Totul sclipește. Este de la lumina care pătrunde în apartament și de la soluția cu care am spălat pe jos. Am început ziua cu a face ordine și curățenie. Am băgat o tură de haine. Am schimbat florile. Crizantemele s-au prefăcut în crini prin formula magică contactless. Am apropiat telefonul și banii mi-au înflorit. Ce vremuri!

Dacă n-aș iubi până la nebunie senzația de după curățenie, atunci vă asigur că rar m-aș numi Cenușăreasa. Prefer să scriu și să citesc, să citesc și să scriu, să visez cu ochii deschiși, să caut pe Google nume ale unor locuri descoperite pe harta din sufragerie. Ce trist este să crești cu cărțile lui Jules Verne și să n-ai parte de aventuri! Tristețea asta mă însoțește pretutindeni, s-a lipit de mine și nu se dă dusă. La fel și rușinea. Le țin piept, tristeții și rușinii, dar trăiesc cu ele.

Mai nou mă confrunt și cu rușinea Marei. Sunt mută de uimire. Atât de atentă am fost la limbaj! Mă faci de rușine n-am scos niciodată pe gură. Să-ți fie rușine am verbalizat în situații provocate de Mara care au încălcat reguli, dar și atunci am dezvoltat ce înseamnă alăturarea asta de cuvinte. Mai citesc despre rușine și la Philip Roth. Mi-a atras atenția o asemănare. Soljenițîn descrie rușinea omului simplu din Rusia. Roth oferă detalii despre rușinea evreului. Fiecare condamnă și înțelege rușinea aceasta. Se revoltă prin scris, denunță sentimentul de sfială provocat prin naștere, rus sau evreu.

M-am regăsit în aceste descrieri. Așa am crescut în familie, cu rușine, frică, frustrare. Nu suntem nici ruși, nici evrei, ci doar o familie de olteni. Ce am eu în comun, istoric vorbind, cu un rus și un evreu? Rușine ne este tuturor în familie.

Grija mea este s-o scap pe Mara de rușine. Zilele trecute i-am ridicat capul în lift. La apariția unor băieți a lăsat capul în piept. Am discutat despre reacția ei. Mi-e rușine, mama! În clasa a IV-a m-am opărit. Pielea de pe laba piciorului s-a separat de mine. Îmi amintesc pierderea judecății de la durere. Așa mă simt și când Mara o dă înainte cu rușinea. Sufăr și clocotesc de mânie.

Caut cu frenezie soluții și mă liniștesc cu ceai și mixt de semințe de la Lidl. Sunt curioasă de mine.

Am o fereastră. Doarme Mateiu. Să povestim puțin.

În răcoarea dimineții am privit strada. Cu mașina parcată în stradă la 11 fix, am coborât și am grăbit pasul spre salon. Joia îmi fac unghiile. Îmi fac unghiile pentru că: 1) nu lucrez, 2) îmi permit, 3) țin la mâinile și picioarele îngrijite. Obișnuiesc să-mi fac unghiile, iar acest fapt a devenit un reper în evaluarea mea ca persoană. Unele femei își ascund mâinile când ne întâlnim. Alte femei adoptă un ton superior și disprețuitor. Unii bărbați mă privesc admirativ. Cei mai mulți bărbați nu dau atenție manichiurii. Ei cred că arată de la sine curată.

Poliloghia despre activitatea mea de joi dimineață marchează introducerea despre părerea celorlalți. Am ținut piept părerii celorlalți 20 de ani. M-am justificat. Simțeam că e datoria mea să dau explicații. Nu am crezut că e o datorie, ci m-au mâncat sentimentele.

O stradă obișnuită din Timișoara, într-o zonă de blocuri unde locatarii au plantat copaci. Am scrutat orizontul. Mașini pe o parte și pe alta, copaci pe o parte și pe alta, iar eu am pășit pe lângă aceste margini cu un pas șovăielnic. Ligamentul parțial rupt mă emoționează puternic de fiecare dată când merg. Îmi imaginam cum aș descrie mașinile și copacii, ca limite, bariere între oameni și cine? Nu mi-am răspuns. Vântul mi-a umflat cămașa, am urcat scările și m-am așezat pe scaun.

