Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "copii"

Pardon

De 31 ian., 2018 0 Colaborari , , , , 0

Vă reamintesc despre decizia luată anul trecut: să transform blogul în redacție. În prezent am un unic colaborator. Numele ei este Cornelia Iordache. Azi o să fie gazdă cu mărturisiri și explicații ale dramaturgului contemporan.

Întâmplări din parc

Pardon! (1)

Despre Hoții și Vardiștii auzise deja. Ba chiar se și jucase de câteva ori și de fiecare dată se lăsase cu hârjoană. Dar niciodată despre Pipota și Măcelarii. Nu există. L-ați inventat voi, răzbi sacadat un glas fără vigoare. Ne-a făcut oameni de știința. Hahaha, noi și fizica. De când ți-am dat voie să-ți spui părerile, Urticarie, tâșni ca ars unul din grupul celor mari și îi vârî mâna, pe rând, în buzunarele pantalonilor. Se simți ca atunci când mama îi cotrobăia în haine după urme de țigări. Percheziția scoase la iveală două bancnote. Clătină nemulțumit din cap. Atât am, primi răspuns. Zece perechi de ochi ațintite asupra lui s-au micit sub obrajii umflați de râs. Ce ți s-a zis când ai mijit ochii în școala asta?! Plătești, nu ne luăm de tine. N-ai bani, ți-o iei, tună un altul, apucându-l de breteaua ghiozdanului și zgâlțâindu-l de începu să-i tremure moțul cârlionțat într-un mod de-a dreptul caraghios, fapt care atrase alte râsete, de data asta curate, nealterate de răutate și exces de zel. Cel înconjurat nu ripostă. Își pipăi moțul și se retrase câțiva pași până se lovi de un perete de om. M-ai călcat pe adidași. Pardon să spui. Pardon, spuse. Și fu îmbrâncit în coaste până la locul de unde dădu să plece mai devreme. Era iar în centrul cercului dintr-un cerc. Căci sub forma asta a gândit arhitectul foișorul din parc. Un disc pe care băieții de-a doișpea îl numeau navă spațială, fiind mai mereu camuflat de umbra aruncată de coroanele arțarilor. Acum, întins pe iarbă în întuneric, strângându-și nările ca să nu-l împroaște sângele și privind în urmă, realiză că ăsta a fost motivul care a declanșat torentul. Nu banii. Sau lipsa lor. Altădată, sub jurământ de mamă, îl păsuiau. Știau doar, se ținea de cuvânt. Dar scuza aproape mută, lipsita de înjosire, nu mângâie nici pe departe orgoliul revendicatorului pretențios. Ar fi putut măcar să-și dreagă vocea. Să se arate mai afectiv. De ce nu, chiar să meargă până la a se face ghiocel. Sau să-i tapoteze adidașii. Dar nu, el nu făcu nimic din toate astea. Lăsă doar să-i alunece o interjecție moale, fără justificare, fără ținută, repetitivă, ca un automatism rudă cu indiferența. Pardon!

Încercați să muriți o singură dată în viață

De 16 oct., 2017 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Habar n-am cum pot să trăiască unii fără să fie curioși de cine sunt ei.

Creștem lângă părinți sau tutori, preluăm de-a gata tradiții, obișnuințe, convingeri, iar la 30 de ani în loc să ne punem întrebări, întărim tiparul: repetăm ce am văzut. Exemple: acceptăm patriarhatul, experimentăm adulterul, ne căsătorim cu soțul unei prietene, muncim pentru bunăstare și lipsim din viața copilului, considerăm compromisul zeu și fericirea impalpabilă.

M-am străduit să rup tiparul din familia mea. În proces de împotrivire și autoeducație, am devenit conștientă de reluarea tiparelor și de o atitudine. În orice grup de adulți ajung, mă simt un copil. Asta înseamnă lipsa mea de implicare. În copilărie mi s-a interzis să mă bag în discuțiile adulților. Dacă se întâmplă să mă afecteze ceva, deschid gura și îmi susțin cu patimă părerea. Cu mențiunea că așa procedam și la vârsta de 14 ani. Am crescut cu eticheta obraznică.

Firește că mă nemulțumește această atitudine a mea. Mă pun într-o poziție de inferioritate din cauza sentimentelor nepotrivite. Mă simt fată când de fapt sunt femeie.

Am crescut fără stimă de sine. Consecințele? Multe ca să le înșir, dar una insist să o notez: aversiunea mea față de autoritatea părintească nejustificată. Copiii vin să satisfacă niște nevoi personale și niște indici de supraviețuire, dar sunt persoane diferite și separate de părinți. Rolul lor nu constă în recuperare tinereții unor mame sau unor tați.

Fiecare alege. Dar se întâmplă să nu. Ajungem la 30 de ani și nu știm cine suntem, iar unii, obosiți de o viață în care au îndeplinit dorințele părinților și au corectat eșecurile lor, nu mai au curiozități de sine. Aș felicita ironic părinții acestor zombi, dar îmi pare prea rău și de părinți, și de copiii executanți.

