Să râdem înainte de toate
Aproape fără intenție, căci la început nu eram atentă, am devenit atrasă de o propoziție; am tras cu urechea la un el și o ea îndrăgostiți.
Tu ești tot ce am nevoie!
Nu specific cine a zis, el sau ea. Pentru ceea ce urmează să scriu, genul nu semnifică nimic.
Repet: tu ești tot ce am nevoie.
Adaug: nevoile se schimbă.
Consimt: manifest o atitudine condamnabilă și sfidez regulile morale.
CORECT:
Eu fusei.
Eu mersei.
Eu mă dusei.
Formele fusăi/mersăi/mă dusăi, pe lângă faptul că sunt greșite, ucid toată muzicalitatea graiului.
Pare a fi un text pentru olteni, dar gramatica e a tuturor.
Anastasiya Markovich
Din lectura actuală, Autobiografia unui ioghin, am desprins un fragment pe care vreau să-l împărtășesc.
Muzica indiană împarte octava în 22 de semitonuri. Aceste intervale microtonale foarte fine permit exprimarea celor mai delicate nuanțe muzicale, imposibil de redat cu mijloacele gamei de 12 semitonuri folosite în occident. Fiecare dintre cele șapte note fundamentale ale octavei este asociată în mitologia hindusă cu o culoare și un strigăt natural de pasăre sau animal:
Do este asociat cu verdele și strigătul păunului;
Re este asociat cu roșul și cântecul ciocârliei;
Mi este asociat cu galbenul auriu și behăitul caprei;
Fa este asociat cu culoarea crem gălbui și strigătul bâtlanului;
Sol este asociat cu negrul și cântecul privighetorii;
La este asociat cu culoarea galben și nechezatul calului;
Si este asociat cu o combinație a tuturor culorilor și strigătul elefantului.
Mi-a plăcut nespus această reprezentare indiană. Mă simt atât de sol.
Pot presupune că toată lumea a aflat, știe, cunoaște. Nu presupun. Refuz.
Așadar, aștern și pe blog numele lui Patrick Modiano, cel căruia i-a fost decernat premiul Nobel în 2014.
Pentru mine este o descoperire, nu i-am citit nici o carte. Dacă am cititori care deja l-au citit, îi rog să-mi recomande o carte.
Cu drag pentru literatură, să ne bucurăm împreună cu Patrick Modiano.
În textul de ieri am menționat de Marele Atlas ilustrat al Corpului Uman. Tot ieri l-am răsfoit și l-am cercetat. Am poposit minute întregi, transformate în ore, citind despre anatomia creierului.
Mă fascinează creierul. Studiez creierul din perspectivă anatomică și psihică, sub îndrumarea unui atlas și a unor psihanaliști.
Știați că înaintea vârstei de 25 de ani conexiunile neuronale dintre creierul emoțional și cel rațional nu se dezvoltă pe deplin?
Știați ce reflectă criza unui copil? Sistemul lui limbic a ajuns la un stadiu de dezvoltare prin care este capabil să resimtă, dar nu să și controleze emoții puternice, cum ar fi mânia și frica?
Așa că lăsați copiii să-și exprime furia și nu mai faceți afirmații absurde că aceștia ar fi capabili să manipuleze. Nu au creier pentru așa ceva.
Acest nu au creier să vi-l reprezentați printr-o bucată lipsă, nu o carență de educație.
Acum, ce este sistemul limbic?
Sistemul limbic este cunoscut și sub denumirea de creier emoțional și include niște elemente. Trec peste elemente. Acțiunea mea nu ignoră importanța acestora, dar intenția constă în a trage doar atenția asupra emoțiilor și nu a le aprofunda.
Așadar, există un creier emoțional care produce multe susceptibilități.
La mine, firește că este vorba despre mine, acest creier mă arată lumii în foarte multe situații roșie la chip, o roșeață, un răspuns fizic al unor factori declanșatori dau raportul interlocutorilor mei de fâstâceala mea. Mă irită la culme acest raport, iar acum sunt de-a dreptul șocată: am roșit în fața unei persoane gay.
Ce șanse mai am eu să controlez, unde e capacitatea mea de a răspunde calm și profesional dacă roșesc în fața unui gay?