Mara și verișorul ei mi-au vorbit despre rușine. Le este jenă. Simt disconfort. Față de ce, de cine? De celălalt. Cum ajunge să conteze pentru noi atât de mult părerea celorlalți? Să conversezi și să nu ridici ochii sau să stai cu capul întors. Unde greșesc părinții dacă ei reprezintă cauza. Unde greșesc eu? Unde mi s-a greșit nu mai contează. Azi am stat lângă doi copii care-l împuternicesc pe Celălalt. Ca veterană, am dat din cap. Ca mamă, am ascultat. Ca persoană adultă i-am atenționat de capcana împuternicirii celuilalt.

Îmi fac unghiile pentru că nu lucrez, îmi permit, țin la mâini îngrijite. Orice ar crede Celălalt nu mai simt nevoia să explic. Ce cred despre Celălalt este că grija purtată unei persoane puțin cunoscută înseamnă o gândire îngustă și limitată.

Prefer să nu las aceste persoane să aibă influență în viața mea. Căutați personalități solare și înțelepte care să interfereze cu propria persoană. Educați-vă! Iubiți-vă! Trageți de voi ca să descoperiți orice numiți esența vieții.

Aștept. Încă aștept. Au trecut două luni de când am împlinit 40 de ani. Nu scap de senzația de fals. Maturitatea este un fals, o glumă proastă, un ideal alterat. Înfloresc și mă stric.

Privesc uneori chipurile oamenilor din autobuze sau tramvaie. Staționarea la semafor înlesnește această deprindere. Mă simt ca un Raskolnikov român. Împart oamenii în învingători și învinși. În special mă atrag chipurile celor învinși. Empatizez. Din mașina mea nemțească, nemuncită, ci căpătată în urma despărțirii, urlu fără să deschid gura. Sunt o impostoare, am furat startul în viață! L-am întâlnit pe tatăl Marei. M-am trezit într-un vârf. N-am urcat, dar mereu am privit în jos. De la o familie cu o situație financiară modestă, am intrat într-o familie bogată, strălucitoare, ambițioasă.

Și ambiția mea? Am avut oare ambiții cu 20 de ani în urmă?! Am dus lupte, asta știu sigur. Am luptat să exist și să nu fiu. Să nu fiu ca sora mea. Să nu fiu ca prietena mea. Să nu fiu ca tatăl meu. Să nu fiu femeie accesoriu. Mă apuc cu mâinile de cap când realizez cantitatea de energie pierdută în aceste lupte inutile. Atât m-a dus capul și-mi place să acționez după cum mă taie capul.

La 20 de ani nu m-am înglodat în datorii. La 30 de ani am coborât. Am revenit la poale, dar cu experiență. Zece ani de confort financiar mi-au permis să citesc, să scriu pe blog, să călătoresc, să fiu prezentă în viața Marei. Lipsită de programul unui serviciu, mi-am dus zilnic fetița la grădiniță. Ce privilegiu, iar azi culeg roadele! Mara ține piept cu curaj adolescenței.

Azi am 40 de ani. Înfloresc și mă stric. Glumesc pe seama gloriei literare personale. Nu o mai urmăresc nici cât să mă obosesc să neg. Scrisul este singurul care-mi face ziua să conteze. Nu-mi consider copiii realizări.

În continuare râd, scriu, citesc, cresc copii, visez că-mi cumpăr haine ca orice copil sărac, aștept un rezultat la Cintec Plus. Ce este Cintec? O analiză nouă pentru depistarea leziunilor precanceroase ale colului uterin.

Femeilor, testați-vă! Înainte să ne ucidă, boala ne strivește demnitatea. Ce este un om fără demnitatea lui?
Testați-vă!

Foto: Carmen Vulpea boemă

La toate colțurile se vorbește despre viața spirituală a omului. Vorbesc cei cu burțile pline, firește! E atât de greu să-ți îngrijești sufletul când îți chiorăie mațele. Asta este concluzia mea din observație personală susținută de lectură, în special istorie și antropologie.

