De când mă știu, și mă știu de ceva timp, obrajii mei se îmbujorează. Mă fac roșie ca un rac. Mă aprind la față. Mă înroșesc. Mi s-a spus că sunt rușinoasă. Mi s-a spus că am emoții. Toate mi s-au spus înainte să-mi apuc urechile cu degetele, să le simt fierbinți și să conștientizez această reacție particulară a corpului și a sinelui.

Să faci o descoperire despre sine fără să te cunoști prea bine înseamnă două lucruri, lupți sau fugi. Reacția ține de biologie. La cinci ani când un coleg mi-a spart paharul de apă, iar eu l-am pârât la educatoare, obrajii s-au congestionat în urma răspunsului primit: Și eu ce să-i fac?! Am fugit acasă. A doua zi m-am ascuns după piciorul tatălui și nu m-am dat dusă de după el. Părinții m-au mutat la altă grădiniță.

La școală, în clasele primare, dacă eram ridicată în picioare și greșeam cumva răspunsul, obrajii ardeau ca la un episod de creștere rapidă a febrei. Acasă am fugit, dar piciorul tatălui nu m-a mai ascuns. Părinții mi-au schimbat grădinița, dar la școală m-au lăsat să lupt. Nu mi-a comunicat nimeni, părinți, bunici sau învățătoare, că la școală poți să greșești. Nu. Pentru mine școala a însemnat să știu fără să greșesc. Firește, am greșit adeseori!

La liceu mă diagnosticasem: timiditate care trece o dată cu adolescența. În perioada majoratelor, înfloream ca popcornul, o nouă descoperire legată de îmbujorare m-a ajutat cu disconfortul psihic. Un băiat mai mare ca mine, impresionat de obrajii mei în flăcări, s-a simțit flatat și m-a considerat o fată specială.

De la episodul cu paharul până la amorezarea junelui de mine la o petrecere de majorat s-au scurs 13 ani. În 13 ani, cu stăruință și perseverență, obrajii m-au torturat. Apogeul a fost când am simțit că-mi este rușine că-mi este rușine. Rușine de rușinea ta am auzit des în familie. Viața mea se împarte în înainte și după june. Mi s-au dezvăluit puterea perspectivei, puterea feminină și coexistența principiilor contrare. Timidă și îndrăzneață, feminină și masculină, inteligentă și tare de cap, naturală și lucrată cu artă există în același timp în mine.

În aceste zile pun cap la cap naturalețea și lucratul cu artă. De anul trecut, cu proiectul #poartariduri, încerc să deschid o ușă specială de comunicare cu Mara. Să o ajut să se cunoască, să se iubească și să se accepte așa cum este. Să înțeleagă că frumusețea înseamnă dat, dar și construct. Ființa umană, în alcătuirea ei interioară, seamănă mult cu o gaură neagră. O gaură neagră este o masă enormă concentrată într-un spațiu mic. Centrul găurii negre se numește singularitate. Centrul ființei umane manifestă singularitate.

Cu acest proiect îndrăznesc să sper că primul rid de pe chipul Marei nu o să aibă accepția de primă injecție cu botox. S-o feresc de presiunea grupului și a societății m-ar transforma în Don Quijote. S-o cresc în spiritul iubirii și respectului de sine m-ar transforma în habar n-am cine. Cine a mai luptat cu desfacerea în bucăți a femeii în numele frumuseții de parcă frumusețea este singura armă a femeii?

Îndrăznesc să sper la o Mară stăpână pe sine, blândă și înțelegătoare cu corpul ei.

Foto: Bogdan Mosorescu

În fiecare dimineață, de aproape un deceniu, ascultăm, Mara și cu mine, Radio Cultural. Drumul până la școală nu e lung, dar aglomerația favorizează ascultarea știrilor din lume. Așa s-a întâmplat și în dimineața asta. Bombardamente în Ucraina, bombardamente în Siria, război, război, iar apoi răzmerițe la Londra și Paris.

Trăim vremuri de încremenire intelectuală și amorțeală sufletească. Războaiele se desfășoară. Asistăm. Comentăm. Dăm din umeri. Ignorăm. Indiferent de poziția adoptată se evidențiază laissez-faire-ul. Ne abținem să rostim ce gândim, ne abținem să acționăm, cum am putea acționa? Ce putem, ca cetățeni ai lumii, să facem în fața invaziei arabilor? Recunosc și mărturisesc că mi-e frică de islam. Am rostit și public la Cărturești cu ocazia vernisajului de fotografie semnat Marius Chivu. Marius a răspuns că este firesc să-mi fie frică de ceea ce nu cunosc. Are dreptate. Nu cunosc islamul, iar din ce a ajuns la mine, nici nu-mi doresc.

