Am doi copii, o fată și un băiat. Are mama o fetiță frumușică foc. Are mama și-un băiat frumușel și bucălat. Stau deseori pe bancă în parc și privesc copiii. De ce facem unii dintre noi copii? Mă întreb. Judec. Firește, nu reprezint și nu mă regăsesc în atitudinea actuală în care toți suntem unșii lui Dumnezeu. De unși nu te apropii. Unșilor le cânți în strună. Unșii sunt extraordinari așa cum sunt. Nu pot să-mi opresc gândurile și nu vreau. Deseori gândesc rău despre semenii mei. Gândesc rău despre comportamentul lor, nu despre ei ca persoane. Unii nu vor să priceapă. Mateiu începe să se prindă despre diferență.

Ne pregătim să ieșim în parc. Ieșim aproape în fiecare zi nu spre bucuria mea. Eu m-aș bucura să mai scriu o carte, să simt că fac ceva pentru viața mea irosită în treburile casnice. În drum spre parc îi vorbesc despre reguli. La tobogan așteptăm, jucăriile din parc nu sunt ale tale, cu bicicleta te plimbi pe alei etc. O scrântește în fiecare zi. Trece în fața copiilor, smulge uneori jucăriile, prinde viteză cu bicicleta ceea ce nu este amuzant pentru o femeie cu un picior ușor handicapat. Atunci îl iau în brațe. El urlă și tot parcul se uită la noi. Eu transpir. El se zbate. Îmi pare rău. Îi zic. Ai de ales, te porți frumos sau mergi acasă. Azi am plecat acasă. Am revenit și s-a plimbat cu bicicleta pe alei. Un copil de 2 ani și 4 luni pricepe. Semenii mei nu pricep. Ei se ofensează că le rănești sentimentele.

Ieri m-a întrebat Mara ce m-a învățat pe mine școala vieții. A avut ceva temă la școală. I-am răspuns. Să nu am încredere în nimeni. Am reformulat. Să te îndoiești, Mara, de convingeri, de obiceiuri, de motive. E sănătos. Mara își construiește caracterul. Uneori pun câte o cărămidă și mă îndoiesc de mine. Încep să mă perpelesc. De aceea plănuiesc o ieșire cu ea, noi două. E necesar. Îmi crește fata și grija mea este să nu-i tai aripile.

Între doi copii, treburi casnice, un partener și un motan, citesc, plănuiesc o vacanță și evaluez constant cum mă provoacă reclamele să-mi doresc lucruri materiale. Ultima comandă a constat într-o magnifică pălărie albă de la Fandacsia.

Nu aveai, Dunia? O imit pe mamanu.

Aveam. Am. Îmi mai doresc.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mai există viață sexuală după 40 de ani? Cum imediat îmi bat clopotele, au început reacțiile celor apropiați, glume în general. Ești babă. Ți-ai făcut pregătirile pentru bătrânețe? Cui îi pasă ce gândește o femeie de 40 de ani? Le-am primit cum au intenționat, cu umor. Am simțul umorului și nu o să mă opresc din a-l cultiva.

Acum dau gluma la o parte. Să o luăm așa cum este. În câteva zile o să fiu o femeie de 40 de ani în România. M-am mirat ani de zile la reacțiile oamenilor când venea vorba despre femeile de 30 de ani. Nu există o reprezentare clară despre femeile de 30, parcă-s himere. Indivizii și le închipuie, dar nu le cunosc. Despre femeile de 40 de ani, acum o să presupun, există o reprezentare clară. Indivizii le anulează capacitățile, abilitățile, erotismul. Dacă femeile de 30 plutesc în mintea celorlalți, femeile de 40 sunt invizibile. În România, din cauza lipsei de educație, viața femeilor încetează.

