Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Mașina de spălat nu s-a stricat că spăl duminica

De 30 mart., 2018 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De mai bine de un an de zile m-am declarat atee. Neg existența oricărei divinități. Mă simt bine. Ceaiul nu și-a schimbat gustul. Mașina de spălat nu s-a stricat că spăl duminica. Am motive să mă ridic dimineața din pat.

Surprinzător că după ce m-am așezat bine în această reprezentare despre viață, i-am înțeles mult mai bine pe creștini. Am suprapus Biblia peste lecturile mele de psihanaliză. Am presupus că își iau dintre paginile Bibliei ce-mi iau eu din psihanaliză: înțelegere, acceptare, alăturare la niște principii.

Lecturile mele m-au ajutat să înțeleg oamenii așa cum sunt ei. Am întâlnit orice situație din viața mea.

Uneori îmi imaginam propria moarte doar ca să-i pedepsesc pe aceia care mă iubeau și îi iubeam. Îmi ziceam: Ați vedea voi atunci cum ar fi fără mine!

Sentimentele ambivalente față de părinți, iubire și ură, se află în oricare dintre noi. Ura nu presupune pedeapsă, iar consecințele nu au nimic de-a face cu Iadul.

Somnul de după amiază are ca efect oboseală și produce dureri de cap și apăsare. Fraza asta am întâlnit-o ieri la Adler și m-a pus pe gânduri. Toate simțirile și gândurile mele le-am regăsit în cărțile de specialitate.

Familia presupune și distrugere. Tații pot fi coercitivi. Mamele pot abuza de boală pentru a controla.

Gelozia concurențială aparține firescului, aia obsesională impune tratament.

Copilăria nu e roz.

Viața sexuală ne afectează ca persoane.

Etc!

Ce vreau să spun este că mă simt bine. Metaforic, au picat lanțurile din jurul inimii. M-am scuturat de ignoranță, m-am adăpostit de delirul de grandoare. Sunt splendidă în teorie și de atâtea ori hidoasă în practică. Dar schimbarea s-a produs. În mine e de multe ori liniște. Pe mine nu se vede asta. Încă reacționez, încă pretind, încă mă plâng.

În timp, cu mult mai multe cărți citite, o să mă scutur și de tânguirea asta nesuferită. Nu sunt nici o victimă. Asta mi-e clar. Rămâne să aplic. Schimbările persoanei se produc în timp și anevoios. Dar oamenii au capacitatea să-și modifice direcția în viață, au însușirile necesare să-și corecteze trăsăturile distinctive.

Nu lăsați pe nimeni să vă convingă de altceva.

Foto: Simona Nutu

De ce să ne împotrivim mamei și tatălui

De 28 mart., 2018 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am scris despre. Am vorbit despre. Chiar am strigat despre. Este important pentru noi ca persoane să ne alegem cu grijă modelele în viață. Cine servește ca exemplu provoacă schimbări. Vocabularul e afectat. Folosesc cuvântul bezmetic după ce m-am îndrăgostit de sonoritatea lui. Adriana Babeți l-a folosit la un eveniment unde am participat. Fizionomia o modificăm. Salvador Dali și-a lăsat mustăți pentru a fi mai grozav ca Nietzsche. Etc! Ați prins ideea!

Atunci când împrumutăm, celălalt este mai puternic. Cel slab imită. Raportul acesta nu înseamnă în mod categoric inferioritate.

Un copil își imită părinții. Un discipol primește învățăturile unui maestru și adesea le continuă și le dezvoltă.

Ceea ce ne transformă în persoane cu gândire proprie sunt îndoiala, greșeala și împotrivirea. Când începem să ne îndoim, pătrundem ceva cu mintea. Când greșim, provocăm lecții prețioase. Când ne împotrivim, în special mamei sau tatălui, instanțele morale, și îi ucidem simbolic, atingem starea deplină de dezvoltare. Suntem un fruct copt. Fără îndoială, greșeală și împotrivire rămânem o prelungire, un apendice.

Modelele și standardele determină un fel de a fi. Omul civilizat funcționează cu norme care reglementează calitatea. Dacă vrem percepții de Sir și Lady, acționăm. Ne alegem modele care prin activitățile lor influențează apreciabil destinele. Stabilim standarde deosebit de înalte pentru a avea de unde să coborâm. Dacă nu ne dorim să fim educați, putem să nu facem nimic.

Eu am pus în capul listei mele premiul Nobel. Năzuiesc la. Asta înseamnă că o să mor evoluând într-o anumită direcție, dar mai ales într-o anumită manieră. Maniera ne face memorabili.

