M-am trezit la jumătatea vieții. O să mă trezesc curând, în 21 iunie, că fac 40 de ani. Mamanu și soră mea mă vor gratula dimineața devreme. Tata va suna seara. Atunci m-a născut mama. Mara îmi va declara că mă iubește. Făt Frumos o să fie numai zâmbet cât e ziua de lungă. Mateiu va fi și el pe lângă mine.

Îmi trăiesc viața. Nu am luat în calcul, la modul serios, să încetez să o trăiesc. Numai boala mă va împinge spre un gest ca al Fridei Kahlo. Și-a curmat singură durerea și bine a făcut. Durerea ne transformă într-o halcă de carne. Este indecent ce suportă mintea de pe urma cărnii. Am văzut totul în privirea bunicului meu pe un mizerabil pat de spital. Uneori să ne dorim moartea este un bine.

M-a pocnit morbiditatea. Poate pentru că am un văr, aceeași vârsta ca mine, internat. A suferit o operație la creier. Noc-noc! Cine-i acolo? Una din marile suferințe ale omenirii, boala. Contează enorm, când boala lovește, abordarea personală. Nu mă refer la atitudinea pozitivă impusă și practicată riguros. Mă refer la redefinire și reinterpretare. M-am îmbolnăvit. Ce fac cu asta? În primul rând îți duci zilele cu demnitate. Boala sfârtecă demnitatea. La gâtul ei se aruncă prima dată. Am avut un bunic căruia boala i-a tocit demnitatea cu aceeași răbdare cu care apa transformă stânca în nisip. Să nu permiți să fii tratat ca om bolnav. Îi faci culcuș bolii. Să refuzi puterea adusă de boală. Cu boala manipulezi și șantajezi. Să-ți faci igiena zilnic. Să scoți un scop și să-l urmărești. În România, să te ocupi după putințe de dotarea școlilor de la sate cu cărți, un exemplu. Tot la noi, curățarea pădurilor și apelor de gunoaie. Meleagurile sunt mănoase în chestiuni problematice. N-am pleca de curând să ajutăm frați și veri. Copii, bătrâni și câini abandonați, păduri defrișate, sate depopulate, mame adolescente etc.

Uneori boala te reține într-o stație pentru a opri ceva mai grav. Îmi amintesc un exemplu de la Winston Churchill care s-a rănit la mână în timp ce dădea la vâsle. La puțin timp s-a angajat într-o luptă. Se afla în India. Mâna lovită l-a obligat să scoată pistolul în loc să atace cu sabia. El zice că n-ar fi ieșit învingător.

Ceea ce vreau să spun și tot bălmăjesc este că și boala poate aduce ceva bun. Și boala te salvează. Uneori o boală ne salvează de noi înșine. Poate unii înțelegeți.

De aceea, vă reamintesc. Râdeți înainte de toate.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Recent, am purtat o discuție interesantă, dar necesară cu Mara, despre avort. La fel cum am purtat o discuție despre sex.

Când anume le vorbim copiilor despre sex și consecințele lui? În special, cum anume le vorbim?

Nu întâmpinăm greutăți la prima întrebare. Deschidem subiectul când depistăm că i-a ajuns copilului la ureche. Așadar, nu vorbim despre o vârstă, ci despre un moment. La noi a venit destul de repede, prin prima sau a doua clasă primară. Am trecut peste. Comportamentul Marei și caracterul ei n-au fost corupte că a intrat, ca subiect, sexul în viața noastră. Cum de altfel nu o să aibă un comportament reprobabil și un caracter urât când va intra sexul în viața noastră ca activitate. Ce o să facem? O să vorbim despre. Cum o să vorbim despre? Firesc. Ca despre micul dejun, școală, filmele de pe Netflix, cărțile cu Poirot, ouăle amestecate, următoarea vacanță. Firesc, firesc, firesc!

Despre avort am discutat pornind de la o pancartă. Stop avortului! Mami, nu mă omorî! Furia mă cuprinde de fiecare dată. Stresoreacția e atât de puternică încât organismul meu se pregătește să o ia la fugă pentru a-și salva viața. Sunt convinsă! Toată energia se duce în mușchii de la picioare, iar în loc de a fugi sau de a ataca pentru a-mi salva viața, am deschis subiectul cu Mara.

