Prima dată am citit o carte semnată de Erich Fromm acum 10 ani. A fost recomandarea domnului profesor, Ilie Gyurcsik. Am început cu Arta de a fi. În perioada aceea îl devoram pe Freud. Fromm mi-a îndulcit descătușările provocate de Freud.

Ați văzut vreodată cum arată un pui ieșit din ou? Nu are nimic de-a face cu pufoșenia galbenă din reclame. Puiul e ud, cu ochii cârpiți și ciocul cumva lipit. Îmi amintesc că îndepărtam cu unghia de pe cioc o bucățică mică de piatră. O numeam piatră. În prezent merg pe urma amintirilor și nu am verificat cum anume se cheamă protuberanța de pe cioc. Mă compar cu puiul. Cu Freud am reușit să sparg coaja oului, adică să abandonez mentalități. Cu Fromm mi-am domolit exprimarea dură. Dar m-am oprit. I-am citit o carte și m-am oprit. L-am considerat prea blând și prea roz pentru mine. Să-mi reprezint viața cu nuanțe de roz nu mi s-a potrivit.

M-am reapucat de Fromm săptămâna trecută. Ce încântare! De ce mi-am luat o pauză de 10 ani nu știu să-mi răspund. Cert este că nu-l recomand. Ce să facă femeile și bărbații cu Fromm? Ar citi despre cum partenerul nu este o posesie. Nu stăpânim bărbatul. Nu avem un bărbat. Avem lucruri, nu avem ființe.

Recent am purtat ceva discuție despre felul de a fi în cuplu, despre apucătura dezagreabilă de a nu-i permite celuilalt să iasă singur în oraș. Îmi amintesc trufia unei dudui care abera pe subiect. A numit iubire lanțurile invizibile ale căsniciei. El nu iese fără. Eu nu ies fără. Asta e iubire. Cum să-l citească duduia pe Fromm? Să citească că duce o existență bazată pe a avea, pe anxietate, pe frică, pe ignoranță, pe sărăcie spirituală?

Așa că nu-l recomand, dar îl savurez. Citesc și la fiecare pagină mă simt ca la o întâlnire incredibilă. El mă impresionează. Eu zâmbesc. El mă provoacă. Eu răspund spontan. El îmi spune ce gândește. Eu îi spun ce gândesc.

A spune ceea ce gândești este o mare realizare. Spuneți ceea ce gândiți cu adevărat?! Îi spuneți ei? Îi spuneți lui?

Foto: Carmen Vulpea boemă

De la o pizza cu prosciuto comandată la austrieci, am ajuns, Făt Frumos și cu mine, să discutăm despre restaurantul Miorița din Piața Unirii de la Timișoara.

Pe o farfurie groasă de pizza, cu un desen sugestiv, am primit o pizza clătită. Marginile, de obicei ușor ridicate și puțin pufoase, au fost de data aceasta grozav de drepte. M-am holbat la tabla de aluat și am rostit că Timișoara este Capitală Culturală Europeană și stă cel mai bine la restaurante italienești.

Nu o dată și nici de două ori m-au oprit turiști în Piața Unirii și m-au întrebat de un restaurant cu produse românești. E cumva firesc! Vine omul în România, vrea să se ospăteze românește. La Timișoara, în special în Piața Unirii, trăim la dolce vita. Ciuciu preparate românești cu excepția restaurantului Miorița. După italieni urmează pub-urile cu burgerii, apoi thailandezii, libanezii, vietnamezii, iar pe ultimul loc, Miorița care le arată turiștilor originile noastre de țărani și oieri. Nu avem un restaurant decent, curat, pretențios și stilat cu mâncare românească.

Vin turiștii să-l admire pe Brâncuși. Vă puteți imagina scenariul. După o întâlnire transcendentă cu geniul mioritic, ar degusta ceva românesc. În loc de asta vor citi în meniu carpaccio de vită, brânză buffalo și deja îmi plouă în gură. Ador mâncarea italienească. Pentru mine, italienii gătesc cel mai grozav. Aș călători în Italia exclusiv pentru un prânz. Plănuiesc o vacanță în Sicilia doar pentru că mi-a ajuns la urechi că acolo se mănâncă bine și la prețuri așa cum cere buna-cuviință nu grandoarea românească.

