Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Când cineva uită că vă datorează bani. Cel mai rău este să nu faceți nimic

De 5 mart., 2018 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În agenda mea închipuită, azi aș fi scris despre proiectul Georgianei Medrea. Amân. Martoră la o scenă penibilă în fața unui supermarket, am decis să fac o scurtă relatare, pe alocuri mărturisiri, și cu îndrăzneală interpretări.

O zi mohorâtă. În fața supermarketului îmbulzeală. O doamnă cu o plasă de hârtie în brațe se strecoară printre oameni. Înghesuiala îi direcționează pașii pe lângă perete. În colțul clădirii, trei persoane vociferează. O femeie rubensiană și rubicondă urlă la un el și o ea. Mie să-mi dai banii, auzi?! Bărbatul pipernicit privește în jos. Femeia, probabil soția sau iubita, încearcă să-l tragă de braț mai departe. Rubensiana și un mic gard ne blochează pe toți trei. Ați ghicit, doamna cu plasa de hârtie sunt eu. Privesc cele trei persoane, dar imediat mă rușinez. Ah! Ceartă pe bani! Urăsc conflictele astea, urăsc cuvântul bani. Mă strecor lipită de perete pe lângă scandalagii. Aud vocea bărbatului, dar nu înțeleg ce spune. În spatele meu, doamna se repede la gâtul lui și reușește să-i rupă geaca. 200 de euro sunt bani. Mie să-mi dai banii acum, tu auzi?! Sunt banii mei, nenorocitule!

Am grăbit pașii spre mașină. M-am urcat și am tras aer în piept. O dispoziție neplăcută mă acaparase. Vă mărturisesc ce am gândit: Bietul om!

Pe drum am cugetat doar la episodul la care am fost martoră. Mi-a displăcut reacția mea. L-am compătimit pe bărbatul dator și am dezaprobat-o pe doamna rubensiană. Fără nici o informație în plus, știu. Bărbatul a împrumutat o sumă de. Bărbatul nu a restituit. Femeia a cerut datoria într-o manieră dramatică, mârlănească și cu spectatori.

Femeia trezește dezgust prin atitudine. Eu am dezaprobat-o. Așa am simțit. Când am gândit, am înțeles că ea este victima. Convențiile sociale țin partea infamilor. Un domn sau o doamnă cu respect de sine nu vorbesc despre bani. E permis să dai. E apreciat. E interzis să ceri înapoi. E blamat.

Firește că nu sunt de acord. Dincolo de reacție, v-am prezentat-o pe a mea, înțelegerea mea se sfârșește. Nu doresc să atrag nimănui atenția asupra diferenței dintre împrumut și donație. Nici nu este necesar.

Necesar consider că este să subliniez: un număr copleșitor de oameni profită. Părerea celorlalți despre noi ne obligă la compromisuri păguboase. Preferăm o imagine bună despre noi în locul unei percepții de scandalagiu. Nu ne lipsim de aprobarea celorlalți. Suntem consecvenți în comportamente nesănătoase care ne afectează situația financiară.

Un prieten și-a anulat datoria către mine printr-o justificare de domeniul burlescului. L-am vătămat sufletește și nu-mi mai plătește nimic înapoi. Alții și-au anulat suma datorată printr-un atac la moralitatea mea. Oricum nu ai dat de la tine! Cu referire la tatăl Marei care generos mi-a suportat toți prietenii aflați la ananghie. O mamă prietenă cu doi copii nu îndrăznește să-și ceară bunurile datorate. Un om bun uită de datorii.

Greșit! Un om care își hrănește bunătatea nu uită de datorii.

Societatea îl condamnă pe cel care cere. Cel care gândește o să înțeleagă. Condițiile de viață nu ne permit o atitudine de lord. O mamă singură cu doi copii nu poate accepta să se hrănească cu percepțiile celorlalți. Nimeni nu-ți pune mâncare pe masă, nu-ți schimbă caloriferele care curg, nu te ajută cu revizia la mașină. Orele triste ale vieții le suportăm singuri sau în grup restrâns.

Într-un grup restrâns am instigat la a fi negustor. Dă-mi înapoi ce este al meu, nici un leu în plus!

Nu-mi pare rău, nu o să-mi cer scuze, nu mă apasă vinovăția, dar mai ales nu simt că m-am murdărit și am eșuat în a fi călăuzită de altruism. Nu pot acționa pentru bine altora dacă mie îmi este rău.

Am relatat. Am mărturisit. Am interpretat.

Închei cu o sugestie. În asemenea situații cel mai rău este în a nu face nimic. Acționați! Formulați cu atenție, iar reprezentarea de scandalagioacă a doamnei rubensiene nu vă paște. Cel puțin nu la oamenii care-și folosesc creierul.

