Am avut o săptămână de pomină. Întâlniri sublime cu câteva femei pentru proiectul #poartariduri, Mateiu cu febră, un porumbel și-a făcut nevoile la mine în ochi, am rezervat hotel la Paris. Mara urmează să împlinească 13 ani și a renunțat la petrecerea de ziua ei. Vrea să călătorească în schimb. Am fost mândră de ea.

Sărbătorile se apropie, iar inboxu-ul meu numără și câteva mailuri în care mi se solicită ajutorul. O să mă laud. Este necesar deoarece o să declar ceva care o să-i rănească pe sensibili, pe credincioși și pe cei care o dau înainte cu corectitudinea politică. De-a lungul anilor m-am făcut utilă cum am putut. Am donat haine și jucării. Am colectat pachete. Am participat la serbări la Centrul de autism. Am petrecut timp cu un băiețel operat pe inimă în spital. A murit. Am rămas una dintre puținele persoane marcate de scurta lui existență.

Am încheiat lauda neexagerată. Sunt faptele mele. Urmează gândirea. Într-un mail mi se solicită ajutorul pentru o familie sărmană cu șapte copii.

Nu ajut familiile sărmane. NU. NU ajut. Nu mă miră ignoranța lor. Nu mă întristează nenorocirea lor. Nu mă afectează mai mult ca foametea din Somalia, ca războiul de la vecini sau ca boala unui apropiat. Îmi strică dispoziția, dar refuz să acționez după emoție.

Aceste familii sărmane beneficiază de servicii de la stat. Femeile primesc anticoncepționale gratuit. Ar primi dacă le-ar lua. Pentru că nu le iau. Bărbații amenință asistenții sociali care le vorbesc femeilor despre legarea trompelor uterine. Dacă vi se pare necunoscut ceea ce povestesc, înseamnă că nu aveți habar de viața satului românesc. În familiile românești de la sat, bărbatul încă bate cu pumnul în masă, încă fute când vrea și unde vrea.

Refuz să ajut aceste familii. Refuz să-mi las emoția să-mi acapareze rațiunea. Copiii nu au nici o vină. Nu au. Cum nu au de altfel nici un viitor. Cutiile cu haine și mâncare nu le asigură nici o educație, iar satul românesc și orașele de provincie au nevoie în special de educație. Trăim în plin Ev Mediu pe care-l ignorăm, iar asta se cheamă culpă comună. Noi nu acționăm pentru binele comun, noi ignorăm pentru greșeala comună.

Că ajutați familii cu cinci, șase sau șapte copii înseamnă că eliminați involuntar emoție și grandoare. Permiteți șantajul emoțional. Cel mai sigur aveți copii sau o droaie de pisici, sau trei-patru câini. Scăpați pe undeva o manie de om însemnat și valoros care se apleacă asupra nenorociților vieții. Nu rezolvați nimic. Ei rămân ignoranți. Noi facem posibilă ignoranța lor. Ei se îmbată cu apă rece. Noi ne îmbătăm cu apă rece.

Animalele trebuie castrate. Familiile cu mulți copii trebuie învățate să facă sex protejat. Cu siguranță și copiii or să refuze la rândul lor sexul protejat. La început nu-i învață nimeni, apoi refuză să păcătuiască. E păcat să nu se înmulțească și e păcat să nu-i ajutăm.

Ajutați. Eu și blogul meu nu ajutăm familiile care refuză educația sexuală.

Foto: Carmen Vulpea boemă

M-am apucat ieri de Femeia stângace scrisă de Peter Handke. Azi am terminat-o. Nu m-a cucerit. Nu m-a ținut cu răsuflarea tăiată. Totuși nu am lăsat-o din mână. E ca o persoană urâtă de la care nu-ți poți lua privirea. E urâtă. Vezi asta. De undeva scapă frumusețe.

