Șmotru. Șmotru, la o primă căutare în dicționar, o să găsiți că înseamnă instrucție militară. La noi în familie l-am folosit pentru curățenie. Și când rostesc șmotru am în cap o imagine a mea frecând cu periuța de dinți rosturile de la gresie.

Sâmbătă am șmotruit la apartamentul lui Făt Frumos. S-a spălat. S-a frecat. S-au dat găuri în pereți. S-au înlocuit lămpi. Era trecut de prânz când cu coada ochiului am zărit două găuri mici și una mai mare în perete. În secunda aceea două imagini s-au derulat prin fața ochilor, apoi s-au contopit. Este vorba despre crocodilul lui Brâncuși, un buștean care l-a salvat de la înec, și un pește-șarpe care m-a mușcat de mână în vis. Punctele de pe perete și punctele de pe mâna mea mușcată s-au suprapus, iar peștele-șarpe s-a suprapus cu crocodilul lui Brâncuși.

Nu mi-am întrerupt activitățile de șmotruială, nici măcar nu m-am oprit să privesc mai atent. Gândurile o luaseră oricum razna. Conexiunile s-au arătat repede. Curând am văzut într-o fotografie bușteanul salvator așezat în spatele lui Brâncuși. Nu mi-e clar de ce l-a ales mintea ca să mă muște. Punctele din vis ivite pe perete nu le-am luat ca o reprezentare supranaturală. M-au obsedat toată ziua de sâmbătă până le-am stins cu un pahar de whisky cu pepsi.

Duminică am ieșit cu Făt Frumos și Mateiu prin Piața Unirii. Am intrat în Zai să prânzim, dar Mateiu a modificat programul printr-un neastâmpăr greu de gestionat în mulțime. L-am lăsat pe tatăl lui Mateiu la masă, iar noi am luat-o la pas spre librăria La Două Bufnițe. Am cumpărat cărți și am revenit la Zai. Am traversat piața spre Bufnițe. Am traversat piața spre Zai. La a doua traversare am simțit mulțumire sufletească. Am privit clădirile renovate. Porumbeii zburau. Lumina pica blând. Mâna lui Mateiu era caldă în palma mea. Am uneori momente de înțelegere a realității înconjurătoare, înțeleg că sunt vie și sănătoasă. Simt viața. Apreciez sănătatea. Plăcerile materiale zac în adâncurile conștiinței. Le aduc la suprafață prin mișcarea maxilarului. Urechile se desfundă, satisfacția sufletească își reduce intensitatea, imaginea unui cardigan roșu, o plăcere nouă, mă pune la locul meu în societate. Să-mi doresc lucruri de care nu am neapărat nevoie.

Seara am ieșit la teatru. S-a jucat spectacolul Școala femeilor versus școala bărbaților. Mi-am bucurat sufletul. L-am umplut cu imagini armonioase. Mintea rumega un vers de Rimbaud. Femeile nu mai știu să fie curtezane. O să încerc să scriu un text în care o să leg spectacolul de versul lui Rimbaud.

Închei. Nu uitați să râdeți înainte de toate.

Dimineața devreme, foarte devreme, ies împreună cu Mara pe ușa blocului să o duc la școală. M-ați putea confunda cu șoferul. Poate chiar sunt șoferul. Tot dimineața, plus douăzeci de minute cât îmi ia să închei circuitul Ioan Mureșan-Brâncoveanu, pregătesc micul dejun pentru Mateiu. M-ați putea confunda cu bucătăreasa. Poate chiar sunt bucătăreasă. În ultimele minute ale dimineții îmi sorb ultima gură de ceai și pornesc la supermarket. M-ați putea confunda cu chelăreasa. Administrez fără talent bugetul alocat pentru hrană. Poate chiar sunt chelăreasă. Urmează ordinea și curățenia în apartament unde m-ați putea confunda cu menajera și vă asigur că sunt și menajeră.

Ieri, cu niște mănuși galbene cu care de rău, dar mai ales de bine îmi protejez mâinile și în special manichiura, curățam cu patos coșul de gunoi când mi-am numărat reprezentările până la ora prânzului. Reprezentările m-au iritat și m-am lăsat pe genunchiul stâng ca să mă ridic din poziția de muncitor plătit cu ora. Am privit coșul cu satisfacție. Lucea. Mi-am dat părul la o parte de pe ochi, mi-am scărpinat vârful nasului și am scăpat de mănuși.