Mesajele venite din exterior susțin reîntoarcerea la viața simplă, înainte de industrializare, înainte de a ne vinde sufletul materialului.

Aparțin unei societăți girafă. Gâtul lung al girafei reprezintă cunoașterea. Cunoașterea istoriei înseamnă o conștientizare. Numita viață simplă este o parte dintr-o existență complexă. La fel de bine poliomielita aparține vieții simple. Nu, mulțumesc. Oamenii uită. Consideră igiena ceva înnăscut. De fapt am dobândit igiena prin morți indecente și scârboase.

Într-adevăr, protejați și aproape sănătoși, este ușor să etalăm disprețul pentru aceia care evaluează venitul și nu sufletul. Mărturisesc că atunci când mă simt cântărită în funcție de bani manifest dispreț. Dar este o reacție. Nu o controlez, dar o gestionez. Zâmbesc și compătimesc. Compătimirea am adăugat-o în timp și de curând. În prezent disprețuiesc și compătimesc. Înțeleg, dar nu scuz.

Înțeleg statutul, importanța statutului financiar, ce forță reprezintă și ce putere aduce. La fel de bine înțeleg importanța statutului spiritual, ce forță reprezintă și ce putere aduce. Cu gâtul de girafă zăresc aceste părți, căci sunt părți ale unui întreg. Acest întreg se face țăndări când murim.

Vremurile nu se mai potrivesc cu viața boemă. Cine și cu ce să mai șocheze? Nu mai putem să fim șocați. Am căpătat rezistență. Știrile de la televizor sau de pe social media ne întăresc.

Inteligența rafinată și detașată ține cont de părțile existenței umane. Cu burta plină, omul e in stare să pornească într-o căutare spirituală. Ce este cu adevărat important în viață? Banii? Da, sunt. Sufletul? Da, este. Banii sunt răi, banii sunt buni. Banii sunt răi dacă nu-i ai. Când îi ai, banii reprezintă. Ce? Reprezintă urâtul, reprezintă frumosul. Reprezintă ce alegi. Alegi cu îndrumarea mamei tale. Mamelor, îndrumați-vă pruncii să-și dea importanță prin ceea ce sunt, nu prin ceea ce au. Materialul să sporească ființarea.

Avem burțile pline. Care este scuza pentru așa o sărăcie sufletească?!

Foto: Mile Sepetan

Cum a fost la mare cu toții? Am primit această întrebare în mod repetat de când am revenit din Italia. Am petrecut o săptămână în Italia în formulă completă. Formula aceasta depinde de Mara, ea ne ține împreună. Ne-a ținut. Acum putem să funcționăm și fără ea deoarece nu mai suntem străini. Nimeni nu-l mai reprezintă pe bau-bau.

Înainte de a merge la mare împreună, am încercat muntele. La munte și la mare pentru Mara, un copil cu părinți despărțiți. După ani de neînțelegeri, trăim în final zile în comuniune de sentimente. Toți o iubim pe Mara. A fost ușor? Mă bufnește râsul. A fost oricum, dar niciodată ușor. Cum am reușit totuși? Știu, ați vrea un răspuns concret de care nu dispun.

Am ales să acționăm corect. Noi părem excepția, părinți despărțiți care-și cresc copilul împreună, dar de fapt e invers. Ceilalți greșesc. Unii sunt conștienți. Alții nu vor să conștientizeze. Dar. Un copil vine în urma unei menstruații întârziate, un test de sarcină, o ecografie. Până să-i bată inima s-au dat 3 acorduri. De la naștere până la plecarea la facultate reprezintă o responsabilitate. Dacă după naștere v-ați răzgândit, atunci analizați opțiunile. Cu părere de rău pentru copil, dar opțiuni există. La despărțire nu vă obligați copilul să se maturizeze prin incapabilitatea de a acționa corect și responsabil. Nu-i furați copilăria. Băgați-vă mințile în cap, dați-vă două palme, chiar mai multe, suflecați-vă mânecile și ajutați-vă copilul să devină o ființă echilibrată. Pentru asta are nevoie de mama și de tata. Mama poate să-și refacă viața, la fel și tatăl. Copilul necesită iubire, atenție, respect și joacă.