Ce este acela un avort? Ce se va întâmpla dacă o să rămâi însărcinată la o vârsta la care eu nu mi-aș dori să devii mamă? Avem trei opțiuni, copil, avort sau adopție. În familia noastră adopția nu se ia în calcul. Tu o să ai întotdeauna două opțiuni și o să îți duci viața într-o țară care va permite acest lucru. Nimeni nu o să decidă ce faci cu corpul tău.

De aici am trecut la sex. Despre cum băieții vor cere sex ca dovadă a iubirii, despre cum a accepta sexul ține exclusiv de nevoile și dorințele ei, despre corpul și mintea ei.

Vorbim sincer cu copiii. Le respectăm inteligența. Suntem adulți. Putem să ne potrivim cuvintele și mesajul transmis în funcție de vârsta copilului. Nu-l mințiți, nu-l tratați cu condescendență și mai ales nu ignorați. Faptul că nu vorbiți despre, nu înseamnă că informația nu a ajuns la copil și cel mai sigur deformată. Preferați să-și ia informațiile despre sex de pe social media sau de la un prieten de aceeași vârstă? Dacă aveți o fată, luați aminte, discuția despre protecție este obligatorie, altfel sunt șanse mari să aibă încredere în băiatul care o asigură că știe când să se retragă.

O adolescentă însărcinată are legătură directă cu ignoranța, obtuzitatea și ipocrizia părinților. Sexul v-a adus pe lume minunile. Sexul nu e rușinos, păcătos sau murdar. Sexul este plăcere până nu-l strică mințile stătute și sufletele goale.

Iubiți-vă, faceți sex și învățați-vă și copiii despre plăcere. Apoi prezentați consecințele. Avem o datorie fiecare dintre noi, femeie sau bărbat, să protejăm viața. Protejați viața prin educație, nu prin interzicerea avortului. Interzicerea avortului înseamnă crimă cu premeditare. Femeile întotdeauna vor apela la avort.

Singura soluție este educația.  Și purtați discuții nesfârșite cu adolescenții.

Vorbiți!

Foto: Simona Nutu

Zilele trecute, într-o convorbire telefonică, Mara își verifica cu tatăl ei exprimarea în germană. El vorbește germană. El locuiește în Germania. Mi-a ajuns la urechi ceva despre mama ei eroină. M-am oprit din ce făceam și m-am băgat în discuție. Frecvent vorbim la modul acesta.

Mara voia să verifice dacă s-a exprimat corect. Ea a afirmat că sunt o eroină deoarece stau cu tatăl ei pe același loc. Acum voi ce înțelegeți? Că eu sunt mai grozavă ca tata? Că sunt o victimă? Nu și nu. Este o exprimare simplă, nimic abstract. Sunt o eroină pentru Mara că stau cu tatăl ei pe același loc, adică petrecem cu toții timp împreună. Îmi dau seama că poate profesoara a fost derutată. I-a lipsit contextul.

E un fapt bine cunoscut că părinții despărțiți refuză să mai stea pe același loc, iar copilul începe să semene izbitor cu o minge de ping pong. Ping la mama, pong la tata. Este un fapt mai puțin cunoscut și deloc recunoscut, că acest comportament este greșit. El și ea au adus pe lume un copil. Se despart, dar rămân părinții acelui copil până la moarte indiferent de statut. Separați, împreună, divorțați, nedivorțați, asta nu trebuie să afecteze dezvoltarea și educația copilului. Copilul cu siguranța va reacționa în funcție de vârstă. Indiferent de reacție, copiii au nevoie de timp, răbdare și asigurări cu duiumul de iubire, siguranță și protecție. Nu e ușor, dar familiile sunt complicate.

Se poate să ajungeți la o funcționare eficientă acceptând dezechilibrul și eșecul. Râdeți împreună. Copilul, după cum v-am povestit, o să vă considere eroi. Nu știu ce aș mai putea să îmi doresc de la relația noastră, Mara, tatăl ei, eu.

