M-am trezit la 7. Am dus fata la școală. Am pregătit Mateiu de o nouă zi. Am asistat și la o criză de nervi. Mai departe am făcut patul și am aerisit dormitoarele. Am preparat un ou poșat pentru Mateiu. Am spălat vasele, prima tură. Mi-am pus mănușile și m-am apucat de ordine și curățenie pe bune. Ce înseamnă asta? Înseamnă frecat mobila, aragazul, chiuveta. Înseamnă dat cu aspiratorul, apoi cu aparatul cu abur.

În tot acest timp m-am gândit cu ciudă la Soljenitîn. Cel mai probabil aș fi citit cam 100 de pagini dacă aș fi pus mâna pe carte în loc de cârpe, aspirator și perii speciale. Sunt zile când închid ochii la dezordine și praf. Nu rezist mult deoarece sunt o persoană căreia îi place ordinea și curățenia. Nu sunt o gospodină, nici nu vreau. Ba aș putea declara că-s o putoare. Folosesc acest cuvânt deoarece în Oltenia bărbații îl pronunță cu o pasiune zdrobitoare despre femeile lor. Dacă ar face sex cum își devalorizează soțiile, atunci Oltenia ar luci. O femeie satisfăcută ține altfel casa. Asta dacă nu a luat-o pe panta culturală, dar asta nu mai e femeie pentru misogini, prea mulți olteni, români majoritari și prost crescuți de mame eroine.

Așadar, trebăluiesc pentru confortul meu, dar în același timp boscorodesc că nu citesc sau scriu. Când o să am buget de mă dă afară din casă prin Fiji, Galapagos, Australia, Patagonia și alte tărâmuri de vis, o să angajez pe cineva să aibă grijă de casă și de mine. Asta înseamnă să fii bogat! Să nu-ți mai consumi timpul, energia și neuronii cu activități ordinale și ordinare. E ordinar să cureți wc-ul, dar prefer să mă așez pe un vas care lucește ca-n reclama de la Mr. Musculo.

Bugetul mă ține în casă și prin împrejurimi. De exemplu aș invita pe cineva să se ocupe de Tricoul Inteligent Dunia. Să fie voluntar. Eu nu pot să plătesc, eventual mai îmi scapă stări de spirit și provocări de creștere. Cine stă pe lângă mine crește spiritual. N-am atins acest prag al delirului, muncesc eu pentru magazinul Dunia într-o doară și aștept să i se pună pata cuiva celebru care mă va scoate din anonimat.

Acum vă las. Mai profit de somnul lui Mateiu și pun mâna pe carte. La cratiță am stat destul. Cine mă înțelege?!

Foto: Carmen Vulpea boemă

Trăiesc zile enorm de lungi. Mi se trage de la pune masa/strânge masa de cel puțin patru ori pe zi. Nu mă pot sustrage, am doi copii mici. Cresc doi copii mici, dacă țin cont de observația lui Erich Fromm despre înlocuirea verbelor cu substantive însoțite de verbul a avea. Cine și-a dat seama? Avem partener, avem copii, avem o problemă, avem Capitală Culturală la Timișoara. Exprimarea aceasta ar indica o alienare. Eliminăm experiența subiectivă și punem în loc obiectul posesiei.

Așa că nu avem o Capitală Culturală la Timișoara deoarece nu este ceva ce poate fi deținut. Sunt de acord. Urmăriți-mă în continuare. Se desfășoară evenimente culturale la Timișoara. S-a muncit și se muncește în numele culturii la Timișoara.

Vineri seară stăteam cocoțată în pat și citeam cu interes postările despre deschiderea Capitalei Culturale. Am lipsit din oraș ca prezență. Cu sufletul am trăit cum am putut inedita zi de 17 februarie. După fiecare articol m-am încruntat. M-am obișnuit cu criticile. Îmi duc existența în era Facebook. M-a frapat absența bucuriei, neputința cetățenilor timișoreni de a se bucura și de a fi recunoscători pentru invitații dezirabili și importanți. Parcă nimic nu mai impune respect ipochimenului de pe Facebook. Toți au o părere. Recitiți ce am scris mai sus despre Fromm. Nu-și dau cu părerea, au o părere pentru că părerea îi deține, este propria lor creație. Totul pălește în jur. Contingentul de personalități slabe născute din 83, generația mea, a atins cote maxime.

Mai sunt și răsăriți care așteaptă câteva minute înainte să deschidă gura și să vomite. Privesc. Observă. Se bucură. Recunosc oamenii capabili să dea stări de spirit. Asta consider eu că s-a întâmplat în acest weekend sau trebuia să se întâmple. Evenimentele și invitații au dat stări de spirit.

