Imaginați-vă o porțiune de autostradă în Germania fără limită de viteză. Ai amândouă mâinile pe volan, sufletul nu ți se împotrivește, trupul nu te chinuie. Apeși accelerația. De ce nu?! Mașina fuge ca năluca din cântecul cu Moș Crăciun. Senzația e fantastică. Conduci stăpânit de ceva indefinibil. Și continui să apeși accelerația, și o apeși, și o apeși.

Cam în felul acesta trec oamenii prin viață până la 40 de ani. Apasă, apasă, apasă până dau peste un șantier în lucru. O boală, o pierdere, o durere, un sentiment te obligă să apeși frâna. Unde te-ai grăbit, dar mai ales unde te grăbești nu știi să-ți răspunzi. Tu ai condus grăbit fără să cunoști cine sau ce te mână.

Mânată sunt și eu. Duc copiii la școală, la activități, la întâlniri sociale, la doctori, la munte, la mare. Duc situații întortocheate și supărătoare care nu mă privesc direct. Duc situații care mă privesc direct, la fel de întortocheate, la fel de supărătoare. Consumul uman a atins paroxismul. E bucata de autostradă fără limită de viteză. De ce să nu calc, de ce să nu port pe umeri, cu importanța aferentă, întreaga lume?! Mă tulbură peste măsură platitudinile cărora le aloc atenție.

În stări sufletești jalnice îmi privesc copiii. De ce nu este suficient că am făcut copii și că îi cresc?! Nu este.

Miercuri am participat cu Mara la un atelier ținut de Mihai Toth în colaborare cu META Spațiu. Dragi părinți, țineți minte și propuneți copiilor asemenea ateliere. Se vor distra într-un mediu stimulant. Arta într-o manieră jucăușă împotriva acaparatorului mall. Merită efortul.

Am privit-o îndelung pe Mara în timpul atelierului. Plictiseala i-am sesizat-o. Curiozitatea i-am pândit-o. Interesul s-a pus în mișcare la realizarea unei instalații dinamice.

Voi ce propuneri le faceți copiilor pentru petrecerea timpului împreună?

Cu temperaturile scăzute de afară, Mara și cu mine petrecem câteva minute în plus în mașină. Așteptăm să se încălzească.

Azi dimineață am curățat parbrizul și geamurile laterale cu racleta. Mara s-a urcat pe scaunul de lângă șofer. Pe Mateiu l-am instalat în scăunel cu o pernă cu apă caldă. Lipsa mănușilor mi-a colorat mâinile. La loc pe scaunul șoferului am suflat să le încălzesc și mi-am găsit să o întreb pe Mara dacă știe ce înseamnă loialitatea. Ca o reprezentantă demnă de generația ei, a cerut permisiunea să se exprime în engleză. Nu a primit permisiunea. În continuare aleg ca limba română să fie prima opțiune a copiilor.

În viața Marei, la aproape 14 ani fără câteva zile, grupul de prieteni a urcat în vârful piramidei de interes personal. Rolul de spectator m-a ajuns din urmă. Asist din ce în ce mai mult și particip din ce în ce mai puțin. O observ. O aud. Relațiile par la fel de complicate ca pe vremea mea. Șicanări. Excluderi. Efuziuni sentimentale. Declarații. Preferințe. Simpatii.

Experiența personală conține variate povești cu care ajung să comunic excelent cu Mara. Când două prietene se întâlnesc fără tine. Când simpatizezi un băiat. Când simpatizezi același băiat ca prietena ta. Pentru fiecare situație i-am spus o poveste. A cerut lămuriri și mi-a reconfirmat că discuțiile lungi cu copiii nu trebuie ocolite. Multe le ajung la urechi, iar deslușirile lor ating ridicolul din cauza neputinței de a raționa.