Dacă m-aș lua după capul meu, atunci aș desființa RELIGIA. Religia distruge monstruos când nu-și exercită funcția de ridicare spirituală și protecție parentală. Școlile, tot după capul meu, ar conține în programă ISTORIA RELIGIILOR.

M-am apucat de Supunere de Houellebecq. Înaintez neașteptat de greu și asta datorită unor fragmente, care în contextul actual, războiul dintre Israel și Palestina, mă umplu de groază. … pentru Frăția Musulmană, fiecare copil francez trebuie să aibă posibilitatea să beneficieze, la începutul și la sfârșitul școlarității, de un învățământ islamic. După fraza asta mi-am pierdut calmul. Respirația a devenit dureroasă. Supunere este un roman, dar ficțiunea a mai anticipat prin Orwell și Huxley.

Mi-au picat azi ochii pe un panou publicitar, Jabri Residence. M-au trecut fiorii. Magazine alimentare, case de schimb, amanet, saloane de coafură, iar acum Jabri există ca dezvoltator imobiliar. În câțiva ani un fotoliu în primărie nu ar mira pe nimeni. Peste alți ani, s-ar șoca cineva dacă s-ar propune lege nouă în învățământ, toate fetele acoperite?

Cum să evit formularea n-am nimic cu arabii, dar?! Nu o evit. Cad în capcană. N-am nimic cu arabii, dar prefer legile propuse, dezbătute și luate de ONU. Gândesc, și ca mine gândesc mulți, că orice om din lumea asta are dreptul să se stabilească unde îi este bine, dar rezidența înseamnă respectarea legilor de pe acel teritoriu. Cunosc și istorie. Știu ce au făcut englezii, francezii, olandezii, spaniolii. Au colonizat și și-au impus propriile legi. Nici atunci băștinașii nu au acceptat. Au luptat, iar luptele au dus la exterminarea sau împuținarea lor. Dar au luptat. Noi nu luptăm. Asistăm într-o stare de transă. Nu ni se poate întâmpla. Chiar nu ni se poate întâmpla?

Recunosc. Mi-e frică de legile arabe și contrar afirmației lui Marius Chivu, mi-e mai frică de ceea ce cunosc decât de ceea ce nu cunosc. Există posibilitatea ca arabii să lupte cu femeile. În fond, noi pierdem cel mai mult. Comunitatea din MMTCG s-ar putea să considere lupta inutilă, reîntoarcerea la maternitate și menaj fiind visul ei.

Cele care visează să iasă cu fustă mini pe stradă, să bea alcool în baruri, să citească istorie și politică, să-și așeze bărbatul gol pe marginea patului și să-l cuprindă cu coapsele, să nu se mărite, să nu se reproducă, ce soartă vor avea aceste femei? Ce soartă aș avea eu și fata pe care o cresc?!

Oricum ar fi, islamul e cea mai dăunătoare dintre religii. Jos cu religia, sus cu binele comun!

Foto: Bogdan Mosorescu

În prima parte a vieții m-au bântuit dedublarea, nimicul și plictisul. Defularea a avut loc după putințe. Am citit cam tot ce mi-a picat în mână, am scris povești de dragoste pe foi A4 și am lenevit cât am putut în malul Dunării.

În a doua parte a vieții mă bântuie un singur lucru, inadvertența. Cum mă simt, cum mă percep și cum sunt percepută. O să mă leg de sânii mei fără nici o trimitere erotică. Într-o amintire ecran stau în pat cu o carte în mână, cel mai sigur Mizerabilii. Port un maiou bleu, mult decolorat de la spălări cu mașina Albalux de un albastru șters. De la menstruație sânii stau țanțos în decolteu și îi admir. Nu le-am purtat și nu le port nici o admirație sânilor mei. Forma lor mi-a pricinuit tone de disconfort cu rare satisfacții. În prezent mă zgâiesc la sânii mei devastați de gravitație și alăptat. Suprafețe de carne jigărite, împuținate, fleșcăite, căzute, o evaluare dură, dar corectă descoperită în romanul Supunere de Michel Houellebecq.