M-am întrebat, pe parcursul lecturii, dacă această frumusețe scăpată e suficientă pentru nemurire. Peter Handke e un nemuritor. A primit Nobelul. Și cu asta vă asigur că e permis să nu vă placă un autor în ciuda succesului colosal reprezentat de Nobel.

În Femeia stângace, dacă o să citiți din curiozitate, femeia îndrăznește să se desprindă de bărbat. Presimte că bărbatul o va lăsa mai devreme sau mai târziu, așa că hotărăște să acționeze. Îi face bagajele. Se despart. Devine independentă. Își crește copilul singură. Asta nu am înțeles-o. Independența am încuviințat-o. Creșterea copilului de una singură m-a derutat ca întinderile pe pământ ale personajelor. Unii scriitori introduc în cărțile lor supranaturalul. Alții, ca Handke, apelează la gesturi exagerate.

Am închis cartea cu senzația ce cer gri și atmosferă apăsătoare. După o jumătate de oră am scos din teancul de cărți recent cumpărate, Goran Mrakic. Am citit câteva pagini. Mi-a provocat un râs sincer și purificator. M-a spălat de Handke. Abia aștept ziua de mâine ca să citesc mai departe.

Goran Mrakic e un scriitor care trăiește. Specific acest aspect pentru elevii care mă citesc. Da, exact, nu toți scriitorii au murit, unii se află la câțiva pași. Pășiți cu încredere și deschideți cărțile scriitorilor actuali. N-au câștigat Nobelul, dar au parte de talent.

Citiți, purtați o carte.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Stau în pat și mănânc castane. În stânga doarme Mateiu. Îl păzesc. De două nopți face febră. În dreapta am așezat castronul cu castane, o carte de Peter Handke și telefonul deschis pe Netflix la Marele Lebowski. Ce am ales este evident. Citiți acest articol.

Din când în când îi verific fruntea lui Mateiu. E greu pentru mine ca mamă să las febra să-și facă de cap. Știu că nu trebuie oprită imediat, dar după o noapte și o jumătate de zi, am cedat. Apoi m-am simțit vinovată. De ce am administrat Panadol? 38 cu 3 m-a convins, apoi 39, iar mâine o sun pe doctoriță.

De dormit nu prea am reușit. Mateiu m-a preferat în picioare sau în șezut, iar mintea s-a plimbat prin Istanbul. Am sfârșit cartea lui Shafak, Cele trei fiice ale Evei. Mi-au atras atenția fiicele prin ceea ce reprezintă, credința, ateismul și îndoiala. Firește, m-am întors către mine. De ce nu simt nevoia să cred? După câțiva ani de agnosticism am trecut la ateism. Simplu, fără nici un tam tam sufletesc sau vreo febră intelectuală. Nu am pierdut nimic și nu m-am simțit pierdută. Chiar nu simți deloc nevoia să crezi? M-a întrebat o minte strălucită a unei persoane respectate de mine. Nu. Am răspuns direct, simplu și fără să mă gândesc.

În ceva trebuie să cred. O să gândiți asta. Unii mi-au spus asta. Aveți dreptate. Cred în puterea minții și în energia universului. Universul mă atrage și mă înspăimântă. Mă uit la lună, la stele, la cer. Toate necazurile mele se micșorează când ridic capul să privesc. Mi-e rușine de tot ceea ce numesc probleme. Nu mă ține mult starea asta umilă. Ceva îmi atrage atenția spre pământ și mă las copleșită sau doar mă dau după mersul lucrurilor lumești, ca febra lui Mateiu sau Moș Nicolae care se apropie.

Vă las acum. Închei cu o întrebare. Cine l-a citit pe Handke și ce părere are?

Foto: Simona Nutu

Am fugit două zile la munte. Vorba vine. Nu ne-a alergat nimeni. Nici pe autostradă nu am gonit. Am ajuns seara pe la șapte, fix pentru cină și somn. Noaptea ne-am trezit de la căldură. Obișnuiți cu 19-20 de grade pe timp de noapte, orice grad în plus ne strică somnul. Am deschis larg fereastra să intre aer. Și ce am văzut? Primii fulgi de nea de anul acesta.

