Am schimbat ușa la apartamentul comunist. Am cârpit tot ce s-a putut. Merit titlul de Cârpaciul anului. O ușă albă, simplă, masivă mă separă de restul blocului. Povestesc despre ușă deoarece unul dintre meșteri, după ce a revenit de la masa de prânz, m-a găsit cu cartea în mână. Aaa, Soljenițîn?! Aaa, da, volumul II din Gulag, ați citit? Continuarea nu o mai povestesc. M-a surprins, recunosc. M-a surprins că a recunoscut coperta. M-a surprins dorința și disponibilitatea de a conversa despre cărți fără încercări de a mă categorisi ca femeie cu timp. Dacă înainte mă irita această formulare, în prezent funcționează ca un examen. Nici un zâmbet nu mă mai străduiesc să afișez când aud o asemenea gogomănie. Disprețuiesc și nu reacționez.

De la montarea ușii, apartamentul pare magic. În aer s-a ridicat tot ce a șmirgheluit meșterul. De trei zile praful urcă și se strecoară peste tot. Aș putea să-mi aranjez părul ca actrițele din Bridgerton. Am de trudit, dar în schimb mi-am făcut o cafea și m-am așezat la scris.

Mateiu doarme. Puiul e la cuptor. Cumpărăturile stau vraiște la bucătărie. Parchetul pare să aștepte Criminalistica pentru amprente. Mintea îmi fuge la Bordeaux și la greva profesorilor. Mara este în clasa a VI-a. Nu a dat test. Profesorii cer. Părerea mea bine chibzuită: Să ceară!

Sănătatea și educația nu au preț. Oamenii au pus preț neprețuitului. E neprețuită sănătatea și este neprețuită educația. Primii șapte ani de acasă i-aș asocia cu primele șase luni de alăptare exclusivă la sân a nou-născutului.

Am citit. Am auzit. Cetățenii își dau cu părerea despre veniturile profesorilor. Ceva a rămas neschimbat de pe vremea mea. Profesorii dau meditații. Câștigă grețos de mult din meditații. Muzica, desenul, sportul nu sunt importante. De ce să fie plătiți în mod egal? Porniri violente am. De aceea râd uneori când de fapt aș vrea să ridic mâna. Aș pălmui câteva spre multe guri idioate. Cine se cred să evalueze munca unui profesor la catedră? Un singur profesor care stă în fața a douăzeci de copii, aproximativ. Douăzeci de copii înseamnă tot atâtea personalități și caractere, înseamnă alte 40 de personalități și caractere ale părinților.

Educația din școli fără educația de acasă rar duce la rezultate bune, glorioase. Cum ar putea?! Gândiți-vă un moment la o fermă sau la povestea lui Noe. Toate animalele într-o curte sau pe un vas, și un unic profesor care să descopere talentul fiecăruia. Credincioșii au un dumnezeu care le-a dat liberul arbitru. Decideți pentru voi, eu mă spăl pe mâini, aștept supunere. Profesorii au o diplomă care nu le dă autoritate la catedră. Decideți pentru voi copii, voi știți mai bine, eu îmi trăiesc viața numai pentru rezultatele voastre naționale!

Se numește sarcasm ceea ce am făcut în rândurile de mai sus. Profesorii merită toți banii, de la profesorul de matematică la profesorul de sport. Profesorii petrec ani în preajma viitorului. Copiii reprezintă viitorul și speranța, iar părinții și guvernul distrug în mod constant acest viitor. Este vina noastră, a tuturor. Tot noi putem face ceva în această privință. Ce anume? În primul rând să ne punem întrebarea. Ce putem face? Apoi să căutăm soluții și să colaborăm, părinți și profesori, profesori și părinți.

Dacă ei și noi,
Atunci am răzbate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Contrar nenorocirilor din jur, familie, prieteni, cunoștințe în război cu cancerul, azi noapte am visat teribil de frumos. Mă aflam la poalele unui munte. Am privit spre creste. Verdele crud al ierbii, verdele particular al brazilor și roșul trandafirilor m-au fermecat. M-am trezit cu gândul la verdele splendid al naturii. Ieri, în drum spre parc, am trecut pe sub cu corcoduș cu o creangă ruptă. Imediat am admirat niște trandafiri roșii, agățători, îmbuibați de ploaie. Mirosul reavăn m-a trimis cu gândul în copilărie. Adeseori mă revăd în ușa de la intrare. Bunicii au avut și casa de la stradă, casa frumoasă, nelocuită, curată și plină cu obiecte care îmi ațâțau curiozitatea. Amintirea ecran cu mine în ușă, întorcându-mă să ascult vocile copiilor din stradă, revine în special primăvara.

