Azi, mâine, poimâine sfârșesc cartea lui Mircea Mihăieș, Istoria lui Corto Maltese – pirat, anarhist și visător. De când am început-o, deschid ferestre și uși fantasticului. Furată de lectură, primele 50 de pagini le-am devorat, m-am lăsat mușcată de bizar.

În aeroport la Munchen, în timp ce Mara proba un tricou, mi-au picat ochii pe o șapcă de lână model de căpitan. Am zâmbit. La Rostock am fost atacați de pescăruși, iar pe feribot, în timp ce-l supravegheam pe Mateiu la locul de joacă, Corto Maltese însuși a trecut pe lângă mine.

Mi-am luat ochii de la copil și am privit în urma bărbatului lungan, cu șapcă de marinar și geacă de piele. Asemănarea izbitoare cu desenele lui Hugo Pratt mi-a smuls din nou un zâmbet. Mintea a legat și a înlănțuit informații și imagini. Înțeleg. Mintea a selectat anumite informații și imagini. Înțeleg și asta. Dar asemănarea izbitoare cu Corto Maltese?! Mintea mea n-ar fi putut să facă asta.

La un moment dat am ieșit pe punte. Scrutam orizontul pentru a zări Danemarca. În stânga mea s-a ivit din nou Corto Maltese. Trăgea dintr-o țigară. L-am privit insistent, fără rușine. M-a privit insinuat cu colțul ochiului. Am revenit la interior. M-am așezat. Am reluat lectura. Am încercat.

Ce faci când ți se întâmplă izbiri de realitate cu fantastic? N-am încercat să găsesc nici o explicație. Nu m-am mirat. N-am năpustit peste Corto Maltese de pe feribotul de la ora 11:15 ca să-i arăt cartea și poze cu Corto Maltese, personajul lui Hugo Pratt.

Mi-au fugit gândurile la un bun prieten care sfidează de când ne cunoaștem regulile societății. Refuză angajarea. Refuză stabilitatea unei familii. Este el oare un Corto Maltese? Și pot eu, ca prietenă, să-i apreciez curajul, nebunia, romantismul, spiritul de aventură? Cuprind cu mintea un asemenea comportament. S-ar putea să-l și invidiez un pic. Dar știu cum se raportează ceilalți la el. Mama copilului lui e înspăimântată. Dacă seamănă copilul cu el? Cunoștințelor comune le provoacă neliniște. N-au unde să-l încadreze și asta îi sperie la fel de tare ca pe mama copilului lui.

Constat că cel mai bine suportăm delegarea. Altcineva să fie răspunzător chiar și de propriul nostru destin. Corto Maltese pare că a fost stăpân în viața lui. Cel puțin din ce am citit în cartea lui Mircea Mihăieș. Benzile desenate cu Corto Maltese nu le-am răsfoit niciodată, dar acum mă bate un gând. Asta încearcă și prietenul meu, să fie stăpân pe viață și în viața lui.

… deși ești cu buzunarele goale, știi că ai în buzunar harta unei comori ascunse.

Deși nu-i împart stilul de viață, îi înțeleg credința nejustificată în harta comorii ascunse din buzunar. În viața mea secretă n-am renunțat o clipă la spiritul aventurier.

În aceste zile mă declar îndrăgostită de Corto Maltese. Și totul a pornit de la o carte.

Mă păcălește vârsta lui Mateiu. Consider că am aceleași probleme întâmpinate de cei 3 ani ai lui. De fapt în casă trăim și suportăm cu toții vremuri shakespeariene. Mara devine Julieta. În plin proces de înflorire, dragostea a năvălit peste noi.

Până în prezent Mara a simpatizat un băiat sau altul. În special cei amabili îi atrag atenția. Nu avem nimic oficial, cum alege ea să se exprime. N-a ieșit la o întâlnire. Nu s-a ținut de mână. N-a experimentat magia primului sărut. Dar dragostea o interesează în toate formele. Pune multe întrebări legate de înamorare. Firește, s-a reîntors la nelămuririle legate de despărțirea dintre mine și tatăl ei. Cei 9 ani trecuți doar au reîncadrat împărțirea familiei ei. Nu o mai interesează de ce am ales drumuri diferite. O interesează punctual dacă unul sau altul am înșelat.