În jur de 40 sau 45 de ani se declanșează depresiile severe, dar părinții sunt deja morți. Unii au murit și satisfăcuți. Copiii lor trăiesc o viață mai bună, mult mai bună ca a lor. De acord, dar nu trăiesc viața lor, după greșelile lor. Trăiec ceva ce numesc viață, dar niciodată nu au mutat o perspectivă, nu s-au îndoit de spusele părinților, nu s-au împotrivit moștenirii culturale din familie.

La finalul vieții, din punctul meu de vedere, părinții mor a doua oară. Atenție ce părinți deveniți și mai ales încercați să muriți o singură dată în viață!

Foto: Adrian Oncu

De ce mă bați, mamă? De ce mă bați, tată? De ce mă bați, fiule?

De 18 iul., 2017 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Împrejurările vremurilor m-au reținut pe un subiect: părinții care ridica mâna la copii. Încep cu o mărturisire: nimeni și nimic nu o să mă convingă vreodată că o palmă la fund ține de maltratare. Uneori mă amuz și amintesc în discuții despre biata mamă a lui Nică, o mâncau Asistența Socială și Protecția Copilului.

O să mă justific cu palma la fund. O să pară că mă contrazic în primă fază. Cunoașteți fragmentul din Kafka, Scrisoare către tata, cu paharul de apă? Nu-i nimic dacă nu-l știți. Citiți!

Știu că într-o noapte am început să scâncesc necontenit după apă, sigur nu pentru că mi-ar fi fost sete, ci probabil în parte ca să fiu nesuferit, în parte să mă distrez așa, singur. După ce ai constatat că mai multe amenințări grave nu ajută la nimic, m-ai luat din pat, m-ai scos afară pe balconul dinspre curtea interioară și m-ai lăsat să stau acolo un timp, numai în cămașa de noapte, în fața ușii închise. Nu vreau să spun că măsura n-ar fi fost justificată, poate în cazul respectiv nu se putea obține altfel odihna în noaptea aceea, însă vreau să caracterizez prin asta metodele tale de educație și efectul lor asupra mea. După această întâmplare bănuiesc că am fost un copil ascultător, însă am rămas de atunci cu o rană lăuntrică. N-am reușit niciodată, așa cum era firea mea, să leg laolată cum se cuvine ceea ce era pentru mine de la sine înțeles plânsul acela fără sens după o gură de apă și ceea ce era cu totul înspăimântător în faptul că am fost scos afară din casă. După ani de zile încă mai sufeream la gândul chinuitor că omul acela uriaș, tatăl meu, autoritatea supremă, putea veni să mă tragă afară din pat, aproape fără motiv, și să mă scoată în toiul nopții pe balcon, și că deci, în ochii lui, eu nu însemnam nimic.

Scot din fragment următoarele: efect și fire. De aceea o palmă la fund poate și nu poate fi brutalizare. Dacă ne ascultăm copiii, niciodată nu o să-i traumatizăm prin măsurile luate pentru educația lor. La cei mai mulți dintre noi palma la fund semnifică o zguduire mai puternică, un semnal de alarmă pentru părinți disperați și neputincioși ca să protejeze copilul inconștient de pericolele care-l pândesc.

Restul, asemenea lui Kafka, au nevoie de multă empatie.

Las acum palma la fund și trec la bătaie ca metodă de educație. Dacă m-aș lăsa pradă nervilor, v-aș minuna cu o vulgaritate ieșită din comun la vorba românească Unde dau mama și tata crește. Fals!

Ca mamă, nu mi-am bătut niciodată copilul. Mara are 7 ani. Adevărat, în imaginar s-a întâmplat să o izbesc de câteva ori cu capul de pereți. În fața ei, am încercat și mi-am verificat empatia. M-am transpus de multe ori în durerea ei și am descoperit că avea dreptate. Nu pot să-mi bat copilul de rușine și rușine ar fi necesar să simtă toți părinții care practică bătaia. Bătaia nu e ruptă din Rai. Bătaia reprezintă o neputință și un interes imediat al adultului: de potolire a copilului nesupus.

Cum să ridici mâna la un copil, iar apoi să stai în fața lui și să-i pretinzi ascultarea, iubirea, atenția? Copilul e o persoană, dar cu nevoi speciale din cauza fazelor de dezvoltare ale individului. Dacă îți permiți să lovești, o faci prima dată din cauza cantității: mare, mic. Tu ești mare, el e mic, iar cel mic e lipsit de apărare. În câțiva ani, cel mic e și el mare. Ce anume îl reține să nu lovească înapoi? Iubirea părintească? Iubirea asta l-a lovit cu sete pentru binele lui, i s-a spus. Să reacționeze mimetic? Identificare cu mediul în care trăim a produs o știință: psihanaliza.

Prea puțini copii ridică mâna la părinții lor. Dar excepții există și eu personal nu le pot condamna. De ce mă bați, mamă? De ce mă bați, tată? De ce mă bați, fiule?