Dedublarea mi-a dat pace de când nu mă mai obosesc să-mi justific mie însămi ratarea. Ghimpele actual stă în reclame, Cum să te îmbraci după 40 de ani, Ce să mănânci după 40 de ani, Ce creme să folosești după 40 de ani. Este o porcărie deoarece nu se schimbă nimic când împlinești 40, cum nu se întâmplă nimic memorabil a doua zi după majorat. Percepția aceasta mă zăpăcește. Lipsită de înflăcărarea și lejeritatea tinereții, experimentez o flegmatică așezare în mine. Doar stau lipsită de reacții. E bine. Conștientizez că n-am atins nici un apogeu. Potențial, familie, carieră, le-am terfelit pentru supraviețuire. Eu am crescut să supraviețuiesc, nu să înfloresc. Înflorirea li se cuvenea altora, nu mie, așa că mi-am acceptat poziționarea de buruiană până într-o zi când literatura, prin Noica, a investit buruiana cu forță. Și-am început să crestez în viață. Stau la căldurică de 20 de ani.

O să mă apuc de un nou roman. La dracu cu căldurica. Să fie caniculă. Să fie îngheț.

Accept păreri.

În sufragerie zac răspândite cuburile de lemn ale lui Mateiu. M-am oprit în mijloc, trei pași de la ușă. Ușă nu există. E o arcadă. M-am oprit în mijloc, trei pași de la arcadă. Încă trei pași și ajung la canapea. În cele câteva secunde petrecute în nemișcare am luat o decizie. Mateiu doarme. O să scriu. În fiecare zi stau nemișcată să decid dacă scriu, citesc, gătesc, trebăluiesc sau mă uit la comedii cât durează siesta.

Îl enervez pe tatăl lui Mateiu cu aceste filme. Ce fac pentru creierul tău? M-a întrebat. Suferim clasic. După ce revine acasă de la muncă, Făt Frumos încearcă sau pretinde să particip la activitățile lor. Eu mă fac mică într-un colț și nu vreau să particip la activitățile lor. Am spus că nu vreau. Am și țipat că nu vreau. Am folosit cortexul. Am descărcat emoții.

În fiecare zi citesc. Îmi muncesc creierul. Serialele mă relaxează. Aș fi vrut să nu dau explicații. Să nu ridic vocea la Făt Frumos. Să nu atac. Mă uit pentru că vreau, pentru că îmi place. Vrei să spăl niște vase să te simți tu bărbat?! În acest context, mai rămâne Făt Frumos? N-a fost niciodată. Nu există Făt Frumos. În schimb există o persoană pentru care merită să te străduiești. În prezent, tatăl lui Mateiu merită. Dacă viitorul o să pună între noi o tânără? M-a întrebat o cititoare.

Am zâmbit. Viitorul deja trecut a mai adus o tânără în viața mea. Experiența m-a dotat cu demnitate. Tinerele nu sunt niciodată problema, comportamentul însă, da.

Cititoarea, mamă a doi copii părăsită pentru o femeie mai tânără, a acționat vindicativ. Dacă și-a dorit viața mea, atunci s-o aibă! El a lăsat-o. Ea a lăsat cei doi copii în îngrijirea tatălui și tinerei. Habar n-am cum o să evolueze relația lor și cum se vor adapta. Mă folosesc de poveste pentru a transmite ceva tinerelor care intră într-o relație cu un bărbat cu copii.

Dragă tânără,
Oricât ți-ar fi de greu, mamei copiilor îi este infinit mai greu. A rămas fără iubire. Într-o bună zi s-a trezit neiubită. A doua zi s-a trezit nesuportată. Mulți trăim cu lipsa iubirii, într-o suportabilitate de business. A treia zi s-a trezit înlocuită, tu, o variantă de la începutul timpului, cu dinții perlați și sânii rotunzi, tari și cruzi. A patra zi i-au auzit urechile sfaturi cum să-și crească minunile. Aici trebuie să te oprești. Copiii au o mamă și un tată. Mamele nu acționează întotdeauna onorabil, dar cu siguranță își iubesc copiii. Separați comportamentul de persoană. Criticați comportamentul, dar lăsați în pace persoana. Și critica este o opțiune într-o asemenea situație? Compătimiți-vă reciproc. Permiteți-le copiilor să crească cu mama și cu tata, or să vă mulțumească devenind adulți funcționali și fericiți.