M-am îndreptat spre tabletă și am căutat Ella Fitzgerald. Cu muzica ei m-am spălat de trivial. Părul l-am spălat cu șampon și am decis că mai am nevoie de o reprezentare până se încheie ziua. Am pornit spre META Spațiu cu prietena mea la vernisajul expoziției SHARED EXPERIENCES. M-ați putea confunda cu un om de cultură. Poate chiar sunt om de cultură.

La vernisaj am felicitat-o pe Loredana Nedelcu care a debutat curatorial. M-am amestecat cu vizitatorii galeriei. Lore mi-a povestit puțin despre ce e vorba. La Mirela Vlăduți am tras cu urechea când rostea numele lui Joseph Kosuth, iar pe Cosmin Haiaș sau Nea Caisă cum l-am poreclit cu prea mulți ani în urmă, l-am așteptat să discutăm despre lucrarea lui. Așa ne-am pornit. Pe drumul priceperii, am nevoie de explicații, am trecut prin Platon (idee-obiect-reprezentare), prin Schrodinger (Cel cu pisica, Nea Caisă?), prin Kosuth (Un scaun și trei scaune, scaun, fotografie și definiție din dicționar) când n-am mai putut asculta și m-a bufnit râsul. Ce s-a întâmplat? Nea Caisă, pentru prima dată în viața mea, nu neapărat pricep, dar nimic nu-mi este necunoscut. Am îmbătrânit. Nea Caisă și-a dat ochii peste cap, eu mi-am răsucit o șuviță de păr și l-am adus în discuție pe Rimbaud cu limbajul universal. Am pus punct cu Sapolsky.

Concluzie, ieri m-am învârtit în jurul reprezentărilor. Vernisajul de ieri m-a tratat de greața de mine. Mi-a reamintit că nu sunt șofer ori bucătăreasă, ori menajeră. Că nu sunt nici măcar toate la un loc. Că sunt cum aleg să mă reprezint și să mă prezint într-un moment, o situație.

Cert rămâne că realitatea ne-o putem reprezenta în infinite perspective. Vă invit la un joc. Mai căutați-mi o reprezentare pentru ieri.

Aștept în continuare să cresc. Nu scap de senzația asta. Am mai și citit la Gabor Mate că toată lumea îmbătrânește, dar nu toți ne maturizăm. S-ar putea să-mi închei călătoria pe pământ fără să devin om mare. În această situație mă văd nevoită să-mi car dublul cu demnitate, cum sunt și cum ar trebui să fiu.

Adevărul este că sunt o fată mare. Nu înțelegeți fecioară. Cantitatea de retinol consumată pentru întreținerea feței, gâtului și decolteului mă aruncă la ani lumină de ceea ce înțelegem prin tinerețe. Am trecut ieri pe lângă TVR Timișoara. Ne întorceam de la aeroport, iar Mateiu cerea să-i numesc locurile pe lângă care trecem. Pe lângă ce trecem până ajungem acasă, mama? Pe lângă OMV de unde alimentăm mașina cu motorină, pe podul peste Bega, pe lângă Fabrica de Bere și magazinul Ciclop, pe lângă Facultatea de Chimie, Biologie și Geografie, pe lângă TVR Timișoara. A urmat o pauză de rememorare. Mi-am adus din nou aminte de scurtul și fulminantul episod cu televiziunea. Mi-a oferit Ciprian Vălcan posibilitatea să particip la un fel de casting pentru a modera o emisiune. M-am retras cu o atitudine exagerată argumentând retragerea cu versuri de Lord Byron.
S-ajungi puternic trebuie să fii,
Supus, lingușitor și îngenuncheat
Să nu pierzi un prilej, să iscodești
Să fii minciuna vie, și n-am vrut
Chiar dacă asta ar fi-nsemnat,
Peste un haitic de lupi, să fiu cârmaci.

