Mi-e somn. De aceea o să scriu despre tăceri. Cine tace cu mine?!

Foto: Bogdan Mosorescu

Recapitulez. Am nevoie să-mi amintesc pentru a mă motiva. Simt că m-a părăsit inspirația. Nu am nimic în cap în afară de responsabilitățile zilnice și războiul. Mor copii. Cu acest fapt nu mă pot împăca. Ceea ce mă intrigă este ambivalența. Ies în parc cu Mateiu. Observ copiii. I-aș atârna pe unii în cui. Apoi imediat pot începe să plâng dacă îmi opresc privirea pe un chip de copil.

Sunt o femeie între două vârste. Aleg cum îmi convine, după situație, în care categorie să poposesc. La mai tineri sau la adulți, dar rar m-aș duce cu adulții. Am dat peste o fostă colegă de generală în parc și m-am întrebat ce am eu în comun cu ea, ce are ea în comun cu fetița din capul meu. A lovit-o seriozitatea într-o manieră care pe mine mă pune pe fugă.

Ca să deschid laptopul, ieri am recapitulat despre ce sunt în măsură și am autoritate să scriu. Pot să scriu despre cărți, asta în primul rând. Am terminat Literele și pe lângă diplomă mă recomandă pasiunea. Am fost și sunt un cititor celebru. Am experiența unei mame despărțite. Nu vă îndemn să mă abordați pe acest subiect, primesc lunar mailuri de la cititori. M-a bătut gândul să mă înscriu la un curs de dezvoltarea personală, dar m-am uitat la cursanți și m-am răzgândit. Pentru mine filozofia roz despre viață înseamnă naivitate. Nu se aliniază planetele pentru un viitor posibil succes al meu. Nu totul are un scop. Nu mă interesează să iert, să uit, să mă împac cu trecutul. Îmi doresc să iau totul așa cum vine și să râd înainte de toate. Ca mamă despărțită, am o victorie monstruoasă. Profesoara Marei m-a felicitat pentru comportamentul ei care nu s-a modificat în urma despărțirii. Firește, împart victoria cu tatăl ei. Pretind credit pentru 85% din munca depusă după ce am lăsat cheile și am părăsit o superbă casă de pe Eneas. M-am mutat într-un apartament comunist în care m-am dezvoltat cum nu aș fi reușit niciodată ca accesoriu pentru tatăl Marei. În al treilea rând, pot scrie despre copii. De 12 ani observ, citesc, iar acum m-am apucat de o carte despre creierul adolescenților. Mara m-a asigurat că ea nu este adolescentă, dar ascultă cu atenție ce îi povestesc din carte. Așa procedez de ani de zile cu ea. Citesc, apoi povestesc cu ea. Uneori o plictisesc vizibil, alteori îmi pune întrebări.

O să vă las acum. Fug la duș. Poate am noroc de data asta. Prima dată am ajuns până la ușa băii înainte să descopere Mateiu că lipsesc.

Mereu mi-am zis că am timp. Ai timp!
Am timp pentru carieră, pentru lupte, pentru călătorii, pentru a fi adult. M-am trezit adult. Văd în atitudinea celor din jurul meu. Mă jenez de doamnă și de dumneavoastră. Eu nu sunt adult cât mi se se spune că sunt unul.

Merg de două ori pe săptămână cu piciorul la recuperare. Bună ziua, doamnă. La revedere, doamnă. Să beți apă. Cum vă mai simțiți azi? Cât puteți să îndoiți piciorul? Pot. Aș putea și mai mult, dar mi-e frică să nu stric ceva. Ce să mai stricați, doamnă, deja e stricat!

Râsul a rămas numitor comun. Râd ca la 15 ani, ca la 25, ca la 35. Zilele astea mă străduiesc și cu râsul. Nimic, nici râsul, nici furia, nici lectura nu-mi mai vin natural. Programul meu nu s-a schimbat. Mamicesc. Citesc. Scriu. Mă îngrijesc. Gătesc. Visez în fața hărții.

Orice aș face în prezent, lipsește sarea din bucate.

Este mult praf în casă. Praful a distrus dimineață după dimineață. N-am mai privit. Am trecut cu privirea peste. Merge roboțelul zilnic. Zilnic revin praful, puful, părul, mai nou nisipul. A început Mateiu explorarea mediului în parc.