Ușor se ridică mâna și lovește, dar e de plumb privirea care urmează. Îmi doresc pentru mine să nu experimentez rușinea asta. Să o respect pe Mara ca persoană prima dată. Mara este și nu este a mea. Este mă îndreptățește, iar negația mă ține rațională. Am născut, cresc un prunc, educ un copil, las cu durere să se desprindă de mine un om.

Copiii sunt oameni. În primul rând. Repetați asta și poate mâna o să refuze să se ridice și să lovească.

Sărbătorim sau nu de Halloween

De 31 oct., 2016 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

14886127_1341240455886105_1191366748_nUneori mă simt tare înţeleaptă. Cum alteori mă striveşte neghiobia. Mi-a plăcut să învăţ. Am fost şi am rămas curioasă de evoluţia omului. Asta îşi doresc profesorii de la elevii lor, să-i vadă curioşi indiferent de capacităţile intelectuale. Performanţa e o consecinţă, nu o pretenţie.

Azi, de Halloween, cochetez cu înţelepciunea. În fiecare an, de această sărbătoare, prin intermediul facebook, iau contact cu atitudinea pro sau contra Halloween. Sărbătorim sau nu cu dovleci şi costume ceva împrumutat de la americani? Adăugaţi puţin dispreţ când citiţi americani. Românii, viţă nobilă, nu iau ei ceva de la făcăturile de americani cărora le anulează aproape genotipul. Ăia îşi ţin strămoşii în rezervaţii.

Halloween-ul este o sărbătoare de origine celtică. Nu o să scriu acum despre. Nu mă interesează. O să mă iau de morţi. Asta deranjează, moartea şi mortul. Cum să ne expunem pruncii la poveşti cu demoni?

Pentru că mi-a plăcut să învăţ şi am citit mult, găsesc această atitudine regresivă. Ne ducem într-un stadiu de primitivism când strămoşii încă nu descoperiseră legătura dintre actul sexual şi reproducere. Da, chiar nu aveau habar. Cu mintea aia de atunci, îmi vine firesc să accept frica de moarte şi de mort. Apucăturile lor, să nu rosteşti numele mortului, un exemplu, vin dintr-o lipsă de cunoaştere. Nu ştiau şi au descoperit observându-se.

Într-o epocă civilizată, Jung a venit cu memoria colectivă. Cînd aveţi reacţii pe care nu vi le puteţi explica, cu mult instinct şi raţiune pe minus, semnifică o reîntoarcere la strămoşi. Freud vorbeşte despre o memorie individuală. Oricum alegeţi să o numiţi sau după cine, reţineţi că sunteţi nişte primitivi.

De Halloween apropiem copiii de moarte. Dacă aş putea să vă liniştesc cu ce am aflat din literatura de specialitate şi prin observarea propriului prunc, aş împărtăşi: copiii nu percep moartea ca noi. Le este imposibil fizic şi psihic să înţeleagă dispariţia de pe pământ.

Aseară cumpăram dovleci, din ăia nemţeşti că ăia româneşti erau epuizaţi, iar Mara chestionându-mă despre fantome şi morţi, a dedus că o să vină buni în vizită. Buni, bunica din partea tatălui care a murit. Nu găsesc o asemenea discuţie traumatizantă pentru copil oricâte cruci ar putea să-şi facă mama mea, de exemplu.

Nu am crescut cu această sărbătoare. Sunt străină de orice emoţie. Să cioplesc dovleci şi să mă costumez nu mă deranjează. Am tăiat aseară o bufniţă şi un căţel în dovlecii nemţeşti. Mara a fost încântată şi există şanse mari să aibă în viitor o amintire ecran cu ea şi mama ei jucându-se. Iar de un Halloween în viitor, o posibilă vizită a mamei ei dispărute o să-i umple abdomenul cu o senzaţie de căldură.

Sărbătorile, împrumutate sau nu, reprezintă un motiv de petrecere. Sărbătorile permit excesele. Tot oamenii primitivi ne-au lăsat moştenire excesul de sărbători. Interdicţiile au nevoie de dezlegări. Sărbătorile ne dezleagă, ne detaşează.

E atât de important numele sărbătorii? Halloween, Crăciun, Hanukkah, Kurban Bayram? Semnificativ pentru supravieţuire îmi pare a fi intimitatea, afecţiunea, jocul, râsul, relaxarea. De astea avem parte de sărbători, oricum s-ar numi ele.

Azi se numeşte Halloween. Poate mă vizitează şi pe mine Sorin, buni sau mămaie.

Ești leită mă-ta

De 27 oct., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

604032_319899261471921_735073827_nAm o frică mare, imensă prin intensitate. Mi-e frică de profeții. Vă rog să citiți profeții cu sensul de etichete.

O să explic. Am o soră mai mare cu trei ani ca mine. O alint Karamazoava mea. În felul acesta mi-am potolit invidia că ea a moștenit senzualitatea de la tata. În copilărie, diferența de ani dintre noi m-a pricopsit cu diverse comparații. Mi-a tot fost dat să aud că nu mă port ca sora mea, nu învăț ca sora mea, nu sunt ascultătoare ca sora mea. Observați negația?