Uneori îmi imaginez cum ar fi să ajung acolo. Cui aș mulțumi. Cum am ajuns aici cu mărturisirile, o să vă las numele lor.

Primul nume ar fi Silviu Pârjolea. Silviu mi-a creat blogul. Mi-a dat primul șut.
Al doilea, Magdalena Dure, bunica tatălui Marei. Fără buni, nu aș fi avut validarea unui membru important din familie că scrisul e o meserie, una nobilă care necesită tuberoze pe birou pentru inspirație.
Al treilea, Oana Zimțea. Oana a corectat gafele mele gramaticale.
Al patrulea nume, Romina Faur. Romina a avut reprezentare de arac, parul acela de susținere folosit la vița de vie. Fără ea, după despărțirea de tatăl Marei m-aș fi angajat și aș fi renunțat la scris.

Le mulțumesc fiecăruia. Azi viața mea ar fi avut altă direcție fără oricare dintre ei. Doar Oana nu are treabă cu direcția, ea a avut grija exprimării corecte și îngrijite.

Acestea fiind spuse, ce nevoie mai am de Nobel?! Mulțumirile sunt publice și recunoștința incalculabilă.

Foto: Simona Nutu

Eu sunt țață. Douăzeci de minute la casierie la Banc Post

De 23 mart., 2018 12 Trăiri afective ale mele , , 0

Ați citit Femeia nisipurilor de Abe Kobo? Nu a fost prima mea întâlnire cu absurdul, mărturisesc. M-a marcat însă. Dădeam pagină după pagină și retrăiam episoade absurde din viața de toate zilele.

Șansa la educație mi-a arătat că neînțelegerile dintre oameni țin de multe ori de cultură. Fapte de cultură le numesc absolvenții de la Litere. Pentru mine, înțelegerea acestui fapt a adus bunăvoință față de oameni și față de acțiunile lor.

Îmi pierd uneori compasiunea. Acolo mă izbesc de absurd. Educația și autoeducația mă ajută să identific episoadele absurde din viața obișnuită. Atunci mă dau un pas înapoi. Știu că vorbesc aceeași limbă cu interlocutorul meu, dar semnificațiile se pierd în gândire automată, în conformare și în îndoieli.

O să vă povestesc un episod absurd.

Se întâmplă să fiu posesoarea a două conturi la Banc Post. Într-un cont mă sprijină statul în care m-am născut cu 84 de lei pe lună, alocație pentru copil. Suma fabuloasă o transfer lunar sau nu în contul personal. Ieri am trasferat-o. Aseară după 8 am efectuat o tranzacție în care mutam banii dintr-un cont în altul.

Tot aseară mi-am blocat cardul. Din luna ianuarie când mi s-a spart mașina și mi s-a furat geanta, îmi merge excelent în ghinioane. Am pierdut un inel Oianu, am rămas fără permis, o rochie s-a rătăcit la curățătorie, Ryanair și-a anulat zborurile, am căzut pe scări. Aveți deja o imagine de ansamblu.

În urma blocării cardului, mă prezint azi la ghișeu să scot teribila sumă de 200 de lei. Și tărăboiul s-a pornit.

– Vreți să ridicați 127 de lei?
– Nu sunt 200? Așa ar trebui. Am transferat aseară 80 din. Am povestit cele de mai sus. Două conturi, alocație, uite așa, uite pe dincolo.
– Un moment, vă rog frumos.

Pac, pac, pac. Doamna tastează.
Mie îmi sună telefonul. Resping.

– Nu înțeleg. Ce bani ați transferat? Nu există bani. În 16 s-a efectuat ultima tranzație. Nu ați putut să transferați aseară pentru că nu erau bani.
– Aseară au fost 86 de lei pe cont. Și i-am transferat în contul personal.
– Nu ați făcut asta. Nu vreau să ne contrazicem, să ne certăm, dar nu se poate. Cum să se poată dacă nu există bani?!

Și de aici, fix ca două țațe, fiecare și-a prezentat adevărul. Vorbeam pe rând, vorbeam una peste alta, tăceri scurte, priviri ucigătoare până m-a izbit fapta de cultură. Atunci am tras aer în piept.

– Aveți dreptate, ce vă arată în sistem, așa este. Nu zic că nu aveți dreptate. Dar eu vă spun că aseară aveam 86 de lei în cont și am transferat 80 în contul personal. Cum nu am nici un interes să mint, am venit doar să-mi scot banii mei, vă rog frumos să-mi prezentați o altă presupusă acțiune, nu aceea că eu mint. (Deosebit de importantă această frază pentru mine ca persoană.)