Am citit puțin în ultimul timp. Mintea și trupul îmi sunt angajate în tema războiului. Privesc harta lumii. Recapitulez ce cunosc din istorie despre lupta dintre democrație și comunism. Ce știți despre Vietnam? Ce știți despre Laos? Eu știu ce am citit în paginile scrise de Kissinger. Citiți! E un moment bun să puneți mâna pe o carte de istorie.

Mi-a devenit clar, la anii mei, că lumea e condusă de marile puteri. Că marile puteri nu s-au schimbat prea mult între timp. S-a schimbat discursul. S-au schimbat condițiile de viață. Nu s-a schimbat exploatarea. La baza nu s-a schimbat nimic. Cel puternic îl asuprește pe cel slab.

În prezent, când mergeți în Bora Bora și plătiți sume monstruoase pentru o noapte de cazare, la ce stat ajung taxele și impozitele? Ajung în Franța. Harta mea din sufragerie continuă să mă uimească. Câte insule în lumea asta administrate de Anglia și Franța!

Puterea o să provoace războaie până la finalul lumii așa cum o cunoaștem. Îmi pot imagina ușor lumea în conflict. Mi-e imposibil să-mi închipui o lume exclusiv pașnică. Și nu e nici măcar vorba despre Lume. Lumile din lume mă îngrozesc. Oameni violenți, oameni cruzi, lumea drogurilor, lumea traficului de organe sau de persoane, lumea pedofililor, lumea minților ignorante care reprezintă cancerul cel mai avansat și mai agresiv al planetei.

Trăim îngrămădiți și în același timp la ani lumină. Contactul cu un individ dintr-o lume subterană ne zguduie sufletul. Ce bine ar fi fost să fiu poetă! Să vă scriu despre iubire, despre dor, despre pasiune. Să mă folosesc de cuvinte pentru a-mi găsi privirile pierdute. Când te îndrăgostești, atunci atingi cu privirea. M-am ferit adesea. Mă feresc tot mai puțin.

Vă interesează un subiect anume despre care doriți să citiți pe blog?

Dacă. Dacă ăsta! Dacă n-aș fi avut copii, atunci aș fi plecat în Ucraina să vă scriu de acolo. Dacă nu în Ucraina, măcar la graniță. Să nu mai scriu din pat, de pe canapea, de la căldură. Așa visez eu cu mine. Mă visez curajoasă fără nici un delir de Ecaterina Teodoroiu.

În siguranță și confort îmi imaginez forța și îndrăzneala unei femei care nu are datorii maternale. Le-aș permite vremurilor sau le-aș da ocazia să-mi crească personalitatea, să mă fălesc cu ea peste ani. La bătrânețe nu aș răspunde: Am crescut copii, cea mai nobilă dintre meseriile lumii. Nu mă îmbată apa rece. Să cresc exclusiv copii nu mă satisface. Mă împlinesc copiii. M-au învățat iubirea necondiționată. Cu ei doi la piept e sublim. Vreau mai mult. La bătrânețe aș vrea să răspund: Am doi copii fericiți, independenți, un cont în bancă, multe căni de ceai achiziționate de prin lume și un Pulitzer. Am zis s-o las mai moale cu Nobelul, măcar un Pulitzer.

În loc de o prezență la graniță, merg la recuperare, supraveghez un copil, educ o preadolescentă, îmi plictisesc neuronii la supermarket. Mâncarea continuă să aibă gust, dar mi-e rușine. Mi-e rușine de oameni. Mi-e rușine să deschid blogul și să vă scriu cu talent de psiholog amator despre apucăturile semenilor.

Mi-au atras atenția semenii cu bravada. M-am uimit pe mine că am acordat credit. Că am luat de bun ce au scos pe gură. N-am strigat: Minți! S-ar fi încheiat dialogul, iar dialogul mă interesează. În continuare arăt interes pentru comportamentul oamenilor pe gen, pentru literatură, educația copiilor ca persoane cu drepturi, dar si responsabilități.

Ce responsabilități au copiii voștri? Am vreun cititor dezamăgit de tot ceea ce înseamnă a fi părinte?

Viața mea merge mai departe.
Am căzut, am un ligament parțial rupt. Mi s-a spart un dinte. Am suportat o extracție. A venit războiul la vecini. Am suportat, am suportat, n-am mai suportat și m-au năpădit ore întregi de groază. Nu mi-e frică de o posibilă invadare a României. Mi-e frică de lipsa de capacitate a omului actual. În prezent, un conducător al lumii își rezolvă conflictul ca bătăușul din curtea școlii. Putin dă cu pumnul. Lovește. Durere.

