În continuare citesc Arhipelagul Gulag al lui Soljenițîn. Nu renunț la această lectură. Chiar ieri m-a întrebat Făt Frumos de ce insist cu cartea asta. Tocmai îi povestisem despre un bărbat care urma să fie executat, dar cum soția se afla deja în drum spre Solovki, o insulă în Marea Albă folosită de comuniști ca închisoare înainte de apariția gulagului propriu zis, i-au amânat execuția cu trei zile. Trei zile a stat cu soția și nu i-a scăpat nimic despre ceea ce urma să se întâmple. La zece minute după ce soția s-a îmbarcat, soțul deja se dezbrăca pentru a opri un glonț cum îi plăcea lui Churchill să se exprime. Nu știu cu ce intenție i-am povestit. Să-i arăt un caracter al unui bărbat adevărat. Să-i reamintesc pentru a nu știu câta oară cât de tare mă înspăimântă comunismul. Nu știu. Dar m-a întrebat: De ce insiști cu cartea asta?

Pentru că întotdeauna mi-a plăcut să știu și să cunosc. Pentru că o carte ca asta mă ține bine înfiptă în realitate și nu o să mă îmbolnăvesc niciodată de importanță.

Nici o geantă de la Chanel, nici o încălțare cu chipul lui Karl, nici o brățară Tennis cu diamante nu mă vor convinge că viața mea contează în mersul lumii. Viața mea contează pentru că eu mă străduiesc să conteze la scara minusculă a familiei.

E semnificativă viața mea la momentul prezent pentru că iubesc doi copii, apoi pentru că-i educ. Mi-ar părea rău să crească fără iubirea de mamă.

Nu e semnificativă viața mea la momentul prezent pentru conducerea lumii. Punctul culminat al zilei s-a desfășurat la groapa de nisip cu Mateiu sau la cratiță când am făcut găluștele pentru supă. La laptop m-am așezat ca să-mi verific comisioanele de pe 2performant. Oricine comandă de pe blogul meu mă duce cu un pas mai aproape de a mai tăia o factură. Dați clic pe Arhipelagul Gulag, comandați, iar eu vă mulțumesc. Comanda dumneavoastră confirmă puterea democrației, cât iau eu, cât ajunge la stat. Balanța se înclină, firește!

Prefer însă leagănul democrației. Aș alege oricând traiul în democrație. Comunismul e o naștere într-un tren care se izbește de parapetele unui munte. Te naști și mori sau mori și te naști fără vreo dilemă sau importanță.

Citiți Arhipelagul Gulag, e bun și ca metodă de slăbit. O să vă fie rușine să vă mai îndopați cu mâncare.

Foto: Simona Nutu

2 ani. De 2 ani am avut nevoie, după nașterea lui Mateiu, să ajung la doctorul ginecolog pentru controlul anual. Pe scurt, reamintesc. Am două nașteri naturale. La nici una nu am expulzat placenta oricât a așteptat doctorul ca trupul meu să se ajute singur. Travaliul și nașterea nu au durut ca intervenția de după. Pentru mine nașterea este barbară, naturală sau cezariană. Copilul merită. Copiii mei merită și copilul merită prin speranța adusă în lume.

Vă povestesc despre ultima mea vizită la ginecolog deoarece am aflat ceva nou. Nu știam. Doctorul meu este Dorin Grigoraș, nu este nici un secret. M-a liniștit la discuția dinaintea momentului desfacerii picioarelor, un moment plin de disconfort pentru femeile din lumea întreagă.

În prezent, testul Papanicolau ocupă locul trei ca mijloc de depistare al groazei. Am cancer. Nu am cancer. În prezent se testează tulpinile de HPV care se încadrează în clase de risc oncogen. Când scriu oncogen, să vă gândiți la cancer. Nu mai presupun că știți. Multe nu știți și exagerat de multe nu aveți o educație a prevenirii. Cu testarea tulpinilor de HPV și cu testul Papanicolau puteți să răriți vizita la doctor între trei ani, după englezi, și cinci ani după americani. Mai contează și vârsta, dar informații găsiți dacă vă interesează cu adevărat. Și ar trebui să vă intereseze.

Cancerul de col uterin nu ar trebui să secere femeile. Dar o face. O face în lumea întreagă și mai abitir în România din cauza ignoranței. Femeile nu consideră necesar să se testeze. Unele o dau cu rușinea, altele cu voința dumnezeului lor, iar multe, cum am mai zis, nu au educația necesară.

