Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "celălalt"

Înainte să treci cu vederea orice unei persoane dragi, încearcă să-i înțelegi felul de a fi

De 14 mai, 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Vorbesc prea mult. Mi s-a tot spus de-a lungul anilor. Mi s-a mai spus că. Îmi lipsește diplomația. Sunt insensibilă. Fac numai cum vreau. N-am fost de acord. În primul rând n-am agreat nota ostilă. Nimeni nu a dialogat cu mine despre. Mi s-a reproșat. Mi s-a atras atenția. Am fost judecată. Mi s-a trecut cu vederea, dar.

Înainte să treci cu vederea orice unei persoane dragi, încearcă să-i înțelegi felul de a fi. Eu m-am simțit nedreptățită, ofensată și jecmănită semantic. Să ne jucăm cu sensurile cuvintelor. Sunt locvace, sinceră, detașată și individuală. Am devenit prin educație, lectură, experiență și autoeducație. De fiecare dată când una dintre replici îmi ajungea la ureche, mă înfuriam. De ce? Nu te agiți dacă acționezi conform gândirii și simțirii personale. Răspunsul vine de la furie. Furia exprimă o nepotrivire a gândirii și simțirii. Gândești într-un fel, simți în alt fel. De aici rezultă ambiguitatea, deruta, neputința, violența.

De cele mai multe ori aleg să gândesc situațiile. Simt deformat din cauza educației structurată pe se cuvine. Se cuvine să nu spui exact ce gândești și ce simți. Spălam vasele, o acțiune care funcționează ca un buton de pornire/oprire pentru mine, când m-a lovit furia. O senzație scârboasă mi-a pătruns în oase și în suflet. De ce să nu spun exact ce gândesc și ce simt pentru a nu-l răni pe celălalt? Să mă rănesc pe mine? Igiena unei persoane mă îngrețoșează. Tac pentru a nu răni. Bucătăria de acasă mă condiționează să fierb trei zile tacâmuri, oale, căni și pahare. Tac pentru a nu răni. Un colaborator mănâncă și plescăie. Tușește, își trage nasul și scuipatul vâscos îl înghite. Tac pentru a nu răni. Dezleg câinele. Dimineața ajunge iar în lanț. Nu mai tac.

De ce să tac în defavoarea mea? De ce să-mi las oasele și sufletul nimicite de disconfort? Pentru un celălalt care gândește separat și simte separat? În cuplu ne alăturăm, dar rămânem separați. În familie ne alăturăm, dar funționăm separat. Părinte și copil se alătură, dar trăiesc separat.

De ce starea de bine a celuilalt primează? Când o neplăcere lăsată să crească a dus la ceva benefic? O realitate penibilă rostită pe un ton neutru provoacă o furtună. O realitate penibilă nerostită provoacă despărțiri, îndepărtări, emigrări.

Dați o șansă familiei și prietenilor. Rostiți neplăceri. Cine iubește și respectă, atunci acceptă un fel de a fi și corectează purtări. Folosiți-vă de umor. Fiți sinceri fără a emite judecăți și reproșuri. În loc de atac, justificări și bosumflări, rostirea sentimentelor. M-ai rănit. M-ai enervat. Vorbim mai târziu.

Sau nu mai vorbim. Nu e obligatoriu și necesar pentru supraviețuire.

Foto: Bogdan Mosorescu

Eu pot, tu de ce nu poți?! O fantezie

De 18 sept., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-ai supărat, Dunia, m-ai supărat rău! Replica îi aparține unei fetițe de patru ani. Dar cu ce te-am supărat, draga mea? Te-am rugat să-mi dai gunoiul și am așteptat. Înțeleg, ai ritmul tău. Cererea mi-a ignorat-o grațios. S-a uitat cu coada ochiului la punga de gunoi, mie mi-a aruncat un zâmbet care mi-a dat să înțeleg refuzul și a trecut pe lângă punga de gunoi, pe lângă mine și s-a așezat țanțoș în partea opusă.

Într-adevăr am așteptat după ea. O așteptare care i-a făcut pe ceilalți copii să plângă. Când a cedat, și-a anunțat starea sufletească. M-ai supărat, Dunia, m-ai supărat rău! Am băgat punga de gunoi în ghiozdan și mi-am ascuns zâmbetul. Iau în serios supărările copiilor. Nu râd de. Am distrat eu strașnic adulții copilăriei mele cu dilemele lipsite de importanță ale pruncilor.