Ah, cât patetism! Versurile îmi plac și acum, descriu atmosfera de la TVR Timișoara din anul 2007, dar pe lângă asta, am întors spatele în mare parte din lipsa de încredere în mine. Am ales calea ușoară, tatăl Marei deja îmi îmbunătățea viața. Mi-am permis să refuz.

În 2007 a început viața mea de femeie adultă, iar eu n-am luat startul. M-am uitat la cei din generația mea cum aleargă, cum se întrec, cum se poticnesc. Mi-am zis că am timp. M-am apucat de blog, un fel de substitut pentru absența unei vieți literare. Am defulat cu emfază câțiva ani. S-a născut Mara. Pot considera că de la momentul cu TVR până în prezent am clipit.

Săptămâna trecută un așa zis băiat de 14 ani m-a numit tanti. Merg, tanti, la școală, dar n-am bani. Îi întreb pe toți copiii străzi cum îi cheamă, câți ani au, la ce școală merg. Dialogul traduce o omenie afișată. Nu-i alung, nu le dau bani, nu mă feresc de ei, nu le vorbesc disprețuitor. Ce șanse reale au pentru un start rezonabil la piața de valori a societății?

Mi-e frică sincer să clipesc din nou. Nu sunt pregătită pentru 50 de ani.

Foto: Bogdan Mosorescu

Dacă ești de la Timișoara, atunci e cazul să scoți cea mai confortabilă pereche de încălțări. Dacă intenționezi să vizitezi Timișoara, atunci împachetează cea mai confortabilă pereche de încălțări. De ce? Pentru că alergăm de la eveniment la eveniment.

Săptămâna trecută m-am simțit ca-n carusel, sincer bucuroasă și inevitabil cuprinsă de amețeală. Expoziția Brâncuși este deschisă. Festivalul Lights On Romania a umplut orașul de licurici, lumina fiind emisă însă de la lucrările unor artiști. În Piața Traian s-a derulat un eveniment de inspirație brâncușiană al Vulpii boeme la care a participat comunitatea, în creștere, aș zice eu, de hipsteri bănățeni. Ce este cu acești hipsteri? Pe lângă faptul că sunt prea cool ca să fie cool, reprezintă un grup de persoane care adoptă în atitudine, comportament și vestimentație neconvenționalul și nonconformismul.

Alergatul la evenimente ni se trage, presupun eu, de la frica de a nu pierde cumva nemaipomenitul. Nu suntem obișnuiți la Timișoara cu așa o abundență în viața culturală. Anul acesta, datorită titlului de Capitală a culturii, orașul e ca un cireș înflorit. Români și străini deopotrivă ne minunăm de frumusețea lui. Extazul atinge cote alarmante în fața domnișoarei Pogany. Cui îi mai arde de odihnă când la mese auzi vorbind deja despre încheierea anului de grație 2023?! O să dormim din ianuarie încolo.

În mijlocul casei zace un maldăr de haine care necesită spălare. Florile s-au uscat în vază. Mâinile mă dor. Diminețile sunt reci. Pe 13 grade am pornit cu Mateiu spre Festivalul Internațional de Animație. Înainte să parcăm căruțul la Casa Tineretului m-a anunțat că e frig. Am văzut aproape jumătate din spectacolul Capra cu trei iezi, iar mâine intenționăm să vedem poate mai mult de jumate din Sarea în bucate.

În continuare citesc Gabor Mate care-l citează des pe Robert Sapolsky. Aici e ceva care mă intrigă și nu-mi dau seama. Este o intuiție, nimic rațional.

Români de pretutindeni, veniți la Timișoara!

Foto: Adrian Piclisan

Am visat îngrozitor. Simțeam frică și scârbă în același timp. Se făcea că de undeva din vintre îmi coborau spre tălpile picioarelor doi șerpi. Dar nu erau șerpi, ci ceva al meu. Luptam cu frica și scârba de ceva, de mine. Asta îmi ziceam. Sunt eu, fac parte din mine, nu mi-e frică, nu mi-e scârbă.