Acesta este adevărul. La Timișoara mănânci bine italienește. O să revin cu o listă cu restaurante pentru turiști. E utilă și ține de o responsabilitate civică. Din când în când servesc binele comun.

Mi-am turnat un pahar de vin. E seara. E liniște. E ora mea de scris. Mi-am luat laptopul și m-am așezat la bucătărie. Cu paharul de vin merge excelent Brie. Potrivirea dintre vin și brânză, dar și faptul că duminică plec la munte, iar delicatesele din frigider neconsumate de la Crăciun expiră, m-au dezlegat la înfulecare.

Nu vă așezați confortabil în articol. O să retez descrierile casnice. Mă aflu sub influența lui Philip Roth. Am terminat Povestea lui Orișicine. O să vă împui capul cu impresii. Un bărbat se căsătorește de trei ori. Își părăsește prima soție și băieții. Își părăsește a doua soție și fata. Divorțează de un manechin fără cap. Eșuează ca tată și ca bărbat. Un bărbat ca mulți bărbați în lumea asta cărora li se întâmplă viața. Ce m-a marcat este degradarea trupului din cauza bolii și a bătrâneții. Boala și bătrânețea scot fumurile din capul oricărei ființe umane. Ne reduc la nimic, ceea ce suntem, dar majoritatea nu ne numim Pessoa și nu ne dorim să fim altceva decât nimic. Ne dorim să fim și să avem, să avem ca să fim, să posedăm, să futem ca-n perioada Imperiului Roman când rușinea nu exista în dormitor. Cine să aibă grija rușinii într-o perioadă în care puteai să mori într-o oră, iar viața nu avea valoare?!

Intensitatea cu care am citit paginile despre boală se datorează și observației mele cum mamanu se împuținează la trup. Cineva a numit-o bătrâna. M-a paralizat. Mamanu, bătrâna? Mamanu poartă păr lung, negru. Mamanu se accesorizează cu cercei lungi și colorați. Mamanu deține tocuri de 12 centimetri și palton roșu. Mai are și unul negru de catifea. V-am descris-o pe mami din memorie. Mamanu are păr alb scurt, dimineața merge aplecată, își ridică nepoții în brațe folosindu-și încheieturile și nu refuză niciodată o cană de ceai.

Mă îngrozesc boala și durerea. Nu sunt credincioasă. Pentru mine contează viața de aici cu plăcerile și neplăcerile care decurg din ea. Cum o să-mi suport singurătatea, boala și bătrânețea? O să vreau să le suport? Tot acest carusel de emoții mi l-a provocat Roth, iar când fruntea îmi era încruntată, mi-a reamintit că sunt tânără și vie printr-un impuls erotic. Ce-ar fi omenirea fără plăcerea din așternut? Satisfacția sexuală nu e cea mai importantă în viața individului. Am învățat chiar că nu ar fi nobilă și demnă de oamenii serioși. Nu contrazic pe nimeni, dar mărturisesc că o viață fără erotism e ca partea nevăzută a lunii, nimic, întuneric, lipsă de sens, izolare până la nebunie.

Cu toate astea, nu o luați razna, nu îndemn la curvăsăreală. Totuși fac trimitere la paharul de vin de la începutul articolului, la lenjeria sexi, la cinatul mai des la restaurant, la călătorii, la ieșirea din sistemul statului și al casei.

Suntem oameni, suntem zei, am ajuns și suprazei. Habar n-avem de capul nostru, dar avem informație cu duiumul. Folosiți-vă capul și rupeți lanțurile invizibile ale sclaviei. Munciți și destrăbălați-vă.