Acționați!

Foto: Simona Nutu

Cum ar scrie Cehov despre femeie și hainele de firmă

De 1 mart., 2018 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Faptele de cultură actuale mă fascinează. Chinurile unor femei pentru o apariție la o petrecere de căsătorie mă fac să fiu cuprinsă de uimire. Să nu aibă cineva aceeași rochie ca mine! Oare cutrele or să observe că pantofii nu sunt Valentino?! Degeaba am creație semnată De pe mine, astea nici nu-și dau seama!

După ce am reușit să trec de o stare de dispreț, de altfel nejustificată, femeile acestea au început cu adevărat să mă vrăjească. Le compătimesc și mă întreb cum pot să le transform în personaje. Ce povești minunate aș scrie dacă aș reuși să pun pe foaie frământările în stilul lui Cehov!

Vulnerabilitățile personale nu sunt străine de blog. Dezvăluiri am tot făcut. Să afirm acum că mi-ar plăcea să fiu un mic Cehov al femeilor chinuite de obiectele materiale nu înseamnă că-mi bagatelizez entuziasmul. Nu risc nici să mă expun batjocurii. A fi luat în râs am descoperit că reprezintă un fel de probă. Reziști, învingi.

Am scris și rescris la mine în cap o povestire despre o femeie care se pregătește să participe la o cununie, iar la petrecere zărește în mulțime  pe cineva cu o rochie identică. De la reacție, o roșeață puternică în obraji, la ticluirea unui plan de a o demasca.

S-a apropiat de ea la toaletă. A fost așa ușor! O femeie vorace care deja își pătase rochia. I-a povestit înainte să întrebe orice despre norocul ei. Bine că mi-am făcut-o la croitoreasa mea. Am renunțat în ultimul moment să o comand de pe internet. Îți dai seama că vinul ăsta nu mai iese? A ta e pe bune? Rochia, la rochie mă refer! Eu mi-am făcut-o cu 250 de lei. Era 3900 pe site.

Pornind de aici, într-un stil cehovian, să construiesc în jurul gândirii femeii nedreptățite. Pentru că înainte de orice, o asemenea faptă reprezintă o nedreptate și un incredibil ghinion. Ea, o doamnă, are propria ei afacere, un statut. Oricine o putea auzi. Știți, am o reputație, sunt soția lui. Cealaltă o femeie din popor care lucrează la un ghișeu la Poștă.

O noapte întreagă s-a concentrat să afle cât mai multă lume despre rochia celeilate. Indirect despre a ei.

Visez la povestea asta. O scriu și rescriu la mine în cap. Îmi imaginez și câteva cititoare. Unele se vor recunoaște. Altele vor zâmbi malițios. Voi fi aplaudată și huidută. Voi culege admirație și dispreț.

Pe mine m-ar interesa mai mult motivul. De ce mă admiră unele? De ce mă disprețuiesc altele? Povestirea o să relateze. Nu va emite judecăți. Unele femei se consumă în determinări veninoase. Nici o femeie nu e mai bună decât alta. Educația face diferența, instruirea abilităților, rafinarea scopului, originalitatea, manichiura și pedichiura chiar.

Povestirea însă o să surprindă un fapt de cultură. Nu mă va interesa în redactarea ei moralitatea sau poziționarea într-o categorie. Ca autor, nu o să am o reprezentare de judecător. Am decis în favoarea ta. Ca autor, unul cu inspirație din literatura rusă, o să redau fidel, cu umor și inedit, o percepție a femeii despre bunurile materiale. Semnificațiile și interpretările aparțin fiecărui cititor.

Poate o s-o scriu în viitor. Subiectul e interesant.

Foto: Simona Nutu

O paradigmă a scaunului de la Bufnițe

De 27 feb., 2018 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

 După despărțirea de tatăl Marei, i-am urmărit fetei cu atenție desenele. Discuțiile nu au fost mereu de ajutor. Repede sau prea repede pentru mine a dezvoltat o abilitate nesuferită: spune ce crede că vrei să auzi.

M-am concentrat pe desen. Mi-a dezvăluit de pe foaie extraordinar de multă iubire, gelozie pe verișorul ei mai mic, o tristețe insuportabilă în creion negru. Inima ei s-a rupt.

Pe un caiet, de data aceasta de la școală, am descoperit percepția despre familie. Mama e frumoasă. Îmi place. Tata se joacă cu mine. Îmi place. Leto se joacă cu mine. Îmi place. Într-o perioadă a jocului la copii, mama ei nu prea se joacă.