V-am povestit despre deoarece ani de zile am povestit despre despărțiri. Despărțirea e parte din viața mea. Acum s-a întâmplat să culeg roadele unei abordări pentru care am fost arătată cu degetul, suspectată și criticată. Mara apreciază și crește sănătoasă la cap.

Îmi mulțumesc și îi mulțumesc lui Făt Frumos, dar mai ales îi mulțumesc tatălui Marei pentru că mi-a acceptat cererile, abordările și convingerile în educația Marei.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Amân să reiau lectura Gulagului. Am răsfoit al doilea volum. Din titlurile capitolelor am dedus că este vorba despre zile petrecute în lagăr. Am citit deja  O zi din viața lui Ivan Denisovici. Știu la ce să mă aștept. De aceea m-am apucat de Dario Fo, Ca din întâmplare, femeie.

Cine l-a citit pe Dario Fo și de ce? Vi s-a recomandat? Ați ascultat un podcast? L-a menționat Oprah? Pentru că a câștigat Nobelul?

De mică am considerat că îmi este hărăzit să câștig Nobelul. Nu râdeți, așteptați. În primul rând nimic nu-mi este hărăzit. Nu cred în destin. Nu știam asta în copilărie, de aceea am abuzat de imaginar. Mi-am imaginat în fel și chip viața mea de adult. De fiecare dată, în orice scenariu, sfârșeam interogativ. Dar de ce nu aș câștiga Nobelul?! Cele două cărți publicate și nici blogul nu or să-mi cumpere un bilet în Suedia, iar o nouă carte publicată n-are nici măcar o schiță închipuită.

Azi l-am citit pe Dario Fo, iar la un moment dat m-a umflat râsul. Mi-am amintit de compunerile colegilor mei. O compunere deținea puterea de a stoarce sprinteneala din corpurile tinere. Exprimarea simplistă și artificială îndeplinea o singură cerință: tema făcută. Nici o subtilitate intelectuală nu-l trezea pe profesorul de la catedră din plictiseala de a asculta unele creații ale elevilor. N-am adormit citindu-l pe Fo. Sunt curioasă de regina Cristina a Suediei. Dar, fiți atenți, nici nu l-am găsit talentat la scris! Unde e talentul lui Fo?

Aveți dreptate. Ce am realizat eu intelectual pentru a-i pune la îndoială talentul? Cine sunt eu în acest context? Sunt un neica nimeni, dar întrebarea rămâne în picioare. Unde e talentul lui Fo? Nici nu o să-i mai citesc altă carte pentru cercetare. Apelez la experiență. Nici Paul Auster nu mi-a plăcut în Trilogia New York-ului. Anul trecut i-am devorat două alte titluri. Sesizați diferența? Nu mi-a plăcut Paul Auster. Nu m-am întrebat unde îi este talentul.

Acestea fiind povestite la ceas de seară cu Mateiu ghemuit lângă mine și cu Motan la picioare, vă provoc să mă contraziceți cu Dario Fo.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Am mers azi pe jos de pe Cetății colț cu Gheorghe Lazăr până în Unirii. Am admirat florile de primăvară din sticlele de plastic tăiate și reinterpretate ca vaze. Narcise, zambile, lalele, mirosuri și culori la colț de stradă într-un fel de piață la care negustorașii nu renunță. Săptămâna trecută au adus, într-o cutie de plastic, un porc tranșat. Florile de primăvară și capul tăiat de porc le-am apreciat suprarealist. Se potrivesc Timișoarei capitală culturală europeană.