Aleg să o îndrum pe Mara în perioada derutantă în care a pășit. O să-i alin durerile sufletești cu distracții pentru câteva ore. O să fiu prezentă uneori fără să am nimic de zis. Frustrările mă iau prin surprindere când îi recomand cu cel mai convingător aer că iubitul prietenei, și dacă îi încântă ochii, rămâne iubitul prietenei. Prietenia contează, iar când vine vorba despre băieți, are balta pește.

M-a privit cu ochii ei mari care-mi amintesc de ochii magnifici ai unei vițelușe. Simt cum înmagazinează în ea banalitățile definitorii ale vieții. Cu liceul nu este hotărâtă, lista conține 3 nume. De ce? De ce liceul ăla sau ală? Am întrebat-o din curiozitate. Argumentele m-au convins, dar nu mă încântă.

Urmează doi ani plini de focuri adolescentine. O să încep să culeg ce am plantat. Vine vremea asumării părintești. Nu o să mai fie nevoie să mă prefac că știu să aleg pentru ea. O să plătesc prețul fixat de ea prin atitudinea față de mine.

O să-mi rămână, Mara, loială?

Te pune pe gânduri viața. Stai într-o vineri după-amiază cu familia la masă. Afară strălucește soarele. Un copil a adormit la piept. I-a venit de hac frigul de afară. Ospătarul îți zâmbește cu bunăvoință. Contextual, petreci agreabil. Un mesaj primit pe telefon strică toată atmosfera.

Un prieten din copilărie a suferit un accident vascular cerebral. Mi s-a întâmplat. N-am descris un scenariu ipotetic. Am ridicat privirea din telefon și m-am întrebat câți ani am. O secundă am ezitat. Mi-a fost teribil de frică. O senzație oribilă de pierdere în timp m-a sufocat. Cum să am doar 40 de ani, prietenul din copilărie la fel, iar el să zacă într-un pat de spital luptând pentru viața lui?

Un hohot de plâns așteptat de la o persoană plângăcioasă ca mine tot m-a luat prin surprindere. Dramele apropiaților m-au șocat de-a lungul vieții, dar nu m-au înecat de lacrimi. Le-am suportat. Le-am luat ca atare. Ceva s-a schimbat. Cel mai la îndemână răspuns: frica de moarte. N-am vărsat lacrimi pentru prietenul din copilărie, am vărsat lacrimi pentru mine. N-am stat mult în acest răspuns. Pregătirile pentru propria moarte le-am început cu ceva timp în urmă.

Boala cu toate neajunsurile provocate trupului mă înspăimântă. Împuținarea trupului și a minții mă amorțesc. Trupul înseamnă viață mai mult decât orice guru încearcă să-ți vândă zilele astea. Puterea minții când te caci pe tine nu aduce alinare. Și din nou m-am gândit la bunicul meu și la ultimii lui ani. Până la urmă ce e viața și ce așteptăm fiecare să fie viața? Un șir lung de bucurii și împliniri nu este, dar urăm în mesaje idioate cu prilejul sărbătorilor sau aniversărilor. Un șir lung de dureri și suferințe nu este, dar unii insistă să se victimizeze.

Viața adună bucurii, tristeți, împliniri, dureri și o nepotolită dorință de a rămâne viu. Mă fascinează dârzenia dovedită de om pentru a trăi. De ce ne legăm atât de viață? Lipsa ei înseamnă necunoscut, iar omul se găsește neechipat pentru necunoscut. Unii dintre noi se aventurează, dar și cei mai curajoși ezită în fața morții. Boala și pierderea celor dragi, în ciuda șocului și a durerii, nu ne învață niciodată presupusa lecție. Lecția umanității este să ne bucurăm de fiecare zi pe acest pământ, să găsim în fiecare zi ceva care ne place, să râdem în fiecare zi și să testăm, după putințe, necunoscutul.

Încerc și eu să învăț această lecție. Îmi dă bătăi de cap.