Consider acum că negația mi-a încetinit capacitatea de a raționa. Foarte rar dau replica potrivită într-un dialog. Enunțului meu ii lipsesc argumentele și se evidențiază prin pasiune. Firește că așa se întâmplă, prima dată mă gândesc la ce să nu spun și la ce nu știu.

Profesorul de sport din liceu care m-a îndrăgit și pe care l-am îndrăgit mi-a făcut cunoscut în ușa cancelariei: Paula, tu nu ești proastă. Am învățat repede ceea ce nu sunt. Descopăr cu dificultate cine sunt.

Mă îndrept acum spre aceia care cresc copii. În primii cinci ani, omul retrăiește viața strămoșilor. Suntem niște primitivi. Dacă e posibil, renunțați la a spune copiilor cum sunt. Ești un mincinos, ești rău, ești ca mă-ta sau tac-tu cu referire la un aspect negativ. Până la urmă or să facă întocmai cum se așteaptă de la ei.

Cum și atitudinea opusă, flatarea exagerată a copiilor, duce la consecințe devastatoare. Creșteți acasă un prinț sau o prințesă, un geniu. Intrați în colectivitate, o să fie copleșiți de plural. Un regiment de prinți și prințese. Un batalion de genii. Ochii lor or să se caște, iar de dezamăgirea lor suntem direct responsabili.

Prin evoluție, părinții își dezamăgesc copiii. Avem la început un rol protector. Nimic rău nu se poate întâmpla lânga mama sau tata. Pe parcurs, copilul prinde de veste. Puterile părinților au limite. Prin profeții, prin etichete, augmentăm decepția. Cum, și ea e prințesă? Sau întărim legăturile de gașcă. Și tu ești rău?

Mi-e frică de profeții, de ochii mari și întrebători ai copiilor. Nu mai vorbesc acum de manipulare. O influență de care se folosesc maeștri spirituali. Puțini sunt cei veritabili, dar ei sunt lipsiți de interes. Nu deschid subiectul.

Am și eu experiența ideilor vârâte în cap. Am dus câteva la îndeplinire. Atâta timp cât mi s-a spus ceea ce urmează, m-am gândit de multe ori la. Plus că am un dezavantaj. Am ratat startul. Prima dată iau în calcul ce nu pot, ce nu sunt, ce nu știu. Dacă o persoană se trezește dimineața, ia micul dejul și iese pe ușă, eu mă trezesc, beau ceaiul și privesc cinci minute de fereastră. Am de exemplu o verișoară pe urmele căreia am călcat. Mi-a repetat mama în copilărie, îmi mai amintește uneori și în prezent. Se pare că a iubit mult viața.

Primitivismul din primii ani seamănă cu o hârtie albă. Puneți culori pe ea, ferestre și uși. Specia noastră deține o capacitate imensă de adaptabilitate.

Lucrez acum cu ce am. O educație structurată pe nu, etichete și profeții. Mă adaptez. Corectez.

Mă scutur de profeții și de etichete.

Deschid uși.

Deschid ferestre.

Părinți, aveți încredere în copii! Copii, aveți încredere în profesori!

De 20 sept., 2016 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Uneori mi se pare viața deosebit de simplă. Probabil atunci trăiesc momente de fericire. Alteori rămân fără respirație și mă întreb cum o să pot merge înainte. Atunci descriu disperarea și neliniștea.

Presupun că majoritatea experimentează asemenea trăiri. Nu-mi mai doresc să fiu specială prin comparație. Am descoperit că sunt specială prin persoană. Am muncit intens în ultimii ani la mine și senzația este că am făcut un singur pas. Mai am atât de mult până la împăcare.

Pentru mine, cearta contribuie la descoperirea autentică. La fel și școala, instituția. Nu afirm nimic nou, repet ce au spus alții, probabil reformularea să facă diferența prin indici lingvistici.

Școala își aduce contribuția la persoană. Într-un sistem de stat sau privat, școala, la fel ca familia, constituie o etapă în dezvoltare. Definitoriu, un ultim cuvânt îl are omul devenit prin puterea de a decide persoană.

Din nou am o imagine simplă a vieții. Ne naștem, traversăm niște etape. Sugem la sân, facem pe noi, mergem de-a bușilea, ne ridicăm, descoperim limbajul. Primii ani de viață. Următorii, și-l amintesc pe Darwin, îi prezintă pe cei mai puternici.

În funcție de viziunea asupra vieții, oamenii complică sau simplifică supraviețuirea. Am o fetiță în vârstă de șase ani. Mara e numele ei. Merge la școală în sistem privat. Sistemul privat o ține departe de umilințe și competiție ca metode de educație. Nu o ține departe de umilințele și spiritul competitiv ale individului.