– Dar v-am făcut eu mincinoasă?

– Mi-ați zis că nu am făcut ieri nici o tranzacție. Că fabulez. O să sun la București și o să discut despre. Eu voiam să scot niște bani, nu am acuzat banca de nimic, nu am pretins cei 80 de lei.

Ne-am despărțit cu urări de ziua bună după ce ne-am stricat-o reciproc. Conversația a durat mai mult de 20 de minute. Revolta doamnei și furia mea au avut timp să se desfășoare. Dar și aici v-ați făcut o imagine de ansamblu.

După ce am plecat de la bancă, am sunat la București. Mi-am anunțat furia. Am cerut permisiunea să povestesc pornind de la furtul actelor din luna ianuarie. Doamnul m-a lămurit. A avut loc o tranzacție aseară.

Normal că, asta i-am explicat și eu vacii. Nimic nu mi-a ieșit pe gură. Am ținut în mine ca un pechinez turbat.

Doar că doamna nu vede tot cum văd ei la București, iar banii văzuți de mine nu există pentru că sistemul lor nu s-a actualizat.

Am ascultat și nu m-am abținut.

– Serios? Și doamna de la ghișeu nu beneficiază de aceleași cursuri ca toți angajații? Nu are un răspuns care să nu-l facă pe client mincinos? Să nu-l provoace până la spume la gură? Că sunt furioasă. V-am zis că sunt furioasă?

– Mi-ați spus doamnă. Pot să vă cer scuze în numele colegei mele.

– Nu vreau scuze. O zi bună. La revedere.

Ați fost clienți Banc Post? Nu a prima mea întâlnire cu absurdul.

Foto: Anca Ciobănescu

Ucisă simbolic pentru că nu dezaprob avortul

De 20 mart., 2018 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Sâmbătă și duminică am participat cu Tricoul Inteligent Dunia, mica mea afacere, la târgul Artisans Bazaar, prilej bun și pentru taifas cu prietenii. O prietenă mi-a comunicat la un moment dat: Ai văzut că au ieșit din nou prietenii tăi în stradă, la maternitate?!

De prietenii mei de la maternitate mă despart principiile. Ei susțin viața acolo unde nu este treaba lor – în trupul femeii. Eu susțin viața prin educația sexuală în școli. Anul trecut am fost ucisă simbolic pentru că nu dezaprob avortul. Am fost cât am putut de provocatoare prin titlul ales pentru articol, Vă rog frumos, lăsați-mă să avortez.

Mi-am zis că aș putea să mă strecor printre ei cu o bucată mare de carton cu următorul mesaj: Să-i învățăm pe adolescenți să facă sex protejat. Dar mi-e frică de creierul mulțimii. Acolo nu mai funcționează indivizi. Iar unde individualitatea este suprimată, generalul se manifestă monstruos.

Așa că o să scriu pe blog. Să nu creadă judecătorii mei de anul trecut că m-au pus la punct. În continuare susțin educația sexuală în școli și dreptul femeii de a face ce vrea cu corpul ei, inclusiv sex cu o pasiune devastatoare.

S-au simțit mulți datori și îndreptățiți anul trecut să mă jignească. Unii au crezut chiar că o să ascult. Mă uimește atitudinea asta. Am observat-o și în situații mai puțin grave. De exemplu, o duduie de pe facebook mi-a scris să nu-mi mai alint fetița mica bestie, iar când a revăzut dezmierdarea m-a dojenit ușor.

Înțeleg atitudinea asta la mama. Tot așteaptă de ani de zile să mă supun convențiilor. Așa merg lucrurile de când lumea, dar trebuie să fii tu mai cu moț! Mama m-a născut. E mai firesc să aștepte și să aibă pretenții de la mine. Dar străinii habar nu am de ce așteaptă.

Am 34 de ani. Am un copil de opt ani și încerc să trec într-o nouă etapă profesională. Dificultatea ține acum de particular. Știu oarecum cine sunt. Mai mult cunosc cine nu sunt. Direcția în viață aparține de zona culturală. Pătrățica mea conține literatura, arta, scrisul, blogul, moda, călătoriile. Aici duc lupte, aici mă angajez, aici îmi dau drumul furiilor.