M-am trezit. Ieri, cel puțin în prima parte a zilei, m-am aflat sub impresia visului. Mă treceau valuri de scârbă și de groază. Interpretarea viselor ciudate mă pasionează. Așa că mi-am permis să scotocesc. O pată roșie îmi atrăsese atenția când i-am schimbat chiloții lui Mateiu. Copilul este sănătos. Medicii din Germania ne-au trimis o scrisoare oficială despre starea lui de sănătate. Mama lui în schimb, ei bine, exagerează orice flecușteț. Pata și locul petei reprezintă lăcașul celor doi șerpi care nu erau șerpi de la mine din vis. Scârba și groaza le asociez cu lectura lui Gabor Mate unde citesc în continuare despre boli care mai de care. Și m-am oprit. Mai departe n-am putut să fac asocieri.

Am căutat în bibliotecă ceva volume de poezie. Versurile s-au simțit ca un șal de cașmir aruncat pe umeri într-o dimineață rece de toamnă.
De am poftă, eu, flămândul,
Pietre vreau, și vreau pământul.
Și prânzesc întruna cer
Și roci, și cărbuni, și fier. (Arthur Rimbaud, Foame)

Poezia m-a potolit. Nu m-am mai scuturat de groază și scârbă. Mi-am scos din dulap o fustă de mătase înflorată și m-am aranjat pentru vernisajul de la Galeria Jecza. Găsesc încântător procesul de împodobire. Îmi place să-mi port și să-mi arăt frumusețea. I-am cerut și Marei să se pregătească. Pretențiile au rămas același. Să se împodobească.

La Jecza am dat o tură să vedem lucrările. Am citit câte ceva notat pe pereți. Am ascultat muzică și am socializat. Mara a admirat-o pe Bianca Granieri. Consider că proiectul #poartariduri și-a atins scopul. Fetele de vârsta Marei, 13 ani, au alternativă în căutarea modelelor. Fetele perfecte de pe Instagram reprezintă o parte din lumea Marei, iar eu am grijă să-i pun la dispoziție bucăți interesante și inteligente ale omenirii. Firește, este greu să rezist plictiselii afișate de Mara la aceste ieșiri! Mă consolez singură când evaluez ca întreg aceste ieșiri. Ca parte, aseară după ce am părăsit vernisajul, jumătate din drum nu i-am dat pace Marei și am repetat că așa mă duce pe mine capul să fac educație, iar procesul cuprinde ieșiri plictisitoare, dar nu inutile pentru ea.

Până la urmă șerpii care nu sunt șerpi pot reprezenta și stilul meu de parenting. Întind coarda mult. Nu știu. Unde ești tu, Freud?!

M-am apucat de Gabor Mate. Mitul normalității se numește cartea și am cumpărat-o dintr-o librărie de la Sibiu. E prima mea carte semnată de acest autor controversat. În două zile am apucat să parcurg 80 de pagini. Nu înseamnă mare lucru 80 de pagini, dar nici valoare zero nu au.

Interesant că pe parcursul acestor zile, în timp ce citeam, efectuam în același timp o recitire. Este necesar să vă fac cunoscut contextul. Nu l-am citit pe Gabor Mate, dar am fost expusă la el. Mi s-a povestit despre el. L-am văzut pe youtube. Am asistat la adularea și la condamnarea lui. De aceea am păstrat distanța mai mult timp. Poate l-aș fi citit mai demult fără tamtam-ul din jurul personalității lui. A sosit vremea lui. Am descoperit și ce înseamnă senzația de recitire. Lecturez în paralel cu alte cărți și Biologia ființelor umane în ipostazele lor cele mai bune și cele mai rele de Sapolsky. Ultimul capitol din Sapolsky se numește Pe când nu erai decât un ou fecundat și vorbește despre cât au genele de-a face cu comportamentul. Ați auzit de epigenetică? Dar despre gena războinică sau MAO-A?

Cele 80 de pagini din Mate trec în revistă în special studiile de epigenetică, o ramură care se ocupă de genă și de mediu. De aceea îmi pare că l-am recitit pe Sapolsky povestit de Mate.

Ca părerea despre Gabor Mate formulez:
A spune că Mate susține că orice traumă netratată are consecință un cancer mizerabil este identic cu a afirma că Freud susține că băiatul visează în mod erotic la mama lui. Două gogomănii care vorbesc despre cititori, despre gândirea lor, lipsa ei în special, și nu despre autori.