Boala nu conține nimic frumos. Boala te motivează uneori să-ți reevaluezi viața, valorile, convingerile, dar când durerea ia în stăpânire trupul, nimic nu mai contează. Vrei doar să înceteze. Te rogi să mori. Prietena mea de 30 de ani s-a rugat să moară. A mătrășit-o din lumea asta cancerul. Cancerul de col uterin ucide rar tinerele femei, dar le ucide. Stă în puterea noastră să prevenim și să controlăm.

În primul rând aveți nevoie de un doctor căruia să-i acordați încredere. Să fie clar că este doctor și nu duhovnic. Nu aveți nevoie la doctor să vă fie menajate sentimentele. Aveți nevoie de explicații, lămuriri, sinceritate, bun simț și excelență. Medicina ar trebui să aparțină, nu o face, persoanelor excelente. De aceea căutați până găsiți un doctor care vi se potrivește.

Mie mi se potrivește Dorin Grigoraș. Prima dată povestim. În camera alăturată, camera cu aparatul acela ticălos, după ce mi-am înghițit rușinea, îmi arată, îmi povestește, mă lămurește. Apoi povestim din nou. Îmi iau la revedere cu zâmbetul pe buze de fiecare dată. Niciodată nu m-am simțit certată, judecată, răpezită, nebăgată în seamă. La fiecare control am întâlnit un doctor cu preocupări pentru vremurile actuale. La fiecare discuție despre sex, protecție, afecțiuni am ascultat lămuriri pe un ton neutru. Doctorul meu nu judecă, doctorul meu îmi ajută corpul.

Ne lovim de doctori imbecili des. Nu avem ce face. Dacă nu faceți parte din categoria de entuziaști care-și lasă corpul să se vindece singur, atunci e de datoria voastră să găsiți acel doctor. Eu am găsit doi pe care mă pot baza. I-am mai numit. Îi mai numesc. Despre Dorin Grigoraș am scris mai sus. Al doilea doctor de care nu m-aș lipsi este Luca Rodica.

Cuvântul lor îl cred și nu al Sabinei Bijan de pe Facebook care îmi trimite linkuri cu articole medicale și comentarii să nu-mi vaccinez fata. Pentru mine e prea târziu, mi-a zis.

Pentru mine nu o să fie niciodată prea târziu dacă mă lovește cancerul de col uterin. Merg din 3 în 3 ani la control. Îi aleg pe englezi și ei recomandă, pentru vârsta mea, la 3 ani să mă testez.

Voi când v-ați controlat ultima dată?

Foto: Carmen Vulpea boemă

După, după. Să ne prefacem că v-am înșirat activitățile unei femei obișnuite cu doi copii și un motan, Motan the catt. E trecut de ora 14. Un copil sper că nu se spetește prea tare la școală. Alt copil doarme pe canapea. Motan se înghesuie în spațiul dintre laptop și pieptul meu. Făt Frumos este la muncă. Eu m-am așezat pe canapea. Am sorbit ultima gură de cafea. Am deschis laptopul. Scriu chinuită. Cu stânga mângâi motanul.

Ieri ne-am plimbat pe malul Begăi cu bicicletele. Am greșit. Nu o să se mai întâmple curând. Prea puțini cetățeni respectă regulile. Binele comun este un concept necunoscut locuitorilor orașului, și, desigur, țării. Pe bucățica destinată pistei de biciclete, două farfuze și o ceafă lată s-au oprit să se minuneze la potăile flocoase. Minunate potăile, nesimțiți stăpânii! Le-am spus evidentul. Stați pe pista de biciclete! Lasă că puteți să ocoliți! Am ocolit, dar n-am tăcut. La mine este imperios necesar să spun. Nu caut să rezolv, mă duce capul să nu duc lupte cu farfuze și cefe late. Nu arăt însă frică și rușine. Mi-e frică, dar mă reped ca un pechinez turbat. Simt disconfort, dar atac pe un ton neutru. Învățăturile alea cu Să nu judeci le ignor. Cum să-mi opresc mintea? Judec. Am judecat ieri pe malul Begăi. Estetica lor de cocalari m-a înfuriat și mai tare.

Mi-ar plăcea o promenadă ca pe vremuri. Duminica să ieșim cu toții la plimbare pe Corso. Educații pe Corso, nesimțiții pe Lucian Blaga. Cum și-ar suporta nesimțiții entuziasmul excesiv dat de bani?! Importanța cetățenilor prin ceea ce au din portbagajul unei mașini cu geci de la Moncler furate sau replici după mă enervează peste măsură.