Foto: Carmen Vulpea boemă

A mai trecut un an. În continuare, Făt Frumos și cu mine ne-am păstrat apartamentele. Eu refuz să vând și să-mi fac credit la bancă pentru o casă. Șerpii și creditele mă îngrozesc. Am tras cu urechea. I-am ascultat pe cei cu fler financiar. Banca să suporte cheltuielile casei. Nu m-au convins.

M-a convins Mirela Vlăduți să investesc în artă. Eu l-am convins pe Făt Frumos să investim în educație. Mateiu, din 15 ianuarie, merge la grădinița Montessori. Prefer să plătim pentru educație. Cea mai bună investiție din toate vremurile. Nu-mi plac facturile când vin nici din direcția aceasta, fie ea și educație. Le suport. Nu pot să schimb condițiile din școlile de stat, dar nici nu le accept. Un copil să fie încolțit la baie. Unui copil să i se facă promisiuni, iar apoi să fie certat când a cerut ceea ce i s-a promis. Adulții să înnebunească cu temele și proiectele. Învățământul de stat în România se prăbușește. Avem și câțiva pumni de profesori excepționali. Norocoasa de mine! Am adunat un pumn de profesori excepționali.

Am observat că profesorilor li se cere să fie și soldați. Să lupte cu ignoranța părinților care în primii ani își lasă copiii să crească. Nu le fac educație. Poftim. Te rog. Mulțumesc. Acestea se învață înainte de intrarea la școală. Profesorul nu are datoria să învețe copiii și bunul simț. Profesorul predă cunoștințe învățate într-o universitate.

Cetățenii români, aceia care au procreat, trebuie să afle de undeva că educația începe cu ei. Când părinții și profesorii vor colabora, învățământul românesc va începe să se ridice. Distanța dintre stat și privat se va reduce. Limitele se vor depăși. În special bogații nu sunt capabili să-și conștientizeze limita vieții bune. Viața bună începe cu cercul social și relațiile. În școlile private cunoști persoane cu același statut social. În școli private mai cunoști și persoane care prețuiesc educația mai mult ca bunurile materiale. Acești bogați trebuie să afle de undeva că viața bună înseamnă în primul rând bun simț, iar apoi o gândire liberă de constrângeri. Viața bună înseamnă să-ți pui întrebări constant și să nu crezi că ai răspunsul la orice datorită contului din bancă.

Acestea fiind spuse, sunt o persoană săracă și bogată. Nu zic să faceți ca mine, dar insist să nu vă trăiți viața cu certitudine. Citiți istorie, poate să vă trezească. Nu vă lasă să uitați de ce putem fi capabili. Într-o secundă, mâine, într-un an sau un deceniu, omenirea poate să dispară. Cum? Cineva apasă un buton.

În încheiere, râdeți și exersați-vă simțul umorului!

Foto: Bogdan Mosorescu

Mi-am propus pentru acest an să fiu mândră. Și mai mândră? A întrebat mirat Făt Frumos. Da, și mai mândră. Cu mândrie am febricitat în aceste prime zile ale anului 2024 în activități mămești. Duceam niște probe la laborator pentru Mateiu când mi-a intrat un mesaj pe telefon. Dunia, pun o comandă de cărți, ce-mi recomanzi pentru dezvoltare personală?!

Am zâmbit cu rahatul în mână. De-a dreptul profetic deoarece asta este părerea mea despre cărțile de dezvoltare personală. Firește, am recomandat într-o respirație Erich Fromm și Jordan Peterson. Cine nu a pus mâna pe o carte de Fromm, să corecteze cât de repede cu putință. Rațiunea, bunul simț și inima se împletesc perfect la Fromm. Habar n-am cât ajută la dezvoltarea personală, dar oferă inegalabilul sentiment de înțelegere și acceptare. Cine nu a pus mâna pe o carte de-a lui Peterson, să-l asculte. Omul trăiește și respiră bine mersi în Canada și-l puteți urmări pe Youtube. Dacă îngroșați rândurile acelei categorii de oameni.