Practic, ne-am dus la munte să belim ochii la zăpadă. A doua zi dimineață, la micul dejun, am mâncat cu ochii lipiți pe fereastră. Când Mateiu nu necesita atenție, nu ne dezlipeam privirea de pe brazii acoperiți cu zăpadă.

Păltinișul, ciudat lucru, rămâne neatins de prostul gust al românului. Nici o culoare din curcubeu nu mi-a stingherit ochii. Hotelurile și pensiunile alcătuiesc un tot. Nimeni nu decide pe tarlaua lui cum greșit crede domnul român.

După micul dejun ne-am plimbat prin spatele pensiunii. Un drum forestier printre brazi ne-a cam umplut telefonul de poze. A doua zi dimineață povestea s-a schimbat. Și a început de noaptea. Nu ne-am mai trezit. Nu a mai nins. La micul dejun s-a ocupat masa de lângă noi. Două familii, fiecare cu câte un copil, mi-au dat prilej să observ.

Înainte să notez ce am observat, vă întreb: De ce nu faceți copii? Firește, întrebarea se adresează celor inteligenți și educați. Dacă vă irită întrebarea, vi se pare personală, prea personală, atunci întăriți-vă voința. Mâncați coji de ouă pisate cu miere. Adevărat, nu m-a chestionat nimeni despre copii. Am fost harnică. Am născut-o pe Mara la 26 de ani. S-au găsit câțiva să mă piseze cu al doilea copil. Când? Pe când? Ar fi cazul! E mai bine. Cei afectați, știți. Cunoașteți repertoriul cetățenilor cu experiență de viață. Am supraviețuit. Nici o întrebare nu mi-a violat intimitatea, nu m-a bulversat, nu mi-a dat lumea peste cap. Au și ei dreptate. Cine? Acești cetățeni cu experiență de viață.

Frustrarea mea de femeie care a adus doi copii în lumea asta crudă cu momente bezmetice de bucurii și satisfacții e legată de persoanele inteligente și educate care nu procreează. De ce? Urlu. Mai urlu o dată. De ce? Se înmulțesc toți imbecilii. Nu mi-e rușine. Nu mă simt vinovată. Nu greșesc când afirm. Se înmulțesc toți imbecilii, toate cefele late, toate ignorantele și afectatele de pâinea cu gluten. E o datorie față de civilizație să procreați. Salvarea omenirii stă în educație, dar persoanele educate refuză procrearea. O lasă în seama celor mai puțin educați, ce greșeală!

La masa vecină, mama își îndopa băiatul de cinci ani. Mai ia o linguriță. Să-ți aducă mama și lapte? Un caz clasic de mamă servitoare care nu vede nimic nepotrivit în comportamentul ei. La un moment dat, pe un ton ușor amenințător, copilul și-a anunțat intenția de a-și pune singur ceva în farfurie. Nu s-a întâmplat. Nu cât mi-am sorbit eu cafeaua căreia i-au schimbat gustul cei de lângă mine. Am băut o cafea incredibil de proastă și nici brazii nu m-au mai încântat.

Am plecat spre Timișoara ușor iritată. M-am calmat la muzeul Astra despre care nu o să vă povestesc acum.

De ce nu faceți copii, oameni inteligenți și educați?

Foto: Carmen Vulpea boemă

Ne apropiem de perioada în care se pretinde să fim veseli. Tis the season to be jolly, Fa-la-la-la-la. Pentru mine sezonul pare că a început cu ceva timp în urmă. M-am așezat bine în viața mea. Râd cu familia. Râd cu prietenii. Râd cu Făt Frumos. Râd cu tatăl Marei. Râd. Râsul e matematică pură. Aduni râsul și rezultă un număr fix. Râzi fix de fericire.

Mă simt fericită și mi-e frică. Uneori mă opresc brusc din râs. Dacă râd cu atâta poftă urmează să se întâmple ceva rău. Îmi trece prin cap. Alung gândul, dar dispoziția deja e schimbată. Apelez la rațiune și-mi corectez, după putințe, reacția.

