Să râdem înainte de toate
CORECT:
ServiciU.
Încă încerc să-mi dau seama de ce această vocală ridică dificultăți în rostire.
ServiciU. Am serviciU, merg la serviciU.
Bine, asta dacă nu avem cu toții un job, atunci e fără sens străduința mea cu acest text de atenționare gramaticală.
Am devenit femeie în toată firea. Mărturisesc acest fapt după ce m-am observat ușor împlinită la trup. Toate liniile corpului curg realizând belșugul anatomiei. O femeie, o mamă, un adult care deja poartă lungi conversații cu fetița ei.
Mama, scuze că te întrerup, vreau să spun și eu ceva.
Și Mara vorbește, vorbește, vorbește. Eu o privesc și mă încearcă, depinde de situație, o foarte puternică senzație: panica.
Am lăsat în urmă scutecele, alăptarea, laptele praf și diversificarea. În prezent mă obsedează educația.
Ieri răsfoiam o nouă carte când Mara s-a oprit lângă mine.
Ce citești?
Freud, Mara. Știi, el mă ajută să înțeleg și să te înțeleg.
Cu el pot cuprinde cu mintea, fără grija sentimentului de vinovăție, de ce vrei să te căsătorești cu tata, de ce-ți place să te joci cu dușul, de ce mă iubești atât de intens, dar te desparți de mine atât de ușor.
Mara, știi că eu trebuie să te educ pe tine?!
Ah! Privirea ei, o privire atât de liniștită și veselă care transmitea: doar atât, mama? O nimica toată.
Nimicul ăsta mă obsedează însă. Datoria mea de mamă constă în a o învăța ce trebuie, dar mai ales ce nu trebuie. Câștigul civilizației, dar și reversul, drama desprinsă din civilizație. Să controlăm animalul din noi, instinctele și să sublimăm prin frustrări.
Pe lângă această panică care oscilează, mai port în mine și furia, furia femeii. Merg mână în mână panica mamei și furia femeii.
Mă confrunt destul de des cu diferite mame care știu totul despre copilul lor, dar par să fi uitat cine sunt ele.
Femeile au crescut copiii de când lumea, o lume primitivă sau civilizată. La început doar asta făceam, creșteam copii, atât ne permiteau însușirile. În timp s-a descoperit că avem și capacitatea de a gândi, de a decide, de a crea.
Am observat încercând o mare tristețe, că unele mame resping altă organizare, manifestare și desfășurare în afară de meseria de mamă.
Cât de brutală o să fiu dacă le reamintesc că în douăzeci de ani o să purtăm în noi aceeași iubire intensă pentru pruncii noștri, dar ei, prin detașare, se lipsesc de toată iubirea pe care au pretins-o în copilărie?
Ce fac mamele atunci când ele știu să fie doar mame, nimic altceva? Douăzeci de ani par o veșnicie? Da, par, doar că veșnicia e după colț.
Cum ne educăm copiii să fie dacă noi, mamele, alegem să fim doar o prelungire a lor și nu o individualitate?
Și câtă ostilitate în jur! Mame care se resping, se judecă, se critică, se înjură. Fiecare duce o luptă cu victorii inutile. Victoria nu stă în a fi vegan sau consumator de carne, în a prefera medicina homeopată sau alopată, în a alăpta sau a hrăni copilul cu lapte praf, ci în alegeri și în forța noastră de a ne adapta epocii, prin a fi oamenii timpului nostru.
Mamele cresc copii pentru alte timpuri, iar ruptura dintre părinte și copil va fi și mai mare dacă nu ne actualizăm pentru epoca noastră.
Împăcându-ne cu epoca, surmontând greutățile ei vom fi cu un pas mai aproape de timpurile copilului nostru.
Începutul: renunțarea la ostilitate.
Alexei Zaitsev
Cândva azi, într-un moment sau altul, o să sfârșesc cartea Studii despre sexualitate de Freud. Ieri, răsturnată în pat, cu nasul băgat tot în carte, iar am rătăcit pe undeva ochelarii de vedere, într-o turație extrasenzorială, m-am trezit față în față cu lumea întreagă, cu toate caracterele și personalitătile.