Cuburile de lemn, Mateiu creează fisiuni nucleare zilnic, zac în continuare pe parchet. Nu le-am adunat. Am ridicat turnuri și zbang. Zbang! Zbang! Zbang! Zilnic ridicăm și dărâmăm turnuri. Vecina ne salută uneori. Bate în tavan. Ne ajută cu fisiunea. Considerăm intervenția ei neutronul care rupe nucleul. Vă povestesc dintr-o carte de copii, Ce sunt quarcurile.

Sunt mame și mame pe lumea asta. Sunt tați și tați pe lumea asta. Indiferent pe cine iubiți și cum iubiți, faceți ceea ce este corect pentru copii. În paralel munciți la iubirea și respectul de sine. S-ar putea să vă lipsească.

Corpul meu spune atât de multe că nu ne mai înțelegem. Mă dor mâinile. Mi se blochează gâtul. O alergie înfiorătoare mi-a devastat decolteul și gâtul. Totul a culminat cu o presiune insuportabilă în cap.

Se întâmplă în aceste zile ca Mateiu să-și testeze limitele. El testează. Mie mi-e frică de reacțiile mele. Amândoi suferim. Am reluat și lectura cărții Metoda daneză de creștere a copilului. Încerc și eu, așa cum scrie la carte, să schimb firul narativ al poveștii. Să nu cedez presiunii. Să-l cresc pe Mateiu cu respect și cu blândețe. De aceea corpul meu a luat-o razna, luptă instinctul și rațiunea.

În copilărie mi s-au aplicat periodic umilințe, devalorizări, bătăi. Să ridic mâna vine natural, dar refuz. Mă împotrivesc cu toată ființa mea. Corpul constituie dovada. Mi-am reamintit de femeia care s-a aruncat cu cei doi copii de pe bloc. Am presupus că nu a cerut ajutor când s-a simțit depășită de situație. Acum presupun că a cerut. Mamele cer ajutor doar că le este refuzat subtil sau deloc subtil. Ai făcut copil, crește-l! Adevărat, dar epuizarea n-are nimic de-a face cu dorința de a fi mamă.

Norocoasa de mine primește ajutor. Discut cu tatăl lui Mateiu, mă plâng la soră mea, mamanu îmi adună hainele de la uscat, Cori construiește trenul cu Mateiu joia ca eu să fug la Flore să-mi fac unghiile. Orice aș face, oriunde merg, mă simt hăituită. Mă urmărește chemarea lui Mateiu.

Nimeni nu poate să doarmă în locul meu, nimeni nu rabdă mersul la pipi unde împroșcarea e amuzantă. Nu e amuzant, Mateiu. De ce? Ne spălăm pe mâini când venim din parc. De ce? Desenăm pe pereți și hârtie, Mateiu. De ce? Perna Marei nu se aruncă pe jos. De ce? De ce? De ce? Oare de ce copiii își testează limitele?! Mă simt testată în fiecare zi de Mateiu.

Seara ne împăcăm. Întoarce-te cu fața la mine, mama, stai cu mine pe pernă. Mama, tu ești ciocolată. Vreau să ne înțelegem și să ascult. Adormim îmbrățișați și epuizați. Dimineața o luăm de la capăt. De ce? Pentru că amândoi avem o perioadă grea.

Mult timp am considerat că povestea Puiul, studiată în școală, rănește sufletul copiilor. Am plâns la moartea puiului. Chiar să-l lase mama lui și să plece? Am bocit pentru pui. Am bocit pentru mine. Mama mea m-ar lăsa și ar pleca? În concedii a plecat fără mine. Altă poveste.

Nu mai consider că povestea Puiul rănește sufletul copiilor. Poveștile triste ne învață empatia, iar pe acest principiu am călătorit cu Mara la Sighet pentru a vizita Memorialul Durerii. De ce? Ca să fim triste. Să citească pe pereții celulelor poezii scrise de elevi. Îndrăzneala, atentatul la siguranța națională, a luat forma unor zile de închisoare pentru unii dintre ei. Alții au plătit cu viața.

Dialogul după vizită nu o să vă impresioneze. Cum ți s-a părut, Mara? Crud și trist. M-aș bucura să vă impresioneze scopul. Învățarea empatiei și felia de realitate servită că viața nu înseamnă doar Formula 1, schi, bijuterii, romanele Agathei Christie, ciocolata, desenul și altele, plăcerile Marei la 13 ani.