Aceasta este o primă părere care mi-a trimis mințile într-o altă direcție. Îl citesc greu pe Sapolky. Pricep și nu pricep. De la acest adevăr m-am cutremurat. Accesul la informație ne îmbată. Acționăm ca sub efectul drogurilor. Ne credem prea inteligenți. Suntem siguri că pricepem cum e cu dopamina, cu gena războinică, cu hormonii. Aș schimba mantra. Avem idee cum e cu dopamina și restul. Câștigul omului de rând ține de inestimabil, ne simțim răsplătiți pentru secole de întuneric. Dopamina este implicată în procesul de răsplată. A avea idee de ceva nu e totuna cu a ști. Vorbesc în numele meu și îmi permit să presupun și în numele majorității. Aruncați cu pietre, iar eu o să interpretez ce anume v-a determinat să acționați într-un asemenea fel. Nu citesc degeaba, chiar dacă nu asimilez cât mi-aș dori.

Abia aștept să înaintez cu lectura la Mitul normalității. Mai povestesc sau nu mai povestesc despre. Între timp să râdem înainte de toate. Râsul apără de boală.

Joia trecută ne-am întâlnit câteva femei să povestim despre arta contemporană. Nu e ușor cu ea! Locul adunării se numește META Spațiu, o galerie de artă independentă care e crescut și crește ca puii de la țară, într-un ritm lent și sănătos. Mirela Vlăduți ocrotește, sprijină și dezvoltă acest spațiu, dar mai ales ce reprezintă, arta contemporană combinată cu știința.

E un loc ca nici un altul în urbea noastră. Artiștii și oamenii de știință stau la taclale, vorba vine, din care rezultă instalații. Privitorul se scutură de prejudecăți. Firește că nu se scutură, mi-am permis tonul petulant pentru a sublinia forța artei de a apăsa pe butoane sensibile.

Cu aceste butoane sensibile apăsate ne-am jucat joi seară. Mirela a făcut o scurtă introducere doamnelor prezente, iar doamnele au pus întrebări. Mă încântă întâlnirile unde oamenii pun întrebări din curiozitate și nu ca se afle în treaba altora. Așa am ajuns să despicăm firul în patru despre investiția în artă.

Cine investește în artă la Timișoara? Este sigur să investești în artă? Ai o garanție? Pentru studiu de caz am folosit lucrările Ulianei Gujuman. Îmi pare nespus de rău pentru toți cei care nu au apucat să-i vadă lucrările.

Am tras și concluzii. La Timișoara, cetățenii nu prea știu cu ce se mănâncă arta contemporană, nici manualul lui Iancu Guda nu-i ajută. Ce este sigur, e sigur și anume aurul. Cu aurul nu dai greș. Certitudine dacă investești în artă poți avea prin achiziționarea dintr-o galerie. Discursul e vast, dar am sintetizat. Nu sunt femeie de afaceri, iar scopul meu ar fi ca oamenii să renunțe la a-și cumpăra pânze care nu semnifică nimic pentru ei din magazine. Frumusețea ține de intimitate. Îți bei cafeaua simplă, cu zahăr, cu lapte, cu scorțișoară, o savurezi într-un anumit fel care contează pentru tine. Fă să conteze și arta. Pune ceva pe pereți cu semnificație, cu apel la emoție, la sentiment, la forța de evocare.

Vernisajul Ulianei Gujuman a ajuns la final. M-am pozat lângă toate piesele și visez la una anume pe peretele dormitorului meu. Nu mă dau vitează. Am crescut cu artă și artiști în casă. Gheorghe Mosorescu este unchiul meu, fratele mai mare al mamei. Obișnuită cu arta și tot nu am luat în calcul investiția în artă. De joi mă gândesc serios să investesc.

E un pas firesc pentru o femeie ajunsă la 40 de ani. M-am născut frumoasă. Am primit o educație bună. La autoeducație am trudit și trudesc. A venit rândul apartamentului să povestească despre frumusețe.

Vreo părere?