Îmi doresc, ca orice părinte, un mediu prietenos pentru copilul meu. Dar departe de atitudinile părinților exagerat de protectivi, sunt conștientă de inutilitatea mea la frământările ei sufletești. Umanitatea a supraviețuit prin mituri. Unul enorm și extravagant mi-e propria religie, mersul pe apă, reînvierea etc.

Miturile au la bază observații pentru supraviețuire. Inițierea băieților prin vânătoare, un exemplu. La adăpostul orașelor, spațiul controlat de mintea umană, miturile ne amuză. Nu ne mai trimitem copiii la vânătoare sau să călătorească un an de zile singuri pentru a învăța să se descurce fără părinți.

Părinții actuali îmi par că-și asumă rolul Supraomului lui Nietzsche sau substituie conceptul de Dumnezeu. Le oferă copiilor condiții pentru învățare, pentru performanță, dar nu le acordă încredere. Nu este pic de încredere în omuleții crescuți de generația noastră. Strigăm puternic că da, că ne sacrificăm pentru ei, că le dăm tot ce e mai bun. O să urmeze un răspuns: nu ți-am cerut eu.

Firește că argumentele lipsesc în fața unui asemenea răspuns. Reacțiile diferă. Părinții au nevoie să învețe desprinderea. Să se desprindă de viața copiilor lor. Nu suntem copiii noștri și nu suntem părinții noștri.

Deținem gene comune, dar viața aparține fiecărui individ. Creștem cu plăceri și neplăceri, ne dezvoltăm cu frustrări nerezolvate, reacționăm diferit. Pământul se învârte în jurul Soarelui. E un fapt. Felul în care ne trăim viața aparține individului.

Mă întristează lupta dintre părinți și profesori. Includ aici și părinții cu o educație fără profunzime, și profesorii necalificați. Colaborarea, ca o echipă, ar ajuta. Fără fronturi deschise, frontul părinților și frontul profesorilor, ar dispărea câmpul de luptă.

Nu pot să dau procente ale oamenilor în prostie și inteligență. Unde înclină balanța mi-e necunoscut. La acest subiect nu pare să aibă importanță oricum. Orice prost poartă o lecție pentru celălalt. Evitarea, de exemplu. Să învățăm să evităm.

Unii consideră că lumea a progresat din Evul Mediu. De acord dacă privești la țările civilizate, Franța, Anglia, Germania. Dar Franța, Anglia și Germania nu reprezintă lumea. Lumea conține țări ca Irak și Siria unde cunoaștem mai mult sau mai puțin ce se întâmplă azi. Eu scriu confortabil în spatele laptopului, iar alții mor de foame sau de la arme, bătăi sau bombe.

Considerați că Irakul și Siria sunt departe în spațiu? Că nu ne afectează? De acord, distanța ne permite ignoranța și defilarea diferitelor stiluri de viață, vegan, fără zahăr, sistem de învățământ privat, promovarea patrimoniului sau lobby pentru citit.

Practic viața asta. Dar cealaltă viață, aia din Siria și Irak este mereu prezentă. Oamenii ăia supraviețuiesc. Copiii lor și copiii noștri au aceleași drepturi. Pretențiile noastre, cu atitudini de superioritate, omul a devenit proteză de zeu, zice Freud, schimbă reprezentările despre lume.

Mi-ar plăcea să fiu omul care face o diferență. Poate pun pe gânduri un părinte sau un adolescent și vor medita la lupta dintre părinți și profesori în țările civilizate.

Părinți, aveți încredere în copiii voștri!

Copii, aveți încredere în profesorii voștri!

Stima de sine se construiește, un copil care moare în Irak nu mai are nici o șansă.

Noi avem șanse aici, chiar și în sistemul tradițional de învățare.

Ne păzim copiii de oameni

De 14 iun., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13412991_1224859354190883_360091524876574491_nAm terminat de citit romanul Abatorul cinci de Kurt Vonnegut. Am început cartea în malul mării, imediat după ora 5:21.

Dacă momentul a fost anume structurat, înțeleg de ce nu a ieșit soarele din nori. Cunoștea tristețea, cinismul, umorul subiectului. Războiul.

Primul scriitor care mi-a luat un văl de pe ochi a fost Roland Dorgeles. În cartea lui abia am descoperit că soldatul își face nevoile. Victor Hugo sau Balzac nu au descris acțiunea de a urina și am crescut în universurile lor.

Primele pagini ale romanului te subjugă. Uitasem acest aspect al literaturii. M-am concentrat pe literatura de specialitate și am pierdut simplitatea cititorului.

Am sfârșit cartea și am așezat-o pe piept. La răsărit, Mara mi-a adormit pe piept, iar cu bărbia sprijinită pe capul ei mă afundam în subiect. Am vizualizat întâmplările descrise, iar când eram întreruptă simțeam că sunt smulsă din marginea de unde particip pasiv la ororile minții umane. La început am purtat o greutate pe piept prin corpul Marei adormit, la final am rămas cu o greutate imaterială în piept.