Acum să vă explic, cu cel mai simplu și nesofisticat limbaj, de ce așa numitele cărți de dezvoltare personală nu aduc mare lucru în viața noastră. V-au recomandat vreodată părinții, atunci când ați solicitat un pahar cu apă într-o situație lipsită de lichidul dorit, să consumați un măr în schimb? Ah, încă o aud pe mamanu: Mănâncă un măr, o să-ți potolești setea. În secunda următoare voiam să mă arunc pe jos de exasperare. Mi-e sete, mi-e sete!!! Cine caută dezvoltare personală în cărțile de dezvoltare personală consumă mărul în locul paharului de apă. Furați startul, căci nu crește pomul fără apă, nu crește fructul fără apă. Apa o reprezintă poveștile copilăriei, apoi romanele ușoare din adolescență, urmate de sacrii literaturii.

Dezvoltare personală fără Dostoievski, Tolstoi, Thomas Mann, Kafka, Hesse, Llosa, Virginia Woolf, Balzac și alții nu există. Literatura, prin povești, teme și subiecte te ajută să intuiești realitatea prin identificare afectivă. Asta e empatia. Să suferi cu Anna Karenina. Să o iei razna cu Raskolnikov. Să te învelești cu pătura în frig cu Hans Castorp. Să iubești ca Pere Goriot. Am enumerat fără o importanță de nici un fel. Cu aceste cărți am crescut eu. La facultate, profesorii au adăugat alți autori care m-au dezvoltat personal. I-am descoperit pe Calvino, Svevo, Josef Roth, Philip Roth, Beckett, Conrad, Paul Auster, Kerouac, Marques, Kundera, Soljenițân, Yourcenar și alții. La fel, am enumerat fără o importanță de nici un fel.

Literatura m-a ajutat să mă dezvolt personal. Cărțile de dezvoltare personale servesc minții ca un ristretto. Te stimulează, dar gustarea și felul principal vin din povești. Altfel spus, degeaba aș merge la Andrei să-mi îngrijească podoaba blondă sau la Flore să-mi curețe unghiile, sau la Cristina să mă penseze, când aș deschide gura v-ar trage curentul de la golul sufletesc.

Adevărata dezvoltare personală o găsiți în librării, biblioteci și la profesorii cu vocație. Citiți literatură! Purtați o carte! Educați-vă! Stați de parte de creatori de conținut care recomandă cărți de dezvoltare personală.

Recomandați-mi și mie o carte. La mulți ani!

Foto: Bogdan Mosorescu

E liniște. E liniște în casă, e liniște în suflet și e aproape liniște în cap. A trecut Crăciunul și în câteva zile trece anul. Mă gândesc la familiile asemănătoare, ca alcătuire, cu a mea. Sărbătorile pot fi teribile pentru unii dintre noi. Despărțirile, prin comportamentul părinților care refuză să acționeze corect și responsabil, sfârtecă sufletul și caracterul copilului.

De Crăciun stă cu mine, De Anul Nou vine la tine. Da? Nu? Aceasta ar fi o situație. A fost situația noastră în ultimii opt ani. Anul acesta l-am așteptat pe Moș Crăciun cu toții. Cum așa? Cele mai frecvente întrebări: Cum poți să stai pe același loc cu ea? și Cum pot ei să stea pe același loc? și-au pierdut orice putere. În ceea ce mă privește, n-am investit cu putere egolatria. Nu m-a interesat persoana mea. Nu m-au interesat celelalte trei persoane din familia noastră extinsă. M-a interesat exclusiv Mara. Mara, ca orice copil, a venit pe lume fără să ceară. Tatăl ei și cu mine am acceptat acest dans, iar când ne-am împiedicat, pentru o perioadă scurtă, Mara ne-a simțit tălpile, iar eu uneori port tocuri. Salvarea mea este că port și cărți. Cărțile m-au îndrumat să-mi cresc copilul într-un mod corect și nu neapărat cum am simțit. Am simțit și eu să-i rup în bucăți tatăl.