În cea mai mare parte a timpului îngrijesc doi copii. Restul timpului, partea aia mică, dar de o importanță galactică, mă ocup de mine. La mine în cap scriu, mă ocup de trecut și-l înțeleg, mă confrunt de senzația de fals adusă de vârsta maturității.

Zilele trecute, frământam într-o oală roșie cu buline albe, unei amintiri din trecut aparține alegerea modelului de oală, făina, ouăle, laptele, drojdia, zahărul și turmericul, când m-am prins. Așa am crezut. În sfârșit am priceput ceea ce mă agasează la vârsta adultă.

Cornurile cu ciocolată sau dulceață vin din copilăria mea. Câteva veri, vreo trei consecutive, le-am petrecut pe malul Dunării la o mătușă. Salcia se numește satul. Mătușa gătea, probabil gătește în continuare, formidabil. Îți lingi degetele după. Nu cred că le-am savurat vreodată. Mâncam ca barbarii. Ne trezeam dimineața, verișori adunați laolaltă, în miros de cafea și cornuri la cuptor. Le rupeam și inhalam aburul pierdut al cornului. Momentul trezirii noastre marca momentul dispariției cornurilor dintr-un lighean acoperit cu o pânză albă.

Cornurile reprezentau deliciul, răsfățul și libertatea copilăriei. Nimic nu mi se părea mai complicat ca prepararea lor. Nici nu mi-a trecut prin cap să cer vreodată rețeta. Înțelepciunea adusă de cele patru decenii trăite m-a pus să exprim: Îmi puteți da rețeta?

După aproximativ 25 de ani, hăt departe de Dunăre, într-o bucătărie de la bloc, pe o stradă ocupată majoritar de aceste clădiri ca niște cutii, mi-am băgat mâinile în aluat. Jucându-mă cu o bucată de margarină am conștientizat că înfăptuiesc ceva propriu adulților din copilăria mea. Ce înseamnă asta? Am vrut să-i dau o semnificație.
Poate că învățând să coc cornuri devine posibil să scap de senzația de fals a vârstei adulte și să mă maturizez? Semnul întrebării este necesar deoarece n-am certitudinea.

Cornurile au ieșit delicioase. Copiii le-au făcut dispărute, iar mamanu m-a lăudat. Să mai faci! Mai fac. Au trecut câteva zile și de la analiza cornurilor am trecut la analiza unor cunoscuți din perioada copilăriei. Din cunoștințele mele, aproape toți perpetuăm un stil de viață toxic. Nu ne confruntăm cu rănile trecutului, le ignorăm și ne autodeclarăm eroi iubitori pentru reziliență în familie fie că vorbim despre abandon, umilințe, violență.

Tuturor le-am recomandat lectura de specialitate. Mereu am crezut în trezirea omului. Adevărul este că dorm. Cei mai mulți oameni dorm pe ei și își ignoră potențialul, își limitează devenirea și își blochează creșterea.

Mi-ar plăcea să ajut, dar cei mai mulți nici n-au deschis cărțile dăruite.

Dragă omule,

Trezește-te!

Bună dimineața. Bună ziua. Bună seara. Formule de salut folosite universal de oameni pretutindeni în lume indiferent de rasă, culoare, sex sau religie.

Bună dimineața, ai dormit bine? În fiecare dimineață îi întreb pe copii. Mateiu care abia își însușește gândirea abstracta m-a anunțat într-o dimineață: M-am trezit bine. Pe Mara nici nu mai apuc s-o întreb. Mama, cum ai dormit? Răspunsurile n-au nici o importanță. O deosebită însemnătate dau la comunicare. Prin aceste formule comunicăm.

Acum că am familia mea pot pentru prima dată să compar. La mama și la tata nu ne salutam. Firește, programul de lucru al părinților a îngreunat salutul de dimineață. Soră mea și cu mine ne trezeam cu casa goala. Părinții erau deja duși. Dar nici în weekend nu-mi amintesc să ne fi păsat sau interesat de cum ne petrecem dimineața, amiaza sau seara. Prezența tuturor în casă ducea inevitabil la ceartă și țipete. Urlatul a devenit un semn al casei atât pentru conflict, cât și pentru conversație.