Puteți să mă contraziceți. Puteți să mă acuzați de generalizare. Puteți să vă dați ochii peste cap ca Mara. Nu înseamnă nimic toate aceste reacții. Am trăit ca femeie de 30 de ani în România. Știu ce vorbesc. Misoginismul este încă la el acasă. Decarul cu 40 habar n-am ce o să aducă. O să rezist în cuplu? O să fiu înșelată? O să înșel? N-am fost niciodată ușă de biserică. O să mai am o viață sexuală? Și când anume, după ce perioadă de abstinență, contactul sexual cu altă persoană nu mai este considerat infidelitate? În jurul meu am auzit diverse povești cu o statistică îngrijorătoare. Parteneri inactivi sexual de 6 luni, un an, doi ani. După un an de zile fără sex, bărbatul și femeia mai alcătuiesc un cuplu sau conviețuiesc ca mine, Andreea și Camelia în camera de cămin?

Pentru că Freud m-a deșteptat din somnul de provincială, s-a potrivit mănușă pe capacitățile mele intelectuale, acord o deosebită importanță copilăriei și vieții sexuale. Zdravăn la minte fără ordine și muncă depusă pentru înțelegerea unei perioade și întreținerea unei activități, nu ești. Dezvolți fel și fel de feluri de a fi, dar împăcat cu tine nu ești. Ca reper mă iau pe mine și toți prietenii care mi-au permis să-mi bag nasul în sufletul lor.

Ca stare a mea, azi, în această perioadă, mă consider liniștită. Mă interesează ce mai pot schimba și mai ales ce mai pot accepta. Accept că nu sunt o femeie de carieră, o fiică, soră și mamă blândă, o prietenă lejeră, o iubită supusă. Nu mă mândresc neapărat, dar îmi place de mine.

Recomand tuturor femeilor atitudinea mândră. Nu confundați mândria cu o falsă diplomație. Faptul că nu exprimați ceea ce gândiți și simțiți când cineva vă supără, vă umilește, vă trădează. Din contră. Urlați-vă durerile. Scoateți tot gunoiul sufletesc. Apoi ridicați nasul ca regina Cleopatra. Zâmbiți. Glumiți. Trăiți-vă viața cu paradisurile artificiale, mâncare bună, faine frumoase, parfumuri scumpe, cărți și filme extraordinare, călătorii incredibile și prieteni veseli.

Dispoziția bună ține de a alege. Alegeți voia bună.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Diseară ies la teatru. E un spectacol nominalizat la Gala Premiilor Uniter 2023. Se numește Antonin Artaud. Familia Cenci. O să aibă loc în Freidorf. Se deschide în premieră acest spațiu al Teatrului Național Timișoara. Ne vedem la Fabrica de decoruri.

Dimineața am început-o cu frecat de baie, aspirat, gătit. În timpul ăsta am reluat discuțiile purtate la masa din bucătărie marți seară. Este la Timișoara o prietenă mutată cu cățel și cu purcel de câțiva ani în Germania. Ne-am întâlnit seara la o pizzerie din cartier. Mateiu ne-a schimbat planurile. Am luat sticla de vin și ne-am mutat la mine în bucătărie. Am mai deschis o sticlă de vin. Hotărâsem să ne celebrăm împreună aniversările.

Trei femei au stat la masă și au povestit. Îmi amintesc. Așa a început un dialog. Îți mai amintești. A început altul. Ne-am amintit clar sau nu ne-am amintit deloc. Cori a menționat o rochie Diana Bobar purtată de mine cu niște sandale de lemn cu toc imens. Au trecut 10 ani de atunci. Pentru noi a fost ieri. Senzația e de un timp trecut, încheiat, dar terminat curând. Până la urmă toți simțim perfectul simplu, dar trăim la perfectul compus. Tot ce am povestit e terminat.

Am golit o sticlă de vin. Am mai destupat un rose de Corcova. Noroc! Am mintea clară de prea mulți ani. Îmi doresc starea dată de două pahare de vin. De aceea plec la Bordeaux curând. Să stau zilnic zăpăcită. Să zâmbesc cu drag. Le-am zâmbit toată seara fetelor. Am apreciat noaptea pierdută în ciuda oboselii de miercuri. N-am apreciat serile pierdute acum 10 ani sau acum 20 de ani. Mi se cuveneau într-un fel. Refacerea mă amăgea. În prezent mă repar cu magneziu. Nimic nu mă mai amăgește. Împlinesc 40 de ani. Sunt coaptă. Sunt o piersică perfect coaptă. Acum știu ce aș vrea să fac cu viața mea dacă aș mai avea 20 de ani. Prea târziu!