A trecut. Au trecut anii peste noi și mizeriile s-au spus, s-au țipat, s-au aruncat, și-au micșorat intensitatea. Cum pot să stau pe același loc cu ea? Ea nu are nimic de-a face cu distrugerea relației dintre mine și tatăl Marei. Ne-am distrus reciproc relația, iar eu am dat tonul. Cum pot ei să stea pe același loc? Probabil sunt ceea ce se cheamă bărbați pe lumea asta. Organele genitale nu-i definesc. Ne trăim viața cât putem cu romantism și cât mai puțin pornografic. Ne străduim să controlăm primitivismul rasei.

O nouă întrebare s-a pus anul acesta. A ieșit ca ghioceii în ianuarie. Mara m-a întrebat: Putem să facem Crăciunul împreună? Și așa vorba s-a transformat în faptă. O familie extinsă a gătit, a pus masa, s-a jucat, a râs, a plâns, iar s-a jucat, a împodobit bradul. În ultima seară i-am privit pe toți și m-am gândit că împreună am găsit echilibrul.

E greu de sărbători pentru părinții despărțiți. Le simt durerea, le cunosc durerea. Îmi pare nespus de rău. Dacă aș putea să ajut, atunci aș ajuta, dar nu e nici o rețetă, nici o regulă, nici o șmecherie. Pentru înțelegere e nevoie de comunicare. Vorbiți, vorbiți, vorbiți! Exprimați-vă durerile în loc de critici și pretenții. Ascultați-vă și nu vă condamnați la distrugere împreună când iubirea a secat. Uneori iubirea moare. Nu insistați. Nu aruncați vina.

Tatăl Marei și cu mine am încetat să ne iubim. Femeia și bărbatul au dispărut. Mama și tatăl se iubesc pentru că amândoi o iubim pe Mara. Cum aș putea să-mi iubesc copilul fără să-i iubesc tatăl? Tatăl reprezintă 50% din genele ei. Copilul te leagă de celălalt, dar nu te oprește să-ți trăiești viața, iar viața se găsește uneori în drumuri separate pentru părinți. Nu e complicat dacă vă lăsați ghidați de bunul simț. Nu cunosc busolă mai bună.

Pentru toate familiile despărțite, vă urez zile cu înțelegere. Experiența mi-a confirmat că se poate. Priviți-vă copiii, amândoi sunteți acolo.

Ho! Ho! Ho!

Foto: Simona Nutu

Ca de fiecare dată, fără excepție, am pierdut fraza de început. De câteva luni scriu și rescriu la mine în cap începutul unui roman. Într-o seară cuvintele s-au așezat perfect. Nu m-am ridicat să notez. Am repetat în gând și m-am asigurat, ca de fiecare dată, că o să-mi amintesc la trezire.
Nu mi-am amintit.
De cele mai multe ori au câștigat moleșeala, căldura plăcută și oboseala când m-aș fi bucurat să izbutească spiritul meu creator.
Nici să mă așez la scris pentru blog n-am mai reușit. Timpul liber oferit de somnul lui Mateiu l-am petrecut citind. În aceste zile prefer compania cărților. Mă însoțesc cu Erich Fromm de săptămâna trecută. Bunul simț abundă în prelegerile lui.

Mă gândeam, gândesc mult în poziția drepți luată la chiuvetă când spăl vasele, că literatura, arta, teatrul nu îi sunt necesare omului. Literatura, arta, teatrul țin de căutarea de frumos, de emoție, de dramă a omului. Toți căutăm ceva mai presus de casă și de masă. Literatura satisface în mine această căutare. Nu mai am nevoie de religie sau de proiecția lui Dumnezeu. M-a numit cineva de curând seacă spiritual. Nu m-am supărat. Nu ne-am înțeles cum să strigăm dumnezeu. Eu strig literatură, artă, teatru. Cineva strigă Dumnezeu cu D mare. Dar și cineva, și eu căutăm frumosul, bunătatea, rațiunea, drama din viață. Drumurile diferă, dar destinația seamănă. Prefer să subliniez asemănările și să nu atac cu diferențele.