Ceilalți îmi îngreunează acțiunile, reacțiile lor la părerile mele rostite cu voce tare. Faptul că nu folosesc împotriva lor arta persuasiunii îmi strică de multe ori dispoziția. O să vă dau un exemplu. Femeile când se întâlnesc încep imediat să se complimenteze. Trei din cinci fac asta. Ce frumoasă ești, pui! Și pui imediat zâmbește și își dă simpatia. Complimentele, chiar și false, sunt apreciate și acceptate. Există studii care au demonstrat. Puteți citi despre în Robert B. Cialdini, Psihologia manipulării.

Nu e greu să ne descoperim drumul în viață, ci să rămânem pe acel drum. O să fim frecvent uciși simbolic fără o judecată de către mulțime. Fiecare luptă câștigă niște drepturi. Pe la 50 de ani cred că devine mai ușor. Nu am de unde să știu, la vârsta mea mă aflu în bătaia puștii.

Cu un nou text despre avort, sunt în câmp deschis.

Nu uitați să trageți, aș fi dezamăgită altfel.

Foc!

14 martie. E puțin mai întuneric azi

De 14 mart., 2018 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

A murit Stephen Hawking. Simt nevoia să las pe blog o notă despre. Niciodata ca până acum nu mi-a fost așa evidentă funcția de jurnal. Doresc să mă aplec asupra informației. Prin scris, cu reprezentarea lui de leac, să eternizez această zi de 14 martie 2018.

În 14 martie, prin moartea unui geniu, am scormonit în memorie. Mi-am amintit amintirile. Am avut mulți profesori de fizică și chimie. Găsesc interesant faptul că le-am pierdut chipul unora dintre ei. Ce a rămas viu este sentimentul de groază căpătat la clasele unora.

Prin clasa a VII-a sau chiar a VIII-a, rubrica de chimie din catalog cuprindea notele de 4 și 7. La o nouă ascultare, m-am potcovit. Asta era expresia pentru notele mici. M-am potcovit cu încă o notă de 4. Îngrozită, am mers în bancă și mi-am calculat media. Corigența reprezenta o rușine prea mare pentru vremurile mele. M-a salvat de corigența media 5 pe care am acceptat-o fără nici un sentiment penibil de sfială.

Fizica, matematica și chimia nu erau îndeletnicirile mele. Cifrele și simbolurile mă plictiseau în timpul lecțiilor și mă înspăimântau la ascultare. Am promovat din mila și bunăvoința profesorilor în primul rând. În al doilea rând am depus eforturi epuizante să memorez niște formule.

Am exultat în facultate doar că am scăpat de hidoasele cifre. Am iubit și iubesc literele. Doar că între timp m-au sedus și cifrele. Am citit cărți pe înțelesul tuturor; Einstein, Hawking, Richard Feynman. Ce furie m-a năpădit din cauza limitării intelectuale! De multe ori m-am întrebat de ce nu m-am născut și eu un geniu. De multe ori mi-am dorit să fi fost unul dintre. Mi-am zis și îmi zic că lumea aș fi înțeles-o altfel. Nu m-ar mai fi consumat nimicurile. Cinismul nu l-aș mai fi cultivat, m-aș fi născut cu. Aș fi câștigat bani cu ușurință.

Privesc în prezent tabelul lui Mendeleev cu drag. Mi se scurg ochii la simboluri. Văd acolo viața, lumea, minunea existenței. Nici un profesor nu a manifestat încântare pentru viață, pasiune pentru elementele alcăturii umane. Toți au găsit de cuviință să ne terorizeze cu note mici pentru că greșeam numărul de protoni. Am părăsit școala cu îndoieli matematice. Nu dau vina pe profesori, nu caut să arăt cu degetul. Știu sigur că fizica și chimia au puterea să fascineze, să atragă, să însemne mai mult pentru elev.

E doliu în lumea oamenilor de știință. Au suferit ditamai pierderea. Planeta a rămas fără una dintre puținele persoane care o văd, o observă, o dezvăluie cu dovezi. E puțin mai întuneric azi. Așteptăm sau cel puțin eu aștept să se mai nască sau să crească geniile care au capacitatea să mai facă un pas în cunoașterea universului urmărind dovezile.

Stephen Hawking, îți mulțumesc că ne-ai apropiat de univers.

Tricoul Inteligent pentru femeia care-și acceptă și iubește defectele

De 7 mart., 2018 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Se apropie o nouă ediție dintr-o serie stabilă a celor de la Artisans Bazaar. Și eu tot le scriu de fiecare dată greșit numele. Șterg și corectez. Designerii locali sunt poftiți șă-și vândă produsele cu de-amănuntul. Cuvântul designer poate fi înlocuit cu meșteșugar, mic afacerist, bijutier, pantofar etc.