Nici o Julietă nu concepe să-l înșele pe Romeo. Exact asta i-am răspuns. Mara, pornim la drum într-o unică narațiune, să ne găsim jumătatea. Creierul, la adolescență, nu ne permite să vedem imaginea de ansamblu. De aceea trăim intens, acaparant, frenetic prima dragoste. Prima dragoste vine cu greutatea lecțiilor de descoperire de sine, de descoperire de celălalt, de desprindere, de alegeri, de picări în abis.

N-am mințit-o. Am trunchiat adevărul. Am mărturisit infidelitatea părinților, dar am oprit-o acolo. Problemele adulților n-au ce căuta în lumea inimilor înfometate de dragoste. Îmi doresc pentru Mara din tot sufletul o dragoste mare, necontaminată de deziluziile mele. N-am trăit o singură mare iubire. Am trăit câteva iubiri care m-au îmbogățit și m-au sărăcit sufletește. O contradicție, desigur, diferența constă în cantitate. Cât am dat. Cât am primit.

Părinții care trec printr-o despărțire și au copii adolescenți îmi provoacă o adevărată spaimă. Seamănă mult, ca senzație, cu visul în care picați în gol. Adolescentul te va trage la răspundere. Va judeca. Va striga. Se va opune. Părinții eșuează în înțelegere și respect. Pentru că refuză să înțeleagă revolta și furia adolescentului. Toată viața lui se spulbera ca o casă de paie în care au suflat persoane necunoscute. Celălalt se instalează. Un străin începe să te trateze respectuos, o prietenă a tatălui, un prieten al mamei.

Comunicați cu copiii. Nu le pretindeți să accepte in nuce. Părinții cred că au acest drept. Nu e nici un drept, este o scorneală impertinentă. Cu toții avem nevoie de timp să ne adaptăm schimbărilor. Oare când mama și tata, lumea întreagă și sigură a oricărui copil, se despart, nu merită răbdare?! Merită. Răbdați-le critica și furia. Povestiți împreună. Alcătuiți o narațiune coerentă. Mama și tata au greșit, dar or să se străduiască viața întreagă să rămână o familie. Familia înseamnă să fim prezenți, să fim alături, să creștem împreună. Noii parteneri ai părinților să nu împiedice creșterea împreună. Dacă îndrăznesc, atunci puneți limite, discutați sau chiar luați-vă adio.

Dragostea nu se opune niciodată familiilor, doar caracterele mediocre, rele și imbecile.

Copiii merită toate eforturile. Amintiți-vă durerile facerii și sentimentul năucitor de la prima întâlnire cu nou-născutul.

Adulții greșesc. Tot adulții au capacitatea să îndure, să repare, să reîncadreze.

Lăsați copiii să trăiască pe pielea lor poveștile de dragoste. Nu le dați informații legate de purtări stupide ale adulților. Spuneți adevărul, dar detaliile nu susțin adevărul, ci urâțesc sufletele nepătate moral.

Ajutați-vă copiii să iubească.

Foto: Lorena Dumitrașcu

Pare că mă pregătesc să plec la Bordeaux să-mi celebrez cei 40 de ani. De fapt o să pornesc la drum marți spre Copenhaga să-mi celebrez cei 41 de ani. Un an întreg s-a condensat în zilele trecute ca percepție. Scurgerea unui an ține de fantastic. Timpul a devenit nereal.

Înainte să mă bucur de ziua mea naștere, mă bucur de a sorei mele. În 5 iunie m-am întrebat ce anume mai e de sărbătorit. Viața, desigur, dar pe lângă minunea de a exista? Sunteți curioși de reprezentativitatea, disponibilitatea și ancorele vieții? Sigur îl recunoașteți în întrebare pe Daniel Kahneman, aceia care l-ați citit.

Privind chipul sorei, Karamazoava de Oltenia, a se înțelege senzuala de Oltenia, am realizat că a îndeplinit ca la carte pretențiile societății.

A îndeplinit reprezentativitatea. Karamazoava a fost o elevă sârguincioasă. A adus coronițe acasă. Ca studentă, a luat bursă. Ca tânără absolventă s-a angajat la o multinațională.
Dacă ați citi această descriere, cum credeți că s-a descurcat în viață?

Și-a calculat viitorul imaginându-și variantele și dificultățile cu care ar fi putut să se confrunte. Așa că a achiziționat un apartament, iar chiria a devenit rată la bancă. De ce să plătești chirie?, gândește românul.