La finalul anului, doar cine nu dorește nu o să crească măcar cu un gram în spirit. Să creștem mari la Timișoara. În sfârșit putem și ne permitem.

Foto: Carmen Vulpea boemă

A trecut 14 februarie. Mara a împlinit 13 ani. Pentru aniversare, la cererea ei, am pornit spre Paris. Nu pe jos, cum se zice despre Brâncuși, ci cu mașina și cu trenul. Cu mașina am călătorit până în Germania unde ne-am reunit cu toții. Mara are o familie mare și modernă.

Familia asta care-i lovește ca trăsnetul pe unii s-a suit în tren și cu 300 de km pe oră a coborât la Paris Est duminică la amiază. De duminică seară până joi, am bifat câte clișee am putut. La 13 ani sunt bine venite clișeele. Mara se pregătește pentru o existență bazată pe a fi, dar înainte să fie, calcă pe urmele generațiilor anterioare.

Am revăzut Turnul Eiffel, Palatul Versailles, Louvre-ul, bulevardul Champs-Elysees, Place de Vosges. Am simțit bucurie. Am simțit tristețe. Am regăsit Parisul, iar eternitatea lui mi-a dat impresia că am fost așteptată. L-am privit. L-am inspirat. Mi s-a făcut dor de el în timp ce-l respiram. N-am pus piciorul în nici un loc nou. Cum am spus, Mara a împlinit 13 ani, am vizitat pentru experiență și nu din experiență.

Mara și-a petrecut ziua cu familia ei. Am râs, ne-am ajutat, am conversat, ne-am pozat. Ce zice lumea? Asta este grija multor familii separate. Ce zice lumea despre foștii care-și petrec timpul împreună?! Aș putea să notez ce mi-au auzit mie urechile, dar nu vreau. Pentru mine, ei greșesc, iar eu îmi fac fata fericită și o lipsesc de emoții violente.

Lumea care vorbește nu mi-a spălat așternutul în care mi-am conceput copilul, nici nu m-a vizitat la spital când am născut. Aceeași lume nu m-a întrebat de nopțile cu febră, de masa de prânz, de viața noastră de familie. Adevărul este că lumii nu-i pasă. La fel de adevărat este că lumea vorbește. Vorbește și nu-i pasă. Celor care-și destramă familia le pasă și e vina lor. Ei dau putere gurii lumii. Anulați gura lumii, faceți caca în gura lumii. Alegeți-vă copiii în locul stupidității lumii.

Dacă nu vă suportați, e firesc pentru o perioadă, atunci contactați un terapeut. La noi totul a devenit posibil datorită gurii mele mari și faptului că vorbesc despre orice. La despărțire am scos toate mizeriile din mine, apoi am insistat și am insistat să procedăm corect pentru Mara. Este calea cea mai grea, dar nefalsificată. Luați-o așa, o despărțire poate fi o regăsire. Femeia se regăsește. Bărbatul se regăsește. Copilul crește zdravăn la cap și uneori își duce familia la Paris.

Mara ne-a dus la Paris.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mi-e somn. Refuz să pun capul pe pernă. O aud pe Daniela Rațiu într-o ureche: Măcar o pagină, măcar o pagină pe zi! Nu o să-mi iasă pagina, dar nici la culcare nu merg cu mâna goală.

O să vă provoc. Vă rog să acceptați deoarece mă ajută să mă simt utilă.

Cum lectura acestor zile este Alexandr Soljenițîn, provocare își are sâmburele în paginile Gulagului. Unii știți, alții nu știți și nu puțini se fac că nu știu. Stalin a stârpit în masă poporul rus. Mielușeii s-au lăsat duși la tăiere. Comparația îi aparține autorului.

Ce m-a șocat pe mine au fost rușii, care deși se aflau în siguranță într-o altă țară, au decis să se întoarcă chiar dacă urmau să fie trimiși în lagăre. Unii n-au bănuit, dar alții au știut. S-au întors. După ce am depășit șocul, m-am întrebat ce anume din noi ne împinge spre asemenea gesturi și mai ales de ce?! De ce alegi tortura, umilința, închisoarea?

Aici vă provoc.
Mi-am imaginat cum ar fi să trăiesc într-o țară departe de România. Să nu cunosc limba. Să nu cunosc nici o altă persoană. Să n-am acoperiș. Să n-am nimic și pe nimeni. În același timp să trăiesc. Aș trăi cu adevărat? Cam așa a arătat viața unui cetățean rus după căderea imperiului.