Mama îi citește. Acum Mara citește. A învățat literele. Mama o poartă prin muzee, galerii și teatru. Mama pune Mozart și o corectează la gramatică. Mama o duce duminica la Bufnițe la povești. Activitățile culturale le-am postat mereu pe facebook. Mă ghidez după exemplul personal și puțin spre deloc spre recomandare.

Am gândit. În loc să duc un fel de muncă de misionar, să răspândesc activități artistice într-o lume cu rinoceri ionescieni dominanți, mai bine arăt ce fac prin intermediul social media. Postez de la teatru, de la filarmonică, din muzee, din librării. Recomandarea din partea mea a prins la ceilalți prin stilul de viață. Așa trăiesc eu. Pe facebook permit acces la o parte din cotidian. O prietenă invitată să sorbim un ceai în bucătăria proaspăt renovată a observat: Peste tot la tine sunt cărți. Într-adevăr se află peste tot. La intrare unde las geanta și cheile, la bucătărie, la Mara în cameră cu rolul de noptieră etc. Am încercat să înfrumusețez și scara blocului cu cărți. De două ori am pus cărți pe țevi, dar au dispărut.

Dedicată cărților și poveștilor, am primit două invitații să citesc la librăria La Două Bufnițe. Mara s-a bucurat cel mai mult când am anunțat-o. Aveam să aflu mai târziu motivul înflăcărării. La început am presupus că este iluzia puterii. Ea a avut ultimul cuvânt în alegerea cărții. Duminică, ziua când se citește, imediat cum am sosit, Mara s-a cocoțat pe scaun. Fotoliul care se balansează de la Bufnițe e plin de semnificații. Eu le-am descoperit pe rând. După momentul surprizei, am făcut prima interpretare. Pe parcurs s-au înmulțit semnificațiile. Aș putea să vorbesc mai departe despre o paradigmă a scaunului de la Bufnițe. Vă spun doar că eu am renunțat la scaun prima dată când am fost invitată. Numărul mic de copii m-a determinat să mă așez pe jos cu ei. Gândirea m-a asigurat că o privire de la aceeași înălțime cu ei o să mă ajute să le păstrez atenția. Concentrarea lor nu o pot evalua, dar Mara mea ar fi preferat să stăm pe scaun. Decizia de a mă purta cu copiii fără simpatii afișate, traumele dobândite din școală, a fost lipsită de înțelegere la Mara. Cred că am dezamăgit-o. Ea este o minune, o stea strălucitoare, o fetiță frumoasă și inteligentă, o mică bestie în intimitatea noastră sau în cerc restrâns. Acolo unde am public cu omuleți de un metru și jumătate de metru descriu nepărtinirea. Oricât de mucioși, gălăgioși, obraznici, căcăcioși sau frumoși sunt, au o singură etichetă. Sunt minuni și nici unul nu merită să se simtă ignorat sau neimportant. Cel puțin eu nu o să mă fac vinovată de umilirea unei minuni pentru că gena egoistă mă ține concentrată pe propria progenitură.

A doua oară când am citit, Mara mi-a pus în vedere așezarea. De data asta stai pe scaun, te rog frumos. Am ascultat-o. Nu m-aș juca pentru nimic în lume cu stima ei de sine. În plus, chiar nu știu de câte ori o să am ocazia de a o face pe Mara să se simtă mândră de mama ei. La Bufnițe nu și-a mai încăput în piele.

Preferințele Marei pentru lectură au fost: Gulliver, Poezii de Grigore Vieru, Scrisoarea I de Mihai Eminescu.

Ne vedem duminica la Bufnițe. Cafeaua este de asemenea extraordinară.

În poveștile mele o despărțeam pe mama de tata

De 21 feb., 2018 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-am întrebat de multe ori cum ar fi fost viața mea dacă aș fi studiat Psihologia. În liceu am avut două mari iubiri: literatura și psihologia/filozofia. Am ales să-mi dezamăgesc profesorul de filozofie care mi-a și comunicat. Te-ai gândit bine? Ești sigură că vrei la Litere?

Mărturisesc că nu am aprofundat subiectul. Mâzgăleam pe caiete și în foi de la prima compunere primită. Cu apucătura asta, îmi era clar că locul meu este la Litere. În secret visam să ajung un scriitor faimos. Destăinuindu-mă prietenelor, mi se părea uneori imposibil, iar alteori ușor de pus în practică.

Când mă uit acum în urmă, mi-e tot mai clar motivul pentru care scriam. Puneam pe hârtie o viață așa cum mi-aș fi dorit-o eu. În poveștile mele o despărțeam pe mama de tata și o recăsătoream. Au ajuns foile și pe mâinile lor. Nu mi-e rușine să povestesc cum a reacționat fiecare. Prefer să notez că tata a apelat la umilință, iar mama la vinovăție. Să nu mai scrii, mi-ai făcut numai rău cu prostiile tale. Consider că în punctul ăsta am fost dezamăgită de mama mea. La tata renunțasem să mai am așteptări.