M-am trezit într-o dimineață cu tatăl Marei lângă mine. Eram în vizită la Schela. Mara creștea în burtică. De jos, dormitorul fiind la etaj, se distingeau sunete puternice. Un mare semn de întrebare exprima chipul tatălui Marei. Ce se întâmplă? nu a fost rostit, iar eu am încercat să pricep sunetele. Câteva secunde m-am încordat, apoi l-am asigurat. Nu se ceartă, așa vorbim noi. În momentul acela, pentru prima dată, m-a frapat stilul nostru de viață: țipetele. Crescută cu ceartă, tăceri, bătăi și jigniri nu le-am luat ca atare. Am știu că poate fi și altfel. Un străin, tatăl Marei în acest context, expus vieții noastre de familie, mi-a pricinuit un junghi în judecată. De ce perpetuăm acest stil de viață? Mă refer la sora mea și la mine. Părinții, se zice, nu-i mai poți schimba. Nu cred și nici nu sunt de acord, iar în prezent nu mă mai interesează.

Cu siguranță nu citim degeaba. De la H.D. Lawrence știu că dacă ceva nu ne place, atunci e nevoie să schimbăm sau să acceptăm.
Copleșitor de multe relații nu le poți schimba sau accepta, în special relația cu părinții. Vă asigur, de la cei 40 de ani ai mei, că este sănătos și să întorci spatele deoarece de la un punct nu mai vorbim despre familie, datorie, responsabilitate și iubire, ci despre abuz, șantaj emoțional, violență și perpetuarea lor. Încetați să perpetuați! Rupeți lanțul! Eliberați-vă!

Efectuând comparația, familia mea cu mine adult cu familia mea cu mine copil, m-am trezit întrebându-mă despre familia bunicilor cu ei copii. Îmi vine să râd dacă rostesc Stil de parenting al străbunicilor. Oricum l-aș numi, sunt curioasă de cum au devenit oameni responsabili bunicii noștri. Au fost alt aluat.

Aluatul generației mele refuză să crească.

Când am o zi proastă, cu motiv sau din senin, reușesc printre descărcările emoționale să mă asigur: Trăiești o viață bună. Te-ai descurcat și te descurci!

Monologul nu mă ajută, dar îmi dă pe la nas cu rațiunea. E un privilegiu să apelezi la rațiune. Atunci mă apuc de citit, mă uit la un film, cumpăr ceva, fac curățenie. Mai mult ca niciodată maturitatea mă aruncă în deziluzie. Nu e vorba că mi-au fost înșelate așteptările. Nu m-am așteptat la nimic. Am vrut doar să scap de acasă, de familia oltenească, de superstiții, de ce se cuvine și de sentimentele de rușine și de vinovăție. Este vorba că nici un minut nu am crezut că voi rămâne veșnic o copilă.

40 de ani împliniți și nu descopăr în mine acel ceva pe deplin dezvoltat. Fizic, prin două nașteri, afișez deplinătatea, în special în jurul abdomenului, din cauza mușchilor rupți. Psihic, încă aștept ca viața să-mi înceapă. Am trecut de jumătatea vieții, iar eu aștept să înceapă vara la mijlocul lui septembrie.

Norocul meu constă în grija pe care o port copiilor. Îmi lipsește timpul necesar s-o iau razna. Mă consumă enorm senzația de farsă. E o farsă maturitatea! Aș striga în gura mare. Strig. Urlu! FARSĂĂĂ! De ce tace toată lumea? Fiecare întâlnire cu foști colegi mi se pare un spectacol caraghios. Toți ne jucăm de-a adulții, de-a mama, de-a tata, femeile au riduri, bărbații au burți, dar nici unul nu inspiră venerabilitate. Se mai găsește unul să insiste în rolul de adult, dar aproape întotdeauna pândește din tufiș un părinte. TU O SĂ RĂMÂI MEREU COPILUL MEU!

Au dreptate acești părinți ai noștri. Suntem o generație de copii-adulți. M-aș arunca în fața trenului ca Anna Karenina ca să susțin acest adevăr. Țin piept oricui mă contrazice. Poate peste încă 10 ani o să încetăm joaca și o să ne simțim stăpânii noștri.

Foto: Simona Nutu