Citesc Soljenițîn. Alcătuiesc liste imaginare cu ce o să citesc pe plajele sălbatice din Gironde. Soljenițîn rămâne acasă chiar dacă are și umor. Mă gândesc să-i iau cu mine pe Roth, pe Miller și pe Auster. Să citesc și să mă relaxez. Să privesc cerul. Să-mi doresc intens bogăția financiară. În aceste zile sunt o săracă bogată. Aș schimba placa asta. Vreau mai mult. Pot mai mult?!

Pot Bordeaux anul acesta. Vedem ce urmează după prag. Sunt în prag de 40 de ani.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Anul acesta, pentru mine, înseamnă 40. S-au adunat 40 de ani petrecuți pe pământ. Din ianuarie gratulez prietene, prieteni și foști colegi pentru această vârstă. Azi am depănat amintiri, cu ocazia aniversării, cu colegul de bancă din clasa a V-a. Eu am menționat nopțile albe de la Sankt Petersburg. Am călătorit în Rusia în haită, șapte prieteni, șapte pitici, șapte suflete care nu-și băteau capul cu viitorul. Ne-am văitat de picioare, de lipsa norocului pentru a achiziționa bilete la Balșoi, de atitudinea funcționarilor de la ghișeul din Moscova care nu voiau să ne vândă bilete de tren. Azi ne văităm de bătrânețile părinților și de durerile propriului trup. Începem să ne căutăm, să programăm analize, să prevenim boli.

La 40 de ani, trupul și mintea încep să-și spună diferit poveștile. Nu se mai potrivesc. Uneori chiar se poticnesc. Trupul e cel mai sincer, iar mintea cea mai șireată. Rememorez intens trecutul și asta datorită aniversărilor menționate. Urez sănătate și fericire pentru mai mult de jumătate trăită, dar mă văd cu Andi în bancă, cu Flo în autobuz, cu Geaninelu făcând curățenie pentru majoratul meu, cu Andra vorbind toată noaptea, cu Rebeca trecând prin fața clasei într-o fustă roșie, părăsind sala la ora de religie, cu Diana, cu Geta, cu Adela, cu Narcis, cu Leo, cu Laurențiu. Nume din copilărie cu care am împărțit una sau alta, iar care în prezent strălucesc în amintire. Sunt vii amintirile, par proaspete, par de ieri, sunt ca pâinea caldă.

Îmi amintesc o ședință cu părinții din clasa a V-a. O văd clar pe mama lui Andi. Văd o mamă. Eu sunt mică, stau în bancă. Urmăresc forfota. Mama lui Andi își trăia cei 40 de ani. Oare o munceau aceleași gânduri ca pe mine? Retrăia anii copilăriei mirându-se că participă la o ședință cu părinții, că ea este părintele?! Mă lasă adesea cu gura căscată reprezentarea mea de părinte. Sunt mamă de Mară și de Mateiu. Ce naiba să-i învăț eu pe copiii ăștia? Cum să le insuflu valori când îmi vine atât de greu să mă iau în serios în rolul de adult?

Generația părinților noștri, așa cum am perceput la ședința din clasa a V-a, a fost o generație de oameni îmbătrâniți înainte de vreme. O generație de moși și babe, convingerea mea de atunci pentru care doresc să-mi cer scuze.

Le cer scuze părinților mei, mamei lui Andi, mamei lui Flo și tuturor părinților copilăriei mele pentru greșeală. Am greșit monstruos. Nu i-am înțeles atunci. Mă străduiesc să-i accept în prezent cu bunăvoință pentru vremurile copilăriei lor. Copilăria ne marchează. Pe părinți i-au marcat lipsurile unei generații crescute cu lăturile celui De-al Doilea Război Mondial. O generație de oameni ținuți nemâncați a crescut o generație de flămânzi. Generația de flămânzi a crescut o generație sătulă. Eu mă identific cu generația sătulă care crește o generație îndestulată.