Mă întorc la Atlas, la studiile psihanaliștilor.
O să mă întorc și cu un răspuns, dacă descopăr unul.
Până atunci o să-mi păstrez în memorie faptul că am roșit în fața unui gay.
M-am născut acum 31 de ani. Sexul: feminin. Devenirea: femeie.
Dacă m-ar întreba cineva, cineva dispus să asculte, aș răspunde că îmi place să fiu om, nu femeie, om.
Cine e?
Femeia: omul meu.
Bărbatul: femeia mea.
De când pot eu să-mi amintesc, duc acestă luptă istovitoare. Organizarea femininului și masculinului. La început am fost roz prin alegerea mamei și a reprezentărilor lumii. În adolescență am practicat un fel de a fi refractar, m-am împotrivit rânduielilor lumii la rolul femeii. În prezent descriu confuzia, dar nu orice confuzie.
Am reușit să creez un tablou al feminității. Orice întâmplare, situație, influență și cuvânt s-au așezat în acest tablou. M-am întrebat de multe ori când o să fie gata, cine sau ce o să-l întregească. Nici cine, nici ce, eu. Eu sunt ultima piesă. Eu închid cercul prin acceptare.
Accept că specia supune femeia. De aici încep să lucrez altfel. Până acum am observat, am criticat, m-am iritat. Uneori am crezut că o femeie poate să le facă pe toate: familie, carieră, gospodărie, evenimente mondene. Televiziunea chiar încearcă să promoveze această imagine despre femeie, dar iluziile hrănesc și susțin orice caracter care nu devine personalitate.
O să încerc să răspund de ce nu le putem face pe toate, de ce nimeni pe acestă lume nu le poate face pe toate.
Mintea.
Mintea este răspunsul scurt.
Pe lung, răspund așa: orice întreprindem ne acaparează. A găti, a spăla, a te juca cu copiii, a face piața, a scrie un mail, a face revizia la mașină, curățenie, ordine în dulap, să ștergi praful etc. Creierul nostru prelucrează și integrează aceste activități mărunte. O mare parte din oameni, o majoritate a femeilor se consumă cu aceste activități mărunte.
Când îndeplinim o anumită activitate mintală, nu putem deschide ferestre pentru alte activități. Din câte știu eu, prin prisma unui Atlas ilustrat al corpului uman, creierul așa funcționează.
Așa că puteți să vă puneți o întrebare: cât anume vă consumați în activități mărunte? Cât se consumă o femeie în activități mărunte? Cât se consumă o mamă în activități mărunte? Oare când schimbi scutece, alăptezi, desenezi, alergi cu copiii mintea lucrează la proiecte care trebuie implementate, la ideile platoniciene, sisteme filozofice sau datorie civică?
De aceea sunt confuză azi.
Știu că totul ține de priorități și alegeri, dar nu înțeleg apucăturile unora de a insista că le putem face pe toate.
O femeie cu familie, renunță la carieră.
O femeie de carieră, renunță la familie.
Cele care susțin altceva practică cu nerușinare mistificarea. Orele sunt cele care te ajută să demonstrezi. Orele petrecute la muncă, orele petrecute cu familia. Aici nu există măsură, nu când dorești performanța. Mediocritatea aparține tuturor. Înainte vreme mediocritatea mă dezgusta, azi mi-o reprezint ca o formă de fericire.
De aceea tabloul e închis azi. Eu l-am închis. Am acceptat că specia mă supune, iar de acum lucrez doar cu alegeri.
Dilema și drama alegerilor reprezintă un nou material de studiu. Femei de 40 de ani cu performanțe în filogenie și ontogenie, dar depresive că nu au copil.
Femei de 40 de ani cu niște copii minunați, dar depresive din lipsa unei recunoașteri a creierului matematic. Cum să procedem? Cum să ne împăcam sentimentele cu rațiunea? Specia cu evoluția? Femininul cu masculinul? Mama cu femeia de carieră?
Simplu și impertinent: să stăm unde ne place cel mai mult pentru performanță. Mediocritatea o cunoaștem cu toții: puțin din toate.
Performanță și puțin din toate.
Răspuns: unde ne place cel mai mult, aici gradul de comparație descrie stringența.
Mă întreb: am cititori la Cluj? Sau pe lângă Cluj? Sau care pot ajunge la Cluj zilele acestea?