A avut în vedere valoarea vieții prin procreare, și s-a ancorat cu doi băieți Feți Frumoși.

A făcut totul ca la carte. Probabil a și plantat un pom pe undeva. Școală, casă, căsătorie, copii și ne-am trezit la o cafea într-o zi întrebându-ne despre ce a meritat și ce nu a meritat în viață. Ne-am îndruma copiii să se supună pretențiilor societății?! Aceasta este o întrebare care naște alte întrebări cu răspunsuri dificile la care răspundem adecvat, dar vag.

Contrar apucăturilor vremii, nu-mi cresc copiii să fie cineva sau fericiți. Prefer să-mi cresc copiii cu povești și să le plantez în minte ideea de plan. Să aibă un plan, un motiv să înceapă ziua. Și cel mai mult insist să privească cerul și să citească istorie. Cosmosul și istoria ne potolesc de apucături stăpânitoare. Cine stăpânește cu adevărat ceva când propria minte e supusă erorilor de judecată?!

Priviți cât de des puteți cerul cu copiii. Citiți-le istorie. Râdeți cu ei. Putem să trăim într-o lume mai bună prin comunicare, visare și râsete.

Păreri?

Foto: Carmen Vulpea boemă

Ce înseamnă, în vremurile actuale, să ajungi la vârsta de 40 de ani? Înseamnă, în primul rând, o nepotrivire între vârsta biologică și vârsta psihologică. Întâlnirile din oglindă devin insuportabile și detestabile.

Cine ne privește din oglindă? În ciuda inteligenței și experienței de viață sau în ciuda ignoranței și a naivității, timpul scurs nu ne-a maturizat. Stăm la poarta maturității ca omul de la țară din povestea lui Kafka, În fața legii. Nu ni se permite să intrăm. E un păzitor care nu poate fi mituit. Într-o zi, chiar ziua morții, poarta o să se închidă, iar noi o să murim neajunși la maturitate.

Generalizarea vi se pare greșită, o eroare de judecată a autoarei? Să schimb la persoana I? Cine mă privește din oglindă? Stau la poarta maturității și nu mi se permite să intru? O să mor neajunsă la maturitate. Posibil. Probabil. Imprevizibil. Aștept. Între timp trăiesc cum pot mai bine.

Mi-am evaluat viața și notez că sunt suma unor evenimente care m-au marcat. Povestesc aceleași întâmplări. Evoc aceleași amintiri. Pot foarte bine să mă consider blocată în anumite situații, într-o memorie specifică. Amintirile noi se așază peste amintirile vechi așa cum mi le amintesc, nu neapărat cum le-am experimentat.

Amintirile vin, cele din ultimul deceniu, sub forma unor poze pe rețelele de socializare. Selectez de ani de zile ce-mi amintesc și ce uit. Am uitat mult. Îmi amintesc considerabil.

Conștientizez deplin ce noroc am avut. Sunt sănătoasă, n-am rate la bancă, n-am șef. Cum se face totuși că, deși lucidă și rațională, nu mă consider neapărat fericită? Timpul este răspunsul. Îmi calculez starea de bine din perspectiva apogeului-final, iar recent, firma unde am comandat ușile de la apartament a dat faliment. Falimentul au uitat să-l anunțe. L-am descoperit când am telefonat să întreb de montaj. Am fost poftiți la masa credențială. Am comandat alte uși. Am plătit alt avans.

În această iluzie de focalizare, termenul lui Daniel Kahneman, cum să mă consider fericită?

Nu mă consider. Și totuși sunt. Într-adevăr greu de acceptat.

Foto: Bogdan Mosorescu

V-am anunțat că port de grijă democrației. Azi am votat. Sper că cei mai mulți dintre noi și-au exercitat acest drept. Nimic în plus despre acest subiect. Mi-e capul plin de Olivia Rodrigo.

Olivia Rodrigo este o cântăreață americană. Este tânără, frumoasă, zâmbitoare, iar la 21 de ani, umple stadioane. Pe stadionul din Munchen am ascultat-o eu. M-au frapat chipul de Albă ca Zăpada și picioarele gotice. Zâmbetul te transpunea la Disney, iar bocancii te țintuiau în Evul Întunecat.