Îmi plac banii. Iubesc banii. Viața oferită de bani încântă simțurile și rațiunea. Doar că banii pot aduce și educație. Cei numiți de mine, nedrept sau nu, farfuze și ceafă lată, par să nu aibă habar de acest fapt. O idioțenie! Când călătorești spre vest și traversezi Ungaria, atunci nu se cheamă că ai și vizitat Ungaria. Pentru asta te dai jos de pe autostradă. Așa este și cu banii. Dacă îi ai și nu ești capabil să-i gestionezi, angajează oameni care s-o facă în locul tău. Angajează oameni care să-ți recomande cărți, cursuri, educatori. Ai dat de bani?! Angajează o guvernantă, serios. Începe cu educația, lucrurile materiale te așteaptă. Societatea nu se schimbă într-un an, dar un om are capacitatea să-și reorganizeze caracterul.

Nu suntem părinții noștri. Prea multe gene s-au amestecat ca la mașina de spălat la crearea embrionului. Eu știu că 7 generații. E suficient ca să devenim cine vrem noi. De ce am vrea să ne lăfăim în reprezentări de Caragiale? Poate românii au numai suflet de Caragiale, afirm în urma înțelegerii sau neînțelegerii lui Vișniec. Cine e Vișniec? Începeți de aici. Căutați. Cine este Matei Vișniec?

Foto: Simona Nutu

Putem să le avem pe toate? Nu. Asta m-a învățat experiența. Asta mi-a arătat experiența. Dar ce înseamnă tot? Tot înseamnă copilărie fericită, vacanțe la bunici și la mare, școală, carieră, iubire, casă, familie, mașină, concedii, copii și o bătrânețe decentă.

Am recitit ce am enumerat. Am râs. Oamenii numesc asta viață. La rândul meu bifez una și alta din ce am înșirat mai sus. Crești cu valul de reprezentări ale vremurilor actuale. Istoria umanității nu o aprofundăm. Se predă plictisitor în școli. Se insistă pe memorarea anilor. Se subliniază importanța națională. Așa că școala, prin maniera în care livrează faptele trecutului, ne condamnă să retrăim trecutul.

Dacă s-ar insista mai mult cu istoria umanității și mai puțin cu matematica, am dobândi din timp o imagine a omenirii. Oamenii au cucerit încet spațiul înconjurător. A te bucura de lucrurile mărunte era ceva necunoscut pentru un primitiv. Primitivul lupta pentru a trăi. Omul actual luptă pentru a trăi împlinit. Împlinirea a devenit posibilă după ce am ieșit din peșteri, după ce am descoperit focul, după Academiile grecești, după războaiele între triburi, după cruciade, după revoluția franceză și după revoluția industrială.

După toate aceste lupte ale oamenilor de pretutindeni s-a ajuns la recunoștință. Recunoștința, sustenabilitatea, bucuria lucrurilor mărunte au invadat conștiința contemporanilor mei. Sunt ale noastre la fel cum armura metalică și spada aparțineau cavalerilor care plecau în cruciade.

Vremurile ne marchează. Nu ne definesc neapărat, depinde de voința fiecăruia, dar aplică semne caracteristice. E caracteristic azi să fii recunoscător pentru pauza de cafea, pentru contemplarea apusului, pentru prieteni. Toți se simt speciali și ignoră lanțurile invizibile ale sclaviei.

Viața oamenilor s-a îmbunătățit considerabil (în unele colțuri de lume). Condițiile de viață nu ne-au ascuțit simțurile. Moțăim în iluzia importanței. Am descoperit că soarele nu se învârte în jurul pământului, dar ne-am erijat în sori. E plină lumea de sori umani care nenorocesc celelalte ființe. De ce? Pentru că pot. E ca la groapa de nisip dintr-un parc. Cine ia lopățica și găletușa? Cel mai mare și lipsit de îndrumarea unui adult.

Ducem discuții nesfârșite despre importanța vieții, dar felul cum o trăim contrazice tot ce susținem. Prin comportament facem pipi pe viață. Ce idioți!

Foto: Simona Nutu

Luni ne-am pus pe drum. L-am lovit în jur de 10 dimineața. S-a nimerit cât să trecem peste catastrofa dintre Plugova și Herculane. S-a rupt șoseaua. Nu s-a rupt orice șosea, ci una asupra căreia s-au efectuat lucrări cu o săptămână în urmă. Nu mă mir. Nici un român cerebral nu se mai miră. În România continuă să se fure ca în codru.