De puțin timp nu mă mai chestionez despre trecut, ci mă întreb cât din amintire am modelat să-mi fie pe plac. Am adunat ani. Mă cunosc din ce în ce mai bine. Acum aș ști cum anume să-mi trăiesc viața. Aș schimba pe alocuri. Dar să vedeți ce a grăit ieri gura mea la cină în familia extinsă. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, aș acționa la fel. E plăcut să mă mai surprind.

Trecutul meu, în ciuda culorilor intense, de reclamă aș zice, din vis, îmi apare decolorat. S-a curățat de intensitatea emoțiilor. Emoții puternice am în prezent de la nenorocitele de boli. Îl adorm pe Mateiu în brațe. Uneori ațipesc cu el. Tresar la un moment dat. Îl las jos. Azi l-am mai ținut câteva secunde și l-am privit. E un băiețel perfect. Îl cresc. Lucrez pentru mine, vorba vine. Tot pentru stat muncesc la ce impozit plătesc. Programul mi-l stabilesc după nevoile noastre. Acesta este un privilegiu. Tind să iau toate astea ca pe ceva firesc. Cât schimbă boala percepția omului! Când am ieșit din spital convinsă de câteva cadre medicale că am un copil grav bolnav, fără diagnostic, am privit la un moment dat pe geam. Era o zi frumoasă, cu soare de primăvară. Mi-am imaginat scurt o viață cu dureri, prin spitale. N-am rezistat închipuirii. M-a durut pieptul și mi-am scuturat capul. Am luat copilul în brațe, l-am sărutat și m-am abandonat furiei, neputinței, disperării.

Nu știm și nu dorim să știm cât de norocoși suntem că avem sănătate. Să stai o clipă și să conștientizezi că sănătatea înseamnă totul nu-i ceva specific omului. Nu vă scriu dintr-o poziție mai brează. Mi-am dorit și-mi doresc lucruri materiale. Încerc, pe cât mă duce capul, să nu împopoțonez dorințele, să nu le investesc cu putere. Dintr-un pat de spital sau dintr-o cameră unde bolești, ce rost mai au lucrurile materiale? Cât valorează parpalacul meu Burberry? Tare mi l-am dorit. Îl port atât de rar.

Nu îndemn cititorii spre o viață cu lipsuri, dar îi îndemn să-și schimbe schema de dorințe și să pună pe primul loc sănătatea, urmată îndeaproape de joacă, la copii, și de râs la adulți, abia apoi să urmeze munca. Să-l citez pe Soljenițîn: pentru-o lingură de terci, la muncă să nu te-ntreci.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Am scos roșiile, castravetele și o ceapă roșie. După paharul de apă cu lămâie și ghimbir, după ceai, după un capitol din Arhipelagul Gulag, am preparat o salată. Am adăugat brânză. Roșiile, cherry de la piața Lidl, s-au sfoiegit ușor la codiță. Le-am tăiat codița, apoi le-am feliat, în două sau în patru bucăți. Piperul presărat mi-a provocat un zâmbet.

Citesc, în volumul II din Gulag, despre prima zi în lagăr a lui Soljenițîn. Piperul devine un lux. Deținuții au fost hrăniți cu urzici fierte în apă fără sare și câteva grame de pâine. În fiecare zi același fel. Li s-au lungit urechile de foame pentru că într-adevăr urechile se lungesc de la foame. Nu este doar o expresie. Înveți cât trăiești.

Trăiesc în descurajare. Probabil e vârsta. S-au adunat suficienți ani să mă uit în urmă și să descopăr chei pentru viitor. Am acumulat suficientă experiență ca să-mi domolesc furia. Încă n-am descoperit dacă m-am născut cu o genă furioasă sau am devenit furioasă în copilărie din cauza mediului familial și al condițiilor de viață. M-am autoeducat să-mi pese și să acționez pentru binele comun. Acest bine comun presupune acțiune, limite, colaborare, compromis și educație. Cea mai mare realizare a mea este când Mara, 13 ani, ține cont de nevoile unei colegi cu probleme speciale sau când Mateiu stă la rând la tobogan. O altă realizare este rapiditatea cu care, atunci când critic un comportament, mă exprim fără a reproșa sau a mă crede buricul pământului. Procedez în felul acesta în societate, nu în familie. În familie dispun de timp să despic firul în patru. De ce am ales acele cuvinte? Ce înseamnă? Unde vreau să ajung?