De două săptămâni cunosc acest nume. Mara și-a exprimat dorința de a merge la concert. Hocus-pocus, un zbor, un hotel, un drum scurt cu mașina și am pătruns în hala de la Olympiapark. Ne-am ocupat locurile, iar când Olivia Rodrigo a intrat pe scenă toată lumea s-a ridic cu religiozitate în picioare. Atunci am înjurat prima dată. Mi-am imaginat îndată tortura la care vor fi supuse degetele mici de la picioare. Marei i-am zâmbit și am asigurat-o că mă simt excelent. Și m-am simțit.

Am alungat asocierile. Așa merge mintea mea. Când mă aflu într-o mulțime, Elias Canetti se ivește cu masa și puterea. Mărturisesc, masa este fascinantă. De la Elias Canetti, la camerele de gazare, iar de la camerele de gazare la adolescenții plini de hormoni care din când în când cedează și trag cu arma. Atunci m-am hotărât că nici la baie nu o să merg. O să stau lângă Mara până la final.

Ca să alung asocierile, am început să privesc chipurile din jur. Toți cântau, se îmbrățișau, trăiau în moment cu tot cu telefoanele. Nu m-am abținut. I-am propus Marei să lase telefonul, să experimenteze starea de bine. M-a ascultat pentru scurt timp.

M-am trezit gândindu-mă la versurile Oliviei Rodrigo și la judecățile aplicate de adulți adolescenților.

Got your whole life ahead of you, you’re only 19.
Someday I’ll be everything to somebody else.
If someone tells me one more time, ‘Enjoy your youth,’ I’m gonna cry.

Ce nevoi au acești adolescenți? Să iubească și să fie iubiți, să se îndrăgostească, să le fie inima ruptă. Îmi amintesc clar că mi-am dorit același lucru. Sunt absolut convinsă că octogenarii și-au dorit același lucru. Ce vrem cu toții? Să oprim inima cuiva o milisecundă. Milisecunda asta reprezintă extraordinarul ființei umane. Milisecunda asta face suportabilă întreaga viață prin invitația la viață.

Îndrăgostiții reprezintă viitorul omenirii. Părerile unilaterale nu-și găsesc un sol fertil în îndrăgostiți. Am privit chipuri de băieți și fete care cântau cu pasiune despre iubire. Nu mi-e frică de tineri, ci de bătrânii care corup mințile tinere cu pretențiile lor că ar deține adevărul absolut.

Istoria ne-a servit adevărul în fel și chip. Ne-am înșelat de atâtea ori! Ne-am măcelărit de atâtea ori! Încă o facem. În loc să oprim gloanțe cu trupul, mai bine am opri priviri, inimi, mâini.

Așa mi-e dor de fiorul îndrăgostelii, de arătătorul care se mișcă ușor de fosa suprasternală! Știți despre ce vorbesc?! Firește că știți.

Să ne îndrăgostim, să ne reîndrăgostim, să ne creștem copiii cu cântece de dragoste.

Foto: Bogdan Mosorescu

Afară, mă apucă de nas mirosul de tei. Inspir lacomă de fiecare dată. Nu mă las rugată. Înăuntru, în apartament, mă apucă de nas mirosul de varză cu rață la cuptor. Am tocat varza, am călit-o câteva minute cu ceapa în ceaun și am dat cu ea la cuptor.

E ziua lui soră mea azi. Ne-am născut în aceeași lună. Ziua ei marchează scurgerea unui an. În 5 iunie îmi adaug și eu un an pe umeri. În 21, ziua mea, imit împlinirea unui număr de ani. De fapt azi adun. 40 plus 1, 41 de ani. Plănuim o călătorie în Danemarca pentru această adunare de ani. În 2023 am vizitat orașul Bordeaux. Nu știu cum a trecut atât de repede anul. Credeți-mă că îmi vine greu să realizez trecerea timpului. Dacă mă gândesc la călătoria la Bordeaux, atunci pare că s-a întâmplat ieri. Dacă încerc să-mi amintesc călătoria de la Bordeaux, atunci pare că s-a întâmplat demult, demult, tare demult.

La 40 de ani timpul se dilată, se contractă, se simte și se pierde în contradicții năucitoare. Ieri a avut loc la Universitatea de Vest o conferință. Matei Vișniec a vorbit unui public restrâns. Din nou m-am mirat de lipsa unor persoane. Unde au umblat? De ce nu sunt curioase de asemenea personalități? Vișniec a vorbit și despre contradicțiile în care omul poate să trăiască întreaga lui viață. A vorbit despre mai multe subiecte de la pupitru, dar prefer să notez aici unul anume: democrația.