Am privit azi în jur la semenii mei cu stupoare. Cineva striga la altcineva să nu-și mai îndoape copilul cu dulciuri. Da, zahărul nu e bun, dar eu derulam în minte episodul în care prizonierii americani au devastat latrinele lagărului din cauza unei mese frugale, dar de nesuportat pentru stomac. M-am încordat.

De câteva zile mă aflu cazată la un complex în regim all inclusive, găselnița turcilor mi-a trecut pe la ureche. Ce risipă de mâncare! În tot festinul, oamenii aleargă și se împig după mâncare. Mamele se isterizează de la ciocolată și prepară în cameră înghețată naturală.

Ne păzim pruncii ca leoaicele în junglă. Ne mai rămâne să-i învățăm să vâneze. Am rostit ieri că nu e firesc să ne păzim între oameni. Să nu ne fure geanta, să nu ne fie răpiți copiii, să nu ne scape gesturile pedofililor.

E o nebunie să aducem copii pe lume când cunoaștem aceste aspecte.

Așa merg lucrurile. Încontinuu, și încontinuu, de la facere, de la Adam și Eva, de la organizarea în ginți și de la cea mai evoluată civilizație.

Așa merg lucrurile, zice Billy Pilgrim, zice Kurt Vonnegut, zice soția lui Billy Pilgrim, zic eu.

Așa merg lucrurile.

Conform părerilor unor nostalgici, Mara nu are copilărie

De 14 mai, 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13227857_1203983809611771_653568779_nDe puţină vreme Mara dispune de un telefon personal. Un telefon a dat ocazia unui set nou de reguli. Mara foloseşte aparatul la sfârşit de săptămână pentru jocuri, iar în timpul săptămânii pentru a-şi suna tatăl, bunicii, verişorul, mătuşile, inclusiv mătuşa responsabilă de accidentul ei de pe bicicletă şi care a refuzat internarea în numele meu.

Încerc să fac ceea ce este corect pentru Mara şi nu ceea ce simt. Simt multe în urma unei entorse şi a unei leziuni de care nu am fost anunţată imediat ce s-au întâmplat. Ţin în mine şi probez o atitudine leală.

Agreez telefonul şi jocurile? Îmi dau silinţa să las deoparte critica, să am încredere în omuleţul pe care eu l-am educat. Am expus-o pe Mara la cultură: teatru, muzeu, atelier de pictură, lectură, poezie. Am purtat-o în natură: munte, dealuri, câmpie. I-am atras atenţia asupra cântecului din pădure, asupra florilor şi micilor vieţuitoare. Am insistat pe simţul civic: aruncăm gunoiul la coş, păstrăm liberă pista de biciclete, pe scara rulantă ne aşezăm pe dreapta. Am ţinut-o departe de reprezentările pe care le au clasele sociale despre ele însele: Mara nu e murdară ca o ţigancă sau limbută ca o olteancă.

Mara are telefon. Conform părerilor unor nostalgici, Mara nu are copilărie. Copilărie a avut generaţia mea, numită generaţia cu cheia la gât.

Pardon, nu regret epoca copilăriei mele. Condiţiile de viaţă ale părinţilor, din cauze socio-politice, au numărat mulţi copii nesupravegheaţi în casă. Copii singuri cu acces la obiecte ascuţite, la gaz, la înălţimi. Generaţia părinţilor noştri, cu părinţi traumatizaţi de ororile războiului, au deprins viaţa ca o luptă pentru supravieţuire. Pentru supravieţuire, acoperişul deasupra capului, hrana şi îmbrăcămintea erau suficiente. Întotdeauna putem înţelege un comportament, o atitudine. Mama lui Hitler a murit în urma unui cancer la sân. A avut un doctor evreu. Da, întotdeauna putem înţelege sau explica.
Educaţia părinţilor noştri nu ne-a permis o afirmare de sine. Condiţiile de viaţă, nevoile economice, putinţele intelectuale au limitat dezvoltarea personală. Unii purtăm pe noi uniformitatea gri a ideologiei comuniste. Soluţia: educaţia şi autoeducaţia.

Părinţii noştri ne-au iubit şi şi-au exprimat iubirea prin mâncare cel mai mult. Înţeleg. Nu pot să-mi cresc fata astfel. Eu am curajul, nu mi-e ruşine, să o privesc în ochi şi să-i spun: te iubesc. Mama şi tata mi-au declarat în general, părinţii te iubesc cel mai mult.

Mara are copilărie, cu tot cu telefon. De unde teamă şi respingere? Cunoaştem obiectele din jur. Dacă nu le putem pătrunde cu mintea şi cunoştinţele noastre, există cursuri. Orange a creat ateliere pentru seniori. Soluţii există. Minţi care să le caute sunt mai puţine.

Copilăria e o perioadă. Timpul cât cineva e copil presupune o educaţie elementară. Să ne concentrăm pe fundamental.

Expunerea la cultură şi natură conţine esenţialul unui a fi binevoitor.

Să fim oameni, să creştem oameni.