Vine Crăciunul, iar în ritmul bun al relațiilor personale, m-am așezat la masă și am scris de mână. Pe un caiet am notat despre copilărie, familie, prieteni, iubiți, ateism, îndoială și mâncare. M-a durut mâna la final. Nu am recitit. Am subliniat ateu. Începe să mă deranjeze deoarece nu mă interesează să figurez într-o categorie. Și-n plus, nu-l neg pe dumnezeu. Nu neg o existență pe care nu o accept. Mi-am încheiat și revolta cu tradiția. Am scuturat-o. A picat tot balastul. Am păstrat o grămăjoară, un rest de gândire primitivă.

Cel mai mult am reținut din prepararea meselor de sărbători. Când mă uit în urmă, și mă uit des, bucuria și mâncarea au mers alături. Grătare vara în curte sau la iarbă verde, prânzul de duminica la părinții lui mamanu, mese întinse de Revelion, mâncarea a contribuit serios la un fel de viață fericită. Am dus un fel de viață fericită și vreau să păstrez asocierea. Mara m-a convins. Am transformat prepararea bucatelor de sărbători în misiune după ce a cerut să continuăm cu turta dulce de Crăciun. Coacem în fiecare an de vreo nouă ani. Așa obișnuim noi, a explicat Mara unei prietene. Acel moment m-a transformat într-o persoană care sărbătorește și va sărbători mereu printr-un festin. Festinul conține obligatoriu salată boeuf. O să încep să mă îngrijorez dacă mă apucă să-mi cumpăr și pulovere cu reni. De prezent sunt în siguranță.

Să râdem înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

Ieri, pe strada Brâncoveanu, s-a spart o conductă de apă caldă. Am rânjit. Am glumit pe seama aburului și am făcut trimitere la băile romane. Deși nu suntem o națiune iubitoare de apă și săpun, mai bine ne-ar prinde să ne spălăm mintea că ne pute mai tare ca subsuorii.

Asta seară am dus-o pe Mara la desen. În intersecția de la Spitalul Județean nu a mers semaforul. Abia s-a aplicat prioritatea de dreapta. La întoarcere am stat și am stat în coloană. Am dat drumul la un film de Crăciun pe telefon. Un claxon m-a făcut să ridic capul. Și Peri, personajul feminin din Cele trei fiice ale Evei, a fost blocată cu fiica ei în traficul Istanbulului. Ea s-a gândit la Cairo. Eu m-am gândit la Cairo. Când în sfârșit am intrat pe strada mea, după aproape o oră, m-a izbit bezna. Jumătate din stradă dispărută în noapte.

Azi dimineață când am parcat mașina am mai rămas un minut să ascult Bolero-ul lui Ravel. Acasă, am mâncat un castron de castane și am citit puțin. A mai trecut o zi.

Citiți! Râdeți! Educați-vă!

Foto: Simona Nutu

O tot întreb pe Mara, în ultima vreme, ce părere și-a făcut ea despre lume. Așa am ajuns la discuții despre dinozauri, oameni primitivi, Adam și Eva, poveștile din Biblie și rostirea adevărului. E foarte important pentru mine să spun ceea ce gândesc și mi-am luat misiunea de a fixa în memoria Marei însemnătatea sincerității.

Într-o zi când îi vorbeam din nou pe un ton însuflețit, mi-au picat ochii pe părul ei. Stătea la fereastră, în soare. Am tresărit. Cu cine vorbesc? Cu Mara? Cu mine? E părul meu, culoarea mea, firele mele de aur. M-am schimonosit în următoarea secundă. Aurul s-a transformat în argint. Eu albesc pe zi ce trece.