Pe drumul național, pe o parte și pe alta, natura și-a dat drumul. Totul e verde și înflorit. Renașterea primăverii ascunde suficient. Unii români nu-și încap în piele admirând frumusețea patriei. I-am admirat și eu frumusețea. Am revenit la Timișoara pe Moldova Nouă. O bucată de drum, bolovani cu funcție de pod, fac legătura între Șvinița și Berzasca. Peisajul superb te ajută să ignori pericolul. La noi catastrofele și cancerul se întâmplă altora. Până când se operează pe creier verișorul cu care ai crescut. Până moare în accident de mașină fata unui prieten de familie. Aceste situații sunt ale mele. Nu e întrecere, dar puteți să completați cu nenorociri personale.

Aceasta e România, o țară căreia i se fură și speranța. Știu ce vorbesc. Ies în parc cu Mateiu și mă lovesc de viitor. E dureros.

Luni l-am celebrat pe tata. A împlinit 70 de ani și a adunat oameni în jurul mesei. M-am bucurat. Consider adunarea aceea o realizare. Câți oameni suntem capabili să adunăm în jurul nostru? Oameni care să ne placă din când în când, să ne iubească tot timpul și să ne critice pentru a frâna delirul de grandoare? Eu nu știu câte persoane mai pot strânge în jurul meu. Dacă ieri nu ar fi tresărit sufletul în mine admirând Dunărea, m-aș fi suspectat de o ușoară și închipuită depresie. Dar în continuare mă bucur de peisaje, de literatură, de zâmbetele Marei și ale lui Mateiu, de sărut, de ceaiul verde, de.

Mă bucur. Mă deprim. Mă enervez. Rar mă entuziasmez. Aproape deloc nu mai simt ceva intens. Ca atunci când te îndrăgostești. M-am săturat de prostie și lipsă de control. Îmi doresc nespus să cresc ca persoană. Să nu mă opresc din dezvoltare. La cei 40 de ani neîmpliniți mă interesează să depășesc frici și să grăiesc franc. Ca Orhan Pamuk când i-a mărturisit unei doamne din sală că a ucis bucuria adunării cu întrebarea adresată.

Suntem oameni. Suntem vii și ne simțim vii. Cei care se simt. Avem conștiință. Ceva din noi, acest ceva dezbătut de religie și filozofie, ne dă bătăi de cap. Suntem buni. Suntem răi. Ucidem din instinct. Ucidem premeditat. Nu ucidem. De ce ucidem? De ce ne ucidem între noi? Răspunsurile s-au adunat în bibliotecile lumii, dar nimeni nu ne-a lămurit. Tot mai des îmi frământ mintea cu datul ființei. Caut un răspuns al meu. Să mă mulțumesc pe mine. Să mă potolesc când urăsc oamenii. Ca atunci când lecturez Soljenițîn. Să mă entuziasmez când aplaud oamenii. Ca atunci când mă aflu în prezența unor persoane bune și blânde. Ce înseamnă să fii bun? Înseamnă să fii fără de greșeală? Astea-s pretenții cu iz de morală creștină. Să fii bun înseamnă, pe cât e cu putință, să te corectezi constant în gânduri și sentimente. Să fii bun înseamnă să cunoști compasiunea. Să fii bun înseamnă să judeci, dar să nu arunci cu pietre. Să fii bun înseamnă în primul rând să iei oamenii și lucrurile ca atare și să acționezi în funcție de situație. Să fii bun presupune și să fii egoist îngrijindu-te de starea ta de bine. Un om lipsit de stare de bine este un om vulnerabil. Răul dă năvală. Sectele religioase dau năvală. Drogurile dau năvală. Prostia cotropește.

Starea de bine este esențială. Dormiți. Beți apă. Hrăniți-vă sănătos. Priviți cerul. Transpirați cearșafuri. Meditați. Citiți. Destupați-vă mintea. Mintea e aliat și dușman în același timp. E ceva de lămurit. Lămuriți-vă cât puteți.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Într-una din zile, o zi oarecare, am ieșit cu Mateiu în parc. La groapa de nisip s-a iscat tămbălău de la o găletușă de plastic. L-am luat de mână și am pornit spre Profi. Să cumpărăm și noi. N-am găsit. Ne-am încercat norocul la un magazin de cartier. N-am găsit. Mi-am amintit de buticul unui arab. Nu ne-a dezamăgit. Am găsit găletușă. La șase jumate seara ne jucam în nisip. La opt avem bilet de teatru. Am ajuns la teatru transpirată.