Eu prefer denumirea de mic afacerit. Tricoul Inteligent Dunia este o afacere locală. Vând literatură pe bumbac. Pentru asta urmez un plan care nu se intersectează cu felul meu visător și boem. Am separat atitudinea de cap în nori de comportamentul responsabil al unui adult care pune mâncare pe masă.

Oricine devine proprietarul unui Tricou mă ajută cu întreținerea nu cu îndeplinirea unui vis. Visele mele cu haine și despre haine îmi îndeplineau dorința de a cumpăra eu de la alții. De la Bardash sau Atelier Bobar să zicem.

În luna aceasta o să mă prezint la târg cu o colecție nouă. La sărbătorile de iarnă am citit cartea Coco Chanel de Edmonde Chaerles-Roux. Inspirată de viața lui Chanel, am creat o colecție doar în alb și negru. Salut ceremonios o femeie puternică, muncitoare, plină de neliniști și frustrări.

În atmosfera agreabilă, neconformă conveniențelor sociale și amicală de la Artisans Bazaar, o să încerc o notă discrepantă cu o colecție sobră în alb și negru. V-aș sugera să nu mă ocoliți, dar știu că Tricoul se adresează femeii frumoase și inteligente care-și acceptă defectele și le iubește. E ca un strigăt: Uite-mă! Chiar dacă nu se vede, mintea îmi strălucește!

În 17 și 18 martie, la Vineri 15 o să se desfășoare Artisans Bazaar. Nu am nimic disponibil pentru a întinde nade. Lipsesc reducerile, sunt absente surprizele. O să fie cărți. Fiecare Tricou vine cu o carte. Avanjatul meu constă în dăruirea unei cărți și nu o să retrag niciodată acest privilegiu.

Cu alte cuvinte, am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.

Foto: Simona Nutu

Model: Larisa Bălănoiu

Când cineva uită că vă datorează bani. Cel mai rău este să nu faceți nimic

De 5 mart., 2018 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În agenda mea închipuită, azi aș fi scris despre proiectul Georgianei Medrea. Amân. Martoră la o scenă penibilă în fața unui supermarket, am decis să fac o scurtă relatare, pe alocuri mărturisiri, și cu îndrăzneală interpretări.

O zi mohorâtă. În fața supermarketului îmbulzeală. O doamnă cu o plasă de hârtie în brațe se strecoară printre oameni. Înghesuiala îi direcționează pașii pe lângă perete. În colțul clădirii, trei persoane vociferează. O femeie rubensiană și rubicondă urlă la un el și o ea. Mie să-mi dai banii, auzi?! Bărbatul pipernicit privește în jos. Femeia, probabil soția sau iubita, încearcă să-l tragă de braț mai departe. Rubensiana și un mic gard ne blochează pe toți trei. Ați ghicit, doamna cu plasa de hârtie sunt eu. Privesc cele trei persoane, dar imediat mă rușinez. Ah! Ceartă pe bani! Urăsc conflictele astea, urăsc cuvântul bani. Mă strecor lipită de perete pe lângă scandalagii. Aud vocea bărbatului, dar nu înțeleg ce spune. În spatele meu, doamna se repede la gâtul lui și reușește să-i rupă geaca. 200 de euro sunt bani. Mie să-mi dai banii acum, tu auzi?! Sunt banii mei, nenorocitule!

Am grăbit pașii spre mașină. M-am urcat și am tras aer în piept. O dispoziție neplăcută mă acaparase. Vă mărturisesc ce am gândit: Bietul om!

Pe drum am cugetat doar la episodul la care am fost martoră. Mi-a displăcut reacția mea. L-am compătimit pe bărbatul dator și am dezaprobat-o pe doamna rubensiană. Fără nici o informație în plus, știu. Bărbatul a împrumutat o sumă de. Bărbatul nu a restituit. Femeia a cerut datoria într-o manieră dramatică, mârlănească și cu spectatori.

Femeia trezește dezgust prin atitudine. Eu am dezaprobat-o. Așa am simțit. Când am gândit, am înțeles că ea este victima. Convențiile sociale țin partea infamilor. Un domn sau o doamnă cu respect de sine nu vorbesc despre bani. E permis să dai. E apreciat. E interzis să ceri înapoi. E blamat.

Firește că nu sunt de acord. Dincolo de reacție, v-am prezentat-o pe a mea, înțelegerea mea se sfârșește. Nu doresc să atrag nimănui atenția asupra diferenței dintre împrumut și donație. Nici nu este necesar.