Zâmbetul din acel moment a avut altă semnificație. Să dezvoltăm o gramatică a cuvântului supărare. Tot aud despre supărările adulților. M-am supărat. Bineînțeles că m-am supărat! Sunt supărat. Cine? Cine s-a supărat? Un eu oarecare în ceea ce privește numele, dar un eu distinct în ceea ce privește mecanismul de funcționare în societate. Mă refer la un eu reper.

Cei mai mulți se supără pentru că se iau pe ei reper. Eu fac așa. Eu nu fac așa. Bine, bine, dar ăsta ești tu!

Am cugetat o vreme dacă să scriu despre o asemenea banalitate. Oamenii se supără pentru că ceilalți nu le răspund ca-n oglindă. Convingerea că toți cunoaștem această predispoziție m-a ținut departe de subiect. Ce greșeală! Mara are nouă ani și încă îi amintesc seara și dimineața să se spele pe dinți. Repetarea adevărurilor simple e necesară.

Eu pot, tu de ce nu poți?! O fantezie, doamnelor și domnilor! Într-o relație amoroasă, pretențiile astea cresc monstruos. Eu te-am sunat, tu nu ai dat măcar un telefon! Puteam să mor în timpul ăsta. Mă simt în măsură să afirm că nu a murit nimeni care a gândit vreodată acest reproș.

Felul de a acționa al unei persoane nu-l obligă pe celălalt la o reacție identică. Avem strămoși comuni cu maimuțele, dar am depășit intelectual și cele mai evoluate primate. Suntem oameni, deținem un creier, iar unii insistă să-l folosească. Alții sunt deranjați de.

Omul se supără. Omul îl evaluează pe celălalt avându-se reper. Dacă eu, de ce celălalt. Comportament nesănătos, încercați să vedeți pericolul care paște în această atitudine.

Înțeleg că m-ați putea judeca pentru subiectul acestui text, ușurel, evident, superficial. Aveți dreptate. Dintre cei care mă citesc, câți v-ați supărat pentru că cineva nu a răspuns după chip și asemănare? Nimeni? Îmi cer scuze. Dacă îmi lăsați o adresă de mail, vă trimit scuzele mele.

Notez înainte de punct. Lăsați deoparte obișnuința de a vă lua drept reper. Pierdeți, suferiți și chiar nu aveți dreptate!

Foto: Zenobia Lazarovici

Zis și făcut

De 28 apr., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

IMG_8006Sunt o inteligență muncită. Am scris asta și am spus cu voce tare oriunde s-a ivit ocazia. M-aș avânta să afirm că niciodată nu m-am crezut mai bună ca ceilalți. Mai educată, da, mai politicoasă, da, mai prudentă, da. Nu mai bună.

Am avut în societatea mea prieteni cu o asemenea atitudine. Unul mai bun de la religie, altul că a terminat Facultatea de Medicină, oricare și fiecine că vorbesc calm, iar eu jignesc. Mereu i-am privit derutată în situații în care manifestau poziția celui mai bun. Superlativul mă rănea, simțeam o trădare de neiertat, iar la exterior, dacă nu afișam un zâmbet, treceam la atac de persoană. Cu alte cuvinte, îi strigam, îi aruncam în față cu fapte prea puțin onorabile unui om bun cum pretindea că e raportându-se la mine.

Când mă uit în urmă și îmi amintesc, râd sau mă strâmb. Am pierdut mult timp reacționând. Sunt o persoană plină de energie. Nu stau locului. Mi s-a spus de către părinți, bunici și profesori într-o notă critică.

Însușirile cu care m-am născut, situațiile trăite, întâmplările petrecute, prieteniile întreținute, m-au împins spre dezvoltarea unor deprinderi individuale. Am început prin a-mi respecta cuvântul. Am verbalizat ceva, mi-am asumat, am suportat consecințe, nu m-am lepădat de semnificații și date fixe. Aici este foarte mult vorba despre a face ceea ce ai promis. Zis și făcut e pentru unii prea mult o vorbă și deloc o desfășurare a unei acțiuni.

În cazul meu: a face texte pentru nunți și botezuri, a livra un Tricou Inteligent, a scrie un articol pe blog închipuie cuvântul.

Cuvântul meu asigură, afirmă, confirmă. Îmi place să mă țin de el. E o satisfacție. Lucrez cu prea puține persoane cu un cuvânt sobru. Să mă obișnuiesc cu e bine și așa. Nu o să fac asta. O să revin separat cu un articol despre apucătura asta românească sau umană de e bine și așa. Eu o detest.