În altă zi, o altă zi oarecare, i-am pregătit baia lui Mateiu. Am umplut cada cu apă și am răsturnat toate rățuștele. Ne-am jucat. Am împroșcat cu apă. Am râs. La șapte aveam invitație la conferința lui Orhan Pamuk. Am ajuns la Universitate transpirată.
Cine este Orhan Pamuk? Orhan Pamuk este un scriitor turc care a câștigat premiul Nobel în anul 2006. Are simțul umorului și vorbește franc. L-am ascultat cu urechile ciulite. Sonorizarea și limba engleză au pus în acțiune neuronii, dar și mușchii. Am stat încordată.

Ce faceți cu orele din viața voastră? Cum alungați plictiseală? Cum vă dați importanță? Cum vă simțiți utili?

Pentru că merg la spectacole, când spăl vasele, mintea schimbă peretele care imită cimentul din bucătărie. Văd corpuri, culori, gesturi. Derulez în imaginar. Pentru că citesc beletristică, pentru că am citit Mă numesc Roșu de Pamuk, când mă privesc în oglindă îmi zic: Mă numesc Roșu. Rujul de pe buze mă îndreptățește. Gândurile se modifică în funcție de activități.

Ieri am trebăluit aproape toată ziua. Am aspirat. Am dat cu aparatul cu abur. Am băgat la spălat. Am șters caloriferul cu acetonă. Am frecat faianța. Mi-am dat duhul la vasul de toaletă. Oare la ce se gândesc femeile care nu citesc când îndeplinesc aceste sarcini? Mie îmi fuge mintea la ce înseamnă să te naști englez sau francez. Cuget la condițiile de viață și la cum ne influențăm copiii. Visez cu ochii deschiși la nopți la sex. Cum să-l îmbunătățesc? Sigur nu frecând toaleta și bateriile de la chiuvetă.

La ce stimulare intelectuală se așteptau tații noștri din partea mamelor noastre? L-am chestionat pe Făt Frumos. Mi-a răspuns instant, sec, sincer. Nu se așteptau. Cred și eu că nu se așteptau. O viață trăită exclusiv pe nevoile primare îmi inspiră groază. Să nu dorești să explorezi mai mult? Să citești despre neuronul Von Economo. Să încerci să înțelegi că lumea e condusă de oamenii de afaceri, dar că nu aparține cu adevărat nimănui. Să porți grija binelui comun. Să trimiți mesaje erotice partenerului. Să permiți copiilor să deseneze pe pereți. Să privești luna, să admiri munții, să te înfioare craterele. Să renunți la prietenii și la legăturile familiale care scot ce e mai rău în tine. Să te răsfeți cu luxul, dar să nu i te închini. Să nu-ți pui limite Să. Să nu. Să.

Am trei mari realizări de când l-am născut pe Mateiu.
Prima realizare, Mateiu face caca la oliță și știe să își sufle nasul.
A doua realizare, Mara m-a răsplătit pentru abordarea în familia noastră separată. Mă consideră eroină.
A treia realizare, beau câte un pahar de vin și suport nimicnicia umană.

Ce realizări aveți aceia dintre voi care ați trecut de jumătatea vieții?

Foto: Carmen Vulpea boemă

În loc de. Ce faci? Cresc copii. Întrebați-mă. Ce ai vrea să faci? Să scriu și să citesc. Tricoul inteligent și proiectele #poartaocarte sau #poartariduri corectează handicapul de nu avea fler pentru îndeletniciri de afaceri.

În loc de. Scoți bani din blog? Așa și așa. Întrebați-mă. Ce frază te-a marcat? Ce cuvânt îți tulbură visele?

Zilele trecute, o doamnă din generația lui mamanu, mi-a sărutat cu afecțiune obrazul. Nu ne-am mai văzut din martie 2019 când lumea a luat o pauză. Nu-l aveam pe Mateiu în 2019. Zilele trecute, când am primit sărutul pe obraz, Mateiu mă ținea de picior. După o privire gingașă aruncată lui Mateiu, m-a privit și pe mine cu căldură și compasiune. Ai nimerit bine de data asta? Ai un bărbat bun?