În primele zile după atac, copleșită de rușine, abia m-am mișcat. Mișcarea corpului mi se părea o impertinență. Au murit copii în timp ce eu îmi turnam apă caldă în cană pentru ceaiul verde. S-au zvârcolit oameni în timp ce am postat o poză pe social media. Paralizată psihic, mi-am suportat zilele urmărind în stare de șoc imagini cu ceea ce se întâmplă aproape de noi.

Am plâns pentru ruși și ucraineni. Mi-am privit copiii și aproape m-am aruncat ca o bocitoare pe jos. Tineri ruși și ucraineni răpuși din cauza puterii. Puterea ia mințile. Puterea i-a luat mințile lui Putin și toți asemenea lui. Putin nu e singur. Mulți nu recunosc și nu se recunosc. Putin există în fiecare dintre noi.

Am născut în 25 februarie anul trecut. M-a durut. Actul nașterii e barbar. Suferința fizică devine suportabilă când îți strângi copilul la piept. Mara în cazul meu. Mateiu în cazul meu. Dacă Mateiu ar fi major în Rusia sau Ucraina, un conducător cu drepturi depline, mi-ar trimite copilul să lupte. Pentru ce anume să lupte?

Avem hrană. Avem acoperiș deasupra capului. Avem apă. Planeta ne mai suportă. De ce ne mai ucidem între noi? Lipsa hranei a provocat războaie. Religia cu zeii și dumnezeii a provocat războaie. De ce continuăm să ne curmăm violent viețile? O fi ceva în genomul uman? Jocurile video s-au inspirat din războaiele oamenilor. Să tragi cu arma. Să zbori creierii. Să împroști sânge. Să vomiți. În realitate, un trup sfârtecat îți întoarce mațele pe dos.

Realitatea îți întoarce mațele pe jos. Stau la căldură, cocoțată într-un așternut impecabil și mâzgălesc pe blog. Familia mea e în siguranță. În alte locuri ale lumii, Africa, Asia, Europa, oamenii sunt în agonie. Micimea ființei ne îndrăcește. Avea tata o vorbă, pielea pulii. Suntem pielea pulii în universul ăsta și asta nu ne oprește să ne provocăm cele mai cumplite dureri.

O să mă opresc. Nimic din ce scriu nu are vreo importanță. Merg să mă spăl pe cap și să-mi duc viața cu superficialitățile caracteristice mie.

Foto: Evgeniy Maloletka

Azi e ultima zi din săptămâna PSI la Cărturești. Cum mereu am îngrășat porcul în ziua de Crăciun, o să vă notez o listă specială de cărți.

În următoarele rânduri o să descoperiți preferințele literare ale lui Freud. Și în secolul XIX se organizau liste cu cărți, dar fără scopul traficului atras de număr.

Lista cu 10 autori buni după Freud:

1. Gottfried Keller
2. Conrad Ferdinand Meyer
3. Anatole France
4. Emile Zola
5. Rudyard Kipling
6 Lord Macaulay
7. Dmitri Merejkovski
8. Multatuli (Eduard Douwes Dekker)
9. Theodor Gomperz
10. Mark Twain

De Multatuli aud prima dată, iar de unii autori nu am citit nimic. Voi?

Foto: Bogdan Mosorescu

Bună ziua, oamenilor. V-aș întreba cum vă e ziua. Nu vă întreb. E vreme de război. Altfel spus, e vreme să se manifeste din nou ura. De ce să ajute România Ucraina? Ucraina a furat România. Ucraina a întărâtat Rusia. Citiți istorie, insist. De ce să nu pedepsim toți rușii, chiar și copiii ruși?

Am stat departe de blog. În fiecare seară am privit laptopul, nu l-am atins. Pe facebook am postat exclusiv despre război. Ce să scriu? Ce să arăt?
În continuare, subiectele preferate și dezvoltate pe blog, relația dintre ea și el, mamele despărțite, literatura, părinții și copiii, comportamentul diferențiat pe gen, ar aduna articol după articol. Viața merge înainte și pe vreme de război. Am mers la cumpărături. Am citit. Am gătit. Mi-am celebrat Mateiu. A împlinit un an în 25 februarie. Am transpirat cearșafuri cu sentimente intense. Mă refer la starea specifică îndrăgostiților ale căror atingeri transcend lumea cunoscută. O oră am fugit în necunoscut. E firesc, mă simt bolnavă de la toate cele care se întâmplă. Războiul m-a șocat.