Necesar consider că este să subliniez: un număr copleșitor de oameni profită. Părerea celorlalți despre noi ne obligă la compromisuri păguboase. Preferăm o imagine bună despre noi în locul unei percepții de scandalagiu. Nu ne lipsim de aprobarea celorlalți. Suntem consecvenți în comportamente nesănătoase care ne afectează situația financiară.

Un prieten și-a anulat datoria către mine printr-o justificare de domeniul burlescului. L-am vătămat sufletește și nu-mi mai plătește nimic înapoi. Alții și-au anulat suma datorată printr-un atac la moralitatea mea. Oricum nu ai dat de la tine! Cu referire la tatăl Marei care generos mi-a suportat toți prietenii aflați la ananghie. O mamă prietenă cu doi copii nu îndrăznește să-și ceară bunurile datorate. Un om bun uită de datorii.

Greșit! Un om care își hrănește bunătatea nu uită de datorii.

Societatea îl condamnă pe cel care cere. Cel care gândește o să înțeleagă. Condițiile de viață nu ne permit o atitudine de lord. O mamă singură cu doi copii nu poate accepta să se hrănească cu percepțiile celorlalți. Nimeni nu-ți pune mâncare pe masă, nu-ți schimbă caloriferele care curg, nu te ajută cu revizia la mașină. Orele triste ale vieții le suportăm singuri sau în grup restrâns.

Într-un grup restrâns am instigat la a fi negustor. Dă-mi înapoi ce este al meu, nici un leu în plus!

Nu-mi pare rău, nu o să-mi cer scuze, nu mă apasă vinovăția, dar mai ales nu simt că m-am murdărit și am eșuat în a fi călăuzită de altruism. Nu pot acționa pentru bine altora dacă mie îmi este rău.

Am relatat. Am mărturisit. Am interpretat.

Închei cu o sugestie. În asemenea situații cel mai rău este în a nu face nimic. Acționați! Formulați cu atenție, iar reprezentarea de scandalagioacă a doamnei rubensiene nu vă paște. Cel puțin nu la oamenii care-și folosesc creierul.

Acționați!

Foto: Simona Nutu

Cum ar scrie Cehov despre femeie și hainele de firmă

De 1 mart., 2018 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Faptele de cultură actuale mă fascinează. Chinurile unor femei pentru o apariție la o petrecere de căsătorie mă fac să fiu cuprinsă de uimire. Să nu aibă cineva aceeași rochie ca mine! Oare cutrele or să observe că pantofii nu sunt Valentino?! Degeaba am creație semnată De pe mine, astea nici nu-și dau seama!

După ce am reușit să trec de o stare de dispreț, de altfel nejustificată, femeile acestea au început cu adevărat să mă vrăjească. Le compătimesc și mă întreb cum pot să le transform în personaje. Ce povești minunate aș scrie dacă aș reuși să pun pe foaie frământările în stilul lui Cehov!

Vulnerabilitățile personale nu sunt străine de blog. Dezvăluiri am tot făcut. Să afirm acum că mi-ar plăcea să fiu un mic Cehov al femeilor chinuite de obiectele materiale nu înseamnă că-mi bagatelizez entuziasmul. Nu risc nici să mă expun batjocurii. A fi luat în râs am descoperit că reprezintă un fel de probă. Reziști, învingi.

Am scris și rescris la mine în cap o povestire despre o femeie care se pregătește să participe la o cununie, iar la petrecere zărește în mulțime  pe cineva cu o rochie identică. De la reacție, o roșeață puternică în obraji, la ticluirea unui plan de a o demasca.

S-a apropiat de ea la toaletă. A fost așa ușor! O femeie vorace care deja își pătase rochia. I-a povestit înainte să întrebe orice despre norocul ei. Bine că mi-am făcut-o la croitoreasa mea. Am renunțat în ultimul moment să o comand de pe internet. Îți dai seama că vinul ăsta nu mai iese? A ta e pe bune? Rochia, la rochie mă refer! Eu mi-am făcut-o cu 250 de lei. Era 3900 pe site.

Pornind de aici, într-un stil cehovian, să construiesc în jurul gândirii femeii nedreptățite. Pentru că înainte de orice, o asemenea faptă reprezintă o nedreptate și un incredibil ghinion. Ea, o doamnă, are propria ei afacere, un statut. Oricine o putea auzi. Știți, am o reputație, sunt soția lui. Cealaltă o femeie din popor care lucrează la un ghișeu la Poștă.

O noapte întreagă s-a concentrat să afle cât mai multă lume despre rochia celeilate. Indirect despre a ei.