Ce am făcut eu? Am râs prima dată, apoi i-am răspuns. Eu mereu am nimerit bine. Cu tatăl Marei am nimerit bine. Atunci de ce? Deduceți întrebarea. De ce ne-am despărțit? Pentru că nu ne-am înțeles. Buna înțelegere nu este un motiv. Pasiunea, comunicarea, dispoziția agreabilă în compania partenerului nu reprezintă motive. Și poate nici nu sunt. Infidelitatea și violența constituie motive. Peste infidelitate treci, iar violența o suporți dacă ai meritat-o și nu-ți pune viața în pericol. Gândirea aceasta s-a răspândit ca mucegaiul în casa de la Severin în memoria umanității. În toate timpurile și în toate vremurile, au trăit femei și bărbați care și-au construit viața în ciuda mentalității defectuoase cu potențial criminal asupra spiritului și trupului. Femeile au divorțat. Bărbații au divorțat.

Infidelitatea nu-mi este necunoscută. Nu o aprob. Nu pretind. Se întâmplă. Violența îmi este necunoscută. Nu o aprob, iar când se întâmplă se procedează ca în cazul descoperirii unei tumori maligne. Se îndepărtează. Nu trăiești cu.

Am înșelat. Am fost înșelată. Am mers mai departe. Poate un cuplu să rămână cuplu după o asemenea trădare? Poate. Depinde de trădare și de iubire. Trădările au nuanțe. Iubirea repară. Dacă infidelitatea a presupus viață dublă, atunci iubirea moare. Cel mai bine ar fi să organizați funeralii și să uitați. Dacă infidelitatea a presupus sex ocazional cu un coleg de la muncă, atunci schimbați locul de muncă, mergeți la terapie, plecați într-o excursie. Iubirea s-ar putea ridica din cenușă. Dacă infidelitatea a presupus sex plătit, prostituate, atunci chestionați-vă despre caracterul celuilalt. O fi iubire, dar e bolnavă.

Nimerim sau nu nimerim bine cu un bărbat?! E bine dacă nu ne bate, dacă nu ne jignește, o perspectivă a femeilor din generația lui mamanu. E bine dacă ne respectă ca persoană, bătaia și insultele nici nu se iau în calcul, din perspectiva femeilor educate din generația mea.

Compar vârsta de 40 de ani cu zona Goldilocks. Supraviețuim în cuplu dacă ne respectăm intelectual. Lipsa respectului trece dincolo de centura de asteroizi. Se produce explozia. Nici iubirea nu iartă umilințele și tona de rahat înghițit. Începi să te îndoiești de iubire. Această îndoială ne modifică trăsăturile. În fond, ce este viața fără iubire? Fără magia sărutului, fără priviri furișe, fără suspine, fără mângâieri, fără zăpăceală?

Casa, mașina, hainele luxoase, bijuteriile scumpe, lipsa lor, nenorocesc oamenii, dar lipsa iubirii nenorocește spiritul. Rămânem o formă de viață. Care e bucuria? Care o fi bucuria unei bacterii?

De aceea îngrijiți-vă comunicarea cu partenerii cu disciplină. Ajungeți la 40 de ani și doriți confort în casă și în partener. Acest confort devine posibil prin muncă. Munciți să iubiți. Îndrăgosteală se întâmplă, iubirea se construiește.

Imaginați-vă o floare. Eu aleg o hortensie. Dacă aveți 20 de ani, întoarceți-o cu florile în jos. Corpul e floarea, capul e tulpina. Dacă vă apropiați de 40 sau ați trecut de 40, atunci capul e floarea și corpul e tulpina.

Mintea strălucește pentru aceia care nu s-au oprit din a crește intelectual. Această strălucire se deprinde. Cum? Prin stimulare intelectuală. Nu vă culcați pe o ureche. Școala nu este suficientă. Școala e vârful icebergului. Ceea ce te năucește în viață nu se vede. Zace. Așteaptă. Se trezește. Vine. Lovește. Viața întotdeauna lovește. O minte ca o hortensie, îngrijită și udată, nu dă importanță nimicurilor. Nu o să enumăr nimicurile. O să menționez nenorocirile: boala, catastrofele naturale și relațiile dintre oameni. Au! Au! Au!