Nu sunt mai bună ca ceilalți, oricine ar fi celălalt, rar mai practic atacul la persoană, mă străduiesc să gândesc când vibrez de la emoții și mi-am fixat un scop: să-mi respect cuvântul, să devin propriul cuvânt și să mă acopăr cu el.

Pentru că la început a fost cuvântul.

Alte persoane, paznicii din cuplu

De 19 aug., 2014 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Întotdeauna mi-au plăcut nunțile. Am amintiri de la diferite nunți din vremea copilăriei. Mie mi se pare firesc, la vârsta aceea ești oarecum ușor de impresionat. Splendoarea stimulează impresionabilitatea.
La anii mei cu o singură cifră m-au fascinat culorile, sânii, velocitatea dintr-o horă oltenească. Aș fi numit-o drăcească dacă aș fi știut să-mi reprezint acest drăcesc. Am regăsit la Rebreanu aceste simțiri. Ciuleandra, dar și romanul Ion, surprind excelent amocul din fiecare dintre noi când dansul atinge acel ritm accelerat.
Deschidem o poartă atunci spre altă lume, o poartă posibilă prin trăirea calitativă, dar și cantitativă, satisfacția.
La ultima nuntă la care am participat, culorile, sânii și hora nu m-au mai atras. Am depus o muncă intelectuală, am ordonat frumos, ca într-un mozaic, semnificațiile unui asemenea eveniment.
M-am simțit puternică, ca un tată atotputernic, ca un creator capabil să se aprecieze singur. M-am delectat cu semnificații, observații, constatări, zâmbete ștrengărești.
Am privit oamenii, cuplul, pe el și pe ea. Am zărit câțiva parteneri și foarte mulți paznici. Atunci m-am simțit ca un tată atotputernic, am știut, și am știut tot despre un fel de a fi al paznicilor din cuplu.
Nunta oferă un anumit prilej, punerea pe același loc al femininului și masculinului. Paznicii, oricât de vigilenți, nu pot controla fustele scurte, rochiile decoltate, umerii goi, picioarele goale, abdomenele plate, bărbile sexi, închiderile intenționate de ochi.
Ocheadele!
Din păcate, într-o relație un el sau o ea cere permisiunea să iasă în oraș, nunta însă nu presupune să ceri voie celuilalt, nunta cam impune participarea cuplului.
Mă gândesc acum cât de naive, inutile, plictisitoare sunt aceste rânduri pentru unele persoane, dar cât de iritabile pentru alte persoane.
Acestor alte persoane mai am ceva să le transmit, cel mai nou element pe care l-am adăugat mozaicului pe care-l reprezintă nunta. Am dedus că o nuntă deține puterea, prin factori, să stimuleze foarte mult fantezia, iar noaptea în așternut, pe un cearșaf cunoscut, iubești un necunoscut.
Dragi paznici de cuplu, gândurile, visele și fantezia pot fi manipulate, dar nu controlate. Da, da, am scăpat din nou într-o carte de Simone de Beauvoir.