Unde vrea societatea românească să ajungă? Purtările polarizante, vorbim prea mult, nu vorbim deloc, sărim la gât, rămânem pasivi, furăm mult, furăm un pic, nu furăm, luăm atitudine, închidem ochii, dăm din umeri, mă descurajează. Merg înainte datorită blogului, a vocii de aici. O iau pas cu pas. Așa v-aș recomanda tuturor. Luați totul în viață, bucurii și tragedii, pas cu pas. Numai în felul acesta ne păstrăm sănătatea minții și nu ne pierdem decența. Să fii decent înseamnă să cunoști și să cultivi compasiunea.

Întrerup acest text. Mateiu este în plină criză. Merg să-i asist furia. O fac de câteva săptămâni. Pas cu pas, cum ziceam.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Citesc Arhipelagul Gulag, volumul II. Citesc Behave de Robert Sapolsky. Mă uit pe HBO la Familia Durrell. Gospodăresc în continuare, dar cu lehamite. Am o dispoziție proastă pe care o simt ca un bolovan legat de piciorul meu. Am aflat ieri de un bebe cu un diagnostic de neuroblastom.

Azi mâinile au refuzat să mă asculte. Am scăpat tot ce am putut din mână. Un borcan l-am făcut țăndări. O cană am lipsit-o de toartă. Un ou l-am spart pe gresie. Aparatul cu abur de la Kaercher l-am stricat, o tragedie în felul ei pentru mine.

Nu pot să nu mă întreb. La ce-i folosesc omului toate bunurile materiale când un copil de 18 luni cade pradă bolii? Îi folosesc. Să plătească investigații, consultații, operații. Să se hrănească în tot acest timp. Pare ceva indecent să te hrănești într-un asemenea context.

Am ieșit azi dimineață cu Mara s-o conduc la școală. Am tras aerul de primăvară în piept. A răsărit soarele, o nouă zi. Așa, și? Ce mai înseamnă toate astea pentru o mamă?! Întrebări. Nu caut, nu-mi dau răspunsuri. Nu mă mir. Nu mă lamentez. Caut să-mi schimb dispoziția.

Am trimis câteva rânduri mamei și niște emoticoane. Mă gândesc la voi. Atât. Inutilitatea mă irită. Prin casa mea au trecut elfii. Așa mă exprim când este vorba despre ziua de curățenie. N-am flori. Vaza e goală. Am spălat-o. E întreagă. Mara o să meargă la Operă cu școala. La prânz mergem la mall să cumpăram o rochie. Boală, neputință, activități zilnice, nevoi personale, mall și gânduri morbide pe care încerc să nu le bag în seamă.

Viața m-a năucit de aseară. Mă pun să citesc. Nu știu ce altceva să fac.

Ieri seară am avut o nouă întâlnire pentru proiectul #poartariduri. Carmen, muza și cu mine ne-am dat întâlnire la Cazarma U care adăpostește sculpturile a aproape 80 de artiști. În următoarele șapte luni Cazarma U poate fi vizitată. Expoziția se numește după sculptură / sculptura după. Mergeți, priviți și întrebați-vă! Aflați cine sunt organizatorii și cine sunt artiștii. Reveniți pe blog la secția comentarii.

Noi trei, Carmen, muza și cu mine, am căutat locuri cu lumină pentru a evidenția chipurile ridate. Sunt ridurile de disprețuit?

În fiecare zi îmi apar pe rețelele de socializare reclame despre intervenții asupra chipului, în special injecții. În fiecare zi îmi apar reclame despre cum anume să mă îmbrac, să mă machiez, să-mi cresc copiii. În fiecare zi primesc invitații la evenimente.

În acest context, vin și eu și le spun femeilor să poarte riduri. Să-și hrănească mintea. Să accepte îmbătrânirea. Nu mai ocolesc acest cuvânt. Orice intervenție asupra trupului nu oprește procesul de îmbătrânire.

E alegerea și misiunea mea să-i arăt Marei că frumusețea nu presupune tăierea trupului ca pe consum. Frumusețea este subiectivă și schimbătoare.