Da, am crescut într-o familie patriarhală. O voce, una singură conta în familia noastră. Dispoziția generală era dictată de dispoziția unui singur individ. Noi trei, mama, sora și eu, făceam o alianță slabă împotriva lui.

Defularea prin povești patetice de dragoste în stilul Sandra Brown m-a ajutat o perioadă. Cel puțin nu m-am întors împotriva bărbatului, dar am rămas cu sensibilități. Răspund unor cuvinte, aparent acceptate de convențiile sociale, cu furie și dispreț. Îmi pierd respectul pentru o persoană dacă o aud interzicându-i partenerului o activitate de unul singur. Cum adică să ieși fără mine?, Nu-ți dau voie să mergi în oraș. Etc.

Acceptarea mi-e străină în această situație. Gândesc în felul următor: Cât am fost fată, tata nu mi-a dat voie, mi-a interzis. Nu capul meu a trasat o direcție sau alta. Cât sunt femeie, bărbatul să-mi dea voie, să-mi interzică? Mut exemplul și din perspectiva masculină. Femeia să-i interzică, să nu-i dea voie.

Într-o relație de parteneriat, cu încredere acordată și câștigată, nimeni nu interzice nimic. Fiecare decide cât respect acordă persoanei cu care împarte perna, visele, complexele de inferioritate, frustrările, satisfacțiile, realizările.

Am scris în copilărie pentru a-mi imagina o viață pe care nu o aveam. În adolescență, am căutat atenție. Așa m-am remarcat. Scrisul a devenit ceva distinct al meu. În facultate m-am oprit descurajată de posibile critici. La master am căutat să impresionez. Foloseam toate cuvintele învățate în patru ani de facultate. A urmat potolirea. M-am întrebat: De ce caut așa mult să impresionez niște oameni despre care zic că nu contează pentru mine? Oare contează, iar eu sunt atât de lașă, atât de oarbă?

Stagnarea în interogație m-a ajutat să depistez o atitudine. Răspunsul lipsește. Între timp m-am direcționat să mă impresionez pe mine.

Progresez.

Foto: Simona Nutu

Dacă spune mama. Dacă spune tata. Îndoiala la copil

De 20 feb., 2018 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Din când în când, în ultimii doi ani, Mara și cu mine reluăm un subiect: religia. În clasa zero au început orele de religie în școală. Mi s-a cerut acordul în scris. Am acceptat fără plăcere și fără convingere.

– Mama, eu sunt ortodoxă sau catolică?
– Nu ești nici una, nici alta, Mara. Ai fost botezată într-o biserică ortodoxă, dar asta nu te face ortodoxă.

Răspunsul meu, unul corect și pertinent, i-l datorez lui Dawkins. Terminasem de scurt timp lectura cărții, Dumnezeu, o amăgire. S-a întâmplat să nu mă găsescă de fiecare dată pregătită. Curiozitatea ei, stimulată de ceea ce li se prezintă la școală, o determină să verifice informația și cu mama acasă.

– Mama, știi că acum foarte mulți ani Dumnezeu a fost pe pământ?
– Asta te învață la școală, Mara? Nu ne înțelesesem că Dumnezeu este un personaj dintr-o poveste? Cum e Gulliver.
– Dar Dumnezeu a existat, există.
– Nu există, Mara sau dacă ții neapărat la cuvânt, numește dumnezeu faptele bune.
– Tu nu crezi?
– Cred în ceva, cred în Darwin, în Dawkins, în știință.
– Dacă tu nu crezi în dumnezeu, nici eu nu cred în Darwin al tău.

Conflictul acesta dintre mine și Mara m-a pus pe gânduri. Prima dată am fost înfiorător de furioasă. Îmi propusesem chiar să o retrag de la orele de religie. Nu s-a întâmplat. Motivele mele diferă de orice ar putea să-și imagineze un bigot. Marei îi plac orele acestea pentru că merg prietenele ei de la școală. Habar nu are ea ce implică poveștile religioase.

O reformă nu pot provoca. Nu vor scoate religia din școli pentru că așa este corect. Studiul istoriei religiilor constituie o materie. Religia, una anume, predată în școli ține mai mult de manipulare. Niște minți necoapte de copii sunt expuse la o anumită gândire prezentată ca absolută. La vârsta Marei mele, 8 ani, nu se îndoiește de ceea ce prezintă și reprezintă autoritățile. Aici părinte și pedagog. Dacă spune mama. Daca spune tata. Daca spune învățătoarea.

