Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "bunici"

Inima mi-e hartă românească

De 31 aug., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am fost acasă. Am venit acasă. Cum vine asta? Am ajuns pentru câteva zile la Severin. Am revenit la Timișoara ieri. Așa că am fost. Așa că am revenit. Unde? Acasă.
Am trăit 19 ani la Severin. Am trăit 19 ani la Timișoara. Cu siguranță Severinul mi-a fost casă pentru că m-am născut acolo. Pentru că mi s-a spus că acolo este casa noastră. Și a fost casa mea. Nu m-am gândit să mă îndoiesc vreodată de asta.
Am realizat, în timp ce Mateiu sugea la sân, că anul acesta, prin cei 38 de ani împliniți, am ajuns la jumătate. Pot decide singură care îmi este casa. Atunci am avut o senzație, ceva nedeslușit. Pe la 16 ani m-a izbit nimicul într-o contemplare pe fereastră. De la fereastra camerei mele se vede un vârf de munte de la sârbi. E ușor într-o parte. Seara urmăream linia orizontului și-mi imaginam că merg pe linia muntelui. Duminică seară m-au izbit pereții casei într-o contemplare. Vocile de pe stradă care ajungeau până la mine m-au tulburat.
Oamenii muncesc și se consumă pentru pereții casei. Spun despre mine că m-am născut la Severin, că am trăit la Schela. Adevărat. Mai aproape de adevăr este faptul că am trăit între pereții casei de pe strada Vrancea, 14A. Mergeam la școală. Mă întorceam între pereții casei. Mergeam la bunici. Mă întorceam între pereții casei.

Încerc să vă descriu senzația legată de pereți prin aceste exemple. Plecam. Reveneam. Nu reușesc să redau, dar unii dintre voi sigur or să simtă ceva. Or să se simtă mici și neînsemnați. Or să se simtă puternici și importanți. Dacă puneți pereții pe lângă lună, vă duceți spre neînsemnați. Dacă puneți pereții pe lângă realizări personale, vă duceți spre importanți. Lumea asta mare, universul întreg, nu se compară cu mintea omului. Mintea mă fascinează și mă sperie nu neapărat în mod egal.

Aș pleca să trăiesc următorii ani pe o insula în Grecia. După 19 ani în care am luptat să fiu, în care m-am îndoit de convingerile luate de-a gata, mi-ar plăcea să-mi petrec ultimii ani de luciditate liberă de toate constrângerile și sentimentele de vinovăție. Mi-au îmbătrânit părinții. Ei au devenit bunicii. Eu am devenit ei. Dar cum să plec? Sunt o lasă. Inima mi-e hartă românească. Granițele imaginare rețin mai bine ca granițele păzite de armată. Eu cunosc străzile de la Schela, magazinul alimentar, brutăriile Prospero, Profi de la colțul blocului. Eu o am pe soră mea câteva străzi mai încolo, mamanu coace vinete, cu Cori beau cafeaua în parc, zilele astea sunt partener la festivalul de teatru, cumpăr pampi de la dm, Făt Frumos mă enervează sau mă face să râd. Nimic nu mă eliberează, totul mă reține.

19 la Severin.
19 la Timișoara.
Următorii 19, unde?!

Foto: CARMEN

A-ți suporta părinții seamănă mult cu testarea curajului în triburile primitive. Cei puternici reușesc

De 7 sept., 2020 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Cumva le-a potrivit mintea mea. După ce mi-a combinat senzații și sentimente, noaptea trecută am visat-o pe bunica tatălui Marei. Pe marginea patului, dis de dimineață, nu m-am mirat. Am încercat să recuperez visul și m-am lăsat ușor pe pernă.

Bunica tatălui Marei a fost o femeie puternică, o femeie înfigăreață, o femeie care mereu mă chestiona despre scris. Ai mai scris? Scrii? Hai să-ți dau o floare s-o pui pe birou, poate te ajută. Mă bucur că am visat-o zâmbitoare și binevoitoare către mine. Bunăvoința femeii din vis m-a însoțit la ceai, la lecturarea unui capitol din De ce nu fac zebrele ulcer?, la cafea. Mereu m-am întrebat, după despărțirea de tatăl Marei, dacă buni s-ar fi lepădat de mine după ce am predat cheile de la casă. Fără posibilitatea de a obține vreodată un răspuns, buni a plecat de ani de zile dintre noi, prefer să creez un scenariu personal. Buni m-ar fi chemat în continuare la supă duminica, buni ar fi înțeles că o nouă parteneră nu exclude vechea parteneră.