Felicitări! Descrierea actului sexual la copii

De 10 feb., 2016 5 Trăiri afective ale mele , , , 0

educatie-sexualaA ajuns la mine, prin site-ul de socializare facebook, o imagine dintr-un manual de clasa a IV-a: descrierea actului sexual.

Toate persoanele care au distribuit, mă refer la persoanele din lista mea de prieteni, au ales cu predilecție indignarea. Revolta sufletească, provocată de o asemenea faptă nedemnă și rușinoasă, i-a împins, prin simțul datoriei, să-i avertizeze pe toți aceia care nu cunosc cum se predă și ce se predă unor copii de 10 ani.

Așa am aflat și eu. Reacția mea, când descopeream fotografia, a constat într-un scurt mesaj: bravo, felicit o asemenea inițiativă!

Mi-am propus să aprofundez, să nu trec peste. Subiectul mă interesează, iar gâlceava din jurul organelor sexuale nu mi-a fost niciodată clară.

Mi-am alcătuit un plan. Să scot din bibliotecă cărțile de specialitate: Anna Freud, Sigmund Freud, Jung, Adler. Pe ei îi am în biblioteca personală. Să evidențiez fragmentele care demonstrează și susțin viața sexuală infantilă. Să dau exemple care legitimează decizia celor care s-au ocupat de conținutul manualului.

Am abandonat. Sătulă de acuzația că vorbesc prea des din cărți, am decis să vin cu experiența personală din două direcții. Experiența mea de individ și experința mea de mamă. Îmi cresc șansele în fața bigoților.

Înainte să vă povestesc, din orice perspectivă aleg să încep, le atrag atenția bigoților de care am amintit. Sunteți nefericiți și nu o știți!

M-am născut în 21 iunie 1983 și am născut o fetiță în 14 februarie 2010. În copilărie, viața sexuală mi-a fost cu desăvârșire ascunsă. Pe mine m-a adus barza. Ca preșcolar, nimeni nu mi-a vorbit despre. În muțenia adoptată ca atitudine, nu am fost scutită de a intra în contact cu sexualitatea.

Am surprins un coit al părinților pe care nu am știut să mi-l explic și nu mi-a fost explicat. Am plâns. Îmi compătimeam mama și îmi uram tatăl. Pe mama o urmăream întotdeauna la baie când bănuiam că e la menstruație. Nu știam ce e aia menstruație. M-au lăsat să bâjbâi toată copilăria și toată adolescența. Educația sexuală mi-am făcut-o din revista Bravo și din prea multe observații neînțelese.

Ca mamă, i-am comunicat fetiței mele că a stat 9 luni în burtică, iar buricul pe care i-l sărut cu afecțiune de fiecare dată ne-a ținut legate. I-am permis să intre cu mine la baie, să pună întrebări despre organele sexuale. I-am explicat pe înțelesul ei de fiecare dată, uneori sub privirile apoplectice ale mamei mele.

În urmă cu doi ani, în urma dezvoltării și stăpânirii motricității, Mara a decis că vrea să-și facă duș singură. Avea 4 ani. În urma exprimării dorinței, i-am permis ca ea să se limpezească după ce eu îi fac igiena. Așa s-a întâmplat că într-o zi Mara a concluzionat că se simte așa bine sub jetul de la duș.

Aș cere și chiar cer, să nu îndrăznească nimeni să formuleze, gândurile nu mă interesează, despre un copil de 4 ani care experimentează plăcerea la duș că este imoral.

Vă asigur, chiar este. După vârsta de 5 ani, copiii încep să-și însușească dezgustul și rușinea. Până atunci ei se bucură de absolut orice, fecalele neproducând nici o scârbă.

Noi facem asta, formatorii, educatorii, mijlocitorii. Noi le băgăm în cap rușinea, dar mai ales rușinea de propriul corp, de propriile organe sexuale.

Actul sexual ar trebui să fie o plăcere. Pentru toți, fără excepție. Copiii au dreptul la adevăr, un adevăr pe măsura lor. Omuleții de care adulții sunt responsabili sunt mințiți fără nici o mustrare, iar ei au mai multă nevoie de adevăr ca noi. Freud și Jung s-au pus de acord.

Copilul are mai multă nevoie de adevăr decât adultul. Freud

Copiii au cel mai mult nevoie de simplitate și un bun simț sănătos. Jung

Îmi permit. Dragi oameni maturi, când v-ați verificat ultima dată gradul de bun simț?

E insultător că m-a adus barza. Am fost supărată și nervoasă. Mi-am respins mama pentru absența explicațiilor, dar am înțeles-o. M-a educat în anii 80 și anii 90.

Dar am ajuns în anul de grație 2016. Știința a demonstrat tot ce nu puteți înțelege, dar acceptați că e lege universală. La Vatican stă un Papă care aduce în discuție unirea Bisericilor și actualizarea dogmelor, iar scandalizarea în fața unei descrieri a actului sexual nu este permisă omului civilizat.