Foto: Simona Nutu

Mă trezesc dimineața în jur de ora șase jumate. Azi dimineață m-am trezit la opt. Pare că este vacanță și pentru Mateiu. De pe marginea patului m-a chemat la baie. Hai, mama, hai!
De la baie încep să se desfășoare regulile cu prilejul unui nou început de zi. Mateiu stă pe oliță, eu mă spăl pe dinți. Urmează un duș scurt. Îl schimb de pijamale. Ne întoarcem în dormitor unde facem patul și deschidem fereastra. Ne mutăm la bucătărie. Fierbătorul sună pentru ceaiuri. Mateiu cere să stea pe pult de unde mă ajută cu cutiile de ceai. Ne luăm cănile. Ne îndreptăm spre canapea. Ne așteaptă cărțile. După 15 minute revenim la bucătărie pentru micul dejun.

V-am descris fiecare dimineață. Există variații, dar nu fac nici o diferență. De dimineață până seară stau în gânduri mărunte. Nu mă plâng, istorisesc. Așa am ales în viață. Așa s-a întâmplat viața pentru mine. Cu scrisul, cărțile și călătoriile evadez. Cărțile sunt cel mai la îndemână. Sunt puține locurile de pe pământ unde n-am ajuns în imaginar. Uneori când descopăr fotografii sau documentare despre locuri ca Patagonia plâng. Mi se pare foarte trist că o să mor fără să calc în Galapagos sau unde mai visez.

Cu scrisul sunt. Fiecare articol, reușit, apreciat sau neluat în seamă de cititori îmi dă sentimentul utilității. Nu e vorba de a fi utilă societății sau despre servirea binelui comun. Este vorba despre împlinire. Asta fac, asta îmi place să fac, scrisul e sensul meu în viață dacă insist să-i dau un sens. Gândurile mărunte își lasă amprenta pe scris. Cumpărăturile la Lidl mătuiesc creativitatea. Spălarea vaselor îmi spulberă speranța pentru aventură. Aspiratul îmi încorsetează gândurile. Mă concentrez pe petele și zgârieturile de pe parchet. Cum să scot din mine un Hans Castorp, un Ivan Karamazov, un Andrei Bolkonsky, o Akbara? Nu scot. Gândurile mărunte te glorifică într-un nimic mundan, dar nu te anulează. Zvâcul rămâne.

Cu zvâc vă scriu în fiecare seară. Zvâcul nu mă lasă să dorm când ochii mi se închid. Dimineață mă târăsc cu Mateiu la baie. Dimineața visez patul care reprezintă o saltea și o pernă. Să dispar până mă satur de somn. Nu dispar. Mă așez pe canapea și deschid o carte. Ieri am început Philip Roth, Povestea lui Orișicine. Îmi place Roth. Îmi omoară gândurile mărunte prin electrocutare intelectuală. Citiți Roth și contraziceți-mă.

Foto: Simona Nutu

Părinții mei au divorțat. Separarea s-a produs prea târziu pentru ei, prea târziu pentru pentru mine și sora mea. Amândouă terminasem facultatea. Nu de puține ori m-am întrebat ce fel de persoane ar fi devenit dacă unul dintre ei ar fi fost capabil să impună niște limite.

Au stat împreună pentru noi. Așa au zis. Au stat împreună din cauza situației financiare. Așa a fost. Au stat împreună și s-au distrus. Ea a criticat. El a înjurat. Ea s-a mulțumit cu puțin. El s-a întins mai mult decât i-a fost plapuma. Ea a înghițit rahaturi. El a dat cu pumnul în masă.

S-au iubit la început. El s-a însurat cu o fată frumoasă și cuminte, virgină. Ea s-a măritat impresionată. Gâștele nu se impresionează greu. Au pornit la drum împreună și s-au încarcerat. S-au transformat în închisori unul pentru celălalt. El a închis-o. Ea l-a închis. El s-a folosit de forța fizică și statutul bărbatului în societate. Ea a apelat la mentalitate pentru apărare.