Port de grijă democrației. Nu o menționez pentru a vă reaminti de alegerile care urmează. Voi singuri o să faceți asocierea. Exprimați-vă părere cu un vot, indiferent de cui anume îi acordați întâietate. Eu îi acord întâietate lui Fritz. Cu el consider că susțin și apăr Europa și principiile Europei. Egalitate! Fraternitate! Libertate!

În fiecare zi mă atacă și mă roade restrângerea libertății cetățeanului. A povestit Matei Vișniec despre idioții utili. Așa mă simt în prezent și așa îi simt pe cetățenii planetei, ca pe niște idioți utili. Nu vedem imaginea de ansamblu, ne lăsăm copleșiți de emoție, dăm întâietate emoției, decidem pe baza emoției. Schimbăm titluri de cărți. Concediem profesori pentru că arată nudurile din artă. Creăm situații și împrejurări pentru viol deoarece identificarea cu un gen ignoră biologia. De ce nu însoțim emoția cu rațiunea? De ce emoția guvernează unde rațiunea trebuie să aibă dreptul excepțional?

Nu văd o salvare. Nu o văd, dar fac tot ce-mi stă în putință să acționez în numele unor principii și valori care suportă pericolele și dificultățile. E greu în Europa azi. Lupt pe pătrățica mea. Îmi hrănesc mintea. Îmi îngrijesc reacțiile. Încadrez și reîncadrez aparatul politic de la Timișoara. Mi-e cel mai la îndemână.

Încadrați-l și reîncadrați-l pe Robu într-un context larg.

Încadrați-l și reîncadrați-l pe Fritz într-un context larg.

La Robu se ivesc apucăturile dictatoriale. La Fritz se ivesc pasiuni europene.

Ieșiți în 9 iunie la vot.

Foto: Bogdan Mosorescu

Am avut azi o întâlnire la școala Marei cu profesorii de română, matematică și germană. Fiind în clasa a VII-a, a dat teste la materiile menționate într-o redare fidelă a testelor naționale. Am profitat de smiorcăielile ei referitoare la stres și l-am adus în discuție pe Robert Sapolsky. Stresul provocat de teste este unul pozitiv. O pregătește pentru ceea ce o să urmeze anul viitor.

Eu însă am fost luată pe nepregătite. Mara studiază la Montessori, școală privată. Firește, o cu totul altă mâncare de pește pentru societatea și sistemul educațional românesc. M-am obișnuit cu mediul altfel prin facturi lunare.

După vacanța de primăvara, Mara s-a mutat în sediul nou. În prezent, Montessori însoțește copiii până la liceu. Înainte să intru în curte am inspirat un aer impregnat de miros de tei. Am urcat scările exterioare. Am trecut pragul. Ochii mi s-au oprit în balustrada albă și decupată a scărilor interioare. Senzația de ordine și curățenie m-a fermecat. După discuții, directoarea instituției, ne-a permis un scurt tur al clădirii. Respect. Acesta este cuvântul care cuprinde tot ceea ce înseamnă un elev la Montessori. Respect pentru elev ca persoană, respect pentru nevoile elevului, respect pentru mintea și trupul elevului, respect pentru eforturile financiare ale părinților.

Nu pledez pentru învățământul privat. Învățământului de stat îi datorez întâlnirile năucitoare cu Ilie Gyurcsik, Adriana Babeți, Gabriela Glăvan, Cornel Ungureanu, Pompiliu Crăciunescu, Ciprian Vălcan. Din nefericire pentru cetățenii români, fiecare profesor numit de mine reprezintă o excepție și nu regula. Toți acești excepționali profesori au suferit și suferă din cauza condițiilor din instituții. Profesorii mei s-au descurcat. Se descurcă. Condițiile s-au îmbunătățit pe alocuri. La Montessori pe alocuri mai au loc derapaje. Montessori ca întreg prilejuiește, întreține și susține scânteia fiecărui elev. Știți că fiecare copil poartă în interiorul lui o scânteie ucisă prea des de pretențiile nejustificate ale părinților? Montessori construiește un pod între nevoile elevului și pretențiile părintești.