Stomacul plin permite oamenilor visarea. Visăm. Luăm totul de-a gata. Ni se cuvine. Credem că.

Stau în prag de 40 de ani. Scormonesc în copilărie. Mă zbat să aleg viața de adult. Să mă împac cu ea. De prezent, azi, trăiesc un carnaval. Sunt deopotrivă copil și adult. Mărturisesc, am șanse mari să nu ating niciodată seriozitatea adulților din copilăria mea.

Râd înainte de toate. Cine râde cu mine?

Foto: Carmen Vulpea boemă

Merg diseară cu Mara la teatru. La Național se joacă spectacolul Despre dragoste, cu dragoste. Nu-mi amintesc ultima ieșire cu ea. A venit pandemia. Am condimentat-o cu Mateiu. S-a redus timpul petrecut între mamă și fiică. Avem diminețile, drumul cu mașina către școală, dar a venit și războiul. Ascult la radio știrile. Ieri a fost bombardat Kievul. Printre știri, atenție la trafic și oboseală, o întreb pe Mara cum a dormit, ce a visat. Conversațiile se înfiripă tot mai greu. Opresc mașina, Mara coboară, eu revin la mamiceală și mâncare în principal.

Nu și azi. La ora opt am oprit mașina în fața salonului. M-am vopsit. S-a nimerit grozav. Îmi place să mă fudulesc când ies la teatru. Am întrebat și pe grup. Am un grup pe Facebook. Femei cu defecte se numește. Eram curioasă de ce se simt ofensați oamenii când le spui că la teatru ar fi de preferat să se îmbrace frumos. Un răspuns mi-a atras atenția. Oamenii merg la teatru să-și îmbogățească mintea, nu să fie văzuți.
Sunt de acord cu prima afirmație. Teatrul îmbogățește mintea, dar continuarea? Oamenii nu merg să fie văzuți? Oamenii care se îmbracă urât sau cine nu dorește să fie văzut? Psihologic, toți ne dorim să fim văzuți, auziți, ascultați, iubiți, respectați. De ce asociem haina frumoasă și curată cu admirația bolnăvicioasă pentru firme?

Îmi place să mă îmbrac frumos, să mă pregătesc pentru ieșirile în societate. Am învățat-o și pe Mara. Haina reprezintă și o formă de respect într-o situație sau alta. O rochie elegantă arată respect artistului de pe scenă. Nu disprețuiesc frumosul, haina scumpă sau marile case de modă. Este o atitudine atât de îmbibată de comunism. Comunismul s-a construit din ură pentru bogați, nu din iubire pentru săraci. Fiecare se dichisește în funcție de condițiile de viață și buget. Eu am crescut cu o bunică croitoreasă. Am copilărit în casă de chirpici și rochie de catifea. Așadar, bogăția și sărăcia nu dictează felul atrăgător sau neatrăgător în care ne purtăm hainele. Convingerile și delăsarea ne trimit la teatru ca la piață. Nu văd în neîngrijire un apanaj al persoanelor inteligente, ci o renunțare. Renunțăm la viață în fiecare zi pentru a ne justifica sufletul acru de la bătrânețe.

Să te îmbraci frumos ține de alegere și presupune muncă și efort. Nu văd nimic de disprețuit la o persoană aranjată. O admir însă. Bucură ochiul, bucură sufletul, colorează orele vieții.

Ne vedem la teatru!

Foto: Carmen Vulpea boemă

O să vă povestesc o întâmplare petrecută în aeroport acum câțiva ani. Poate deja este notată într-un articol pe blog. Scriu de prea mulți ani ca să nu repet. Acum o să folosesc întâmplarea ca argument. O să încerc să vă demonstrez în ce constă autoritatea unui profesor de la catedră.