Pe facebook mi-e imposibil să defilez cu viața casnică și nebombardată. Să adaug poze cu Mateiu? Îmi ard obrajii de rușine, de furie, de frică, de neputință. Am visat tancuri. M-am trezit transpirată și paralizată de frică. Pas cu pas, îmi repet. Pas cu pas le amintesc și celor care îmi scriu despre neliniștea provocată de război.

Să mă pierd în muncă e la fel de grețos. Munca mea presupune expunere. Pare că îmi lipsește integritatea și-mi neglijez responsabilitățile. Folosesc în continuare hârtie igienică de la dm, dar mă reține groaza de durere, trupuri sfârtecate, copii uciși, membre dislocate ca să încerc reclama. Nici măcar nu o să-mi cer scuze colaboratorilor. O să pierd pentru că nimic nu mai are gust, miros și rost. Obrajii lui Mateiu mă alină și mă umplu de groază. Ochii Marei mă alină și mă umplu de groază. Ce viitor au ei?

Istoria se repetă, iar oamenii au păreri.

M-am trezit azi dimineață. Am deschis telefonul. Am verificat grupul prietenelor și am găsit: Bună dimineața, a început războiul.
Suntem în anul 2022, iar Rusia a atacat Ucraina. În acest an, un conducător de stat își rezolvă conflictele cu arme, tancuri, bombe.
În lumea asta am adus doi copii. Ce a fost în capul meu?

O tristă, tristă, tristă dimineață.

S-a întâmplat. Se întâmplă.
S-a întâmplat să scormonesc din nou în copilărie. Asta face psihanaliza. Te provoacă spre autoanaliză.
Se întâmplă ca Matei din tei să împlinească imediat un an.
Trecutul și prezentul s-au ciocnit și au provocat neliniște și agitație.
Întinsă pe canapea, mi-am amintit că am început, pentru a câta oară?, un jurnal intim. M-am ridicat. Am căutat. L-am găsit. Am citit. Cum m-am așteptat, nu m-am simțit confortabil să mă descopăr. Firește, am un blog, dar aici plasticizez enorm. Sinceritatea cântărește cât un sâmbure de strugure. Pe caietul jurnal mi-am permis cruzimea lipsei de prefăcătorie. Și mi-e frică. De ce mi-e frică?

Eu scriu despre mine și experiențele mele. Să fantazez universuri necunoscute mă pasionează pentru scurt timp, apoi mă plictisesc. Revin la mine, la eu, la metehnele mele. Sunt o ființă neterminată și probabil așa o să și mor. De aceea caut să trăiesc frumos, în frumos, în paradis, cu paradisuri artificiale, cu flori regale, pantofi și genți peste bugetul meu. De două luni n-am tăiat o factură, dar mă tentează zilele astea să-mi dăruiesc ceva scump.

Mi-e frică de scris deoarece părinții mei m-au umilit în copilărie. Tata a arătat tuturor foile unde îmi închipuiam o viață fără el. Mama m-a acuzat că îi fac rău cu scrisul și să încetez. Poate, trag concluzia acum, de aici mi se trage și repulsia pentru a crea universuri. Mă interesează realitatea și în special propria realitate.

Din când în când m-am apucat de un jurnal pe care am avut grijă să-l ascund, iar ulterior să-l distrug. Să nu cumva să mai ajungă pe mâinile cuiva. Să mai aibă cineva acces la mine. Cu toate astea, sunt convinsă că mi-au mai scăpat pagini mâzgălite care mă tulbură. Nu scap de scris cum nu scap de diaree când se pornește. Dacă o fi un simptom? Ar fi o posibilitate. Ar explica și incapabilitatea mea de a reține cuvinte. E exasperant să caut același cuvânt în dicționar de n ori. De ce le uit? Citesc zilnic și totuși cuvintele, unele, se ascund apoi de mine. Se încuie în mine.

Pe caietul amintit, datat în 2019, am notat că mi-e frică de un nou copil în viața mea. Consideram că acel copil va fi cu siguranță sfârșitul pseudo-carierei mele de scriitoare. Nu o să mai scriu niciodată o carte. Am abandonat jurnalul. Nu l-am aruncat, nu l-am rupt. L-am ascuns din nou.

Mateiu împlinește un an, iar eu continui să fiu un copil. De un an sunt un copil cu doi copii. Trag speranța că 40 de ani o să-mi aducă maturizarea, și, desigur, creșterea economică. Doresc efectiv să mă scoată banii afară din casă.

Foto: Bogdan Mosorescu