Nu plăcerea actului sexual strică caracterul omului, ci minciuna, lipsa compasiunii și prezența din belșug a criticii. Afecțiunea salvează pe oricine. Să o dăm, să o primim.

Experimentați sinceritatea în preajma copiilor, or să vă surprindă prin lipsa aceea ce curozitate de care vă e atât de frică.

Nimeni nu privește pe gaura cheii dacă are ușa deschisă. La copii, nu poți deschide ușa, dar poți să le deschizi o fereastră.

Doamnelor și domnilor care ați alcătuit manualul clasei a IV-a, felicitări!

Ăsta să ne fie viitorul.

Ce fel de oameni o să fie copiii noștri

De 13 ian., 2016 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

12476217_1120530014623818_720944002_nM-am uitat la un film aseară, The Martian cu Matt Damon. Am admirat cu tristețe frumusețea universului. Nu o să explic de ce m-am simțit mâhnită, cred sincer că o să fiu înțeleasă. Unii cel puțin or să aibă o idee clară la ce mă refer.

Am privit cu stimă și bucurie personajul Mark Watney. Și mi s-a făcut frică. Inteligența te ține în viață. Ce aș fi făcut eu în locul lui? Aș fi murit.

Nu o să călătoresc niciodată în spațiu, nu sunt atât de inteligentă. Sunt însă suficient de inteligentă. Mă simt. De copil am participat la lărgirea minții. La început din plictiseală, apoi din curiozitate și am continuat din felul de a fi.

Stările sufletești conflictuale, momentele de amărăciune, dezorientare și furie, zilele de repaus în care abia îmi mut trupul dintr-un loc în altul doar pentru inactivitate fizică și intelectuală m-au convins că nu mi-am făcut nici o favoare hrănindu-mi judecata.

Ce să fac cu tot ce am strâns în mine? (o exprimare afectată, nu mă interesează răspunsul).

Am urmărit filmul de pe canapea. Confortabil așezată, liberă în mișcări ale trupului, s-a clintit mintea. Brusc, am suprapus peste lupta de supraviețuire a personajului, lupta înverșunată a mamelor actuale de a-și crește copiii.

M-am întrebat, o întrebare retroactivă, ce fel de oameni o să fie copiii noștri? Educația noastră pornește de la o respingere. Dezaprobăm acțiunile părinților noștri în felul în care ne-au crescut. Eu una o fac. Am înțeles, dar cel mai greu mi-a fost să accept factorii. Ne-au crescut după putințe intelectuale, dar mai ales financiare.

În personalitatea individului, factorii contează. Epoca imprimă sufletul.

Exprim bunăvoință sau îmi doresc să o exprim. Îmi privesc mai mult mama sau tatăl. Le las uneori câteva secunde avans înainte să izbucnesc.

O scenă casnică: ne așezăm la masă, mama participă. Mara, fetița mea, mănâncă puțin și anunță că s-a săturat. Dezaprob mesele ei frugale, dar îi permit să se ridice. Înainte de asta, aproape întotdeauna aud: nu-mi place cum mănâncă fata asta! De fapt nu mănâncă deloc. E așa slabă!

Mama mea mi-a oferit mai multă libertate decât i-a fost oferită. Și ea a respins, într-o oarecare măsură, educația părinților ei. Mi-a permis să mă desfășor cel mai mult unde ea a fost oprită. Am avut voie să am iubiți, să-i prezint acasă. Am avut voie să ies seara cu prietenele în oraș și să revin acasă la răsăritul soarelui. Am avut voie.

Un scenariu asemănător aș putea nota și în ceea ce-l privește pe tata. E suficient să subliniez că fiecare individ devenit părinte, își educă copilul dintr-o limitate a lui din copilărie. În acest punct pot să primesc multe dezaprobări. Sper să nu mă condamne nimeni.

Nu mă descurajez. Merg din nou pe exemple. Mara mea a avut voie să deseneze peste tot prin casă: pereți, mobilă, parchet. Eu nu am avut privilegiul. La fiecare serbare a Marei, tatăl ei este prezent. Mama lui a ratat serbările. Tot ce a contat pentru noi, ce ne-a afectat și impresionat în copilărie, le-am trasformat ca adulți în determinații vitale. Le-am dat sens. Într-o viață lipsită de sens, ceea ce ne afectează capătă semnificații.

Ce oameni o să fie copiii noștri? Ce o să ne reproșeze? Cum îi afectăm prin acțiuni, comportament și atitudine? Facem bine și greșim. Nu cunosc măsura, nu-mi dau cu părere. Mara o să-mi semnaleze cât am greșit și cât am procedat bine.

Mara adultă. Până la maturitatea ei, mama are timp să crească. De îmbătrânit, toți o facem, dar unii nu cresc.

O să-mi fac în continuare favoarea de a crește.

Cresc pentru a crește. Răsplata mi-ar fi un copil fericit. Să fie alți copii ai mamelor de azi medici, profesori, ingineri. Eu vreau un copil fericit.

Ce a ajuns copilul tău?

Fericit.