Erich Fromm merită atenția voastră. Nu aveți nimic de pierdut, ci doar de câștigat.

O să trag concluzia. Când vine inspirația, atunci acționați.

Ce vă inspiră în aceste zile?

M-am întrebat de dimineață dacă mă bucur de viață. Mă bucur. Uneori mă bucur. Alteori nu mă bucur. Mă ajung nemulțumirile din urmă. Nemulțumirile sunt în general legate de casă și de muncă. Trec luni de zile în care mă satisface casa. Nu am nevoie de mai mult. Într-o zi, nu știu cum se face, simt că nu mai pot respira și doar Versailles-ul m-ar satisface.

Încep să triez, să arunc, să scot la vânzare, să dau. Nu-mi place să păstrez, să pun deoparte pentru zile negre. În societatea noastră ahtiată de consum, cu excepția privilegiaților, 10% din populația lumii, poartă negrul imprevizibilului și greului.

Legat de muncă port discuții dese cu mine. Rememorez momentele în care m-am distins în mod deosebit, puține de altfel. O fac pentru inimă. Mi-e teamă că s-ar rupe în mii de bucăți fără satisfacții intelectuale. Lumea întreagă are inima sfârtecată de la abundență. Cumpărăm prea mult, mâncăm prea mult. Gândirea noastră se întrerupe pentru mic dejun, prânz și cină. Trupul se îngreunează. În vacanțe se întâmplă să mănânc de trei ori pe zi și îmi displace. Nu mă simt bine.

Voi, cititorii blogului, sunteți capabili să vă bucurați de viață? A devenit o artă, o abilitate rară printre oameni. Românii care se bucură de viață în societatea românească depun eforturi istovitoare. În țara noastră nu s-ar remarca Sisif, toți alcătuim un sisif. Și totuși ne bucurăm de viață. Murim nevinovați pe drumurile naționale, cumpărăm case în suburbii pentru un trai mai bun și în câteva luni ne numim Păcălici, constructorii au lăsat în urmă deșeuri, contracte expirate, instalații sanitare defecte, condiții pentru igrasie, luăm examene, dar promovează cine a picat psihologicul, completați, vă rog. Ne bucurăm într-o țară condusă de oameni politici incapabili, corupți, cruzi, lacomi. Cum reușim habar nu am. Cum reușesc am habar. Citesc. Mă refugiez în povești și călătoresc în imaginar în locuri frumoase locuite de oameni fermecători.

Mă bucur în aceste zile și de luminițele de Crăciun. Îmi place, pentru prima dată în ultimii 10 ani, cum s-a decorat orașul.

Mă bucur.

Foto: Bogdan Mosorescu

Dragă femeie de 40 de ani,

Aceasta nu este o scrisoare, ci o rescriere, o reamintire. Educă-te! Citește. Ieși la teatru. Completează-ți lista de filme clasice. Fă sport. Ieși cu prietenele. Cumpără-ți lenjerie de mătase. Vuiește internetul. Reduceri peste tot. Lenjeria de mătase pe sub puloverul de lână iscă scântei la fel ca fusta mini și decolteul adânc. Călătorește. Meditează. Fă planuri. Scutură praful de pe visul de la 20 de ani. Nu ești moartă, viața ta nu s-a terminat.

Viața continuă după 40. Căută pe Netflix filmul Nyad. Viața continuă, iar visele se împlinesc și după 60 de ani. Trebuie doar să visezi. Firește, ne-am născut în România și cărăm pe umeri, înaintea grijilor și a mătreții, o mentalitate purulentă. Sucește-te! Jumătate de pas spre stânga sau spre dreapta și peisajul se schimbă.