Cititorii se întreabă: dar de ce la Cluj?
Răspuns: la Cluj deoarece în aceste zile se desfășoară Festivalul Internațional de carte Transilvania. În cadrul Festivalului, editura Univers va lansa două cărți noi, Boris Vian, Cronici romanțate și Per Petterson, Blestem curgerea timpului.
Pe lângă aceste lansari, editura Univers pregătește și alte surprize clujenilor. Ca mijlocitor între cititori și Editura Univers, notez următoarele date și ore:
Vineri, 10 octombrie
17.00-18.00 Lansări de carte:
Cronici romanţate de Boris Vian (traducere de Diana Crupenschi). Participă: Ştefan Baghiu şi Alex Goldiş.
Blestem curgerea timpului de Per Petterson (traducere de Karmen Bålko). Participă: Excelenţa Sa Doamna Tove Bruvik Westberg, Ambasador al Regatului Norvegiei în România, Sanda Tomescu Baciu şi Irina Petraş.
Sâmbătă, 11 octombrie
18.00-19.00 Seară de lectură din autori norvegieni:Hanne Ørstavik, Lars Saabye Christensen, Jostein Gaarder, Per Petterson. Participă: Hanne Ørstavik,Excelenţa Sa Doamna Tove Bruvik Westberg, Ambasador al Regatului Norvegiei în România, Sanda Tomescu Baciu, Irina Petraş, doctoranzi şi studenţi ai Departamentului de Limbi şi Literaturi Scandinave din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”.
19.00-20.00 Lansare de carte: Iubire de Hanne Ørstavik (traducere de Aurora Kanbar şi Erling Schøller), Editura Univers. Prezintă: Sanda Tomescu Baciu şi Irina Petraş. Cu participarea autoarei şi a Excelenţei Sale Doamna Tove Bruvik Westberg, Ambasador al Regatului Norvegiei în România.
Să citim.
Alex Lashkevich
De un an cochetez cu meditația. Meditația s-o citiți în prelungirea cugetării, s-o citiți ca pe o stare de concentrare mentală. De un an mă străduiesc să mă concentrez.
De puțină vreme, iar acest puțin să-l rețineți ca pe un pic, meditez cu un maestru. Din stânga, din dreapta, din jur și împrejur, de la mama și de la prieteni întrebări, zâmbete, atenționări.
Înaintea de grija oricui, există oricum grija mea. Și îmi port de grijă.
Merg să meditez pentru a satisface o nevoie, nevoia de plenitudine, căci nimicul este ceva ce încă mă obsedează.
Într-o atât de banală activitate, turnând apă în cana mea de ceai, într-o generoasă fantezie, văzui Pământul, apoi toate planetele și ridicai din colțul gurii.
De ce se cred oamenii buricul pământului? Cum au putut o secundă să se creadă singurii în Univers? Și dacă nu ar mai exista oamenii, Pământul, planetele?
Nimic.
Acest nimic mă mătrășește.
Mă întorsei la cana mea de ceai, la cura mea cu lămâi, la freshul meu de dimineață.
Meditez.
Meditez pentru nevoia de plenitudine, pentru nevoia de a sta cu mine, în mine. Cât timp stau oamenii cu ei înșiși?
Oamenii se trezesc.
Se spală pe dinți.
Fac duș.
Și se pornesc.
Planuri, planuri. Să facă, să facă, să facă! Când nu mai acționează, decorează: muzică, filme, cărți, conversații, cafea, ciocolată, zâmbete, plânsete.
Seara, în pat, un moment de solitudine. Cu cine să vorbești atunci? Unii vorbesc cu Dumnezeu sau cu oricare altă reprezentare a lui Dumnezeu. Eu vorbesc cu mine, dar adorm.
La meditație stau o oră eu cu mine. Eu în stânga, în dreapta, în jur și împrejur. Nu, nu mă plictisesc. Acesta ar fi un răspuns la o frecventă întrebare.
Pentru mine, acesta este scopul meditației. Să stau cu mine, în mine. Să mă ascult și poate într-o zi o să mă înțeleg, o să fiu ceea ce încă nu știu sau nu pot să fiu, un întreg dintr-un întreg.
Meditez.