După 40 de ani de la nașterea mea, căsniciile continuă să aducă mult cu închisorile. Se distrug individualități. Se umilesc feluri de a fi. Se izolează în instituția căsătoriei pentru că nu se cuvine să mai fii. Când insiști să fii, atunci se ivesc conflictul, lupta pentru plăcerile proprii și împăcările cu situațiile grele. Știu ce vorbesc. M-am certat. Am luptat. M-am împăcat. Niciodată nu am renunțat să fiu o persoană în relațiile mele cu bărbații.

Nu e datoria mea să pun și să ridic masa. Datoria noastră. Nu e responsabilitatea mea să cresc singură copilul. Responsabilitatea noastră. Ies în oraș cu fetele. Iese cu prietenii. Călătoresc singură. Călătorește singur. Eu și el suntem două persoane separate. Înțeleg. Înțelege. Uneori ne lovim de primitivi. Unii hlizesc că Făt Frumos schimbă pampi. Alții trăncănesc că petrec timp cu tatăl Marei. Conflict, luptă, împăcări și de la capăt. Cel mai important este să ai cu cine purta un dialog. Dialogul ține copiii sănătoși la cap.

Pentru cine se află la început de drum să țină cu dinții de individualitate. Pentru cine trăiește într-o căsnicie închisoare să plece imediat. Nu am venit pe lume cu dreptul de a fi fericiți, dar am venit cu termen de expirare. Cât timp petrecem pe pământ să ne bucurăm de natură, de oameni, de satisfacții. Uneori căsnicia nu aduce nici o satisfacție, din contră. O căsnicie te poate distruge.

Ce fel de partener ești? Te-ai întrebat?!

Foto: Carmen Vulpea boemă

Ne-am adunat în jurul unei mese. Două prietene, Făt Frumos și cu mine am cinat în oraș în 30 ianuarie. Pizza și pastele ne-au picat numai bine. Printre râsete, conversații întrerupte și mâncat pe îndelete, una dintre prietene a mărturisit că aș plictisi-o dacă aș vorbi despre mâncare. I-am zâmbit. Ea e singură și nu are copii.

Și acum o să menționez mezalianța. Cu siguranță ați întâlnit cuvântul la liceu, la o oră de literatură. Eu de atunci m-am pricopsit cu el. În adolescență disprețuiești înțelesul cuvântului, disprețuiești persoana care îți aduce la cunoștință înțelesul cuvântului. Se întâmplă viitorul și mezalianța te consumă. Este vorba despre însoțire. Cu cine te însoțești în viață. Condiția socială inferioară ne privește și nu ne privește. Ceea ce are o deosebită importanță este gândirea.

Dacă ești o femeie căreia îi place să gătească de plăcere, atunci însoțirea cu femei care stau la cratiță indiferent de dispoziție te va irita. Dacă ești o femeie căreia îi place să citească în 31 decembrie sau 2 ianuarie, sau în oricare zi a anului, atunci însoțirea cu femei care nu le permit soților să iasă singuri te va irita. Dacă ești o femeie care spune ceea ce gândește, atunci însoțirea cu femei care zic ca partenerii lor și acționează ca ele te va irita. Dacă. Atunci. Iritabilitate. Lipsă de stimă de sine. Ignoranță. Complex de inferioritate transformat în complex la superioritate. L-am citit și pe Alfred Adler. Sunt o femeie care citește oricând, care gătește de plăcere, care nu-și tratează partenerul ca pe un copil, care spune ce gândește. Petrec un timp considerabil în iritabilitate.

Mă calmez citind, defulând pe blog, râzând. Uneori gătesc, deschid o sticlă de vin, pun muzică. E un scenariu pentru manifestarea clară a dorinței. Puțin îmi pasă în prezent de condiția socială, dar țin cont. Mă însoțesc cu oameni care iau realitatea așa cum este și își îmbunătățesc în permanență pătrățica personală.