Cum ar putea un copil să se îndoiască la vârste fragede de spusele adulților? Nici nu cunoaște îndoiala. Lumea îi este servită de reprezentările adultului. Ortodox, catolic, musulman, vegetarian etc.

Nu-ți poți crește copilul într-o direcție și să afirmi că tu nu l-ai obligat să devină ortodox sau vegetarian. Că el decide pentru persoana lui. Nu morala o aduc în discuție aici, ci etologia. Etologia este o disciplină care studiază comportamentul oamenilor, al obiceiurilor popoarelor.

Îmi mărturisesc neplăcerea provocată de studiul religiei în școli, de manipularea minților copiilor. Îmi mărturisesc ateismul la care am ajuns de una singură. Îmi mărturisesc înțelegerea. Oamenii au nevoie să creadă în cineva mai puternic, în tatăl din copilăria lor. Omenirea în general caută un sens vieții. Paralel, își duc viața niște oameni dezinterasați de sens. Viața e o minune. De ce ar mai avea nevoie de sens? Cred unii. Cred eu. A trăi nu e necesar. Am găsit și între paginile unei cărți semnate de Pessoa. Și acum vine frumusețea sau hidosul. Determinările fiecăruia.

Necesar este să iubești.
Necesar este să muncești.
Necesar este să mănânci.
Necesar este să creezi. Considera Pessoa.
Necesar este să.

Foto: Flavius Neamciuc

Octavian Soviany a împărțit stări de spirit la Timișoara

De 13 feb., 2018 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Săptămâna care a trecut a fost intensă. În primul rând nu au contat zilele. Am muncit luni, am muncit sâmbătă. Fără diferențierea – zile lucrătoare/weekend – am înțeles învățătura creștină. Să ne amintim de ziua a șaptea și să ne odihnim.

Tot săptămâna trecută, am participat la două evenimente literare. În 6 februarie l-am ascultat pe Mihail Vakulovski la Ce mai faci, scriitorule?. În 8 februarie l-am ascultat pe Octavian Soviany. A lansat o nouă carte, Casa din Strada Sirenelor.

Cele două evenimente s-au petrecut puțin altfel pentru mine. L-am avut însoțitor pe adolescentul meu despre care am mai povestit. Marțea și joia îndeplinesc funcția de mijlocitor între un adolescent și sinele lui. L-am întrebat politicos dacă dorește să facă schimbul. În loc de o oră clasică de pregătire, să mergem la aceste evenimente. M-a refuzat. Atunci am renunțat la politețe. L-am anunțat că ne vedem la Cărturești. Mi-a cerut explicații pentru. Cu atitudinea de adult zeu l-am anunțat că eu știu mai bine.

Marți am mers împreună spre librăria Cărturești. Pe drum mi-a cerut numele scriitorului, iar mai departe a aplicat activitatea generației lui: a căutat pe google. La librărie a ascultat. Uneori l-am privit cu colțul ochiului. Cu el însoțitor, mi s-a schimbat și mie perspectiva. Mă simțeam responsabilă, dar mai ales îmi doream să-i placă, să nu se plictisească.

Pe drum înapoi am pornit dialogul.

– Ți-a plăcut?
– M-am plictisit, dacă vrei să știi.
– E în regulă, și eu m-am plictisit puțin. Faptul că iubesc literatura nu-mi asigură nici mie satisfacții garantate la asemenea adunări. Dar ai cunoscut un scriitor.
– A fost și un cuvânt în poezia aia ultima…
– Pașii taților noștri?
– Da, aia. De ce l-a folosit?
– Data viitoare poți să întrebi.

Joi seară ne-am văzut la librărie. A întârziat. Nu m-am jucat cum sunt sigur că presupui, m-am uitat la un episod din Mentalistul.
Multă lume s-a înghesuit la librărie să-l vadă și să-l asculte pe Octavian Soviany. Eu, însoțită din nou de adolescent, mă simțeam la fel ca marți seară: responsabilă și ușor neliniștită. Oare o să-i placă? Oare o să se plictisească?
La un moment dat m-a rugat să-i fac o poză cu scriitorii din față și m-a întrebat numele lor. Toți sunt scriitori? Adică el a fost și marți, sigur este. Da, Robert Șerban, poet, Octavian Soviany, pentru care am venit aici, Andrei Ruse, a scris Zaraza și Daniel Vighi, scriitor de aici de la Timișoara.
Informațiile mele au fost expediate imediat pe o mică ferestră de whatsapp. Cât pot să utilizez privirea periferică, am zărit un răspuns primit de adolescent: nu am citit.