Cele 3 Timișoare, eu am numărat 3, exploatează zone de irațional în viața cetățenilor. Există, desigur, Timișoara pietonilor. Pietonii alcătuiesc cea mai elastică adunare. Sar pe trotuare. Se feresc de crengi și de tencuieli. Ocolesc gunoaiele cu ochii și picioarele. Pietonii, aceia care nu locuiesc în centru sau Unirii, care bat străzile urbei, își duc zilele într-un oraș mizerabil și urât mirositor. Urmează Timișoara bicicliștilor, un oraș fără îmbrăcăminte rutieră care descătușează frustrări din partea celor care pedalează și din partea celor care conduc. Harta pistelor de biciclete ar putea foarte bine să conțină monștri, ca hărțile vechi. Pentru că e plin de necunoscut atunci când pornești la drum pe o pistă de biciclete. Vopseaua folosită provoacă sau nu accidente, pista conține sau nu rădăcini de copaci, pista se oprește sau nu în copaci sau stâlpi, ai sau nu ai pistă, ai sau nu ai înțelegere din partea pietonilor. Bicicliștii pedalează într-un oraș mișcător. A treia categorie aparține șoferilor. Aceștia, în ciuda nervilor provocați de trafic și lipsa parcărilor, cred cu naivitate că locuiesc într-un oraș frumos. De la geamul mașinii nu te agresează sticlele de plastic, șervețelele, țigările, găinații de porumbei, ambalajele. De la geamul mașinii admiri culorile apusului, corcodușii înfloriți, magnoliile bezmetice, râul Bega, clădirile renovate. Nervoși și naivi, șoferii falsifică traiul din urbe cu prezentări pe social media unde arată porumbeii, catedrala, magnoliile, piața Unirii, centrul și malul Begăi. Hashtagurile cu #timisoarafrumoasa, #timisoaramea conțin tot atât adevăr câtă carne conține un crenvurști. Timișoara are nevoie de un Haussmann care să renoveze. S-a reconstruit Parisul. Să reconstruim și Timișoara.

Entuziaștii și îndrăgostiții de urbe să mai stea în banca lor. Acest oraș necesită o iubire dură. L-ați umflat prea mult în pene, iar acum pute a găinaț și nu numai.

Aseară l-am culcat pe Mateiu la opt jumate. Înainte de a mă așeza lângă el, m-am spălat pe dinți, m-am demachiat, m-am cremuit. După ce va fi adormit, eu să mă apuc de scris. Acesta a fost planul. S-a întâmplat să adorm și eu. M-am trezit la 11. Am sărutat-o pe Mara de noapte bună, am stins lumina și m-am băgat la loc în așternutul cald să visez. Și am visat. Pare că am visat toată noaptea. Imagini ciudate cu case, cu oameni îmi muncesc subconștientul.

Înaintez într-un ritm alert și cu lectura lui Philip Roth, Indignare. Ori mă grăbesc să reiau Arhipelagul Gulag, ori recuperez lentoarea cu care am parcurs Soljenițîn. Nu știu, nici nu e important.

Azi am fost la supermarket. Am gătit. Îmi miros degetele a chiftele. N-am reușit să schițez în gând ce urmează să scriu. Mateiu a insistat să-mi țină companie la bucătărie. Am răspuns de 20 de ori la o întrebare. A pus multe întrebări pe parcursul preparării chiftelelor.

M-am așezat cu laptopul în poală. Cafeaua e rece. Magnolia din curtea vecinilor este bezmetică. Pe Facebook am citit despre scandalul de la Uniter. E scandal. Au țâșnit pasiunile și frustrările din lumea teatrului românesc. Pasiunile lor mi-au atras atenția asupra apatiei mele. Uneori nu înțeleg frământările oamenilor. Să dai atâta importanță, să investești timp și energie în situații, vorbe și relații.