Am prietene singure. Uneori, într-o situație, o discuție sau o împrejurare, aud că ieșirea sau concediul este în cupluri. Îmi pică colțurile gurii. Dacă nu-mi pică, mă strâmb intenționat. Dezamăgirea de o gândire obtuză n-ar trebui ascunsă. Descriem comportament de câini. Ne așezăm la ușă când ne vine să urinăm sau ne pitim pe o aleză. Bărbați și femei din generația mea descriu un asemenea comportament. Femeile singure sunt o problemă? Întreb. Vă întreb. Eu știu că femeile singure nu sunt o problemă. Nici bărbații singuri nu sunt o problemă. Gândirea noastră provoacă probleme. Atracția ne dă peste cap, dar nu scuză sau justifică pantalonii în vine.

Atracția lovește, actul sexual presupune consimțământ. Aterizarea într-un grup se întâmplă, staționarea ține de voință. Căsătoria se petrece, conviețuirea explică existențialismul. E importantă existența individuală și să alegi să nu alegi e tot o alegere. Alegeți să gândiți înainte să dați vina pe femeile singure. Alegeți să gândiți și însoțiți-vă cu persoane girafe. Persoanele girafe privesc întotdeauna de la înălțime, iar perspectiva e alta. Suciți perspectiva.

Foto: Carmen Vulpea boemă

M-am lăsat acaparată de gânduri și activități mărunte. Am refuzat să defulez pe blog. La salata boeuf am pus prea puțină carne de vită. S-a întâmplat să răcesc și nu i-am mai simțit gustul. Căile respiratorii inflamate mi-au stricat Crăciunul. Mi-au luat plăcerea de a mă îndopa. Pentru că mă îndop cu mâncare, mă simt bine și repet de câte ori am ocazia. E o plăcere mâncatul. Să savurezi. Să guști. Să te bucuri. Firește, nu mănânc zilnic la modul acesta. Mă iubesc așa cum sunt, adică fără straturi consistente de grăsime pe mine.

Am sfârșit Micile plăceri ale morții de Goran Mrakic. Nu am mai început un alt roman. Oscilez între Auster, Roth sau Daniela Rațiu.

Revin obsesiv la faptul că în vară o să împlinesc 40 de ani. Dacă până de prezent m-a caracterizat rebeliunea, așa mi s-a tot spus (acasă, la școală, la muncă, în relații), atunci de acum încolo o să afișez cinismul. Nimeni nu o să-mi mai ia soarele, nici măcar Alexandru cel Mare. Știți povestea cu Diogene și Alexandru? Alexandru l-a întrebat pe Diogene dacă poate să-i facă vreun favor. Diogene l-a rugat să se mute puțin spre dreapta deoarece îi ia soarele.

Când ajungi la 40 de ani, atunci renaști. Te-ai născut neîntrebat. Renaști din voință proprie. La 40 de ani nu mai ceri permisiunea pentru nimic. Acționezi. Iei decizii. Suporți consecințele sau te bucuri. Mă simt atât de obosită de toate luptele duse pentru a fi. Nu mai am altă alternativă decât să fiu. Nu știu să fiu altcineva în afară de mine și nici nu mă interesează. Mă uit la unele femei cu admirație. O admir pe Gabriela Glăvan. O admir pe Julia Roberts. Rămân eu. Ce înseamnă asta? Ce ar trebui să însemne pentru toată lumea.

Eu înseamnă că sunt o persoană separată.
Nu sunt părinții mei. Ne le îndeplinesc visele tinereții lor.
Nu sunt copiii mei. Nu o să-mi trăiesc viața prin ei.
Nu sunt bărbatul meu. O să gândesc mereu pentru mine, iar doi înseamnă unu plus unu și nu unu călare pe unu.

Să vină 40 peste mine. Să vedem cum este nebunia asta la 40 de ani.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Am adormit cu laptopul în brațe. M-a trezit vecinul. Se uită la filme porno. A avut o zi bună, s-a uitat și de dimineață.
Înainte să ațipesc, am răsfoit Platon, Phaidros sau Despre frumos. Am citit acum câțiva ani și nu-mi amintesc mare lucru. Am reținut Povestea greierilor pe care i-o spuneam uneori Marei înainte de culcare. Înainte să pun mâna pe Platon, mi-am petrecut vreo cinci minute pe pagina de Instagram a Biancăi Drăgușanu. Cinci minute cronometrate. Nu minimalizez conținutul paginii sau persoana prin cele cinci minute.