Și pentru că am lăcrimat, m-am așezat pe canapea. Mi-am propus o oră de lene. Să privesc tavanul, să-mi studiez unghiile, să-mi cercetez aspectul pielii. Întotdeauna m-am gândit la mine ca la o persoană nefamilistă. Nu m-am căsătorit niciodată. Mi-a lipsit dorința. E tot lipsă. Am născut. Am crescut câțiva ani copilul împreună cu tatăl. Lângă noi au locuit bunicii tatălui Marei. Mamanu s-a mutat la Timișoara într-un apartament la două străzi distanță. Vara mergeam la mare în familie, mama mea, mama lui, uneori sora mea. Iarna procedam la fel. M-am despărțit de tatăl Marei și m-am îngrijit de fericirea personală. M-am îndrăgostit și am ales ca Mara să crească lângă părinți separați, dar fericiți. Ceea ce îi doresc și ei. Să aibă grijă de suflet, să cultive sinceritatea, să dea atenție sentimentelor celorlalți atunci când își formulează nemulțumirile.

Nu e greu de imaginat de ce am concluzionat că sunt mai mult individualistă și mai puțin familistă. Dar. Fără DAR nu aș scrie acest articol. M-am răzgândit. M-am sucit atât de tare că afirm. Sunt mai catolică decât papa. La mama și la tata acasă, în fiecare duminică mergeam la bunica mamei. Luam masa împreună. Cu tatăl Marei am locuit aproape de bunici, iar părinții au fost mereu prezenți în casa noastră. În ciuda tuturor certurilor, nu m-a deranjat prezența lor. E firească cearta! Bunicii, în funcție de educație și condițiile de viață, vin să te învețe despre creșterea nepoților. Că doar voi ați crescut numai bine! N-am crescut numai bine, iar eu verbalizez și am verbalizat. Mamanu își exprimă iubirea prin mâncare. Ce ai mâncat. Cât ai mâncat. Mama tatălui Marei își exprimă iubirea prin cadouri. Ce haine ai. Ce telefon ai. La ce hotel te-ai cazat. Mă irită ambele atitudini. Le fac cunoscute. Mă cert. Prezența nu m-a incomodat. Prezența nu mă incomodează.

Familia și situațiile din familie reprezintă o situație, nu un stil de viață. Prefer să-mi fac cunoscute nemulțumirile legate de părinți și să-i păstrez în viața mea. Iubesc mesele în familie cu supă, grătar și prăjituri cu care eu nu m-aș complica niciodată. A-ți suporta părinții seamănă mult cu testarea curajului în triburile primitive. Cei puternici reușesc. Sunt puternică. Am rămas în țară. Am păstrat vizitele și prezența din când în când. Am alungat și m-am împotrivit supunerii tatălui sau mamei.

Dar sunt o familistă. Viața mea o dovedește. N-am bravat cu familia, dar am rămas în. O suport. Uneori mi-o doresc. Râdem. Mâncăm supă duminica, iar când bugetul o permite, călătorim împreună la munte sau la mare. Poate cineva să mă contrazică?!

Foto: Simona Nutu

Cine are bani, deține controlul. Cine are controlul, are ceva de spus

De 14 ian., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mama nu mi-a transmis acele gene supuse. Există o teorie. Că s-au înmulțit mai mult femeile ascultătoare. Așa funcționează evoluția. Nu după un plan, ci după adaptabilitate. Acceptați sau nu teoria. Depinde ce fel de gândire ați dezvoltat și adoptat. Fără acele gene, revolta mi s-a părut naturală.

Mereu aveam pe vârful limbii Dar de ce? Dar de ce cuvântul tău nu contează, mamă? Dar de ce să pun numele copilului după naș? Dar de ce să mă mărit, iar apoi să fac sex? Dar de ce, mama, de ce? Tata nu mi-a permis întrebări. După câteva palme, capacitatea de adaptabilitate mi-a arătat calea. Observă, dar nu întreba.

În aceste condiții, la maturitate nu mi-am descoperit nostalgii după copilărie. Uneori trăiesc ceva asemănător cu atacul de panică din cauza unor scenarii imaginare. Când eram mică, îmi plăcea să dorm pe malul Dunării. Înainte de a adormi, închipuiam fel și fel de povești de dragoste. Am rescris zeci de povești de dragoste cu mine protagosnistă. Dacă viața actuală e un vis, iar eu de fapt mă aflu în malul Dunării? Să revin acasă la mama și la tata. Să aibă din nou control asupra mea, în special financiar.