Înflorită cum sunt, nu m-am oprit și nici nu intenționez, îmi stimulez creierul zilnic, am uneori întâlniri năucitoare. Numesc năucitoare întâlnirile cu foști colegi. Ultima mea întâlnire cu trecutul s-a învârtit în jurul dinților, a părului din nas, din urechi și a verighetei. M-am uitat la chipul din fața mea fără rușine și fără explicații. Mi-am dat seama de intensitatea privirii când mi s-a luat o scamă de pe umăr. Atunci m-am uitat la verighetă. M-am zăpăcit de tot. Mi-am frecat tâmplele. Am început să povestesc ceva fără nici o legătură cu prezentul. M-am dus în trecut. Acolo ne cunoșteam. În prezent stăteam lângă niște necunoscuți cu dinți puși, cu riduri accentuate, cu păr supărător la nas și la urechi. În trecut n-am observat dinții, ridurile și părul supărător. Aceste cusururi aparțin femeilor și bărbaților adulți, aparțin părinților și prietenilor părinților. De multe ori am senzația că mă aflu în compania prietenilor și cunoștințelor părinților mei.

Dacă aș fi o femeie singură în prezent, mintea mi-ar da mult de furcă. Mi-ar fi greu să-mi dau întâlnire cu bărbați trecuți de 40 de ani. Dinții puși prost sau lipsă, aspectul șifonat, părul din nas și din urechi mi-ar păcăli mintea. Aș crede că-mi dau întâlnire cu bărbați de vârsta lui taică-miu. Doar că tata împlinește 70 de ani. Eu o să împlinesc 40 de ani, iar rolurile inversate, părinții au devenit bunicii, iar soră mea cu mine părinții, mă buimăcesc. Am zile pline de stări letargice. Stau pe canapea ca paralizată, ușor febrilă și mă enervează decrepitudinea lui mamanu.

Cine e responsabil de aceste roluri schimbate? Timpul. A trecut timpul, iar mintea mea nu ține pasul. Trupul mă atenționează uneori. Îmi trimite dureri. Uneori picotesc pe canapea. Ridurile s-au adâncit. Dramele s-au redus. Pur și simplu nu îmi pasă și nu mă agit.

Matematica nu mi-a plăcut niciodată, dar am învățat esențialul. Nu este vorba despre problemă, ci despre soluții și rezolvare.

Pentru bărbații ajunși la 40 de ani, vă rog frumos, igiena înseamnă și îngrijirea părului din urechi și din nas. Dinții sunt esențiali la orice vârstă. Fără dinți nu există singura magie de pe pământ, sărutul. De ce să trăiești dacă nu te săruți?

Hrăniți-vă mintea, îngrijiți-vă dinții și sărutați-vă!

Foto: Carmen Vulpea boemă

Dacă i-aș cere unui pictor să mă imortalizeze pe pânză. Dacă un pictor ar încerca să mă imortalizeze pe pânză. I-aș cere sau i-aș recomanda.

Pictează-mă cu găuri pe trup. Găurile ar reprezenta pierderi de energie. Am pierdut de-a lungul anilor prea multă energie.

După vârsta de zece ani, atunci te așezi cu conștiința în lume, mereu am dus lupte. Am luptat pentru a fi luată în serios de mamanu. Nu m-a luat niciodată. Soră mea a fost partenerul ei de dialog. Mie nu mi se spunea nimic. Aflam întâmplător din replici alandala de la copiii de pe stradă, din insinuări ale vecinilor sau din frânturi de conversații. Ceream apoi explicații. Nu primeam. Mă bosumflam. Îmi aruncau un os. Prima gaură, prima pierdere de energie din viața mea.

Am continuat cu lupta de a mă diferenția de sora mea. Înarmată cu răgete, bătăi din picioare, comportament refractar și vocabular vulgar, m-am ales cu o a doua gaură.

A treia o datorez grupului de prietene. În haita din copilărie am luptat să fiu. Mi-a căzut fisa de curând. Mara mă ajută să retrăiesc, dar mai ales să înțeleg dinamica grupului. Certurile mele din copilărie nu se datorau subiectelor, culoare, haină, coafat. Certurile se datorau lipsei de supunere. Copiii înainte să descopere și să învețe despre dictatură, o practică. Dictatura își are nașterea în următoarea replică: Nu mai ești prietena mea. Aici începe separarea. Cine se supune? Cine nu se supune? Asist la zbaterile Marei și o compătimesc. Mă simt inutilă. Sunt inutilă, deși i-am recomandat cu fermitate să îmbrățișeze atitudinea mândră și să nu renunțe la ea pentru a fi plăcută sau acceptată în grup.