La muzeu i-am propus câteva încăperi, apoi i-am dat drumul din lanțul parental. Practic cât pot stilul autoritativ. Latru, dar mă și gudur. Pretind, dar sprijin și dau atenție sensibilității. După ce am povestit despre camera neagră, am răsplătit-o cu o cafea de la Starbucks.

De la Sighet la Baia Mare drumul ne-a desfătat privirea. Culorile toamnei, galbenul solar, maroul ciocolatiu și pădurile îngrijite ne-au dăruit un moment de viață perfect. De la Starbucks am căutat cafeneaua Pressco unde Bogdan Mosorescu mi-a îmbogățit papilele gustative cu recomandarea cafelei V 60. Nu o să vă impresioneze nici dialogul dintre mine și Mosorescu după ce am gustat cafeaua. Cum ți s-a părut, vară-mea? Amară și nimic deosebit.

Recomand părinților să-și scoată odraslele la Memorialul Durerii. Istoria chiar se repetă.

Fără să exagerez, uneori o fac ca să-mi exersez ironia, de când am împlinit 40 de ani, veștile despre divorț și cancer alternează de la o săptămână la alta. Deja mi-e frică de banala întrebare Ce faci? Am divorțat. M-am separat. Sunt în remisie. Am HPV 16 pozitiv, subsemnata. M-am operat de cancer.

Stop!

Cu boala, în ciuda forței de transformare în viața unei persoane, nu o să glumesc. O să glumesc teribil pe subiectul divorț. Prea multe femei de 40 de ani rămân singure. Bărbatul nu le-a mai iubit. Bărbatul le-a înșelat cu o femeie mai tânără. Rar bărbatul le-a înșelat cu o altă femeie trecută de 40 de ani, dar poate fi o situație. Altă situație implica fetele de 20 de ani. Fără comentarii despre intelectul unui bărbat de aproape 50 de ani care s-a îndrăgostit de o fată de 20.

Eu îmi doresc să mă adresez femeii și să-i prezint vârsta de 40 de ani ca prima vacanță la mare petrecută fără părinți. Ești singură în casa ta indiferent de cât spațiu ai. Copilul merge și la tata. Mănânci când vrei și ce vrei. Citești. Te bagi în cadă și îți îngrijești pielea cu ulei de măsline și cafea. Te uiți la filmele clasice franțuzești și italiene. Bați galeriile de artă și investești într-o lucrare. Călătorești în destinații calde și începi o aventură cu un tinerel. Cât de tinerel? Neimportantă vârsta dacă știi că e doar o aventură. Nu mai construiești relații la 40 de ani, te concentrezi pe aspectul compozițional. E o compoziție cum sărută, cum îți bagi mâinile în părul lui, cum te soarbe din priviri, cum te atinge și cum pleacă la el acasă. Într-o aventură lipsește flatulența și în general omenescul. Aventura e un paradis artificial cu termen limită.

Dacă ești o femeie de 40 de ani singură, atunci nu mai purta doliu după un partener cu care sigur te aflai într-o relație din comoditate psihică și financiară. Ușor de spus, greu de făcut, dar măcar încearcă. Încercarea moarte n-are sau are, dar o moarte fericită. Mori ca un om viu și nu trăiești ca un viu mort.

Acestea fiind spuse, mă retrag. Nu sunt o femeie singură și nu-mi permit asemenea îndrăgosteli, dar nu mă oprește nimeni din visat.

Șmotru. Șmotru, la o primă căutare în dicționar, o să găsiți că înseamnă instrucție militară. La noi în familie l-am folosit pentru curățenie. Și când rostesc șmotru am în cap o imagine a mea frecând cu periuța de dinți rosturile de la gresie.

Sâmbătă am șmotruit la apartamentul lui Făt Frumos. S-a spălat. S-a frecat. S-au dat găuri în pereți. S-au înlocuit lămpi. Era trecut de prânz când cu coada ochiului am zărit două găuri mici și una mai mare în perete. În secunda aceea două imagini s-au derulat prin fața ochilor, apoi s-au contopit. Este vorba despre crocodilul lui Brâncuși, un buștean care l-a salvat de la înec, și un pește-șarpe care m-a mușcat de mână în vis. Punctele de pe perete și punctele de pe mâna mea mușcată s-au suprapus, iar peștele-șarpe s-a suprapus cu crocodilul lui Brâncuși.