Controlul financiar e cel mai invaziv. Nu-ți rămâne nimic de făcut decât. Să suporți. Să dezvolți manevre de încurajare. Să acționezi cu tertipuri. Nesupusă de copil, detest cu toți atomii corpului meu stratagema Bate șaua să priceapă iapa. I-am ieșit lui tata din cuvânt. Tata plătea taxa de școlarizare. Am intrat la cu taxă, am ieșit la fără taxă. Să văd dacă îmi amintesc expresia. Uite-o. Ciocul mic sau. Sau nu mai mergi la școală. Soră mea a exersat până a reușit să iasă cu o diplomă. S-a angajat și dusă a fost. Abia mai dă pe acasă. Eu am eșuat. Îmi place să revin acasă. Orice nu-mi convine se transformă într-o ieșire pe ușă. Urc în mașină și ăla îmi e drumul. Nu mai există control financiar.

După ce am născut-o pe Mara, m-am confruntat cu un alt gen de control financiar, unul de catifea. Tata și-a urlat dreptul la proprietate. În familia tatălui Marei, am devenit conștientă că în familia mea comunicăm ca maimuțele. Țipăm și când discutăm banalități. La tatăl Marei comunicarea are loc fără țipete și cu stratagema Bate șaua să priceapă iapa. Mi-a luat timp să-mi manifest nesupunerea. Când primești bani, e greu să decizi cum trăiești și cum trăiește copilul tău. E pentru binele vostru. Cunoașteți expresia.

O fi! Doar că. Din nou am eșuat. Am primit bani și am făcut cum am vrut. Am încercat. Încă încerc. Fiecare părinte decide cum să trăiască copilul lui. Asta dacă nu acceptă bani de la bunici. Atunci bunicii au ceva de spus. Cine are bani, deține controlul. Cine are controlul, are ceva de spus.

Am eșuat ca fiică. Am eșuat ca parteneră supusă. Lupt să nu eșuez ca mamă. Să fiu o mamă suficient de bună e tot ce-mi doresc. Pentru asta am nevoie și de bani. Scriu pentru bani. Nu accept reproșuri de la străini. Primesc mustrări în schimbul facturilor plătite. De fapt nu o s-o fac. Nu cu istoricul meu. Primesc și acționez după cum mă taie capul. Luați omul după cum este, în funcție de gene.

Rămâne adevărat că cine dă bani controlează. Porniți de la această premisă și vedeți ce fel de om sunteți. Drumul apucat de mine s-ar putea să nu mă îmbogățească. Prefer mândria. Ah! Tocmai acum când au reduceri la Massimo Dutti, iar paltonul preferat de mine e numai 1199. Ce oră de rahat în viața mea!

Foto: Flavius Neamciuc

Bunici, părinți și nepoți la aceeași masă

De 30 oct., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Primul lucru pe care-l observi într-o casă în care un membru al familiei a decedat este că obiectele sunt așezate altfel. Când bunica mea a murit, am ridicat din umeri când nu am mai găsit vasul de apă la locul lui. E naiv să presupui că asta e tot. O lume s-a sfârșit. Începe alta.

În viața fiecărei familii există un timp neprețuit. Fac referire la secunda efemeră când la masă stau bunicii, părinții și copiii. Obiectele sunt așezate la locul lor. Dacă întinzi mâna, apuci șervețelele. Dacă întorci capul, zărești anumite desene. Instinctului nu-i trebuiește mintea. Obișnuința ne ghidează. Până când unul dintre noi moare.

În urmă cu o săptămână am primit vești alarmante de la Severin. Bunicul se pregătește să plece. A fost odată, cu mulți ani în urmă, când am stat toți la aceeași masă. Mămaie, tătaie, unchii, verișorii, mama, tata, eu și sora mea. N-am știut că aia e fericirea. N-aveam cum! O ceartă mereu izbucnea. Cineva își dădea ochii peste cap. Altul ar fi dat orice să fie oriunde în altă parte. Copiii se plictiseau. Nu știam că trăiam cel mai frumos moment dintr-o familie, dintr-un grup care împarte aceleași gene.

O genă, aia slabă, se desprinde și pleacă. La noi a fost bunica.

Bunicul stă cu valiza făcută. Mă gândesc la toate obiectele care urmează să dispară. Tabloul cu el și bunica mire și mireasă. O groază de vechituri păstrate de el or să fie sortate. Încă o lume încheiată în familia mea.

O lume nouă stă adunată în stânga mea. Motan doarme. I-am lipsit ultimele săptâmâni. Nu m-am așezat cu ceaiul și cafeaua pe canapea să scriu. A deschis un moment ochii și m-a privit. Ar putea să zică: Mai e mult până o să-mi muți bolurile. Nu plânge. Sau plângi. Eu dorm așa de bine cu tine lângă mine.