Indiscreția mea mi-a smuls un zâmbet și m-a relaxat. Măcar vorbește despre ce se întâmplă aici. Mi-am retras orice atenție de la el și m-am lăsat vrăjită de dialogul celor din fața noastră. Mi-am dat seama de ceva. Un motiv pentru care particip și am participat la asemenea întâlniri este râsul. Râd cu poftă la glumele scriitorilor. Există și o selecție. Dar umorul de la asemenea evenimente, ca să vă fac să înțelegeți, poate fi comparat cu serialul Seinfeld. Sunt persoane care râd la Las Fierbinți și sunt persoane care râd la Seinfeld. Nu cred că e un public migrator. Ori râzi într-un loc, ori râzi în altul.

Fără îndoială apreciez mai mult publicul de la serialul Seinfeld. Joi am fost vrăjită de tot ce s-a întâmplat la librărie. Am simțit cum mi s-a schimbat dispoziția, am realizat că sunt sedusă în timp ce se întâmpla asta, am râs cu poftă, am savurat vocea lui Vighi și am sorbit fiecare cuvânt scos de Soviany pe gură.

Stări de spirit, asta trebuie dat românilor. Scria undeva Constantin Noica. Octavian Soviany a împărțit cu generozitate stări la Timișoara.

Le mulțumesc și eu celor de la Hyperliteratura, ei au prilejuit întâlnirea.

La final mărturisesc că sunt mândră de mine. Nu am renunțat să vânez stări de spirit excepționale.

– Ți-a plăcut?
– Mai mult ca data trecută.
– Și ai învățat un cuvânt nou.
– Da, l-am uitat.
– Eu nu. Deschide DEX-ul, caută: elucubrație.

Foto: Simona Nuțu

Cine te inspiră? Întâlnirea cu numărul 6 între bloggerii timișoreni

De 2 feb., 2018 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Cunoașteți expresia, Spune-mi cu cine umbli ca să-ți spun cine ești. O să încerc o adaptare. Spune-mi pe cine admiri ca să deduc cum o să devii.

Modelele alese în viață, pentru a le călca pe urme, pentru a ne inspira într-o situație anume, pentru a ne ajuta să ne cunoaștem sunt deosebit de importante.

Părinții reprezintă primele autorități. Dacă există mai mulți copii, fratele cel mare ajunge un model. Urmează apoi învățătorul/dirigintele/profesorul. La un moment dat alegem singuri, cu luciditate persoana care să ne provoace.

De puțin timp insist asupra modelelor din viață. Ca bloggeri este important să ne alegem modelul cu grijă. O să răspund punctual De ce, pornind de la exemplul personal.

1. Am început să scriu pe blog pentru a mă disciplina și a mă responsabiliza în scris. Blogosfera numără mulți scriitori ratați, la fel de mulți jurnaliști fără diplomă și un număr copleșitor de speculanți ai vremurilor actuale.
2. A scrie pe blog, cu posibilitatea utilizării unei identități false, duce la o anulare a asumării faptelor și acțiunilor. Ceva similar se întâmplă la ieșirile oamenilor în număr mare în stradă. Individul trece în general, iar răspunderea se împarte la un întreg. Multe atrocități se întâmplă atunci. Pe blog sau pe facebook lumea înjură ca la ușa cortului. Nimeni nu gândește, asta presupune efort de gândire de la individ, toată lumea judecă.
3. Nu există penalizări, consecințe, pedepse. Gramatica devine opțională, tehnoredactarea o excursie în Bora Bora. Bine că îți permiți tu să scrii corect, ai mers la Litere. Greșit! Limba română esențială e obligatorie indiferent de studiile superiore alese după 18 ani.
4. Dacă începi să câștigi un ban cu blogul apar moraliști în plin delir de grandoare. Te prostituezi! Ai schimbat autenticul cu marketingul! Etc!
5.
6.
7.

Aș putea continua, dar ați prins ideea. Aseară am participat la o nouă întâlnire a bloggerilor. Îmi plac aceste întâlniri, le consider utile. De aceea le sprijin cât pot pe Andra și Teo. Fetele astea două se străduiesc de câteva luni să creeze legături între bloggerii timișoreni.

S-au pregătit pentru întâlnirea de ieri. Teo a împărțit un fel de chestionar, a așezat pe masă o planșă. Întrebările mi-au permis să readuc în discuție importanța modelelor în viață. Am mărturisit că citesc puține bloguri. De ce? Pentru că blogurile au conținut slab, Sandra Brown fiind superioară articolelor din social media. Un motiv pentru ordinarul blogurilor ține și de modelul ales în viață. Alegi un model mediocru, nu ai de unde să te duci în jos. Am sugerat bloggerilor timișoreni să-și aleagă elitele locale ca model: Adriana Babeți, Cornel Ungureanu, Mircea Mihăieș, Robert Șerban, Viorel Marineasa, Daniel Vighi etc. Citiți Amazoanele. O poveste și mergeți de acolo în jos. De la Amazoanele există un jos. De la Dunia nu există jos, eu situându-mă undeva la mijloc și nu sunt cel mai prost exemplu. Poate neinspirat și diplomat. Să nu provoc dizarmonie cu o critică negativă.