Nu mi-am întrerupt activitățile de șmotruială, nici măcar nu m-am oprit să privesc mai atent. Gândurile o luaseră oricum razna. Conexiunile s-au arătat repede. Curând am văzut într-o fotografie bușteanul salvator așezat în spatele lui Brâncuși. Nu mi-e clar de ce l-a ales mintea ca să mă muște. Punctele din vis ivite pe perete nu le-am luat ca o reprezentare supranaturală. M-au obsedat toată ziua de sâmbătă până le-am stins cu un pahar de whisky cu pepsi.

Duminică am ieșit cu Făt Frumos și Mateiu prin Piața Unirii. Am intrat în Zai să prânzim, dar Mateiu a modificat programul printr-un neastâmpăr greu de gestionat în mulțime. L-am lăsat pe tatăl lui Mateiu la masă, iar noi am luat-o la pas spre librăria La Două Bufnițe. Am cumpărat cărți și am revenit la Zai. Am traversat piața spre Bufnițe. Am traversat piața spre Zai. La a doua traversare am simțit mulțumire sufletească. Am privit clădirile renovate. Porumbeii zburau. Lumina pica blând. Mâna lui Mateiu era caldă în palma mea. Am uneori momente de înțelegere a realității înconjurătoare, înțeleg că sunt vie și sănătoasă. Simt viața. Apreciez sănătatea. Plăcerile materiale zac în adâncurile conștiinței. Le aduc la suprafață prin mișcarea maxilarului. Urechile se desfundă, satisfacția sufletească își reduce intensitatea, imaginea unui cardigan roșu, o plăcere nouă, mă pune la locul meu în societate. Să-mi doresc lucruri de care nu am neapărat nevoie.

Seara am ieșit la teatru. S-a jucat spectacolul Școala femeilor versus școala bărbaților. Mi-am bucurat sufletul. L-am umplut cu imagini armonioase. Mintea rumega un vers de Rimbaud. Femeile nu mai știu să fie curtezane. O să încerc să scriu un text în care o să leg spectacolul de versul lui Rimbaud.

Închei. Nu uitați să râdeți înainte de toate.

Dimineața devreme, foarte devreme, ies împreună cu Mara pe ușa blocului să o duc la școală. M-ați putea confunda cu șoferul. Poate chiar sunt șoferul. Tot dimineața, plus douăzeci de minute cât îmi ia să închei circuitul Ioan Mureșan-Brâncoveanu, pregătesc micul dejun pentru Mateiu. M-ați putea confunda cu bucătăreasa. Poate chiar sunt bucătăreasă. În ultimele minute ale dimineții îmi sorb ultima gură de ceai și pornesc la supermarket. M-ați putea confunda cu chelăreasa. Administrez fără talent bugetul alocat pentru hrană. Poate chiar sunt chelăreasă. Urmează ordinea și curățenia în apartament unde m-ați putea confunda cu menajera și vă asigur că sunt și menajeră.

Ieri, cu niște mănuși galbene cu care de rău, dar mai ales de bine îmi protejez mâinile și în special manichiura, curățam cu patos coșul de gunoi când mi-am numărat reprezentările până la ora prânzului. Reprezentările m-au iritat și m-am lăsat pe genunchiul stâng ca să mă ridic din poziția de muncitor plătit cu ora. Am privit coșul cu satisfacție. Lucea. Mi-am dat părul la o parte de pe ochi, mi-am scărpinat vârful nasului și am scăpat de mănuși.

M-am îndreptat spre tabletă și am căutat Ella Fitzgerald. Cu muzica ei m-am spălat de trivial. Părul l-am spălat cu șampon și am decis că mai am nevoie de o reprezentare până se încheie ziua. Am pornit spre META Spațiu cu prietena mea la vernisajul expoziției SHARED EXPERIENCES. M-ați putea confunda cu un om de cultură. Poate chiar sunt om de cultură.