Părinții Marei și-au refăcut viața. Din viețile refăcute au rezultat doi frați pentru Mara. Ca toți frații se joacă, ce ceartă, se iau în brațe, se pârăsc, se împacă. Noi toți râdem înainte de toate și ne ajutăm. Mateiu a răcit la mare, iar atenție și grijă a primit din partea tuturor.

Desigur, sexul este cel care nu le dă pace curioșilor. Cum e posibil? Aici am un răspuns. Diferența dintre noi și animale ține de conștientizare. Acționăm cu habar. Sexul se întâmplă cu habar, nu pici în chiloții nimănui. Alegi să pici, să dai la o parte, să rupi chiloții. Din fericire, aceasta nu mai este narațiunea noastră. Atracția s-a sfârșit. Am rămas persoane fără interes sexual și fără gravitate orgolioasă. Copiii suferă din cauza orgoliului adulților care nu separă instinctul de educație. Copiii cresc folosindu-ne rațiunea.

Vă recomand să ieșiți în natură sau să vizitați niște ruine. S-ar putea să vi se micșoreze importanța personală. Ce este valoros în viață? În afară de iubire mai știți ceva cu adevărat valoros? Iubiți-vă copiii! Educați-vă. Liniștiți-vă. Călătoriți. Citiți. Stați zdraveni la minte.

Orice devine posibil când părerea celorlalți primește o botniță. Puneți botniță și savurați scurta trecere pe pământ.

O femeie și-a mărit sânii. O femeie și-a mărit buzele. O femeie și-a tatuat sprâncenele. O femeie și-a injectat botox. O femeie și-a mărit sânii și buzele, și-a tatuat sprâncenele, și-a injectat botox. O femeie și-a schimbat înfățișarea. Două femei și-au schimbat înfățișarea. S-a ajuns la uniformizare. Gândul optimist că toate femeile sunt frumoase a căpătat, în viața obișnuită, un unic chip. Frumusețea a devenit sinonimă cu uniformul.

Din acest punct m-am întrebat: Când prea mult e prea mult?

Recunosc că nu știu. În primul rând cine emite judecățile și care este grupul de referință? Mara a plâns teribil când am revenit acasă de la cosmetică. Îmi vopsisem sprâncenele. Reacția ei m-a convins că un copil ar putea să știe fără să știe că știe. Acum nu mai consider reacția ei model. Copiii plâng și dacă le schimbi biberonul, cana sau farfuria preferată. Cu atât mai mult, mama, ființa preferată, dacă schimbă ceva oricât de nesemnificativ, îi va produce neliniște copilului.

Rămasă fără reacția Marei nu m-am întors de unde am plecat. Am stat tot timpul pe loc. De pe loc, într-un mod pasiv, am observat cum femeile încep să semene una cu alta sau cum româncele se drăgușănesc. Bianca Drăgușanu a fost intens mediatizată și luată de model. O prietenă și-a exprimat încrederea în alegerile Biancăi. Azi are chiar alura ei.

Prima dată au fost sânii, urmați îndeaproape de nas. Sânii femeii au crescut și m-am bucurat. Pentru noi, sânii dețin puteri nebănuite. Suntem adorate sau respinse și în funcție de mărimea sânilor. În adolescență, o respingere din cauza sânilor mici determină o operație de mărire a sânilor. Bravo! Dacă este cu putință, atunci să creștem sânii și stima de sine. Ce nu s-a verbalizat a fost insuficiența. Creșterea sânilor să meargă mână în mână cu ridicarea din punct de vedere intelectual. Neglijarea intelectuală a devenit evidentă prin rezultatele școlare.

S-au operat nasurile. Am spulberat orice Virginie Woolf. Ce triumf pentru femeile cu ghinionul moștenirii unui nas coroiat. M-am bucurat. După operația de nas, am pierdut șirul intervențiilor. Progresul medicinii estetice s-a petrecut când îmi trăiam intens viața. Trăiești intens la 20 și la 30 de ani. M-am oprit să respir ușor obosită. La 38 de ani am simțit oboseală. Am ridicat capul și m-a izbit uniformizarea și masacrul de pe chipul Femeii. Am strigat:

Femeie, femeie! Unde te-ai ascuns?