Mara și-a încrețit nasul. Am asigurat-o că nu o cert, în ciuda tonului arțăgos. Așa vorbesc eu Mara, e ceva la care lucrez de ani de zile. Cunosc teorie. Aplic ce am învățat. Nu am regrete. N-am avut îndrumare ca Mara, dar toate greșelile, nu puține, nu neglijabile, m-au făcut cine sunt. În prezent sunt o persoană bine cu mine. Îmi place de mine. Râd la fel de mult și zgomotos, dar am redus din râs ca mecanism de apărare. Când un bărbat din generația părinților mei că se referă la femei cu maca maca. Cunoașteți expresia? Conștientizați devalorizarea? Nu mai râd. Ridic capul. Privesc în ochi. Refuz să surzesc. Când aud maca maca, atunci menționez libertatea. Fiți bărbat liber! Uneori, le doresc tuturor bărbaților libertatea. S-o aibă din plin. Prefer programul amanților. Cină, film, sex pasional, sex pe unde apuci, priviri intense fără a ne face unul altuia menajul, fără pretenții de stăpân. Urăsc cu patimă să mă tragă cineva la răspundere. Unde te duci? Cu cine? De ce?

Primul și ultimul bărbat care trage la răspundere o femeie ar trebui să fie tatăl. Prima și ultima femeie care trage la răspundere un bărbat ar trebui să fie mama. Femeia și bărbatul, împreună, în cuplu, descriu un cerc. Nu există dominație și autoritate. Când există, atunci deschid larg ușile și ferestrele minciunii, prefăcătoriei, ipocriziei, plictiselii și disperării.

Îmi țin pumnii să o pot îndruma pe Mara, s-o ajut să-și rămână fidelă și să nu se schimbe niciodată pentru a plăcea unui băiat sau prietenilor. Nimeni nu merită. Cine merită, nu te forțează să renunți la tine. Apreciez enorm gesturile mărețe. Am făcut asemenea gesturi, mai fac și nu am de gând să mă las. Cunoașteți finalul de la Doctor House? Prietenul lui, Wilson, mai are câteva luni de trăit. Doctor House îl întreabă: Unde vrei să-ți petreci următoarele luni?

Asta e iubire, prietenie. Ăsta e un gest măreț de urmat.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Mi-am cumpărat flori. I-am dat apartamentului o nuanță de mov. Mi-am făcut manichiura. Le-am dat mâinilor un aspect de curat. Am luat prânzul la Homemade. I-am dat zilei semnificație prin câteva fotografii pentru proiectul #poartariduri. Cu o fată de 12 ani căreia i-au venit toanele, acum râde, acum i se schimonosește chipul, acum îmi face bilețele cu te iubesc în cinci limbi, acum ridică tonul, acum mă îmbrățișează, îi dau o deosebită atenție acestui proiect.

Îmi doresc ca fetele și tinerele să aibă ce să admire pe lângă femeile de plastic. M-am săturat de Barbie, de frumusețe coruptă, de frumusețe din bisturiu, de frumusețe nepământească. De aceea o să mă străduiesc să scot în față femei frumoase, interesante, inteligente, educate. Femeile educate fac diferența dintre o victorie măruntă și un război câștigat.

Ce înseamnă o victorie măruntă? O să mă folosesc de exemple din viața Marei. Și-a cumpărat un hanorac descoperit pe Tik Tok. O frumoasă fată de acolo l-a recomandat. Bucuria a durat până la prima purtare. Să vă lămuresc și cu războiul câștigat. I s-a dat posibilitatea la școală să-și mărească nota la matematică. A reușit. Toată ziua i-au sclipit ochii, iar încrederea în sine i s-a consolidat.

Femeile doar frumoase colecționează victorii mărunte. Pozele perfecte de pe Instagram alcătuiesc dovezi irefutabile. Prea puține știu ce înseamnă irefutabil. Unele s-ar putea să zâmbească. Futabil le va deruta și le va trimite mințile vlăguite de fuga după locul 2.55 din cursa Chanel pe urmele unei nopți fierbinți. Ca să fiu sinceră acum, femeie doar frumoasă sau femeie frumoasă și interesantă, toate visăm la nopți deosebite de plăcere sexuală. Sexul practicat cu conștientizare delectează trupul și farmecă mintea. Nu cunosc plăcere mai mare!