O întrebare din chestionar: De ce ar citi cineva conținutul produs de tine?

Pertinentă întrebare, zic eu. Interesantă. Mi-ar plăcea să-și răspundă fiecare blogger la ea. De ce ar citi Zoso – (iau acum blogurile din topul Zelist) – Tudor Chirilă, Groparu, Manafu și nu ar citi Huxley, Vonnegut, Dawkins, Paul Auster etc?!

Răspunsul e simplu. Nimeni nu ar avea de ce să-i citească dacă nu ar exista un anume interes. Iar dacă interesul este financiar și nu creșterea intelectuală, atunci și mai mult să vă simțiți obligați să vă alegeți cu grijă modelele. Nimănui nu i-a stricat cunoașterea de sine, schimbarea perspectivei, disciplina, rigurozitatea, influența oamenilor cu viziune, o carte citită.

Chestionarul Teodorei a numărat 8 întrebări. Eu o să mai adaug una ca încheiere a articolului de azi.

9. Cine te inspiră?

Foto: Simona Nutu

Omul bun la toate

De 15 ian., 2018 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În orice situație din viața mea, când mă lovesc de greutăți, singură îmi dau soluția: citesc o carte pe o temă anume. Anul trecut am adunat multă bibliografie. Interesul m-a trimis pe urmele următoarelor subiecte: industrie textilă, marketing, fotografie de produs, neurologie. Adăugate activităților zilnice, am ajuns rapid la o concluzie: sunt depășită de situație.

Aș putea să mai citesc o carte pe acest subiect. Cărțile de psihanaliză conțin capitole despre. Rămâne aplicabilitatea. Cum pun în practică tot ce bag în cap? A avea habar despre un subiect nu mă transformă într-un specialist. Asta nu înțeleg mulți dintre noi.

În țara noastră, nevoile l-au învățat multe pe român. Metehnele istoriei s-au impregnat în felul nostru de a fi. Ne confruntăm, ne descurăm, ar putea fi deviza cetățenilor din România. Cunoaștem expresia omul bun la toate sau englezescul handyman. Omul bun la toate nu face performanță. Se consumă în mici victorii și aprecieri subiective. Nu e nimic rău în asta. Nu e nici măcar greșit. Dar ce facem când ne dorim performanță?

Mi-am anunțat scopul în munca mea. Cu scrisul, vreau să câștig Nobelul. Cu Tricoul Inteligent, vreau să ajung lângă Dolce&Gabbana, magazin lângă magazin. Nu am trăiri de Don Quijote. Setările înalte ca brazii carpatini reprezintă niște modele. Nu o să câștig niciodată Nobelul, dar o să mor încercând. Așa țin piept lenevelii minții și bătrâneții. Nu o să aștept moartea, o să mă ia prin surprindere și o să-mi întrerupă niște planuri.

Nobelul semnifică performanța. Cu toate cărțile din lume citite pe un subiect, nu o să mă pot ajuta de una singură. Cei mai mulți oameni vor să fie conduși. Puțini vor să conducă. Împreună obțin rezultate excepționale. Fac trimitere către corporații. Câțiva lideri, mii de angajați, iar împreună execuții impecabile. De fiecare dată când privesc o reclamă de la Apple mă gândesc că mi-ar plăcea să cunosc echipa care a muncit pentru. Sau atunci când mă zgâiesc pe youtube la o prezentare Chanel mă încearcă aceeași senzație. În cercurile acelea nu sunt acceptați oamenii bun la toate. Munca cere cunoaștere temeinică pe o disciplină, una singură.

Acestea fiind spuse, refuz atitudinea omului bun la toate. O să deleg. Cineva o să mă ajute cu partea de marketing. Altcineva o să mă îndrume prin industria textilă. Despre fotografia de produs și neurologie o să continui să citesc.

Și o să continui să scriu. În fond, scrisul e munca mea și mă provoacă să gândesc.

Cogito ergo sum. Descartes

Foto: Simona Nutu

Spre carte prin fotografia erotică

De 10 ian., 2018 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Două campanii se desfășoară sub egida mea. Campania Poartă o carte și campania Eu sunt educația strâng laolaltă tulburările și neliniștile mele de a părăsi lumea asta fără să las nimic în urmă. Cromozomii i-am dat deja mai departe. Ai mei se numesc Mara și au șapte ani, imediat opt.