Cum mi-am luat avânt cu proiectul #poartariduri, mi-am zis că ar fi interesantă o dezbatere între Bianca Drăgușanu și mine. Ea ar susține proiectul #poartariduri. Eu aș susține operațiile și transformarea femeii în Barbie. Ne-am schimba papucii în imaginar.

Poate mi-aș putea răspunde la:
De ce se măcelăresc femeile?
De ce se obiectivizează femeile?
Cum li s-a îmbunătățit viața?
Cum s-au perceput după?
Cum s-au simțit în preajma noii frumuseți dobândite?

Tindem spre ce este mai bun. Găsiți și la Platon în dialogurile lui Socrate. Este nouă frumusețe mai bună? Incapacitatea mea de a o pricepe și de a o accepta vine din gelozie? Sunt pur și simplu geloasă că pe Bianca Drăgușanu o doresc mai mulți bărbați?

Nu mă caracterizează primitivismul. Dorința unui bărbat mă flatează, mă indispune, mă îngrețoșează sau mă înfricoșează. Firește, depinde de bărbat. Publicul Biancăi Drăgușanu nu mă flatează, deși, fără să întreb pentru a fi mințită, poate Făt Frumos ar transpira cearșafuri cu ea.

Cert este că după cele cinci minute petrecute pe pagina de Instagram, am lăsat deoparte telefonul și m-am întrebat: Cum m-am simțit în prezența frumuseții? N-am răspuns. Întrebarea e incorectă deoarece nu m-am aflat nici o clipă în prezența frumuseții.

Bianca Drăgușanu nu este o femeie frumoasă, ea este ceva presupus frumos.

Foto: Carmen Vulpea boemă

E joi. În fiecare joi merg la manichiură. Flecăream azi cu Flore. Flore este minunata care îmi îngrijește unghiile. Zodia berbec este de pomină. De aici am pornit. Am făcut observația că toate zodiile sunt. N-am întâlnit persoană care să nu fie mândră de zodia în care s-a născut. N-am auzit pe nimeni că i-ar fi rușine. În momentul acela m-am pornit. M-am manifestat ca o furtună.

Sunt gemeni, nu cred că planetele se învârt pentru mine. Nu citesc zodiacul. Dar și eu sunt mândră de zodia mea. Cert este că obțin o reacție diferită când mă întreabă cineva în ce zodie sunt.
Ce zodie ești?
Gemeni. Le pică ușor colțul gurii și mă privesc compătimitor. Dar asta nu e totul. M-am născut la Drobeta Turnu Severin, olteancă. Am renunțat la credință. M-am declarat atee. Susțin avortul. Povestesc pe blog despre masturbarea la copii. Mă las ghidată de Freud și de creșterea copiilor mei. Pledez pentru conflict. Nu m-am măritat niciodată. Oamenii nu au nici o șansă să mă placă!

M-am pornit pe râs, un râs zdravăn, un alt motiv pentru care mi-am atras antipatii.

Nu-i de mirare că sunt o femeie soldat. Am luptat pe toate fronturile. M-am trecut în rezervă. Refuz lupta de ceva vreme.

Așa este, sunt geamănă, olteancă, atee, nemăritată. Îmi folosesc creierul. Greșesc. Mă cert. Scriu și vorbesc incomod pentru unii dintre noi. Vă înțeleg. Nu vă e ușor cu mine și e dreptul vostru să nu mă suportați. Și e dreptul meu să vă ignor.

Ignor și râd înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

Cu urmează? Ce vine și ce mai este posibil să realizezi după 40 de ani? În jurul acestei vârste, de obicei, la masa de Crăciun, se adună copiii, părinții și bunicii. Este o perioadă fericită. Toți trăiesc, aproape toți sunt sănătoși.