M-am ferit să mă adresez direct femeii. Mereu i-am vorbit femeii, dar m-am ascuns cu ajutorul limbajului. Asta ca să nu dau și să nu mi se ceară socoteală. Cine ești tu să ne spui nouă?! Pentru că nu sunt nimeni în acest context. De aceea am preferat exemplul personal. V-am arătat ce fac, cum fac eu. Eu stau departe, de prezent, de intervenții. Eu citesc. Eu umblu la conferințe. Eu ies la teatru, balet, filarmonică. Eu îmi duc copiii să-i infectez cu artă. E o tot o formă de ipocrizie. Nu v-am cerut să faceți la fel, dar am sperat să vă influențez.

Începând de azi sau doar azi, mă adresez direct, fără fofilare, fără limbaj subversiv. Unele femei, în urma operațiilor, arată ca păpușile de plastic. Datorită vremurilor, întâlnirile dintre noi au devenit absurde. Cele operate pretind că nu ne sare nimic în ochi. E plin de regi goi care se plimbă pe stradă, dar nici măcar un copil nu mai atrage atenția.

Ca femeie, mă îngrijesc. Îmi vopsesc părul, mă pensez, îmi fac manichiura și pedichiura, merg la epilat. Vara, de câteva ori, îmi vopsesc și sprâncenele. Se decolorează. S-a întâmplat o dată ca Mara să aibă o criză. S-a pus pe plâns din cauza sprâncenelor. Au trecut ani de atunci. Am povestit ca să arăt că Mara s-a exprimat. Adulții nu o fac. De ce? Deoarece provoacă răni emoționale. Deoarece fiecare alege cum intervine asupra corpului. A doua afirmație o înțeleg și o respect. Fiecare alege cum intervine asupra corpului. Prima parte mă derutează. Observăm buzele imense, mușchii paralizați. Ne prefacem că nu observăm și ne forțăm să nu ne holbăm. Nimeni nu reacționează ca Mara sau nu strigă că regele e gol.

Am în familie femei cu buze imense. Am prietene cu diferite intervenții. Am vorbit despre. Fiecare femeie are motivele ei. Indiferent de motive, să te prefaci este contrar firii umane care se miră instinctual când nu recunoaște ceva. Femeile se recunosc din ce în ce mai puțin, iar eu m-am poziționat în tabăra femeilor cu riduri.

Port riduri. Vă arăt ridurile. Vă arăt alte femei care poartă riduri. Îngrijiți-vă cu apă și săpun, cu botox și colagen, dar nu vă transformați în păpuși de plastic. Sunt absolut convinsă că nu o să vă îmbunătățească viața.

Azi asta susțin.

Foto: Carmen Vulpea boemăpa

Trecută de jumătatea vieții, aproape 40 de ani, încep să devin conștientă de îmbătrânire. Nu mă refer la mine. Adulții din copilăria și prima mea tinerețe au îmbătrânit. De aceea, uneori îi privesc ca pe niște străini. Cine sunt toți acești oameni? Mamanu seamănă izbitor cu tătaie. Îl recunosc pe el. O pierd pe ea. Tata s-a micșorat la trup. Nu-l mai caracterizează vigoarea. Obosește. Respiră greu. Unchiul cel mic din partea mamei a luat alură de bărbat copt.

Am prins de veste că rolurile s-au inversat. Părinții au luat locul bătrânilor, iar noi am luat locul părinților. Ce s-a întâmplat în acest timp? De ce mă simt luată prin surprindere? Oare nu i-am privit?! Cred că nu i-am privit suficient. Acum îi privesc deoarece nu-i recunosc.

Ocupată cu tinerețea, să fiu luată în seamă, m-am trezit că lupt cot la cot cu bătrânețea. Bătrânețea duce aceeași luptă. Să fie luată în seamă. Tinerețea și bătrânețea, în țări ca România, suferă de nebăgare în seamă. Tinerii că sunt prea tineri, bătrânii că sunt prea bătrâni. Tinerii au ceva de spus, iar bătrânii mai au ceva de spus, unii dintre ei, firește!