M-am ascuns după botox și colagen. De ce?

Originile nu le cunoaștem. De aceea judecăm aspru. Nu știm motivul pentru care o femeie trece de la corectare la măcelărire.

Vrem să rămânem în grația bărbatului iubit. Alergăm după tinerețe fără bătrânețe. Eșuăm în procesul de maturizare. Neglijăm rafinarea minții. Ignorăm rațiunea.

Despre toate astea, joi în 31 august, la galeria META Spațiu, o mână de femei vor discuta pe subiect. De la natural la botox, de la botox la natural. Salvați data. Mă interesează orice aveți de spus.

O femeie moțăie pe canapea. Un picior e ridicat pe spătar. O mână atinge parchetul. Privește pe fereastră. Copacul vecinilor nu mișcă. Totul e încremenit. Luna august a trecut de jumătate. Canicula chinuie în continuare.

Săptămâna trecută am petrecut-o la mare, în Italia, într-o încremeneală de pomină. Am privit măslinii cu o senzație de dematerializare. Atât eu, ființa, cât și copacul, vegetalul, ne-am pierdut caracteristicile într-o secundă de stupoare.

Am citit pe șezlong. Am citit în camera de hotel. Scriitorii, Calligarich, Ernaux, Springora, nu mi-au mai picat până acum în mână. Calligarich m-a cucerit, Ernaux m-a convins, iar Springora m-a lăsat pe gânduri. Mi-e plin telefonul de căutări pe Google despre Gabriel Matzneff. La 50 de ani, Gabriel Matzneff a sedus-o pe Springora care avea numai 13 ani. Azi am ascultat la radio despre pedepsele în urma actului sexual cu un minor. Mă gândesc la tații și fiicele lumii. Taților, fiți prezenți în viața fiicelor! Nu le lăsați pe mâna prădătorilor sexuali.

Contactul cu dolce vita a fost redus. Se imprimă greu Italia la demi-pensiune. În schimb mi-am fericit copiii. Mara a fost cu mama și cu tata. Mateiu a fost cu mama și cu tata. Toți la demi-pensiune, toți la prânz la taverne unde ne-am ospătat cu prosciuto, melone, bufala, paste, fructe de mare și pizza. Am stropit totul cu proseco, cu bere, cu Aperol, cu Hugo, cu sorbeto. Am sărbătorit tot ce am putut, ce am fi putut și ce n-am putut.

Vârsta chiar aduce înțelepciune. L-am celebrat și pe Făt Frumos. Ne-am promis să ne respectăm reciproc nervii. Încercăm să comunicăm fără prefăcătorie. Ne-o ieși, nu ne-o ieși, noi am băut pentru toate.

Acasă am revenit cu răceală. Mateiu tușește. Parcă ar lătra un pechinez. Eu stau întinsă pe canapea și-mi imaginez un început de roman. Visez la cărțile nescrise.

Societatea românească produce în continuare spaimă.

Mamelor, înainte să educați, educați-vă! Țara asta are nevoie de mame educate. Purtați cărți, citiți povești, empatizați. Lectura este o soluție, o posibilitate reală.

Noroc!

Adulmec când merg prin oraș canalizările fetide. Adulmec de asemenea mirosul respingător de rahat de câine. De câteva zile, în promisiunea toamnei care vine, am adulmecat și mirosul legumelor coapte. Ardeii copți m-au făcut să înghit în gol. Pofta nestăpânită de vinete mi-a stabilit meniul de mâine. Vreau salată de vinete cu ceapă roșie și un strop de maioneză.

Ardeii copți, vinetele și diminețile reci mi-au diminuat bucuria plecării la mare. Luni pornim spre Italia pentru câteva zile de dolce vita. Nu-mi mai arde de mare. S-a declanșat programul de toamnă, deși, până în prezent, n-am făcut niciodată pregătiri pentru iarna care vine. Am ajutat-o pe mamanu uneori, dar eu n-am preluat legea tradițională.