Mara a împlinit 13 ani. Își dă ochii peste cap o dată pe zi. La vârsta asta caută răspunsuri despre lume și caută să se așeze în reprezentările ei. Lumea. Care lume? Lumea așa cum a cunoscut-o și cum o cunoaște ea. Lumea ei nu este lumea mea. De aceea e falsă afirmația unor adulți că nu au copilărie copiii de acum. Firește că au, dar cu alte reprezentări! M-am uitat din nou în urmă. Am sintetizat cei aproape 40 de ani ai mei. Până la 10 ani am explorat mediul înconjurător. Condițiile de viață se imprimă în noi. După 10 ani am căutat în cercul social. Am cunoscut oameni. Am învățat cât m-a dus capul. Cercul social se imprimă și el. De la 20 de ani m-am lăsat la voia întâmplării. Credeam sincer că o să am timp pentru viața de adult și tot ce presupune asta. Până la 30 de ani am trăit după cum mi-au spus și mie alții. Alții reprezintă persoanele din jurul meu până la 20 de ani, părinții, bunicii, prietenii. Când deschideam gura atunci ieșeau cel puțin patru sau cinci persoane în același timp. După 30 de ani, foarte târziu, mărturisesc, am început să mă întorc spre mine. M-au deranjat unele afirmații scoase pe gură care nu-mi aparțineau neapărat. Am încercat să identific sursa. M-am chestionat ce simt și ce cred eu despre. Uneori eram indiferentă la subiect. Nu și gura mea. Am ajuns la 40 de ani. Am trecut de jumătatea vieții. Mi-am făcut ordine în valori, convingeri, religii și atitudini.

Privesc în urmă și zâmbesc. Uneori mi-e frică de moarte. Alteori o aștept ca pe o aventură grozavă, cea mai aș putea spune.

Mara se așază în fața bibliotecii și caută titluri de cărți. Oh, ce satisfacție! Mateiu mă privește blând cu capul lăsat într-o parte. Oh, iubire necondiționată!

Și iată că vecinul a pornit din nou filmele porno. Vă las. Purtați o carte ca să vă salvați de un fel de a fi plictisitor. Sunteți plictisitori, garantat, dacă pierdeți 5 minute din viața voastră dialogând despre pâine de exemplu.

Foto: Bogdan Mosorescu

Spăl vasele și-mi imaginez cum mă așez la scris ziua. Seara, obosită și descurajată de la atâta căscat, nu-mi rămâne decât să vă povestesc una sau alta, una mai comună ca alta. Eu visez să scriu extraordinar. Pentru extraordinar mi-e necesară lumina, dimineața și mintea odihnită. Până atunci, fac exerciții de scris. Scriu pentru a nu uita să scriu.

Nu vă pot propune mari teme de gândire. Nu vă notez revelații care-mi scutură eul deoarece dereticarea prin casă nu e un stimul suficient de puternic. De fapt nu e un stimul. Parcă se scurge toată viața interesantă din mine și rămân eu cu gândurile mele suspendate de activități casnice.

Curățam ieri vasul de toaletă și mi-am propus să ticluiesc un articol despre voință. Mi s-a părut mie că am descoperit ceva. Acum mi se pare imposibil să-mi recuperez observațiile. S-au dus când am tras apa. Așa mi se duc gândurile, cu apa de la toaletă, cu hota, cu aspiratorul. Activitățile casnice îmi reinterpretează persoana.

Am sfârșit primul volum din Arhipelagul Gulag. V-am spus. M-am apucat de Patul Fridei de Slavenka Drakulic. Mi-am dorit o pauză de la comunism, dictatură, tortură, suspiciune, foamete, sărăcie, ignoranță. Mi-am dorit să-mi colorez din nou visele. Am nimerit-o cu Frida, cea mai colorată femeie din istorie. Am crezut că am nimerit-o. Am terminat cartea ieri și am aflat, din paginile romanului cu verificare și confirmare pe Google, că Frida Kahlo a avut o aventură cu Lev Troțki. Nici de durere n-am scăpat. Frida a trăit în durere și și-a pictat durerea. Toată viața, scurtă de altfel, a jucat un rol. Prin suferință încetăm să mai fim marionete, zicea Cioran. Frida Kahlo s-a inventat pornind de la un handicap, un picior mai subțire, s-a înfrumusețat accesorizând un bărbat și a devenit nemuritoare prin durerea care a forțat-o să i se opună prin acuarelă. Când picta reușea să țină sub control demonul durerii care nu a părăsit-o toată viața ei. După cum vedeți, nu am luat nici o pauză de la comunism și durere.

Mâine o să încep un alt roman. Două zile pauză după Arhipelag nu-mi sunt suficiente. O să pun mâna pe volumul al doilea după ce mi s-au colorat suficient visele și stările. Momentan am zile gri.