Visez la povestea asta. O scriu și rescriu la mine în cap. Îmi imaginez și câteva cititoare. Unele se vor recunoaște. Altele vor zâmbi malițios. Voi fi aplaudată și huidută. Voi culege admirație și dispreț.

Pe mine m-ar interesa mai mult motivul. De ce mă admiră unele? De ce mă disprețuiesc altele? Povestirea o să relateze. Nu va emite judecăți. Unele femei se consumă în determinări veninoase. Nici o femeie nu e mai bună decât alta. Educația face diferența, instruirea abilităților, rafinarea scopului, originalitatea, manichiura și pedichiura chiar.

Povestirea însă o să surprindă un fapt de cultură. Nu mă va interesa în redactarea ei moralitatea sau poziționarea într-o categorie. Ca autor, nu o să am o reprezentare de judecător. Am decis în favoarea ta. Ca autor, unul cu inspirație din literatura rusă, o să redau fidel, cu umor și inedit, o percepție a femeii despre bunurile materiale. Semnificațiile și interpretările aparțin fiecărui cititor.

Poate o s-o scriu în viitor. Subiectul e interesant.

Foto: Simona Nutu

O paradigmă a scaunului de la Bufnițe

De 27 feb., 2018 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

 După despărțirea de tatăl Marei, i-am urmărit fetei cu atenție desenele. Discuțiile nu au fost mereu de ajutor. Repede sau prea repede pentru mine a dezvoltat o abilitate nesuferită: spune ce crede că vrei să auzi.

M-am concentrat pe desen. Mi-a dezvăluit de pe foaie extraordinar de multă iubire, gelozie pe verișorul ei mai mic, o tristețe insuportabilă în creion negru. Inima ei s-a rupt.

Pe un caiet, de data aceasta de la școală, am descoperit percepția despre familie. Mama e frumoasă. Îmi place. Tata se joacă cu mine. Îmi place. Leto se joacă cu mine. Îmi place. Într-o perioadă a jocului la copii, mama ei nu prea se joacă.

Mama îi citește. Acum Mara citește. A învățat literele. Mama o poartă prin muzee, galerii și teatru. Mama pune Mozart și o corectează la gramatică. Mama o duce duminica la Bufnițe la povești. Activitățile culturale le-am postat mereu pe facebook. Mă ghidez după exemplul personal și puțin spre deloc spre recomandare.

Am gândit. În loc să duc un fel de muncă de misionar, să răspândesc activități artistice într-o lume cu rinoceri ionescieni dominanți, mai bine arăt ce fac prin intermediul social media. Postez de la teatru, de la filarmonică, din muzee, din librării. Recomandarea din partea mea a prins la ceilalți prin stilul de viață. Așa trăiesc eu. Pe facebook permit acces la o parte din cotidian. O prietenă invitată să sorbim un ceai în bucătăria proaspăt renovată a observat: Peste tot la tine sunt cărți. Într-adevăr se află peste tot. La intrare unde las geanta și cheile, la bucătărie, la Mara în cameră cu rolul de noptieră etc. Am încercat să înfrumusețez și scara blocului cu cărți. De două ori am pus cărți pe țevi, dar au dispărut.

Dedicată cărților și poveștilor, am primit două invitații să citesc la librăria La Două Bufnițe. Mara s-a bucurat cel mai mult când am anunțat-o. Aveam să aflu mai târziu motivul înflăcărării. La început am presupus că este iluzia puterii. Ea a avut ultimul cuvânt în alegerea cărții. Duminică, ziua când se citește, imediat cum am sosit, Mara s-a cocoțat pe scaun. Fotoliul care se balansează de la Bufnițe e plin de semnificații. Eu le-am descoperit pe rând. După momentul surprizei, am făcut prima interpretare. Pe parcurs s-au înmulțit semnificațiile. Aș putea să vorbesc mai departe despre o paradigmă a scaunului de la Bufnițe. Vă spun doar că eu am renunțat la scaun prima dată când am fost invitată. Numărul mic de copii m-a determinat să mă așez pe jos cu ei. Gândirea m-a asigurat că o privire de la aceeași înălțime cu ei o să mă ajute să le păstrez atenția. Concentrarea lor nu o pot evalua, dar Mara mea ar fi preferat să stăm pe scaun. Decizia de a mă purta cu copiii fără simpatii afișate, traumele dobândite din școală, a fost lipsită de înțelegere la Mara. Cred că am dezamăgit-o. Ea este o minune, o stea strălucitoare, o fetiță frumoasă și inteligentă, o mică bestie în intimitatea noastră sau în cerc restrâns. Acolo unde am public cu omuleți de un metru și jumătate de metru descriu nepărtinirea. Oricât de mucioși, gălăgioși, obraznici, căcăcioși sau frumoși sunt, au o singură etichetă. Sunt minuni și nici unul nu merită să se simtă ignorat sau neimportant. Cel puțin eu nu o să mă fac vinovată de umilirea unei minuni pentru că gena egoistă mă ține concentrată pe propria progenitură.