Contrat unor atitudini care nu alcătuiesc neapărat o majoritate, n-am emis niciodată pretenții de la școală doar pentru că o plătim. Apucătura asta o puteți citi cu cheia mentalității românești sau cu cheia aristocratului închipuit. De aceea m-a luat pe nepregătite azi. M-au încântat condițiile și povața unui profesor: Vacanța e pentru joacă.

Să fie joacă, să fie vacanță!

Să fie, să fie, să fie Montessori!

Ies rar din casă. Fiecare ieșire din lumea construită în interiorul unui apartament amenajat cu exces de cărți îmi confirmă acest adevăr. Ar trebui să practic zilnic o plimbare. Mi-am promis deseori că o să înfăptuiesc. Nu se întâmplă. Mi-e ciudă pe mine.

Azi, la semafor, am trăit două experiențe. Prima experiență o să vă provoace râsul, a doua groaza. La al doilea semafor era să dea mașina peste mine. M-a salvat un șofer care a claxonat. Eu m-am oprit, mașina a trecut în viteză pe lângă mine. I-am mulțumit șoferului așezându-mi palma pe piept și mi-am continuat drumul. Eram o mamă în întârziere la grădiniță, probabil de aceea nu m-a călcat mașina.

La primul semafor doi bărbați au ignorat martorii fără voie din jurul lor. Așteptam cu toții verdele când unul dintre bărbați s-a confesat:
Iar ne-am certat. Așa se întâmplă după fiecare team building. E nebună! Își imaginează numai orgii. A urmat o pauză. Cel de-al doilea bărbat nu a comentat, nu a pus nici o întrebare. A continuat primul bărbat. Bine, eu am încercat să organizez un sex în grup, dar nu am reușit. Deja picioarele ne purtau pe zebră. Mi-am continuat drumul și m-am întrebat: De ce a numit-o nebună pe soție?

Imediat am început să gândesc acest text. Începutul nu aveam cum să știu că va fi despre norocul meu de a fi în viață. Am zâmbit, probabil absent, tot drumul până la Modex unde m-am întâlnit cu o prietenă.

Am pentru femei, dar și pentru bărbați, o recomandare. La fiecare team building la care participă partenerul/partenera plănuiți-vă o ieșire care să presupună prieteni, parfum, neapărat alcool. Nu păziți. Nu sunați. Nu tânjiți. Dacă aveți copii mici în grijă și nu puteți să vă organizați ieșirea la aceeași dată, atunci week-end-ul imediat următor. Nu puneți întrebări. Așteptați să fiți întrebat.
Ce ai făcut?
Cu câteva diferențe, ce ai făcut și tu.

Frica de necunoscut ne ține în viață, dar ne ține și la respect. Team building-urile, delegațiile, misiunile justifică și motivează plecările de acasă, dar nu justifică și motivează prostia. Nu fiți proști! Nu permiteți partenerilor să se distreze, iar apoi să se reîntoarcă la confortul casei ca regi unși de dumnezeu.

Viața e scurtă. Vă scriu din norocul chior al zilei care mi-ar fi putut fi ultima pe acest pământ. Deșteptați-vă!

Foto: Bogdan Mosorescu

Majoritatea a căzut de acord. Psihologii au confirmat. Primii 5 ani ai copilului au o deosebită importanță. Poți toată viața să te bizui pe fundație.

Dimineață selectam hainele, albituri, colorate, mătase. Printre lenjerie, întors de bluze și doza de detergent, primii 5 ai din viața copilului i-am suprapus peste începutul anilor 20.
La 20 de ani m-am confundat cu o buruiană. Am crescut cum s-a nimerit. Norocul a ținut locul ploii. Ghinionul a luat locul erbicidului. Am avut noroc. Am avut ghinion. N-am avut un plan. Deplâng, de la cei 40 de ani împliniți, lipsa unui plan. Știu acum și sunt recunoscătoare că balanța s-a înclinat cu circumstanțe favorabile.

Povestind cu diverse persoane, cele mai multe femei, mi-a atras atenția vârsta de 20. Vârsta conține germenii distrugerii sau ai excelenței. Mai mult ca niciodată, la vârsta de 20 de ani ai nevoie de modele grandioase. Modelele te ghidează până se fixează gustul fiecăruia. Contrar părerii Marei mele, gusturile se discută și sunt schimbătoare. Gusturile variază în funcție de punctul de referință. Dacă vă interesează să aflați mai multe despre punctele de referință, vă recomand cartea lui Daniel Kahneman, Gândire rapidă, gândire lentă.