Prinsă la mijloc, îmi întind ambele mâini. Ajut tinerii, sprijin bătrânii. Temperez intensitatea celor de la începutul vieții. Potolesc disprețul celor de la finalul vieții. Poate rolul celor de la mijloc, părinții, ține de împăciuire. Să creștem toleranța categoriilor de vârstă. Să nu ne mai respingem din cauza reprezentărilor. Un tânăr și un bătrân își reprezintă diferit viața, dar amândoi formează un potențial. Combinarea vitalității cu experiența ne-ar face viața mult mai suportabilă. Constantin Flondor n-ar mai trece orb și indiferent pe lângă lucrările colegilor mei de la master. Andrei Șelaru ar crea alianțe cu profesori înaintați în vârstă. Tinerii și bătrânii se pot folosi reciproc pentru binele comun.

Binele comun este scopul. Demnitatea românească ar fi consecința. Alianțele construiesc viitorul. Oricum ar fi, viitorul vine peste noi.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Cât nu-mi plac vremurile pe care le trăiesc, și nu-mi plac, le prefer altor vremuri din trecut. Oamenii nu au fost niciodată mai buni, mai curați, mai decenți. Oamenii au fost mai naivi, mai nespălați, mai neștiutori. În trecut ne-am certat și ne-am ucis din lipsa de informație. În prezent ne certăm și ne ucidem din exces de informație.

Filozofii și cunoscătorii de suflet și-au construit sistemele de gândire și tezele pe datul omenesc. Ne-am născut buni. Ne-am născut răi. Resping aceste convingeri. Am ajuns la concluzia, din experiență și mai ales din istorie și psihologie, că ne naștem capabili. Ființa umană se naște capabilă de bine și de rău. Nu ne naștem buni și cu siguranță nu ne naștem răi. Un om nu se apucă să mintă, să fure, să ucidă, să lovească dacă nu e creștin. Un om se apucă de mințit, de furat, de ucis fără educație, în special fără cei șapte ani de acasă. În ciuda cerinței creștinești de a boteza un nou născut pentru a-l spăla de păcate, adultul este cel care are nevoie de botez dacă-l interpretăm ca un pahar de apă aruncat în față. Ne trezește. Adulții dorm pe ei, în ei. Copiii sunt puri și curioși. În primele zile după ce l-am născut la Mateiu, îi trăgeam în piept respirația. Aia e Curățenia și nici un preot, nici un ritual nu are ce să spele.

Condițiile de viață și educația fac diferența în oameni. Vă dau două exemple. Englezilor li s-a părut de drept să colonizeze, să ocupe India, să lupte cu localnicii pentru teritorii și resurse. Citiți-l pe Winston Churchill. Iranienilor (probabil majorității) li se pare de drept să aibă control de viață și de moarte asupra femeii. Aici nu e vorba despre suflet, despre a acționa întru bine sau întru rău. Aici este vorba despre obișnuințe, influențe și condiții de viață. Ce vezi, aia faci! Până la urmă e atât de simplist comportamentul uman.

Creierul însă ne dă ghes. Cei mai buni dintre noi rezistă condițiilor de viață. Luăm ca atare naționalitatea, genul, religia și banul cu ajutorul educației. Dacă ești crescut pentru joacă, bine binele comun, pentru umanitate, atunci nu o să începi să-ți dai importanță prin ceea ce își permit părinții tăi. Părinții își permit financiar, iar copiii își permit impertinențe în funcție de adidași, telefoane și Moncler. Condițiile de viață ne definesc fără educație. Pe de altă parte, cu educație, condițiile de viață ne dau o direcție. Te-ai născut cu privilegii, îmbunătățește și viața celorlalți. Te-ai născut fără privilegii, îmbunătățește-ți ție viața, apoi participă activ la binele comun.

Binele comun începe cu binele personal trecut prin primii ani de acasă. În primii ani te joci și înveți să zici Poftim, Mulțumesc, Scuze, Cu plăcere.

Mulțumesc că citiți articolele de pe dunia.ro

Foto: Simona Nutu

Am fost cu Mateiu la doctor pentru control. Am programat-o pe Mara pentru vaccinul HPV. Merg cât pot pe prevenire. Previn ce pot la copii și la mine. Am pus fasole la fiert. Am băgat haine la spălat. Am trimis crini imperiali unei prietene. Mă gândesc la oamenii aceia care s-au hrănit cu un cal mort, cu lubrifiant pentru roțile roabelor, cu licheni. În continuare citesc Arhipelagul Gulag de Soljenițîn.