A treia gaură înseamnă o ciuruire. Cantitatea de energie pierdută a omorât un fel de a fi. Pentru că azi aș fi putut fi altfel fără acele lupte. M-am mai angajat de bună voie și nesilită de nimeni, dar cu luări aminte din familie, să nu devin menajera bărbatului. Ultima mare luptă am dus-o când am renunțat la credință. În acest punct, slăbită, dezgustată, dezamăgită am realizat cât am pierdut luptând să fiu în loc să fiu. Aș fi putut realiza enorm dacă m-aș fi concentrat pe scris în loc să lupt aiurea. Asta sau să mă mut la Paris, orașul care permite să fii.

Poate aș fi scris mai multe cărți dacă nu m-aș fi consumat în lupte mărunte și în victorii și mai mărunte. Poate aș fi scris mai bine. Exercițiul e mama învățăturii și în cazul scrisului. E un regret. Nu regret cine sunt deoarece se întâmplă să-mi placă de mine. Nu-mi plac ceilalți și am început să o spun fără să mă simt prost. Ca atitudine, sunt o capodoperă!

De aceea vă atrag atenția asupra pierderilor de energie. Reevaluați de ce și pentru ce luptați. Uneori a renunța vă salvează de ceilalți, iar ceilalți nu reprezintă întotdeauna binele. Binele vine și se impune de la propriul sine. Un eu fericit îi fericește și pe ceilalți. Un eu nefericit… Continuați.

Foto: Bogdan Mosorescu

În februarie, ne-am folosit de ziua lui Mateiu, și ne-am răsfățat cu un festin la Pomo D`oro. Este un restaurant cu specific italian bine apreciat. Eu le apreciez caracatița. Nu le apreciez atmosfera decadentă. Serviciul ireproșabil al angajaților este anulat de atitudinile ieșite din comun ale clienților. S-au aciuat acolo chipurile dubioase ale orașului. În seara în care am fost noi prezenți, un domn în stare de ebrietate care a și adormit la masă, dialoga cu cei de la masa vecină. Nu se lăuda că este colonel, ci îi făcea pe toți să înțeleagă cine este el. El, colonel, poate să se ridice și să plece cu mașina.

Vedeți, chipurile dubioase în contextul acesta semnifică tagma celor care se cred bogați, superiori, privilegiați, deasupra legii. Eu am zâmbit disprețuitor. Cu siguranță am simțit și o ușoară teamă. Frica îmi dă târcoale în preajma oamenilor beți și presupuși inteligenți cu o fărâmă de putere. Nimeni din restaurant, mă includ, nu l-a oprit din a pleca cu mașina. Nimeni nu a alertat autoritățile. Trăim în România. Noi aici nu practicăm pârâtul, ci răstignirea pe social media.

Ana Morodan a condus în stare de ebrietate. A greșit. Este greșit deoarece legea interzice. O știm cu toții. Și-a cerut scuze. I-am apreciat mesajul, dar îi consider scuzele inutile. Nu are de ce să-și ceară scuze. Nu mi-a greșit mie. Nu ți-a greșit ție. Nu a greșit nimănui la modul personal. Și-a greșit ei. Pentru că viața ei a pus-o în pericol, și indirect, viața altora. Din fericire, nu s-a întâmplat nimic.

Nu și pentru românul obtuz, avid de defularea rahatului personal folosindu-se de răul altei persoane. De ce să lovești o persoană aflată la pământ? Ana Morodan este o femeie într-un moment critic. Cu siguranță nu-i aprobi fapta, dar de ce îi jignești chipul, cum am citit într-un comentariu?! Un chip de căcat, a defulat un primitiv.

Când se întâmplă un rău unei persoane publice, atunci românul își etalează stupiditatea și răutatea. Mă duce capul să înțeleg că fiecare e mânat de motive personale și definit de condițiile de viață. Românul actual nu duce cea mai ușoară viață. Și totuși dezamăgirea e cruntă.

Oare românii, majoritatea dintre noi, ne ducem zilele într-o nebunie inconștientă? Caracterul malign dovedit prin comentarii șterg orice speranță în rasa umană. De ce insistăm cu viața, când călcăm în picioare bunăvoința?

Habar n-am cum se motivează toți idealiștii lumii. Lumea pare fără scăpare. E o minune să scapi nescuipat de viață și de moraliștii care se cred puri.
Închei cu un citat din Pamuk:
… privind chipurile oamenilor, văd că, neavând încă prilejul de a săvârși vreo fărădelege, foarte mulți dintre ei se socotesc puri.