Freud a făcut asta. Am recunoscut gesturi ale oamenilor pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului înțelegând în sfârșit. Orice comportament susține o explicație.
Am părăsit ieri cartea cu regret.
Azi de dimineață am deschis o altă carte. Îmi place să răsfoiesc cărți chiar dacă nu intenționez să încep să le citesc.
Paradigme moderne de Ilie Gyurcsik, o carte pe care abia de două zile o am în bibliotecă. În loc să citesc câteva rânduri, așa obișnuiesc, căutai direct bibliografia. Citii și pipăii nume, ridicai ochii și încercai să mi-l imaginez pe Ilie Gyurcsik în timpul cercetării.
Citea oare trântit în pat?
Inutil. O asemenea reprezentare descrie neputința imaginației mele. Revăzui însă sala de lectură de la Universitate. Și în timp ce aproape priveam peste umărul lui Ilie Gyurcsik, un nume se desprinse din zecile de autori, Iosif Cheie Pantea, un fost profesor de la facultate.
Am păstrat o amintire, am primit de fapt o moștenire de la acest profesor. După 4 ani la Universitate, un an petrecut într-un cămin de la Politehnică și 2 ani de master la facultatea de Arte spun, având de partea mea experiența, că cei de la Politehnică tratează studenții de la Litere cu condescendență, iar cei de la Arte cu aroganță.
Studiul Literelor ar reprezenta cumva o nevoie care se produce cu puține eforturi, muncă facilă, să spun așa. Se vede treaba că cei ce susțin asta prin atitudine sau verbal, nu au deschis o carte a lui Kant, care poate fi mortală atât prin conținut, cât și prin material, oricum ar lovi capul.
Dar totul stă în felul cum ne raportăm. Cei de la Politehnică se raportează cum am numit, cei de la Arte cum am numit, dar cum se raportează cei de la Litere?
Cu umilință oarecum. De ce nimeresc eu în aceste tabere, eu care am probleme cu supunerea, habar nu am. La Litere, majoritatea profesorilor s-au străduit, dar mai ales și-au dorit pentru noi să gustăm din întrepătrunderea disciplinelor, să trăim interdisciplinar. Să cunoaștem artele plastice, filozofia, istoria, chiar și matematica prin Ion Barbu. Și aici o să povestesc despre Iosif Pantea Cheie.
Ne-a întrebat într-o zi dacă știm care e diferența dintre noi și cei de la Politehnică. În amfiteatru tăcere.
Diferența dintre voi și ei este recomandarea, voi ar trebui să știți să recomandați cărți. Dacă vine un student de la Politehnică și îți cere ajutorul, datoria și responsabilitatea noastră stă în a recomanda cărți, dar nu orice cărți, studentul de la Litere nu citește orice.
Să vă mai spun că acesta este răspunsul meu de fiecare dată când cineva mă întreabă dacă am citit Paulo Coelho, și l-am citit, sau Dan Brown? Pe acesta chiar nu l-am citit. Nici seria Harry Potter sau Twilight.
Nu citesc orice, dar recomand cărți. Și recomand lectura lui Freud și Ilie Gyurcsik, despre ei am vorbit azi.
După o foarte lungă așteptare, pot în sfârșit să mă arăt pe blog lângă Sorin Onișor.
În 23 septembrie 2007 publicam primul text pe blog. Pe 23 septembrie 2007 am inventat-o pe Dunia. În 23 septembrie 2014 sunt Dunia.
Dunia are 7 ani.
Azi, cu ocazia acestor ani, intenționez să public primul meu text din nou, dar înainte am de dat niște explicații.
Textul a fost scris după o pauză de 4 ani. În facultate nu am scris absolut nimic, am păstrat tăcerea. Motivul stă în slăbiciunea mea. Am permis unora sau altora să-mi dicteze dacă să scriu sau nu. Între timp, crescând Dunia, devenind Dunia, mi-am întărit stima de sine.