A petrece timp, a oferi timp

De 29 iul., 2014 7 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Au trecut luni de când am terminat cartea Al doilea sex. Între timp am mai așezat în bibliotecă alte cărți ale Simonei de Beauvoir. Nu m-am atins însă de ele. Mi-am impus să stau departe de rândurile scriitoarei pentru a mă reașeza cuminte în semnificațiile relației de cuplu.
În prezent știu foarte bine cine sunt, dar nu știu întotdeauna ce semnific.
Departe de influența Simonei de Beauvoir, am rămas cu o fixație lingvistică.
A petrece timp cu cineva.
A oferi timp cuiva.
Întrebați-vă, așadar, celălalt își petrece timpul sau vă oferă timp?
Lăsăm în subsidiar femininul și masculinul, obiectul și subiectul, celălalt și privilegiatul sau rozul și albastrul cum îmi place mie foarte mult să mă exprim.
Nu o să pornesc și nici nu o să construiesc un text despre diferențele dintre feminin și masculin, ceea ce o să încerc este să mut puțin unghiul.
Nu femeia, nu bărbatul, ci partenerii din cuplu. De aici pornim și îmi asum riscul de a pierde pe parcurs atenția, căci startul se dă cu niște condiții: folosirea inteligenței și exersarea bunului simț.
O imagine: îndrăgostiții la începutul relației.
În fiecare moment, în fiecare zi își petrec timpul unul cu altul. Eul fiecăruia este atât de retras și atât de plin de celălalt. În tot acest timp în care se desfășoară legea atracției pe care nu știu s-o explic, dar am trăit-o, fiecare îl caută pe celălalt, iar celălalt cu plăcere își petrece timpul în doi.
Altă imagine: un cuplu oarecare.
În fiecare moment, unul dintre ei își oferă timpul.
Observați, vă rog, nu am numit sexul, stăm departe de avatarurile feminității și de privilegiile masculine.
Revin, în cuplu, unul dintre ei ajunge să-și ofere timpul. În această desfășurare, multe cupluri se pierd, căci dacă într-un loc se oferă timp, în altul sigur se petrece. Există o categorie aparte care se formează aici: cupluri care încearcă să-și salveaze relația făcând un copil. Mărturisesc, categoria asta mă provoacă să experimentez disprețul, sentimentul de vinovăție ca am disprețuit, iar apoi mila și dezamăgirea.
O paletă de sentimente trăite intens și destul de galopant până ajung să sfârșesc simțind inutilitatea.
Totul, dar totul îmi pare inutil. După o lungă meditație și o smiorcăială atât de feminină de data asta, atenția se mută spre lucrurile mărunte care fac diferența.
Putem să avem tot într-o persoană?
Și ce înseamnă tot?
Aici mă aflu azi, aici muncesc azi. Ce înseamnă tot?
Până o să fiu capabilă să formulez un conținut pertinent și satisfăcător o să experimentez fericirea în lucrurile mărunte cum ar fi o cană de ceai cu iasomie, uneori cu felii de ghimbir.

Despre celălalt

De 20 feb., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Rar. Nu. Foarte rar am scris pe blog despre filme. Dacă stau să mă gândesc, știu că am intenționat să scriu despre filmul Domnișoara Cristina după Mircea Eliade, dar intenția nu a devenit faptă.
Acum însă o să amintesc două filme, Jack goes boating și Vicky Cristina Barcelona.
Jack goes boating mi-a revenit sub formă de recomandare de la Vladimir. Vicky Cristina Barcelona stă într-o plăcere a mea pe care mi-am satisfăcut-o aseară.
În următoarele rânduri nu va urma o cronică de film. Din primul film amintit o să povestesc o fază. Jack, personajul principal, interpretat de Philip Seymour Hoffman și Connie, nu cunosc numele actriței, se află în pat. Fiecare îl întreabă pe celălalt ce-și dorește de la un bărbat sau de la o femeie.
Ah!
Aș șterge, nu-mi place formularea, dar e necesară informația. Probabil e necesară. O să încerc altceva. O să pândesc crearea unei imagini.
Un bărbat și o femeie în pat pentru prima dată. Celălalt, reprezentat pe rând de bărbat și de femeie, întreabă: ce-ți dorești de la mine?
Ea răspunde: mi-aș dori să simtă că poate să-mi spună adevărul.
Impact.
Pentru mine, tot filmul s-a concentrat în această frază. Connie a exprimat atât de bine ceea ce eu însămi aștept de la un bărbat. Să simtă că poate să-mi spună, să simt că pot să-i spun. Orice, orice sentiment mârșav, rușinos, departe de cerințele sociale și feminine.
La Vicky Cristina Barcelona m-am zgâit. În cele câteva minute în care s-a construit încercarea de a prezenta lumii și în lume un cuplu format din 3 persoane m-am studiat, m-am întrebat, am râs singură.
Da, pe alocuri, printre altele, printre alții, pot accepta că un cuplu descrie egoismul. Oamenii tind să se facă stăpâni peste celălalt, instinctul de a stăpâni e la fel de puternic ca acela de supraviețuire. Mintea mea i-ar comanda trupului și l-ar controla până la un punct într-o relație cu ușile și ferestrele deschise. Apoi m-aș întoarce primitivă la doleanța lui Connie, spune-mi adevărul, povestește-mi când te devorează dorința, când te chinuie imaginea altei persoane, când ai depășit limita socială. Sentimentele nu au limită.
Dacă persoanele geloase ar accepta asta, sentimentele nu au limită, iar îngrădirea aduce doar frustrări, ranchiună, răutate.
Jack goes boating și Vicky Cristina Barcelona, două filme, doi stimuli, doi factori care mi-au răsucit și stors sensul firescului în cuplu.
Până acum, am observat că prin firesc se traduce abandonarea unui anumit fel propriu de a fi.
Oare ce-i încurcă pe oameni cel mai mult să fie oameni, sufletul sau gândirea?
Nici sufletul, nici gândirea, trupul.