Când noi, adulții de azi, copiii de ieri, pierdem unul dintre părinți, înseamnă că s-a pornit cursa pentru necunoscut. Mamanu glumește adesea când o doare câte ceva. Primesc telegrame. Am râs copios prima dată. Apoi n-am mai râs pentru că a început să-mi fie frică. Să rămân orfană mă îngrețoșează. Mă scutur de gând.

Am început să-mi schițez în imaginar masa de Crăciun. Trăim vremuri fericite, cum vă ziceam. Trăim cu toții. Aproape sănătoși cu toții. Când ne adunăm, familia noastră, râdem mult, ne certăm pe alocuri, ne bosumflăm că refuzăm uniformizarea în gândire și atitudine. Eu spăl duminica și de sărbători, o necredincioasă. Soră mea refuză vaccinul. Mamanu se tratează cu oțet și ceva maglavais de castane. Tata zice că nu se bagă, el gătește până când prinde momentul să introducă Ați ajuns la vorbele mele. O familie reușită, fericită, despărțită, certată, o familie normală, ce mai! Nu pretindem însă.

Părinții mei, iar pentru asta le-aș ridica statui ca să le dărâm tot eu când mă enervează, nu pretind să-i ascultăm pentru că ei știu mai bine. Știu mai bine, asta e sigur, doar că ne-au permis să ne lovim cu capul de tocul ușii. Uneori au mai adăugat un toc de ușă în plus. Ni s-a permis deoarece am trăit noi patru într-o casă fără bunici. Cu bunicii ne vizitam. De aici se trage flexibilitatea. Personalitățile noastre, pestrițe și reglate de condițiile de viață, nu ne-au ținut pe același loc. Părinții au divorțat, iar comunicarea nu a devenit mai bună sau mai puțin bună. Comunicăm, iar când ceva nu ne convine, fiecare e rege în pătrățica lui.

Ce se întâmplă în familiile în care părinții nu se retrag niciodată? Comunicarea nu e posibilă doar dintr-o direcție. Că vrea copilul. Că-și dorește părintele. Ce se întâmplă când un copil spune clar nu, iar părintele nu respectă acel nu? La 40 de ani nu se mai aplică regula Eu știu ce este mai bine pentru tine. La 40 de ani fiecare decide pentru el, iar părinții clar nu au habar cum este mai bine.

De aceea sărbătorile, în loc de prilej de bucurie, ajung să devină un chin sufletesc și psihic în special pentru aceia care evită conflictul.
Unii evită conflictul deoarece confundă mărturisirea sentimentelor neplăcute cu nerespectarea părinților. Și e grav să nu-ți respecți părintele în orice cultură sau credință. A-i spune unui părinte că alegi altă cale în viață, altă variantă pentru o situație, alt partener, altă faianță la baie îi paralizează pe mulți dintre noi.

N-a fost cazul meu niciodată. Am spus. Am plătit consecințele. În timp m-am bucurat de o personalitate proprie. Freud zice că părinții se ucid simbolic. Winston Churchill a concluzionat că maturizarea lui a început la 21 de ani după ce și-a pierdut tatăl. În cazul lui a fost o pierdere reală. Nu este un exemplu potrivit, dar conține inspirație.

E greu pentru părinți să se dea la o parte. Cei mai mulți nu vor. Refuză pur și simplu. În loc să vă mutați în alt oraș, altă țară, alt continent, în loc să încetați să mai vorbiți cu ei, spuneți-le verde în față ce gândiți și cum gândiți. Orice părinte zdravăn la cap alege să aibă o relație cu copilul lui. Părintele care refuză, ei bine, mai sunt și de aceștia. Acceptați. Schimbați ceva în relația cu copiii voștri.

De Crăciun fii bun și vorbește sincer cu părinții, în special dacă ai trecut de 40 de ani. Cum mi-a transmis nașul meu drag, Dunicica, nu aștepta prea mult să mă vizitezi!

Foto: Simona Nutu