În aeroport și oriunde în lume, îmi place să-mi aleg un loc de unde pot să observ oamenii din jur. În aeroportul din Londra mi-a fost imposibil să-mi aleg un loc. M-am așezat unde s-a nimerit. M-am nimerit lângă o familie, mama, tata, un băiat. Ne ridicasem pentru îmbarcare când au abordat subiectul școală. Băiatul lipsise. Au trecut în revistă materiile și profesorii. Copilul și-a exprimat îngrijorarea cu privire la profa de română. Nu va accepta să-i motiveze absențele. Tatăl și-a exprimat convingerea că o va face în urma unui parfum scump dăruit. Toți trei au rânjit.

Eu, ca martor fără voie la scena lor familială, m-am înfuriat. N-am zis nimic. Am rămas mută ca peștele. În prezent aș comenta. Consider că am greșit atunci. Uneori tăcerile ucid la fel ca gloanțele. Am procedat ca majoritatea dintre cetățenii lumii. Nu era treaba mea. Puteam să o fac . E datoria noastră ca uneori, în numele binelui comun, să acționăm în situații care nu ne privesc. Educația ne privește pe toți.

Ce lecție a primit băiatul? A primit mai multe, dar una în deosebi. Profesorul nu are nici o autoritate și poate fi cumpărat. Adult sau copil, cine respectă o persoană slabă și fără nici un principiu? În parc sau la locul de muncă, oamenii respectă o ierarhie a puterii, a corectitudinii, a curajului. Fără educația de acasă a părinților, nici un profesor nu va putea să-și facă datoria la catedră. Înainte de a fi profesor, când ai la clasă copii fără cei 7 ani de acasă, ești cioban și paznic. Păzești animale și îngrijești posibili infractori. Să mijlocești ciocniri între suflete tinere și poezie, artă, matematici, ai nevoie de sprijin. Un copil nu se crește numai de părinți, de profesori sau de modele, un copil se crește cu ajutorul părinților, profesorilor, modelelor pe etape. Părinții au primii ani care înseamnă temelia. Urmează profesorii, care ridică structura pentru a fi șlefuită de modele.

Copiii merg la școală fără temelie. Stau în bănci și așteaptă ca părinții să le cumpere profesorii. Cantitatea de informație a creat impresia că ne putem lipsi de profesori, dar nu este vorba despre informație, ci despre CUM LIVRĂM informația și în special CUM VERIFICĂM informația.

Ca întotdeauna, vai de sufletele copiilor fără grija și iubirea părinților capabili de a diferenția corectitudinea de bunăstare. Iubirea nu e suficientă. Să iubești fără a îndruma poate fi la fel de distrugător cu a nu iubi.

Iubiți-vă copiii cu fermitate. Recitiți Împăratul muștelor. Citiți despre modelul suedez sau finlandez cu detașare. Cortexul, responsabil cu capacitatea noastră de a raționa, se dezvoltă până la vârsta de 25 de ani. Copiii nu știu ce este bine pentru ei. Ascultați-le părerea. Interesați-vă de ceea ce simt și de ceea ce gândesc. Dar păstrați ultimul cuvânt. Imaginea de ansamblu vine din experiență, iar copiilor le lipsește această imagine de ansamblu.

Iubiți-vă copiii. Stați cât puteți cu ei în primii șapte ani. O să vedeți diferența.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Măsor, de la tălpi până la rădăcina părului, 1, 60. Asta dacă nu am început deja să scad. Trupul nu m-a urcat pe podium, dar nici nu m-a făcut de rușine. Cel mai mult m-au exasperat picioarele ușor strâmbe. Prima dată au început să mă necăjească prietenele când mi-au atras atenția asupra parantezei. Motiv pentru care mi-am acoperit picioarele și am dezvoltat sarcasmul. În timp, de la sfârșitul liceului și pană la facultate, le-am descoperit de tot. Purtam niște pantaloni atât de scurți numiți azi, de către mine, chiloți. Surdă am rămas la rugămințile lui mamanu să mă acopăr. A jucat și cartea cu ce zice lumea. Nu știu dacă nu mi-a păsat, dar am trecut peste. Ieri, în parcare la mall, o superbă adolescentă îmbrăcată cu niște colanți negri, șosete albe trase peste și un tricou larg, mi-a atras atenția. Colanții evidențiau rotunjimea fundului, dar și materialul rărit. M-am gândit la mamanu. A greșit tot timpul. Nu m-au interesat colanții răriți în fund ai fetei și nici nu am râs de ea.