Nu pot să nu mai scriu doar pentru că unii îmi contestă talentul, capacitatea și forța de creație. Scriu.
Scriu pentru că îmi place, pentru că interiorul defulează cu stări lungi depresive dacă nu-i satisfac nevoia de fantezie, pentru că adorm și mă trezesc uneori cu gândul la scris.
Scriu.
M-am decis să scriu în ciuda criticilor sau descurajărilor, în absența unei recunoașteri solemne și convenționale.
Cu intenție, la faptă, prin acțiune, public acum textul Doi, un text mustind de influența lui Pessoa. În 2006 l-am descoperit pe Fernando Pessoa, iar în 2007 intram, ascunzându-mă după Dunia, în lumea bloggerilor.
Doi pentru cei șapte ani.
Aş vrea să-l descriu pe Doi. El şi ea, cei doi… Nu cochetez cu o poveste de iubire, ci cu tendinţa aproape generală a fiinţei care încearcă să posede jumătatea lui Doi. Următoarele rânduri se datorează constatării că omul nu posedă pe drept nimic (ne aflăm într-o zonă a spiritului, deci bunurile materiale nu sunt acceptate).
Rareori controlăm sentimentele, exclusiv instinctele se impun, şi clar mintea ne trădează, iar corpul este un adevărat duşman. Deci ce ne mai rămâne? Minte, trup, instinct şi sentiment sărbătoresc în râs neputinţa numelui care dă contur persoanei sociale.
Schiţând instabilitatea celei mai perfecte creaturi ale Naturii, pun întrebarea care mă jenează. De ce vrea Unu să-l posede pe Doi, dacă el însuşi este trădat de ceea ce reprezintă? Este absurd, este o durere agresivă şi un păcat mortal. Nu mă am pe mine, dar mă regăsesc în cătuşele pe care le pun în fragilele păreri reprezentative confecţionate empatic despre celălalt.
Mintea, care pe mine mă înşală, vrea subjugarea lui Doi, replică a neputinţei, acţiune a orgoliului nesăbuit. Sentimentele, total necontrolate, valorifică ierarhic trăirile celuilalt, impunând categoric exclusivitate, iar jenantul trup uman vrea o recunoaştere a suveranităţii de către supus, deşi coroana anatomiei noastre se leagănă periculos la fiecare tentaţie. Cuvintele par să conţină, în subsidiar, frustrarea fiinţei umane care este organizată social. Dar îmi permit totuşi să construiesc afirmaţia că nu este deloc aşa. Nu de frustrare este vorba în toată această acţiune, ci de ignoranţă şi de crezul omului că este un mic Dumnezeu al celuilalt. Asumându-şi inconştient acest statut, de ce nu şi-ar exercita şi forţa? Dar puterile noastre sălăşluiesc în carne, nu în divin.
Deşi suntem plini de momente de nimic, valorificate şi gustate cu nesaţ, vorbele ne pierd, la fel şi acţiunea de a-l poseda pe celălalt. Numai atunci când vom renunţa la această nevoie de a poseda, deşi o să ne pară rău, o să reînviem, o să ne eliberăm de o ruşine.
Muncesc la acest text de ieri. Nu am scris un rând, nu am notat un cuvânt sau vreo frază, dar mărturisesc că am muncit la el.
Ieri de dimineață, azi de dimineață, am formulat și reformulat în gând. Acum m-am așezat la scris.
Toți aceia care scriu presupun că au experiența pierderii momentului. Trăiesc ceva extraordinar, ei, cei care scriu, iar extraordinarul reprezintă categoria non mundanului, și realizează la un moment dat că în loc să-și petreacă prezentul, îl transformă, în cazul meu, într-un text pentru blog.
O secundă de luciditate mi-a fost suficientă. Am revenit în prezent, în dimineața mea, pe un deal acoperit de ceață, alături de Sorin Onișor.
Întâlnirea cu Sorin Onișor e povestea mea de azi. Intenționam să public doar o fotografie cu mine și cu el, dar m-am răzgândit. Imaginea constituie domeniul lui, pasiunea lui, stilul lui de viață.
