel de bine mă strivesc magnoliile, narcisele și mirosurile revene de primăvară. Când trec pe lângă grădini îngrijite, când văd oameni aplecați să culeagă iarba, când în fundal copiii țipă și râd, atunci mă transport în fața ușii verzi de la intrarea în casa bunicilor. Stau cu mâna pe clanță, dau să intru, dar mă opresc și privesc peste umăr. Copiii țipă și râd în stradă. În grădină florile și-au deschis bobocii. Trag aer în piept, mirosul pământului reavăn mă întristează. Mereu m-am întristat în acest moment al anului. Port cu mine această tristețe inexplicabilă din copilărie.

Sufăr. Îmi compătimesc copilăria. Îmi compătimesc traseul în viață. Îmi plâng de milă. Sunt conștientă de pericolul care mă pândește. Incapabilă să mă detașez, mă epuizez emoțional. Primăvara mă epuizez emoțional. E semnalul de alarmă pentru un plan. Un plan pentru viitorul apropiat mă urcă din nou în tren.

De aceea am căutat bilete spre Copenhaga. Este Copenhaga un loc potrivit pentru a celebra 41 de ani?!

Foto: Bogdan Mosorescu