Prea lunga sau doar lunga introducere, vă pregătește pentru următoarea afirmație: Învățați să vă iubiți corpul! Nu vă place? Aveți picioare strâmbe ca mine? Puneți-vă în oglindă și cercetați-vă. La mine osul e strâmb, dar mușchii au echilibrat situația. Au curs complimentele la adresa picioarelor din partea băieților. De la un compliment mi s-a sucit perspectiva. Dacă mă considerați slabă pentru validarea primită din exterior, atunci aveți dreptate. Am fost slabă. Am acceptat etichetele, răutățile și nesiguranța celorlalte fete în formarea părerii despre sine. Am acceptat aprecierile, laudele și judecata băieților în formarea păreri despre sine. Uneori am avut un comportament în concordanță cu optica celor din jurul meu. Am încetat toate astea când l-am citit pe Freud. Cu siguranță nu Freud este răspunsul. A fost în cazul meu. M-a eliberat de prejudecăți, convingeri, vinovății.

Vă pot ajuta cu acceptarea propriului corp. Priviți-vă mult în oglindă, cu haine și fără haine. Vedeți ce vă place. Vedeți ce nu vă place. Acordați atenție deosebită părților care nu vă plac. Mângâiați-vă. Zâmbiți. Compătimiți-vă. Apoi reveniți cu picioarele pe pământ. Defectele nu sunt boli. Defectele vă pot diferenția. Frida Kahlo s-a separat de trupul ei care a și omorât-o până la final. Ceea ce contează cu adevărat este mintea. Mintea vă ghidează unduirea și splendoarea trupului.

Iubiți-vă trupul și o să vă răsplătească. Urâți-l și o să vă îmbolnăvească.

Renunțați să vă mai priviți prin ochii altora până nu v-ați privit bine cu proprii ochi. Departe de mine să slăvesc urâțenia. Există copii urâți, femei urâte. Nu e cazul meu, m-am născut o frumusețe de fată. Am crescut după putințe. Mintea conturează și ea frumusețea. Vă asigur doar că defectele fizice pot fi depășite cu acceptare, iubire, compasiune și educație.

Educați-vă mintea, iar trupul o să vă slujească cu mândrie.

Foto: Bogdan Mosorescu

Am schimbat ușa la apartamentul comunist. Am cârpit tot ce s-a putut. Merit titlul de Cârpaciul anului. O ușă albă, simplă, masivă mă separă de restul blocului. Povestesc despre ușă deoarece unul dintre meșteri, după ce a revenit de la masa de prânz, m-a găsit cu cartea în mână. Aaa, Soljenițîn?! Aaa, da, volumul II din Gulag, ați citit? Continuarea nu o mai povestesc. M-a surprins, recunosc. M-a surprins că a recunoscut coperta. M-a surprins dorința și disponibilitatea de a conversa despre cărți fără încercări de a mă categorisi ca femeie cu timp. Dacă înainte mă irita această formulare, în prezent funcționează ca un examen. Nici un zâmbet nu mă mai străduiesc să afișez când aud o asemenea gogomănie. Disprețuiesc și nu reacționez.

De la montarea ușii, apartamentul pare magic. În aer s-a ridicat tot ce a șmirgheluit meșterul. De trei zile praful urcă și se strecoară peste tot. Aș putea să-mi aranjez părul ca actrițele din Bridgerton. Am de trudit, dar în schimb mi-am făcut o cafea și m-am așezat la scris.

Mateiu doarme. Puiul e la cuptor. Cumpărăturile stau vraiște la bucătărie. Parchetul pare să aștepte Criminalistica pentru amprente. Mintea îmi fuge la Bordeaux și la greva profesorilor. Mara este în clasa a VI-a. Nu a dat test. Profesorii cer. Părerea mea bine chibzuită: Să ceară!

Sănătatea și educația nu au preț. Oamenii au pus preț neprețuitului. E neprețuită sănătatea și este neprețuită educația. Primii șapte ani de acasă i-aș asocia cu primele șase luni de alăptare exclusivă la sân a nou-născutului.