La 25 de ani cortexul s-a dezvoltat. Ca la periuța de dinți a Marei, s-a efectuat o tură întreagă, cercul s-a închis. Ar trebui să primim și la 25 de ani un test APGAR. Mușchi, ritm cardiac, grimasă, aspect, , respirație s-ar putea citi ca autenticitate, perspicacitate, gândire, aspect și rațiune. De la 1 la 5 am da o notă separată fiecărei categorii. La final, o notă generală. S-ar îmbunătăți considerabil viața tinerilor.

Pentru mine încerc să efectuez o reducere a pagubelor efectuate de alegeri neinspirate, ghinion și riscuri neasumate. Stau atât de comod în viața mea și aproape orice schimbare mă dezgustă și mă înfricoșează. Mi-ar plăcea să efectuez teste cu persoane de 40 de ani. Ce îți mai dorești la 40 de ani? Cum te eliberezi de sentimentul de posesie? Mai poți la 40 de ani să atingi excelența?

Merge mașina de spălat. Mateiu o să intre pe ușă dintr-un moment în altul. O să-mi întrerupt textul despre excelență. Am întrerupt chiar procesul de excelență cu ani în urmă. Mă gândesc deseori cei 20 de ani ai mei. Zâmbesc. Sentimente plăcute și neplăcute mă cuprind din toate părțile. S-ar putea să-mi urce tensiunea de la intensitatea emoțiilor sau de la cele 2 cafele sorbite. Nu știu, dar mă scutur de amintiri și-mi reiau activitățile zilnice.

Este confortabil și liniște la 40.

Foto: Lorena Dumitrașcu

Ați întâlnit vreodată gânduri de mamă sau de gospodină transformate într-o capodoperă, într-un Munte vrăjit sau într-un Orlando?
Mă ridic în fiecare dimineața din pat ca orice alt autor din lumea mare. Primii pași aș jura că sunt identici. Cu toții luăm drumul spre baie. Ce se întâmplă apoi? La mine se aude mama. Fiecare ureche răspunde unui glas.
Mama!
Mama!
Mă spăl pe dinți și mă privesc în oglindă. Mi-e gândul doar la ceai, la canapea, la Jurnalul lui Kafka. Am ajuns la Caietul al VIII-lea. Trece o oră între gând și faptă. Lectura ridică o barieră. Suspendarea gândurilor despre detergenți, supermarket și treburi casnice mă încurajează să-mi suport viața.

Îmi suport viața cu grație. O găsesc adeseori plăcută, amuzantă, privilegiată. În unele minute, alteori ore, zile mai rar, mă doboară inutilitatea. Stau inutilă pe canapea. Sorb ceai. Citesc Jurnalul lui Kafka. N-am visat niciodată să salvez lumea. N-am visat niciodată să schimb destine. Am crescut cu lipsuri, iar aceste lipsuri mi-au modelat visele. Dacă e să fiu corectă, mamanu mi-a modelat visele. Mereu i-am reproșat atitudinea supusă, nepretențioasă. Parcă-l aud în urechea distinsă pe personajul lui Dickens, Uriah Heep: Be humble, be humble!

M-am împotrivit prin însușire inconștientă. Am rămas refractară în teorie. Gura a rostit adevăruri inconfortabile, dar ce am înfăptuit? Visul l-am retezat. Un vis fără cap, un vis blocat în nevoi primare, un vis al lui mamanu de a sta iarna la căldură și vara la răcoare. M-am așezat comod în viața mea, iar eu în tot acest timp am crezut că am timp pentru excelență.

Amuzant, ușor trist, suportabil. E călduță viața mea, e acel moment al zilei când soarele pătrunde blând pe fereastră. Spectacolul de umbre și lumini te fascinează. E o promisiune acolo, o speranță, dar și o moarte.
De-a lungul anilor am ucis variații de a fi și am devenit cine s-a nimerit prin noroc și ghinion. Prea puțin am avut controlul propriei vieți.

La 20 de ani am avut un anturaj. Acel anturaj a dat și a schimbat viața. În prezent cred că am un control doar asupra felului cum gândesc. În gândire s-ar putea să ating excelența. Cum? În primul rând pentru că râd des și din tot sufletul.

Umorul e salvarea mea.

Foto: Simona Nutu