Am început să visez șerpi bătrâni și bolnavi. Mi-am interpretat singură visele. Este vorba despre tata. A îmbătrânit, iar realitatea se suprapune cu literatura. Tata a ajuns Moromete ramolit. Nu și-a pierdut agerimea și integritatea, dar e plin de anxietăți. Nu mai este Tata, autoritatea, instanța morală, conducătorul. S-a micșorat la trup și la însemnătate. În prezent este taie. A fost cea mai inteligentă persoană din viața mea. Educația făcută cu cureaua m-a îndepărtat. L-am urât. De aceea gândiți-vă bine înainte să vă descărcați frustrările pe copii. Chiar vreți să provocați asemenea sentimente în ei?! Violența și vulgaritatea nu i-au știrbit din erudiție. Am păstrat lecția aproape de manual a unui caracter care și-a dorit mai mult de la viață, dar circumstanțele și familia l-au ținut la nivelul supraviețuirii. A îndrăznit să viseze, dar nu a riscat până la capăt. A avut două fete de hrănit, îmbrăcat și educat. De aceea bătăile lui au duhnit de dușmănie. Mamanu dacă mă amenința cu bătaia, râdeam. El dacă amenința, împietream. Stăteam nemișcată, așteptam, plângeam și uram.

În copilărie, pentru orice situație, conflict, îndrăgosteală, educație, tata recita poezii, în special Alecsandri și Eminescu. Când se însuflețea de pasiune combinată cu alcool, scotea cartea de istorie și citea despre Antonescu. Din Soljenițîn, Arhipelagul Gulag, a citit un volum. De ce să mint?! Am citit un volum. Mi-a ajuns.

Prezentul e derutant. Traversăm faze. Mara trece în adolescență. Mateiu trece prin crize. Eu trec spre maturizare forțată de îmbătrânirea părinților. Nu mai are intensitate trecutul. E valoros ca memorie. Ce aș fi fără amintirile mele? Cine aș fi fost fără suferințele mele? Cum aș fi fără râsul meu?

Zilele trecute i-am spus Marei că seriozitatea în exces indică caractere mediocre. Dacă nu are simțul umorului, atunci să și-l dezvolte. Cred că de la Nietzsche m-am pricopsit cu învățătura despre seriozitate și mediocritate, dar mă obosesc și mă plictisesc oamenii serioși. Am 70% șanse să dezvolt cancer. M-am testat. Am aflat. Am plâns două zile. Apoi mi-am rezervat călătoria la Bordeaux. Să mor, când o fi, cu amintiri. Casa, mașinile și alte chestii importante ale vieții le las în seama oamenilor serioși. Prefer neseriozitatea.

În weekend am mers acasă. Oare mai este corect să numesc acasă locul unde m-am născut? Am trăit la Severin 19 ani. Trăiesc la Timișoara de 21 de ani. La Severin locuiește în continuare tata. Probabil este corect să mă refer cu acasă la casa de la Schela până o să devin orfană. Tot drumul de la Timișoara până la Severin simt acest acasă. E un sentiment. Când sosesc, după primele minute, îmi doresc acasă la Timișoara. O să-mi las în pace sufletul acum. O să vă povestesc despre oraș.

Severinul este un oraș curat. M-am plimbat în cele două zile petrecute acolo. Mai este și aerul european adus de renovarea Muzeului Porțile de Fier. M-a încântat Planetariu pe care l-am părăsit ca să belim ochii la pești, Mateiu și cu mine. Întotdeauna îi plâng de milă orașului din cauza comportamentului cetățenilor. Nu o să mă concentrez pe cetățeni, îmi răcesc gura de pomană. Cefele late stau la colț de stradă și aplică legea junglei. Cine ești? De ce treci pe aici? Cine ți-a dat voie? Ți-am dat eu voie? Dacă ar scrie aceste cefe late întrebările ar lipsi semnele de punctuație. Ar apărea ceva frățică sau coaie. Nu suport aceste cefe late. Nu doresc să mă pun în papucii lor, să le scuz, să le înțeleg. Dacă e ceva ce mi-aș dori, atunci ar fi pedepsirea acestora. Nu o să se întâmple curând. Orașele mici au învățat să supraviețuiască cu acești paraziți de care orice mamă încearcă să-și protejeze fetele. În primul rând înveți fata să nu râdă. Un zâmbet către un asemenea dobitoc înseamnă o încuviințare la sex, la sclavie, la împroprietărire. În orașele mici, conform gândirii, bărbatul nu acționează dacă nu ridică fetele coada.