Am citit. Am auzit. Cetățenii își dau cu părerea despre veniturile profesorilor. Ceva a rămas neschimbat de pe vremea mea. Profesorii dau meditații. Câștigă grețos de mult din meditații. Muzica, desenul, sportul nu sunt importante. De ce să fie plătiți în mod egal? Porniri violente am. De aceea râd uneori când de fapt aș vrea să ridic mâna. Aș pălmui câteva spre multe guri idioate. Cine se cred să evalueze munca unui profesor la catedră? Un singur profesor care stă în fața a douăzeci de copii, aproximativ. Douăzeci de copii înseamnă tot atâtea personalități și caractere, înseamnă alte 40 de personalități și caractere ale părinților.

Educația din școli fără educația de acasă rar duce la rezultate bune, glorioase. Cum ar putea?! Gândiți-vă un moment la o fermă sau la povestea lui Noe. Toate animalele într-o curte sau pe un vas, și un unic profesor care să descopere talentul fiecăruia. Credincioșii au un dumnezeu care le-a dat liberul arbitru. Decideți pentru voi, eu mă spăl pe mâini, aștept supunere. Profesorii au o diplomă care nu le dă autoritate la catedră. Decideți pentru voi copii, voi știți mai bine, eu îmi trăiesc viața numai pentru rezultatele voastre naționale!

Se numește sarcasm ceea ce am făcut în rândurile de mai sus. Profesorii merită toți banii, de la profesorul de matematică la profesorul de sport. Profesorii petrec ani în preajma viitorului. Copiii reprezintă viitorul și speranța, iar părinții și guvernul distrug în mod constant acest viitor. Este vina noastră, a tuturor. Tot noi putem face ceva în această privință. Ce anume? În primul rând să ne punem întrebarea. Ce putem face? Apoi să căutăm soluții și să colaborăm, părinți și profesori, profesori și părinți.

Dacă ei și noi,
Atunci am răzbate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Contrar nenorocirilor din jur, familie, prieteni, cunoștințe în război cu cancerul, azi noapte am visat teribil de frumos. Mă aflam la poalele unui munte. Am privit spre creste. Verdele crud al ierbii, verdele particular al brazilor și roșul trandafirilor m-au fermecat. M-am trezit cu gândul la verdele splendid al naturii. Ieri, în drum spre parc, am trecut pe sub cu corcoduș cu o creangă ruptă. Imediat am admirat niște trandafiri roșii, agățători, îmbuibați de ploaie. Mirosul reavăn m-a trimis cu gândul în copilărie. Adeseori mă revăd în ușa de la intrare. Bunicii au avut și casa de la stradă, casa frumoasă, nelocuită, curată și plină cu obiecte care îmi ațâțau curiozitatea. Amintirea ecran cu mine în ușă, întorcându-mă să ascult vocile copiilor din stradă, revine în special primăvara.

De puțin timp nu mă mai chestionez despre trecut, ci mă întreb cât din amintire am modelat să-mi fie pe plac. Am adunat ani. Mă cunosc din ce în ce mai bine. Acum aș ști cum anume să-mi trăiesc viața. Aș schimba pe alocuri. Dar să vedeți ce a grăit ieri gura mea la cină în familia extinsă. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, aș acționa la fel. E plăcut să mă mai surprind.

Trecutul meu, în ciuda culorilor intense, de reclamă aș zice, din vis, îmi apare decolorat. S-a curățat de intensitatea emoțiilor. Emoții puternice am în prezent de la nenorocitele de boli. Îl adorm pe Mateiu în brațe. Uneori ațipesc cu el. Tresar la un moment dat. Îl las jos. Azi l-am mai ținut câteva secunde și l-am privit. E un băiețel perfect. Îl cresc. Lucrez pentru mine, vorba vine. Tot pentru stat muncesc la ce impozit plătesc. Programul mi-l stabilesc după nevoile noastre. Acesta este un privilegiu. Tind să iau toate astea ca pe ceva firesc. Cât schimbă boala percepția omului! Când am ieșit din spital convinsă de câteva cadre medicale că am un copil grav bolnav, fără diagnostic, am privit la un moment dat pe geam. Era o zi frumoasă, cu soare de primăvară. Mi-am imaginat scurt o viață cu dureri, prin spitale. N-am rezistat închipuirii. M-a durut pieptul și mi-am scuturat capul. Am luat copilul în brațe, l-am sărutat și m-am abandonat furiei, neputinței, disperării.