La vernisaj am felicitat-o pe Loredana Nedelcu care a debutat curatorial. M-am amestecat cu vizitatorii galeriei. Lore mi-a povestit puțin despre ce e vorba. La Mirela Vlăduți am tras cu urechea când rostea numele lui Joseph Kosuth, iar pe Cosmin Haiaș sau Nea Caisă cum l-am poreclit cu prea mulți ani în urmă, l-am așteptat să discutăm despre lucrarea lui. Așa ne-am pornit. Pe drumul priceperii, am nevoie de explicații, am trecut prin Platon (idee-obiect-reprezentare), prin Schrodinger (Cel cu pisica, Nea Caisă?), prin Kosuth (Un scaun și trei scaune, scaun, fotografie și definiție din dicționar) când n-am mai putut asculta și m-a bufnit râsul. Ce s-a întâmplat? Nea Caisă, pentru prima dată în viața mea, nu neapărat pricep, dar nimic nu-mi este necunoscut. Am îmbătrânit. Nea Caisă și-a dat ochii peste cap, eu mi-am răsucit o șuviță de păr și l-am adus în discuție pe Rimbaud cu limbajul universal. Am pus punct cu Sapolsky.

Concluzie, ieri m-am învârtit în jurul reprezentărilor. Vernisajul de ieri m-a tratat de greața de mine. Mi-a reamintit că nu sunt șofer ori bucătăreasă, ori menajeră. Că nu sunt nici măcar toate la un loc. Că sunt cum aleg să mă reprezint și să mă prezint într-un moment, o situație.

Cert rămâne că realitatea ne-o putem reprezenta în infinite perspective. Vă invit la un joc. Mai căutați-mi o reprezentare pentru ieri.

Aștept în continuare să cresc. Nu scap de senzația asta. Am mai și citit la Gabor Mate că toată lumea îmbătrânește, dar nu toți ne maturizăm. S-ar putea să-mi închei călătoria pe pământ fără să devin om mare. În această situație mă văd nevoită să-mi car dublul cu demnitate, cum sunt și cum ar trebui să fiu.

Adevărul este că sunt o fată mare. Nu înțelegeți fecioară. Cantitatea de retinol consumată pentru întreținerea feței, gâtului și decolteului mă aruncă la ani lumină de ceea ce înțelegem prin tinerețe. Am trecut ieri pe lângă TVR Timișoara. Ne întorceam de la aeroport, iar Mateiu cerea să-i numesc locurile pe lângă care trecem. Pe lângă ce trecem până ajungem acasă, mama? Pe lângă OMV de unde alimentăm mașina cu motorină, pe podul peste Bega, pe lângă Fabrica de Bere și magazinul Ciclop, pe lângă Facultatea de Chimie, Biologie și Geografie, pe lângă TVR Timișoara. A urmat o pauză de rememorare. Mi-am adus din nou aminte de scurtul și fulminantul episod cu televiziunea. Mi-a oferit Ciprian Vălcan posibilitatea să particip la un fel de casting pentru a modera o emisiune. M-am retras cu o atitudine exagerată argumentând retragerea cu versuri de Lord Byron.
S-ajungi puternic trebuie să fii,
Supus, lingușitor și îngenuncheat
Să nu pierzi un prilej, să iscodești
Să fii minciuna vie, și n-am vrut
Chiar dacă asta ar fi-nsemnat,
Peste un haitic de lupi, să fiu cârmaci.

Ah, cât patetism! Versurile îmi plac și acum, descriu atmosfera de la TVR Timișoara din anul 2007, dar pe lângă asta, am întors spatele în mare parte din lipsa de încredere în mine. Am ales calea ușoară, tatăl Marei deja îmi îmbunătățea viața. Mi-am permis să refuz.

În 2007 a început viața mea de femeie adultă, iar eu n-am luat startul. M-am uitat la cei din generația mea cum aleargă, cum se întrec, cum se poticnesc. Mi-am zis că am timp. M-am apucat de blog, un fel de substitut pentru absența unei vieți literare. Am defulat cu emfază câțiva ani. S-a născut Mara. Pot considera că de la momentul cu TVR până în prezent am clipit.

Săptămâna trecută un așa zis băiat de 14 ani m-a numit tanti. Merg, tanti, la școală, dar n-am bani. Îi întreb pe toți copiii străzi cum îi cheamă, câți ani au, la ce școală merg. Dialogul traduce o omenie afișată. Nu-i alung, nu le dau bani, nu mă feresc de ei, nu le vorbesc disprețuitor. Ce șanse reale au pentru un start rezonabil la piața de valori a societății?

Mi-e frică sincer să clipesc din nou. Nu sunt pregătită pentru 50 de ani.

Foto: Bogdan Mosorescu