Foto: Bogdan Mosorescu

De câteva zile pierd energie. Pe undeva o pierd. Nu găsesc sub nici o formă gaura s-o astup. Tot în aceste zile, cineva din familie a făcut niște investigații la doctor pentru o glicemie mare. Am discutat la micul dejun despre, iar între două guri de ceai verde cu iasomie, am scos din bibliotecă De ce nu fac zebrele ulcer? de Sapolsky.

Tot mai des apare boala în discuție. Conversația cu un cunoscut sau altul ajunge la stres, dezechilibru, atracția bolii prin gând. Am ascultat despre atracția bolii prin gând și de la cunoscuți, și de la membrii familiei. Nu, nu și nu. Sub nici o formă nu accept acest lucru.

În 2021, când Mateiu nu împlinise nici 2 luni, am descoperit hemoglobina scăzută, iar de aici, la internare au fost responsabile Sărbătorile Pascale. La privat nimeni nu ne-a primit. Nu o să reiau experiența aceea îngrozitoare care pe mine m-a marcat pe viață. Sunt o mamă nebună care exagerează din orice. Cum vine asta? Vine cam așa.

După investigații la sânge în spital, s-a luat prin eliminare, aia nu, aia nu, aia nu, nu s-a descoperit nici o cauză. Au insistat să accept transfuzia de sânge deoarece refuzul m-ar cataloga la mamă iresponsabilă și idioată. Am refuzat. M-am răzgândit. E dificil să iei o decizie într-o stare soră cu nebunia. Până la urmă am acceptat, iar apoi am cerut externarea. Ce are copilul meu? Nu s-a descoperit nimic la analize, dar ceva este. Ce este? Ceva grav. Și am ieșit din spital, scenă ruptă din Orwell, spunând cu gura mea: Am copilul grav bolnav. Dar ce are? Asta nu știm, dar vă asigurăm.

Consecința atitudinii imbecililor de doctori, afirm și-mi cer scuze doctorilor capabili și eminenți, este că orice bubă a lui Mateiu are la mine în cap acest ecou: cancer, grav, moare. Face febră? Vomită? Șchiopătează? La mine în cap își face apariția moartea.

Așa că refuz atracția bolii prin gând. Gândurile vin fără doar și poate. Alungați-le și nu sporiți vinovăția când boala sau moartea se ivesc. Pe mine Smaranda Arghirescu m-a marcat. Că asta e abordarea românească. Nu au diagnostic, ține de capabilitatea de doctor, dar ne asigură de gravitate care ține de abordarea românească feroce și lacomă. La privat, doctorii, Adrian Lăcătușu, de exemplu, m-a corectat și la vocabular. Nu are nimic, Mateiu? Nu, doamnă, nu vorbim despre a avea sau a nu avea ceva, copilul e sănătos. În Germania nimeni nu a pronunțat boală în prezența noastră. Mi-au auzit urechile doar copil sănătos.

În prezent am un copil sănătos, iar eu? Nu știu să vă răspund. Când copilul face febră vă e frică de moarte? Nici un gând al meu n-ar putea atrage boala. Nu aș fi șocată, dar aș înlocui o credință cu alta. Am renunțat la Dumnezeu ca să cred în ce? Că mă pedepsește propria minte?

Îmi alung gândurile cum pot. Nu e ușor, vă asigur. Nu mă compătimiți, pretind că sunt puternică. Întăriți-vă și voi.

Am sfârșit primul volum din Arhipelagul Gulag de Alexandr Soljenițîn. Sunt bine. M-au întrebat mai multe persoane dacă sunt bine. De aceea am menționat. Mai notez că nu am o reprezentare de gladiolă ca femeie. Mă simt datoare să citesc, să știu cât pot și să cunosc cum pot despre atrocitățile comise de semenii mei.