A doua oară când am citit, Mara mi-a pus în vedere așezarea. De data asta stai pe scaun, te rog frumos. Am ascultat-o. Nu m-aș juca pentru nimic în lume cu stima ei de sine. În plus, chiar nu știu de câte ori o să am ocazia de a o face pe Mara să se simtă mândră de mama ei. La Bufnițe nu și-a mai încăput în piele.

Preferințele Marei pentru lectură au fost: Gulliver, Poezii de Grigore Vieru, Scrisoarea I de Mihai Eminescu.

Ne vedem duminica la Bufnițe. Cafeaua este de asemenea extraordinară.

În poveștile mele o despărțeam pe mama de tata

De 21 feb., 2018 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-am întrebat de multe ori cum ar fi fost viața mea dacă aș fi studiat Psihologia. În liceu am avut două mari iubiri: literatura și psihologia/filozofia. Am ales să-mi dezamăgesc profesorul de filozofie care mi-a și comunicat. Te-ai gândit bine? Ești sigură că vrei la Litere?

Mărturisesc că nu am aprofundat subiectul. Mâzgăleam pe caiete și în foi de la prima compunere primită. Cu apucătura asta, îmi era clar că locul meu este la Litere. În secret visam să ajung un scriitor faimos. Destăinuindu-mă prietenelor, mi se părea uneori imposibil, iar alteori ușor de pus în practică.

Când mă uit acum în urmă, mi-e tot mai clar motivul pentru care scriam. Puneam pe hârtie o viață așa cum mi-aș fi dorit-o eu. În poveștile mele o despărțeam pe mama de tata și o recăsătoream. Au ajuns foile și pe mâinile lor. Nu mi-e rușine să povestesc cum a reacționat fiecare. Prefer să notez că tata a apelat la umilință, iar mama la vinovăție. Să nu mai scrii, mi-ai făcut numai rău cu prostiile tale. Consider că în punctul ăsta am fost dezamăgită de mama mea. La tata renunțasem să mai am așteptări.

Da, am crescut într-o familie patriarhală. O voce, una singură conta în familia noastră. Dispoziția generală era dictată de dispoziția unui singur individ. Noi trei, mama, sora și eu, făceam o alianță slabă împotriva lui.

Defularea prin povești patetice de dragoste în stilul Sandra Brown m-a ajutat o perioadă. Cel puțin nu m-am întors împotriva bărbatului, dar am rămas cu sensibilități. Răspund unor cuvinte, aparent acceptate de convențiile sociale, cu furie și dispreț. Îmi pierd respectul pentru o persoană dacă o aud interzicându-i partenerului o activitate de unul singur. Cum adică să ieși fără mine?, Nu-ți dau voie să mergi în oraș. Etc.

Acceptarea mi-e străină în această situație. Gândesc în felul următor: Cât am fost fată, tata nu mi-a dat voie, mi-a interzis. Nu capul meu a trasat o direcție sau alta. Cât sunt femeie, bărbatul să-mi dea voie, să-mi interzică? Mut exemplul și din perspectiva masculină. Femeia să-i interzică, să nu-i dea voie.

Într-o relație de parteneriat, cu încredere acordată și câștigată, nimeni nu interzice nimic. Fiecare decide cât respect acordă persoanei cu care împarte perna, visele, complexele de inferioritate, frustrările, satisfacțiile, realizările.

Am scris în copilărie pentru a-mi imagina o viață pe care nu o aveam. În adolescență, am căutat atenție. Așa m-am remarcat. Scrisul a devenit ceva distinct al meu. În facultate m-am oprit descurajată de posibile critici. La master am căutat să impresionez. Foloseam toate cuvintele învățate în patru ani de facultate. A urmat potolirea. M-am întrebat: De ce caut așa mult să impresionez niște oameni despre care zic că nu contează pentru mine? Oare contează, iar eu sunt atât de lașă, atât de oarbă?

Stagnarea în interogație m-a ajutat să depistez o atitudine. Răspunsul lipsește. Între timp m-am direcționat să mă impresionez pe mine.

Progresez.

Foto: Simona Nutu