Lecturile recente m-au cam tulburat. Mă refer la Sufletul omului de Erich Fromm și Biologia ființelor umane în ipostazele lor cele mai bune și cele mai rele de Robert Sapolsky. Cartea lui Fromm m-a entuziasmat. Mi-am amintit înflăcărarea după prima lectură a Interpretării viselor de Freud. Lui Fromm i-am citit trei cărți, iar la a treia mi-au explodat mințile. De aceea vă sugerez să aveți răbdare cu un scriitor. Nu-l judecați după o carte citită. Eu am greșit cu Paul Auster. S-au scurs ani între prima carte citită și următoarea. Pierderea a fost a mea. Cu Fromm n-am greșit, nu m-am potrivit. Sufletul omului însă m-a acaparat. Subiectul despre înclinația omului spre bine sau spre rău m-a interesat din studenție, dar sesiunile, problemele de familie și îndrăgostelile nu mi-au permis să aprofundez. Disciplina n-am practicat-o în studenție, mi-a displăcut profund. Sapolsky mă provoacă la o întrecere cu mine însămi. Pot mințile mele să priceapă într-un mod subtil biologia ființelor? N-am un răspuns, dar lectura asta mă potolește să mă fac de rușine cu judecăți neaprofundate despre comportamentul ființelor umane. În capul meu, ca un roi de albine agitat, se mișcă încoace și-n colo informațiile despre masculinizarea creierului în funcție de expunerea la testosteron. Plus alte informații, o cantitate monstruoasă pe care mi-e ciudă că nu o pot asimila în totalitate.

Separat de lecturi, mamiceală și ordinea și curățenia casei, încerc să creez un sistem pe care să-l dezvolt. Mă interesează dacă sunt capabilă elucidez ce anume o face remarcabilă pe o femeie. Dacă vi se pare ușor, nu e. Dacă vi se pare imposibil, s-ar putea să fie. Dacă vi se pare personal, aveți dreptate, dar parțial. A fi remarcabilă slujește un întreg, iar acest întreg vreau să-l separ în părți și să construiesc pornind de aici. Habar n-am, în acest moment, dacă bramburesc sau am într-adevăr ceva palpabil cu care să muncesc. Simt că am.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Profit de întrebarea unei cititoare pentru a mai scrie despre gândirea mea în legătură cu atitudinea femeilor într-o relație amoroasă.

De la bun început notez. Întotdeauna alegeți demnitatea. Cititoarea blogului s-a arătat interesată exclusiv de părerea mea într-o anume situație: infidelitatea bărbatului.
Presupun că e clar pentru toate persoanele care mă citesc că nu dețin o soluție. Trădările își găsesc rezolvări pornind de la caracter. Ce fel de caracter aveți? Următoarea întrebare. Ce anume doriți să rezolvați? Infidelitatea condensează problemele a doi adulți adesea fără cordonul ombilical tăiat. Bărbații nu renunță la soția mamă, iar acest eșec îi enervează, întristează, deprimă. Femeile nu renunță bărbatul tată, iar acest eșec le enervează, întristează, deprimă.

Pe blog, orice discuție se desfășoară la modul general, iar mie nu-mi scrie Omul, ci un individ anume, cu o problemă anume. Problemele anume se discută la profesioniști. Succes în căutarea lor, altă problemă.

Renunț și eu la adresarea generală și abstractă și-mi imaginez un dialog cu o femeie, să o numim Ileana Cosânzeana.
Dragă Ileana, în orice situație din viața ta, începe prin a număra, 1, 2, 3, 4, 5. După ce ai numărat, atunci e momentul să respiri și să conștientizezi separarea de mamă și de iubit. Ești o persoană separată. Știu, mama și iubitul te șantajează emoțional. Emoțiile necesită voință. Caut-o, e în tine. Cu voință întoarce spatele emoțiilor și raționează.

Rațiunea, în ciuda învățăturilor creștine, tranșează direct contradicțiile cu care trăim fiecare dintre noi. Ce să aleg? Cum e bine? Sunt o mamă rea dacă nu trec cu vederea infidelitatea soțului? Ce e răul? Răul înseamnă să atentezi la viață, să ucizi, să distrugi, să anulezi. Binele înseamnă să favorizezi viața, să crești, să te dezvolți, să muncești productiv. O despărțire nu ucide, de cele mai multe ori salvează. Ne salvează de noi înșine, ne trezește, ne determină să apucăm calea omului modern care caută să priceapă că nici o suferință nu se desfășoară la modul general, iar iertarea e cea mai personală. Nimeni nu are habar de adevăratele motivații.