Persoanele sensibile, indiferent de gen, stau la distanță de lecturi inconfortabile. Înțeleg. Eu mă simt în prezent vinovată când mănânc până mă doare burta. Alteori ridic privirea din carte și privesc pereții camerei. Îmi imaginez 100 de persoane în sufrageria apartamentului meu. De fapt nu pot să-mi imaginez deoarece consider că e imposibil acest lucru. Nu este imposibil. Am citit descrierea. Firește că mureau unii dintre ei, dar nu-i anunțau pe gardieni. Până începeau să pută, primeau și rația morților de mâncare. Toate aceste fapte mă fac să mă simt prost. Durează cinci minute, cresc copii. După cinci minute ceva sau cineva îmi solicită atenția. Am devenit o persoană deosebit de importantă. Totul trece prin mintea și mâna mea.

O să iau o pauză după primul volum. O să citesc o altă carte. Să mă îndepărtez de mizeria umană. Să mă relaxez și eu cu o carte în mână. Să beau un pahar de vin. Să trag o pătură pe picioare. Totul foarte instagramabil documentat, pozat și postat pe social media. O să vedeți dacă mă urmăriți pe Facebook și Instagram.

Înainte de punct, vă las un citat care mă obsedează de câteva zile.
Să ai numai ceea ce poți duce întotdeauna cu tine: să știi limbi străine, să cunoști țări, să cunoști oameni. Iar sacul tău de călătorie să fie în memoria ta. Memorează! Memorează! Poate că doar aceste semințe amare vor răsări cândva. Soljenițîn

Nu sunteți curioși cum ar arăta o grădină răsărită din propria memorie?!

Foto: Simona Nutu

A înflorit magnolia vecinilor. În blocul în care locuiesc, în spatele lui, au rămas trei case. Aceste trei case sunt înconjurate de termopane. Magnolia se reflectă în geamuri și uneori dă un excelent spectacol. Firește, e nevoie să te oprești și să privești. Trecem cu privirea peste ea. Asta dacă e posibil s-o privești. Locuitorii din apartamente și-au izolat existența cu draperii groase, cu obloane sau cu staniol.

Nu de puține ori m-am gândit la sufletele care mă înconjoară. Le privesc în fiecare seară geamurile. Nu aș recunoaște nici un chip pe stradă. Abia îmi identific vecinii. Pe unii îi ocolesc de-a dreptul. Mă uit acum în timp ce scriu la două balcoane luminate. Bună, vecin străin alături de care dorm de ani de zile!

De două zile mă simt slăbită. Mă simt și sunt. Pe undeva corpul meu pierde energie. Abia mă trag prin casă. De aceea, în aceste momente de slăbiciune, am meditat la străinii apropiați care mă înconjoară, am admirat magnolia, am adormit gândindu-mă la iubire. Ce ar fi viața fără iubire, fără îndrăgosteală?

Ce faceți când vă e dor de îndrăgosteală? Mie mi se face. Pe mine mă ajută călătoriile, vinul, lectura și destrăbălările. Bifez cu dezmierdările o stare, dar iubirea trece dincolo de înamorare. Prinzi dragostea de câte ori se nimerește în viață, dar cum o păstrezi? Probabil dacă am discuta mai puțin despre facturi, telefoane, impozite, asigurări, Decathlon, ofertele de la Lidl, atunci nu am condensa în chipul iubit aspectele plictisitoare ale vieții. Când ar intra partenerul pe ușă nu l-ai asocia cu necesitatea de a schimba cauciucurile. Când ar intra partenera pe ușă n-ai asocia-o cu mâncarea, baia copiilor sau pâinea de la Prospero. Când ar intra partenerul, i-ai pune un pahar de vin în brațe sau pur și simplu l-ai ignora. Admirați magnolia, cerul sau cufundați-vă în gânduri și sentimente personale.

Priviți cerul des. Cerul are puterea de a zgudui infatuarea ființei. Ce om care a privit cu adevărat cerul nu și-a conștientizat fragilitatea existenței? Ce forță se opune universului? Una singură, iubirea. Orice altceva a încercat și încearcă omul ține de boală. Sănătate fără iubire pe planeta Pământ nu există. Istoria dovedește.

Foto: Carmen Vulpea boemă