Cine ar alege să se întoarcă?

Foto: Bogdan Mosorescu

Am scris articolul aseară. L-am publicat. Am mai pierdut puțin vremea pe Analytics. Am închis laptopul. Am deschis telefonul. În fiecare seara adorm la un film franțuzesc. Îmi reîmprospătez franceza. În timpul vizionării mi-a venit o idee despre articolul de azi. Nu am notat deoarece nu-mi era somn. Ca întotdeauna, fără excepție, am uitat. Mai mult, abia acum mi-am amintit când m-am așezat din nou la scris.

Mi-a mers mintea dinamită azi. Abia am ținut pasul cu gândurile. Când m-am demachiat m-a luat amețeala de la viteza cu care treceam de la un subiect la altul. M-am așezat la scris. Nimic. Mi-am dat câteva minute. Nimic. Mi-am amintit ce v-am povestit în introducere.

În loc de un articol despre stări sufletești ale femeii, o să vă povestesc un episod cu Mara. Am luat-o de la școală. I-am remarcat botul creț și ochii de oaie rătăcită. Ce s-a întâmplat? Am greșit la test. A avut test la română. Ce ai greșit? Am dat răspunsul greșit la un defectiv de singular sau plural. Ce defective cunoști? Lapte, soare, pantalon. Aha, aha! Uite, Mara, cum singură ți-ai demonstrat că nota nu este niciodată despre ceea ce cunoști. E atât de subiectivă că nici nu merită efortul să aducem prea des în discuție evaluarea.

Eu sunt tare mândră de mine. Mă puteți aplauda, dar cel mai mult m-aș bucura să aud despre părinți care nu-și terorizează psihic copiii cu notele. Cea mai importantă este relația noastră cu copilul. Este importantă în prezent pentru a-i oferi protecție și siguranță. Este importantă în viitor pentru legătura de familie.

Nu mai am nimic de spus. Am terminat și ceaiul. Dau drumul la film. Quelle connerie! Acesta este un cuvânt nou învățat în limba franceză. Mă simt așa pregătită să revăd Parisul după 10 ani!
Bonjour!
Au revoir!

Foto: Bogdan Mosorescu

A fost mama lui Făt Frumos la Timișoara. Părinții locuiesc la Severin. Într-o zi a copt o prăjitură și două plăcinte. Ne-am dezlipit. Cunoașteți expresia?! Am mâncat o felie, două, trei. Mi-am lins degetele. Am făcut conversație. Îmi place așa mult să gătesc! Mie nu mi-ar plăcea să gătesc în fiecare zi, am mărturisit ghiftuită. Nici nu o fac, nici nu vreau. M-aș plictisi.

Mi-am vopsit părul. Corect este că Andrei mi-a vopsit părul. Am făcut și puțină conversație. Cum e ziua ta? Ce faci toată ziua? Gospodăresc. Mamicesc. Citesc cum găsesc zece minute liniștite. Nu scriu aproape niciodată în timpul zilei. Duc o viață banală.

Le vorbesc tuturor de Soljenițîn. Duminică i-am vorbit mamei lui Făt Frumos și lui Carmen Vulpea boemă. Căutați Vulpea boemă pe Instagram. Azi le-am vorbit lui Andrei și Claudiei Ieremia. De oriunde și din orice fac trimitere la Soljenițîn. Să citesc sau să scriu nu mă plictisesc. Mă satur uneori deoarece mă umplu de emoții și dau peste.

Această viață banală s-a dublat, datorită proiectului #poartariduri, de o existență fantastică. Mă simt ca Bruce Wayne. N-am costum de Batman, nu apăr orașul de răufăcători, nu lupt cu psihopați. În schimb am devenit capabilă să trăiesc viața în clipe. Aceste clipe au devenit secretul meu și al lui Carmen. Întâlnim femei extraordinare pe care le privim, le ascultăm, le fotografiem. Aceste femei au ceva de spus sau nu au nici o părere cum mi-a dezvăluit Claudia Ieremia. Ca să ai o părere, ca femeie zdravănă la cap și cu respect de sine, te informezi, cercetezi sau aprofundezi un subiect. Altfel e corect să nu ai nici o părere.

Ce părere ai despre Teambuilding? Nici o părere. Ce părere ai despre Turcia? Ce părere ai despre Ucraina? Putem să facem o listă.