Alegeți cu cap. Puneți mâna pe o carte și citiți. La despărțire, mergeți la terapie. Terapeutul poate într-adevăr să vă salveze, dar asta dacă vă folosiți mintea și abandonați fricile.

Omului îi este frică de singurătate și de moarte, dar asta pentru că nu-și permite să se iubească și să iubească. Iubirea de sine e calea spre viață. Alegeți corect și inteligent, alegeți viața autentică. Durerea unei despărțiri nu se compară cu durerea de a duce o viață falsă.

Ileana, îmi place de tine inteligentă, demnă, rațională, citită, aventuroasă, mândră. Nu se suport incultă, călcată în picioare, ignorantă, plictisitoare, proastă.

Inteligența se dezvoltă, prostia te consumă. Nu fi hrană! Fii energie productivă! Fii viață! Fii iubire! Fii mândră!

Foto: Carmen Vulpea boemă

Mi-am făcut o cafea. Mă așez la scris.

În casă e liniște. Mateiu doarme. În casă e cald. Mateiu transpiră. Ferestrele le-am închis. Felul cum se îndoaie copacul vecinilor anunță furtuna. Să vină. Să curețe. Să răcorească. Poate și poate. Să spulbere. Să nimicească. Poate și poate, dar nu-mi doresc. Calamitățile naturale provoacă suferință. Ieri, pe Ioan Mureșan, stradă cu sens unic, venea în viteză o mașină pe interzis. Am traversat ușor strada prin fața mașinii. Am încercat să stabilesc un contact vizual cu șoferul, dar șoferul nu a avut chef de sclavii societății în care își duce zilele de zeu. Am privit în urma lui și i-am simțit nervozitatea.

Nu am întrebări. Mă refer la întrebări de genul: Cine l-a crescut? Ce l-a apucat? De ce nu respectă semnele de circulație? Nu l-am înjurat nici la mine în gând. Cunosc aproximativ răspunsurile. Nu este vorba numai despre mama lui sau despre biologie, tinerii riscă monstruos neavând cortexul în totalitate dezvoltat. Este vorba despre societatea românească, un cancer care se răspândește într-un mod alarmant.

Cine crede că nu este așa, să iasă câteva secunde din bula lui. În țara asta trăim în bule. Afară din bule, în mizerie, nesimțire, insalubritate, venalitate, umilințe și burți goale se ridică România. Inginerii de bule nu recunosc apropierea imediată. Se orbesc. Se surzesc. Își doresc din suflet să iubească România. Toți iubim România, educați și mai puțin educați. Noi, românii, nu ne suportăm între noi.

Unii au avut noroc de mame care i-au îngrijit și i-au educat. Cei mai mulți au avut mame care i-au adus pe lume. Societatea românească e alcătuită din fii și fiice lipsiți de mângâieri, încurajări, îmbrățișări. În primii ani de viață copiii se iubesc, se răsfață, se sărută. Următorii ani stau pe lângă tată să învețe să acționeze. Iar apoi revin comunității, iar comunitatea le oferă șoferi care merg pe interzis, doctori care cer mită, profesori care umilesc, cetățeni care jignesc ușor pe stradă, colegi dezorientați și violenți, prințese și șmecheri. Ce fel de adult să devii în România?

Citiți-le copiilor. Informația găsită pe toate gardurile nu înseamnă cunoaștere. Verificați. Cereți să vă spună ceea ce simt și ceea ce gândesc în legătură cu o situație. Pe lângă că nu fac diferența, unii nu reușesc să exprime nici o emoție.

O societate intrată în putrefacție ca a noastră are nevoie de mame, apoi de învățători, profesori și doctori. Investiți în educație. Investiți în cunoaștere. Salvați viitorii cetățeni ai României!

Foto: Bogdan Mosorescu