Ca să aibă ce să admire fetele ca Mara, e necesar să iasă în față și femeile inteligente și educate. Se vaită ele că nu știu să pozeze, că nu se pot relaxa, bla, bla, bla! Să pozezi înveți. Să ai o părere personală presupune școală și carte, carte și școală. Fără educație pierdem 1% care ne diferențiază de verișoarele maimuțe.

Ajutați-mă să scoatem în față femei frumoase, îngrijite, inteligente, originale, educate. Ajutați-mă ca fiicele noastre să aibă alternativă la femeile de plastic.

Foto: Simona Nutu

Am citit Kafka, Baudelaire, Roth. Am postat despre. Am citit Freud, Rogers, Fromm. Am postat despre. Am citit Camus, Nietzsche, Heidegger. Am postat despre. N-am obținut reacții ca la Jordan B. Peterson.

Am scris despre literatură, istorie, psihologie, educație. Am publicat povești. Mi-am expus gândurile și sentimentele. N-am obținut reacții ca la articolele despre mamiceală sau despărțire. Din mesajele primite, din tonul folosit, mi-a devenit clar că multe persoane mă asociază cu haosul și armistițiu. Sunt mama soldat care a încheiat un acord cu tatăl copilului. Despărțiți, dar împreună pentru copil. Copilul contează.

Recent am mai primit un mail. Cam toate mailurile seamănă. Nu mă caută nimeni să-și jignească fostul partener. Cine o face nu primește răspuns. Insultele, urletele, palmele sau alte apucături țin de intimitatea cuplului. Personal recomand conflictul. Totul trebuie rostit, mai ales când se ajunge la despărțire.

Profit de prilej și notez că nu agreez femeile care se folosesc de copil ca să-l pedepsească pe bărbat. Disprețuiesc bărbatul care devalorizează mama în fața copilului. Cu siguranță n-am nimic sfânt pe lume deoarece am abandonat orice pornire spre credință. Cred în mine, în familia și în prietenii mei. Cred în știință și în progres. Cred în momente și în magia sărutului. Nu numesc copilul sfânt, dar e desăvârșit cu siguranță. Acest desăvârșit nu are de ce să suporte și să îndure nemernicia adulților imaturi, prost crescuți, ignoranți și plini de sine, plini de ifose.
Când o mamă se referă la tată cu tac tu, e un ifos. Copilul suferă.
Când un tată se referă la mamă cu mă ta, e un ifos. Copilul suferă.

Tot rahatul aruncat, prin copil, către celălalt, marchează un suflet nevinovat. O să se umple de vinovăție și este în întregime vina părinților.

Oricât mă exasperează comportamentul copiilor în parc sau în locurile publice, nu se compară cu furia care mă cuprinde la adresa părinților. Asta este. Sunt furioasă pe părinți. Îi consider niște monștri care și-ar găsi loc în pâlnia infernului imaginat de Dante. Câte suflete au schilodit și schilodesc în numele maturității.

Dacă am scris cu patos, îmi cer scuze. Mi-a scris o doamnă despre cât de nemernic este fostul soț. Mi-a atașat extras după pensia alimentară. O ignor. M-aș bucura dacă și-ar insulta soțul în prezența lui. Idiotule! Nemernicule! Trădătorule! Străinule! Bețivanule! Curvo! Nerecunoscătoareo! Plictisitoareo! Putoareo! Bețivanco!

Între pereții camerei să scoată tot. La exterior să-și joace rolul de părinți și să aștepte. Furia trece. Lingeți-vă rănile, suflecați-vă mânecile și recunoașteți amândoi, numind, ce ați greșit. S-ar putea să vă salveze de la o viață plină de ură. Evident știu ce vorbesc, dar nu se nimerește fiecăruia.

Foto: Simona Nutu