Nu știm și nu dorim să știm cât de norocoși suntem că avem sănătate. Să stai o clipă și să conștientizezi că sănătatea înseamnă totul nu-i ceva specific omului. Nu vă scriu dintr-o poziție mai brează. Mi-am dorit și-mi doresc lucruri materiale. Încerc, pe cât mă duce capul, să nu împopoțonez dorințele, să nu le investesc cu putere. Dintr-un pat de spital sau dintr-o cameră unde bolești, ce rost mai au lucrurile materiale? Cât valorează parpalacul meu Burberry? Tare mi l-am dorit. Îl port atât de rar.

Nu îndemn cititorii spre o viață cu lipsuri, dar îi îndemn să-și schimbe schema de dorințe și să pună pe primul loc sănătatea, urmată îndeaproape de joacă, la copii, și de râs la adulți, abia apoi să urmeze munca. Să-l citez pe Soljenițîn: pentru-o lingură de terci, la muncă să nu te-ntreci.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Am scos roșiile, castravetele și o ceapă roșie. După paharul de apă cu lămâie și ghimbir, după ceai, după un capitol din Arhipelagul Gulag, am preparat o salată. Am adăugat brânză. Roșiile, cherry de la piața Lidl, s-au sfoiegit ușor la codiță. Le-am tăiat codița, apoi le-am feliat, în două sau în patru bucăți. Piperul presărat mi-a provocat un zâmbet.

Citesc, în volumul II din Gulag, despre prima zi în lagăr a lui Soljenițîn. Piperul devine un lux. Deținuții au fost hrăniți cu urzici fierte în apă fără sare și câteva grame de pâine. În fiecare zi același fel. Li s-au lungit urechile de foame pentru că într-adevăr urechile se lungesc de la foame. Nu este doar o expresie. Înveți cât trăiești.

Trăiesc în descurajare. Probabil e vârsta. S-au adunat suficienți ani să mă uit în urmă și să descopăr chei pentru viitor. Am acumulat suficientă experiență ca să-mi domolesc furia. Încă n-am descoperit dacă m-am născut cu o genă furioasă sau am devenit furioasă în copilărie din cauza mediului familial și al condițiilor de viață. M-am autoeducat să-mi pese și să acționez pentru binele comun. Acest bine comun presupune acțiune, limite, colaborare, compromis și educație. Cea mai mare realizare a mea este când Mara, 13 ani, ține cont de nevoile unei colegi cu probleme speciale sau când Mateiu stă la rând la tobogan. O altă realizare este rapiditatea cu care, atunci când critic un comportament, mă exprim fără a reproșa sau a mă crede buricul pământului. Procedez în felul acesta în societate, nu în familie. În familie dispun de timp să despic firul în patru. De ce am ales acele cuvinte? Ce înseamnă? Unde vreau să ajung?

Unde vrea societatea românească să ajungă? Purtările polarizante, vorbim prea mult, nu vorbim deloc, sărim la gât, rămânem pasivi, furăm mult, furăm un pic, nu furăm, luăm atitudine, închidem ochii, dăm din umeri, mă descurajează. Merg înainte datorită blogului, a vocii de aici. O iau pas cu pas. Așa v-aș recomanda tuturor. Luați totul în viață, bucurii și tragedii, pas cu pas. Numai în felul acesta ne păstrăm sănătatea minții și nu ne pierdem decența. Să fii decent înseamnă să cunoști și să cultivi compasiunea.

Întrerup acest text. Mateiu este în plină criză. Merg să-i asist furia. O fac de câteva săptămâni. Pas cu pas, cum ziceam.

Foto: Carmen Vulpea boemă