Familiile își pierd atâtea ore în ceartă și îmbufnare. De câteva ori mi-am privit mama și i-am cerut doar să se bucure de mine, să nu încerce să mă înțeleagă. Cum aș putea s-o înțeleg eu pe Mara în viitor? Un copil născut în 2010 nu are multe în comun cu un prunc născut în 1983. Numitorul comun rămâne afecțiunea și multe momente necunoscute de ea când mi-a provocat o stare de deplină mulțumire sufletească.

Când copiii părinților devin adulți, rămân mesele luate împreună. Mâncarea bună ne face oameni mai buni, mai interesanți, mai calmi.

În familia mea am avut parte de un scurt timp neprețuit. Aproape nu mai am amintiri. Mara vine să stabilească o nouă lume cu bunici, părinți și nepoți la aceeași masă.

Să ne bucurăm de noi înainte să ne facem valiza. Bunicul meu se află pe peron. Așteaptă trenul.

Foto: Bogdan Mosorescu

Casa părintească, loc de trecere pentru copii și nepoți

De 4 sept., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Cu zece ani în urmă, după o călătorie în Spania, m-am întors acasă și am făcut pipi pe un băț. Cele două liniuțe nu mi-au bucurat ziua. De la baie, direct la tatăl Marei, cu mâna întinsă și ochii ieșiți din cap, i-am întins testul. Ce înseamnă asta?! Înseamnă ce nu ne dorim nici unul.

După câteva zile l-am întrebat: Te interesează altă fată? Nu. Atunci facem copilul. Nouă luni mai târziu se năștea Mara. Acestea sunt circumstanțele în care am devenit mamă. Nici o zi nu am regretat.

După zece ani, cu schimbări semnificative în stilul de viață, port discuții despre apariția unui nou copil. De un an de zile analizez tot ce înseamnă un copil în condițiile actuale: vârsta, Mara, partenerul, casa, situația financiară. Am adunat multe expresii pe care îmi place să le folosesc în mod aprioric, iar experiența mea îmi arată că a fi măgar închiriat nu ajută la nimic. Oare are nevoie de explicații a fi măgar închiriat?

Bunica mea nu a lucrat o singură zi din viața ei. Sunt aproape sigură că nu a terminat nici primele patru clase. Gospodină apreciată și izbutită a fost. A construit o casă cu bunicul meu. Au crescut trei copii și au ajutat la creșterea nepoților, patru la număr. Învățață meserie de tatăl ei, a practicat croitoria toată viață într-o cameră de cârpici. Memoria mea conține imagini cu mașina de cusut așezată la fereastră, cu bunica și ochelarii cu rame groase pe nas, cu pernuța de ace în formă de inimă, roșie și îmbrăcată în milieu, cu mâna ei, avea o piele albă, cu pete maronii și niște vene evidente. Mă ruga de multe ori. Bagă-mi și mie ață în ac, nu mai văd!

De câte ori îmi privesc mâinile, cu venele evidente și moștenite, îmi amintesc de ea. A fost o femeie cu o prezență remarcabilă! De când s-au înmulțit gândurile pentru un nou născut, s-a declanșat ceva. Chiar nu pot explica logic acest ceva. E ca un vis, ca o mătase care îți scapă printre degete. Revăd tot mai des casa bunicilor, ușa de plasă ruptă de unde o deschideam, patul, pernele apretate, pijamalele bej, cu dungi subțiri ale lui bunică miu. Mi-e cumva clar că e vorba despre organizare, orânduiala din casa lor. Obișnuințele familiei Mosorescu, cu bunica mea cârmaci, nu mai există. Mă înfurie și mă întristează aspectul trecător al vieții. Întreaga lor existență pe pământ s-a transformat într-un loc de trecere pentru copii și nepoți. Nu plâng, dar aș. Nu-mi vine, dar.

Au trăit odată cu niște obișnuințe. Mara mea, cu șanse de 99,99% să ajungă cetățean german, o să-și amintească într-o zi de obișnuințele ei din România. O să-i apără o imagine cu mine într-un toc de ușă râzând sau țipând. O să alunge amintirea cum așezi o șuviță rebelă după ureche. Acum plâng, dar nu aș. Îmi vine, dar. Despărțirile sunt esențiale pentru continuitatea speciei umane în ciuda durerii sufletești.

În pântec, nevoile copilului sunt satisfăcute înainte de a fi resimțite. Mama continuă sau încearcă să se țină de acest program și după naștere. Epuizarea stă în ambiția mamei de a menține fericirea calmă a copilului din pântec. E prea târziu. De la prima respirație, copilul a simțit durerea și fericirea din noua lume.

În prezent discut cu claritate despre apariția unui nou născut pentru că un moment potrivit nu există niciodată.

Sau.

Foto: Zenobia Lazarovici