Viața mea de Wonder Woman mă scutește pentru un timp de gândurile banale. Mă lupt cu apucătura femeilor de a se mutila în numele frumuseții. Le explic frumusețea prin chipuri îngrijite, dar personale. Le reamintesc că frumusețea reprezintă o parte, și nu neapărat imensă, din resursele femeii. Repet! Urlu! Șoptesc! Scriu! O femeie frumoasă fără educație este ca produsele cu vânzare accelerată. Luați, luați că expiră! Frumusețea expiră, educația niciodată!

Foto: Carmen Vulpea boemă

Poate v-am mai spus. Nu sunt sigură. Nu-i nimic. Mai spun o dată. M-am apucat de ceva timp de Anii tinereții mele de Winston Churchill. Sunt curioasă de mințile remarcabile ale lumii. Am citit 200 de pagini. Stilul m-a cucerit, iar convingerile și opiniile lui Churchill m-au făcut să zâmbesc, să încuviințez sau să mă încrunt. În special o convingere mi-a ridicat o sprânceană, i-a ridicat-o și lui.

Înainte să devină Marele Om al Angliei, Winston Churchill a luat parte la apucăturile colonialiste ale Imperiului. Le lua ca atare. Nu le aproba sau accepta. I se păreau firești. Aici am ridicat eu din sprânceană. La vremea respectivă nici unui englez nu-i trecea prin minte că încalcă drepturile vreunui popor. Englezii și-au desăvârșit competențele financiare în acea perioadă. Nu pot afirma că au furat ca-n codru. Legal, sigur au justificare. Dar gândirea? Winston Churchill a ridicat el din sprânceană când l-a auzit pe un spaniol exprimându-și neliniștea din cauza revoltelor din Cuba. Adică și spaniolii au aceleași pretenții ca englezii?

Ne-am mirat. S-a mirat autorul. S-a mirat cititorul. Am continuat lectura care îți trezește interesul. Este ca și cum ai lua ceaiul cu o minte strălucită. Simți cum la interior ceva irupe. La mine a debordat într-o asociere casnică. Cum s-a mirat Churchill de spaniol, de pretențiile lui similare cu ale englezilor, așa se miră bărbatul actual român de pretențiile femeii. Și femeia dă dovadă de individualism, de ambiție, de miserupism pentru treburile banale ale casei? Aparența dintr-un cuplu are tot atâtea straturi cât o ceapă și tot atâta iuțeală. Câte dintre noi nu miorlăim singure, ne plângem la prietene și atacăm cu arma cea mai testată și eficientă, cicăleala?! Un număr nerecunoscut de copleșitor. Dacă toate femeile ar lua atitudine, instituția căsătoriei și-ar trăi ultimele zile. Oricum, suspectez că femeile încă se mărită deoarece nu renunță la ideea de prințese. Pentru o zi în rochie albă stă femeia zeci de ani în frustrări, furie și tristețe.

Îmi plac parteneriatele dintre două persoane. Le consider benefice pentru ființă. E potențial în doi. Firește, pentru cine știe să-l respecte pe celălalt ca persoană separată, nu ca un englez sau spaniol din perioada imperialismului.

Unde dai și unde crapă. Aici m-au dus pe mine gândurile. Mi-a dinamitat slăbiciunea de femeie. Abia aștept să mă reîntorc la lectură.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Dublez lectura Arhipelagului cu filme franțuzești. Bine fac. Cartea e teribilă cu tot umorul lui Soljenitîn.

Mi-a atras atenția în film infidelitatea. Nu mă refer la faptă, ci la reacție. O prietenă îi mărturisește unui prieten că își va părăsi soțul. E vizibilă părerea lui de rău, dar nici o dramă. Au făcut o glumă, apoi el a rugat-o să se mai gândească.
Un prieten îi mărturisește unui alt prieten că el are pe altcineva. Identic, nici o dramă. Infidelitatea se întâmplă, face parte din viață. O acceptăm, nu o acceptăm, e cu totul altă poveste.

Ce se întâmplă în unele cupluri la români ține de Evul Mediu. Nemernico! Curvo! Ce mi-ai făcut tu mie, mie, mă? Te omor. Nemernicule! Am avut grijă de tine, ți-am spălat, ți-am gătit. M-ai luat de proastă! Tu ai mers la curva aia! Drama românească din jurul infidelității produce greață.