Pentru aceia care nu au auzit niciodată de el, e bine venit cuvântul înaintea imaginii. Cuvântul meu despre el, simțirea și emoția mea.
Ieri am petrecut o dimineață în prezența lui Sorin Onișor, dar pentru prima dată l-am cunoscut în urmă cu un an pe un pod, nu orice pod, ci unul între lumi, cum chiar el mi-a subliniat, podul de la Porțile de fier.
Între lumi am strâns mâna și am urmărit cât am putut activitatea acestui om. Priveam amuzată și deconcertată. În fața mea se mișca un om, în mintea mea, într-un spațiu infinit, se mișca un zeu. Între timp s-a produs demascarea, Sorin Onișor a devenit Sorin, iar Sorin, cu însușirile lui excepționale, carisma și spectacolul pe care-l emană a reușit să transmită. Oamenii vorbesc de obicei, foarte rar își transmit ceva. Sorin transmite forța și putința lui de sublimare. Un profesor de geografie poate să devină un fotograf consacrat.
De ce este nevoie?
De pasiune.
Și uite și de asta, pentru mine destinul se acoperă de inutilitate. Nimeni nu ne hotărăște în mod fatal și irevocabil viața, ci noi înșine. Nici o forță supranaturală sau exterioară, ci forța noastră interioară, pasiunea și capacitatea de a sublima, de a ne desprinde de nevoile primare și de a da valoare lui a fi, a fi om, a fi propriul creator, a fi geniu prin cultivarea și maximizarea inteligenței.
Un geniu, cu toate însușirile și abilitațile, nu înseamnă nimic fără voința de a spori, supunerea formală ucide orice desfășurare întru acțiune.
Întrebarea mea de ieri, întrebarea mea pentru mine: câtă forță am eu în mine de sublimare?
Răspund azi: nu știu.
… loc liber să răspund în viitor.
Sorin Onișor prin cuvânt, în curând Sorin Onișor prin tehnica fotografierii.
Antonio Macedo
Dacă ai carte, ai parte!
Un exemplu de protază și apodoză. Ai parte este apodoza. Firește că începutul dacă ai carte este protaza!
Mi-am însuși aceste cuvinte din Ulise. Corect spus, și aceste cuvinte. Pe parcursul lecturii, nu notez aici cât anume mi-a luat să sfârșesc această carte, am învățat mai multe cuvinte necunoscute. Unele tot necunoscute au rămas, deși le-am căutat în dicționar.
Construiesc un text cu aceste cuvinte pentru introducere. Nu mă pot decide cum să păstrez cartea asta lui Joyce în simțiri. M-au încercat sentimente plăcute și neplăcute. Am pipăit cu degetele când am descoperit celebra frază: istoria e un coșmar din care aș vrea să mă trezesc. Am subliniat, apăsând, o altă frază, de data aceasta deloc celebră: nu putem să schimbăm istoria, așa că hai să schimbăm subiectul. Nu descriu siguranța că am redat exact cuvintele lui Joyce, dar conținutul transmite exact ideea.
Din sutele de pagini ale cărții, atât am păstrat eu cu luciditate. Doua fraze cu care m-am jucat, câteva cuvinte și stilul aparte gramatical al scriitorului. M-am surprins punând punct după conjuncții sau prepoziții. Am suportat o influență. De ce? Pentru că.
Am de făcut un anunț. Îi privește pe cititorii acestui blog, căci vocea mea de azi aparține editurii Univers.
A apărut un nou titlu, Ciudata mea căutare pe urmele lui Mensonge de Malcolm Bradbury.
Pe lângă titlu, aș vrea să dau mai departe o altă informație prefăcută deja în cunoaștere. În 1970, Malcolm Bradbury împreună cu Angus Wilson au conceput primul curs de creative writing din Marea Britanie la University of East Anglia. A existat un scadal în jurul acestei inițiative și un unic student s-a înscris. Numele studentului: Ian McEwan.
Conținut și imagine. Dragi iubitori de cărți, să citim.