Aerul european a suflat în malul Dunării peste muzeu, peste teatru. Au apărut afișe cu spectacole de teatru. Bulevardele sunt lipsite de gunoaie. Singura mizerie prezentă aparține ignoranței umane. Cetățenii educați de la Severin și-au confecționat uși imaginare prin care fug de cefele late. Cum să te opui agresivității fizice și verbale?

Severinul ar putea fi o perlă. Nu este. Îl iubesc pentru că m-am născut acolo, iar sufletul este irecuperabil pătruns de peisajul și vântul de la Schela. Acasă înseamnă și vântul, și Dunărea, și dealurile, și pădurea de tei.

Ce rangă educativă ar putea sparge creierul de nucă al cefelor late? Peisaj frumos există, școli și profesori buni sunt. Rămâne mama. Orașelor mici le lipsește Mama. Doar Mama ar putea să iubească și să aplice blândețea la cefele late. Unde sunt mamele viitoarelor cefe late? Să le apropiem de conceptul de prevenire. Se numește planificare familială.

M-am născut într-o zi de vară. Mamanu mi-a povestit că am venit ușor pe lume. Mai întârziam puțin și te nășteam în mașină. Dacă s-ar fi întâmplat, atunci primul țipăt l-aș fi tras în Dacia 1300.

În vara asta se fac 40 de ani de la graba venirii mele pe lume. De ce oare m-am grăbit? Ca să suport o imensă dezamăgire la adresa speciei umane. Ce ne facem cu specia umană? Am participat la conferința susținută de Gabriel Liiceanu la Universitatea de Vest. Cel mai mult mi-a plăcut finalul. Sesiunea de întrebări m-a înviorat. Liiceanu n-a răspuns franc ca Orhan Pamuk, Liiceanu s-a aprins și s-a revărsat cu explicații. Cineva l-a acuzat de ateism. Fără a se declara ateist sau creștin, Gabriel Liiceanu a trecut în revistă modelele de existență, iar modelul religios pare că l-a întărâtat pe un domn din sală. Și ce l-a mai certat de Gabriel Liiceanu care a avut ocazia să ne demonstreze ce fac un filozof și iubitorii de filozofie. Se miră. Toți ne-am mirat de reacția domnului certăreț.

Sunt dezamăgită de specia umană. În fiecare zi adun mizerie. Nu se vede cu ochiul liber. Mă caracterizează un fel vesel de a fi. Râd. Știu să râd zdravăn. Îmi place să râd. Caut să râd. Seriozitatea mă plictisește și mă înspăimântă. Oamenii serioși sunt capabili de mari nelegiuiri. Prefer să vorbesc și să râd cu persoanele din jurul meu. Dar cu cine să vorbesc? Cum să vorbesc? De ce să vorbesc?

Stau la groapa de nisip cu Mateiu. Îmi scot cartea. Citesc și privesc pe sub ochelari din când în când. Dau drumul la muzică pe Youtube. Încet. Să nu deranjez în stânga și în dreapta. Ieri am ascultat Wagner, Tristan și Isolda. Am fugit fix cât să nu se izbească Mateiu de leagăn. Discuțiile din jur mă plictisesc și mă înspăimântă. Ignor părinții. Le zâmbesc părinților. Ascult exclusiv de instinct. Instinctul ăsta mă face să cred că cel mai bine ar fi să mă retrag din societate.

Ce discuții purtați când vă adunați mai multe persoane? Despre colegi și situații de la muncă, religie în școli, istețimea copiilor voștri și proasta educație a celorlalți, facturile de la Enel, schimbul de ulei, cazările ieftine de la malul mării, mâncare, ofertele de la Lidl? De ce nu despre creier și comportament, despre teatru și festivalul de film european, despre apusuri și vinuri, despre generația slabă din care face facem parte?

Alcătuim o generație de cetățeni slabi în voință și aparență. Lipsesc femeile. Lipsesc bărbații. Suntem o adunătură de fetițe și de băieți care au pierdut drumul spre Neverland. Nu e vorba că refuzăm să ne maturizăm, nu! Maturitatea nu se lipește de noi. Lătrăm la părinții noștri sau îi venerăm prostește. La fel procedăm și cu copiii noștri. Trăim în extreme, iar la mijloc ne sufocăm de ofense.

Mă tratez de dezamăgire cu lectura și călătoriile. Mă țin în viață. Voi?

Foto: Carmen Vulpea boemă