Ca femeie care a înșelat și a fost înșelată știu că nimeni nu merită o asemenea trădare. Dar oamenii greșesc. Unii greșesc și le pare rău. Alții greșesc și puțin le pasă că greșesc. În funcție de educație și convingeri, infidelitatea are reprezentare de film franțuzesc sau de închisoare comunistă. Că e amour, că e iubire, un suflet distrus nu se mai repară. Un suflet distrus alege. O să aleagă în fiecare zi să nu cedeze acelui ceva neidentificabil care otrăvește. O să aleagă în fiecare zi să construiască relația de dragoste. Așa ajung oamenii să îmbătrânească împreună. Restul divorțează sau stau singuri.

În filmul franțuzesc cuplurile au ales să rămână împreună. Au încetat o secundă să se iubească. S-au iubit din nou nu fără durere și pierderi sufletești.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Mi-e somn. Toți dorm. În camera Marei s-a stins lumina. Mateiu doarme liniștit lângă mine. Motan s-a cuibărit la picioarele mele.

Eu am citit 100 de pagini din Arhipelagul Gulag de Alexandr Soljenițîn. În același timp, mă uit la filme franțuzești să-mi reamintesc franceza. Nu vă povestesc cum s-au amestecat barbariile lui Stalin cu filmele, și ce visez noaptea!

Mi-am scos caserola din frigider la prânz. Ieri am făcut o mazăre. Lui Mateiu nu-i place. Nu place, mama. Mara mănâncă la școală. Am terminat eu ce mai era. La o înghițitură m-a durut gâtul, o consecință a lecturii. Așa am realizat că mă simt vinovată pentru conținutul frigiderului. La mine frigiderul nu este niciodată plin, nici măcar la sărbători. Detest să arunc mâncare. Oamenii au murit înfometați. Oamenii mor înfometați azi. Stalin a înfometat oamenii politic. Înfometarea actuala reprezintă un eșec la nivelul umanității. De aceea frigiderul meu conține decență alimentară.

Propun pentru lecuirea de risipă de mâncare, lectura Gulagului. Nici nesimțiții n-au scăpare. Cu excepția psihopaților, pe toți ne-ar durea, ca pe mine azi, când înghițim.

Nu mă simt deloc grozav în abundență. Nu mă îndop ca să nu arunc. Mâncarea se savurează. Așadar, că tot trăim într-un avânt al sustenabilității, începeți cu frigiderul. Mai goluț că-i mai drăguț.

Notă: În aceste zile urăsc cu intensitate. Stalin e de vină.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Merge înainte proiectul #poartariduri. Crește. Se fixează în memoria urbană. A trecut dincolo de memoria urbană. Bogdan Mosorescu a fotografiat-o pe Andra Tautu care locuiește la București. Mi se pare extraordinar câte femei interesante și educate am descoperit!

Lipsă n-am dus și nu ducem de femei educate. Aceste femei lipsesc însă din ansamblu. Le zărești rar. Le auzi și mai rar. Fiicele noastre nu au habar despre ele. Mara mea legitimează fetele de pe Insta sau Tik Tok după numărul de urmăritori. Faima are ultimul cuvânt. Care e alternativa? Asta propun eu, o alternativă pentru frumusețea coruptă din prezent.

La Timișoara, când imortalizăm riduri și purtăm discuții, mă las pur și simplu absorbită de femeia invitată să pozeze. O ascult. Ultima dată am ascultat-o pe Olga Torok. La un moment dat am ajuns să discutăm despre identitatea de gen. I-am mărturisit și vă mărturisesc. Nu sunt capabilă, cel puțin în acest moment, să înțeleg deruta din jurul genului. Cresc o fată și cresc un băiat. Genul nu e un construct social, e un dat. Am văzut și văd diferențele în fiecare zi. Ea, el, feminin, masculin, Mara și Mateiu se înfățișează cu diferențe și trăsături proprii.

Olga m-a ascultat și ea. M-a invitat la un spectacol. Zicea că se potrivește și completează conversația noastră. Apoi a adus în discuție iubirea. Oamenii vor să fie iubiți indiferent de gen. Am exclamat provincial. Adică din lipsă de iubire ne pierdem genul?! Olga m-a privit blând.. Mi-am corectat tonul. Blândețea schimbă comportamentul oamenilor. Mi-am îndreptat spatele. Am zâmbit, dar n-am renunțat. Am ținut-o tot pe a mea.

În 5 februarie urmează să se joace Katzelmacher, spectacolul recomandat de Olga, iar eu sunt tare curioasă. Îmi doresc mult să ajung, dar Mateiu, băiețelul meu scump, face tărăboi seara la culcare daca nu o are pe mama. Îmi țin pumnii. Merge cineva?

Foto: Carmen Vulpea boemă