Nu începe să te cauți de boli pe la doctor sau pe Google. Corpul doare din timp în timp. Mișcarea și mâncatul fără excese alungă durerea. În loc de doctori și medicamente, plimbă-te. Iubește doctorii în absență. Apelează la ei cu încredere, dar a la Descartes. Îndoiește-te de tot și de toate. Ascultă-ți mintea și sufletul. Cere o a doua, o a treia opinie, în special când dialogul conține cuvântul operație, apoi ia o decizie.

În special îngrijește-ți mintea ca să nu sune ca o peșteră la bătrânețe. Bătrânețea nu este cea mai frumoasă etapă a ființei umane. Vecina mea de vizavi s-a însoțit cu boala. Rar ne intersectăm. Ultima dată am ascultat-o. Mi-a descris cum se hrănește, în special lichide, iar durerea e prezentă. Am compătimi-o și am atins-o pe mână. Spuneți-mi că ați avut o tinerețe frumoasă! M-a privit tristă și furioasă. Cu mâna a exprimat, am dedus eu, lehamitea. Nu! Răspunsul a fost un nu instant, răspicat, incontestabil.

Din tot ce am trăit, am văzut, am citit, educația are puterea de a lumina întunericul. Negrul se așază seducător într-o lenjerie sexi care promite plăceri febricitante. Negrul nu se așază în minte, ci acaparează și stinge, stinge umanitatea.

Educă-te, dragă femeie, și râzi! Cu excepția bolii, nu permite nimănui să-ți taie aripile. Zbori!

Foto: Bogdan Mosorescu

A început Târgul de carte Gaudeamus la București. Din 2008 încoace am călătorit la București pentru târg. Luna noiembrie a devenit o celebrare a valorilor personale: prietenie, literatură, teatru, artă, legături de familie, maternitate.
Anul acesta lipsesc. Anul trecut am lipsit. Îmi pare nespus de rău. O să mă străduiesc să-mi aranjez agenda pentru 2024. Pentru aceste zile, cu nostalgie, mi-am scos din bibliotecă o carte de la Editura Univers, Arto Paasilinna, Fiul zeului furtunii.

Gaudeamus înseamnă pentru mine, printre altele, o întâlnire ca-n povești cu doamna Ioana de la Editura Univers. Scrisorile pe hârtie întrețin această relație. Doamna Ioana îmi scrie. Eu răspund rar pe hârtie. Telefonez. Conversăm în note blânde și liniștitoare. Doamna Ioana face să înceteze zgomotul din mine pentru câteva minute. Mă întreabă de familie, de sănătate, de cărți. Îmi povestește de familie, boli, cărți. Are 85 de ani și o minte lucidă și ageră. Tocmai am închis telefonul. Am vorbit cu doamna Ioana. Anul acesta Editura Univers lipsește de la Gaudeamus. Am închis telefonul în promisiunea că la anul o să-l aduc pe Mateiu la București să-l cunoască.

Săptămâna viitoare, marți și joi ies la teatru. Joi voi fi însoțită de Mara. Se joacă Hamlet. A fi sau a nu fi, iată-ntrebarea!

Consumul meu în activitățile casnice continuă. Spăl, gătesc, frec, adun muncită de lectura lui Michel Houellebecq. Am sfârșit romanul Supunere. O să compun o încheiere. S-a trezit Mateiu, timpul pe blog a expirat. O să vă las cu ceva din roman cu o completare în oglindă de la mine. Un bărbat are o soție de 40 de ani pentru cratiță, una de 15 ani pentru alte chestii. De la mine completare: O femeie are un soț de 40 de ani pentru reparații în casă, unul de 15 ani pentru alte chestii. La completarea mea aproape oricine experimentează greața. Nu și la scurtul fragment din roman. Indignarea nu mă interesează s-o afirm. Mi-am permis teroarea controlată de a trăi într-un stat islamic. Din perspectiva mea, de ce aș mai trăi?!

Foto: Bogdan Mosorescu