Cum direcția în viață mi-am ales-o pe cultură, știu la ce m-am înhămat. Multe coate rupte pentru a răzbi în viață și prin forța educației. Am început să caut soluții pentru a atrage cât mai multe persoane spre lumea incredibilă a cărților. De exemplu campania Poartă o carte mi se pare că stagnează. Nu realizez nici un progres.

Am avut încredere în cititori. Îi iubesc. Am fost dezamăgită de ei. Presupusesem eu că cititorii alcătuiesc o categorie specială de oameni. Lipsa calităților deosebite la cititori mi-a spulberat părerea fermă. Ce mai este un om fără convingeri!? Rana primejdioasă mi-am îngrijit-o sub ocrotirea unui profesor din facultate. Câteva replici schimbate între eternul profesor și eterna studentă m-au ajutat să înțeleg. Cartea reprezintă un ospăț. Te gândești la cele citite, la ideile produse. Mulți dintre noi receptăm fraze pe facebook pe metoda fast food. Nu o să dau numele profesorului. Respect o modestie pe care încerc să mi-o însușesc și să o aplic. Dar eu încă nu am ajuns atât de înțeleaptă. Câțiva ani o să mai practic epatarea.

Am început să iau cititorii ca atare. Puterea cărții e o iluzie, zicea domnul profesor. Puterea ei, dacă are una, ține de reducere. Micșorează tendința de manifestare asemenea unui primitiv. Eficiența ei constă în limitarea agresiunii înnăscute.

Continui campania după ce mi-am redifinit ce înseamnă lectura.

O să încerc să atrag mai mulți oameni spre carte prin fotografie erotică. Nimeni nu ignoră pasiunea. O copertă de carte pe o piele sensibilă, un roman între două piciorușe deschise sugestiv, o senzualitate karamazoviană pe un cearșaf alb mototolit de greutatea a două trupuri și o carte etc.

Cercetare fac de vreo jumătate de an. Erotism, pasiune, corpul uman, carte, elementele celui mai nou proiect. Așteptați numai.

Zic! Și o să fac!

Foto: Simona Nutu

Ne trezim dimineața să

De 9 ian., 2018 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Ordinea exclude haosul. Starea generală de confuzie a luat o altă direcție când Aristotel a propus categoriile. Clase, ordine, familii și oamenii s-au deșteptat puțin mai mult. Fiind în beznă, au văzut o luminiță.

Într-un fel de negură mi-am dus și eu zilele. Detestam planurile, îmi dadădeam ochii peste cap la program, proiectele ziceam că nu sunt de mine. Nici clipa n-am trăit-o, dacă v-a trecut prin minte. Luam pur și simplu zilele ca atare. Nu acționam, nu schimbam. Anul trecut am alcătuit pentru prima dată un fel de plan. Cu liniuță am trecut pe un caiet puncte unde vreau să ajung: să renovez apartamentul, să transform blogul în redacție, să găsesc un spațiu pentru Tricoul Inteligent, să călătoresc, să.

Din tot ce am citit eu, am dedus că semnificația lui să își are sursa într-o reprezentare umană a vieții: nevoia de sens. Trebuie să ne naștem pentru ceva mai mare. Mecanismul complex care am dovedit că suntem nu aduce satisfacții. Ca reacție, Trebuie să facem una sau alta pentru un plan necunoscut, dar grandios.

Și facem. Ne trezim dimineața să. Anul acesta mă trezesc să muncesc până la epuizare fizică și financiară pentru blog și Tricou. Am trecut pe listă cu liniuță. Pentru ieri aveam de scris un articol despre un subiect ambiguu: croitorie și design vestimentar. Am mers pentru lămuriri la atelier Bobar și am discutat chiar cu surorile Bobar.

Nu s-a potrivit. Mara mea s-a îmbolnăvit. A vomitat o noapte și toată ziua de ieri. Ca într-un film de Woody Allen, într-o bucătărie scăldată de lumina soarelui, cu masă și scaune înalte, mica bestie a dat afară ceaiul, pâinea prăjită și cele trei guri de ciorbiță într-o boltă absolut deloc cerească. În tot acest timp, mama ei, cu un șirag de perle la gât, s-a întors cu mișcări domoale la chiuvetă și și-a scuturat mâna plină de conținut stomacal.

Am abandonat gândul de a scrie orice articol. M-am transformat într-un paznic al expulzărilor, am miorlăit puțin și am adormit cu mânuța Marei lanț la gât.

Revin săptămâna viitoare cu un interviu cât se poate de sincer despre croitorie și design vestimentar.

Notați, croitorie și design vestimentar.

Foto: Simona Nuțu