Studiu de caz: o fetiță de 10 ani se dă cu ruj

FLVN9240Să luăm zece persoane. Opt dintre ele, într-o situație, vor critica. Îmi iau ca studiu de caz o fetiță de zece ani dată cu ruj pe buze.

Pietrele vor fi aruncate în fetiță, în părinți, în profesori, în societatea actuală. În solicitarea excesivă a psihicului, aruncarea cu pietre, specialistul în probleme de viață va fi singurul care va scoate sfinți pe gură, singurul cu o viziune corectă asupra fetiței cu ruj pe buze.

Am practicat critica. O mai practic uneori. Nu am aflat cum pot prezenta ceea ce mă deranjează și să nu constituie o judecată. În teorie e clar, eu verbalizez neplăcerea, celălalt apreciază valoarea mărturisirii. În practică am parte de un atac la felul meu de a fi simandicos.

Oricum ar fi, în practică sau teorie, am prins plictiseală și dezgust de a critica după niște obișnuițe care nu ne-au făcut în istorie toleranți sau binevoitori. Oamenii s-au omorât și se omoară între ei, iar o fată de zece ani care folosește ruj nu ar trebui să provoace indignare.

În prezent fac exerciții de creștere a îngăduinței.

Reluăm studiul de caz: o fetiță de zece ani se dă cu ruj. Îmi iau premisele, trag concluzia și formulez câteva consecințe pe termen lung ale comportamentului tinerei. Construiesc o lume utopică.

În anul 2100, urmările fetiței care folosește ruj sunt o uniformizare a fiziologiei feminine. La zece ani a folosit rujul, la doisprezece s-a epilat, la optsprezece și-a mărit sânii, la douăzeci și cinci și-a injectat acid hialuronic în buze, la patruzeci și-a ridicat pielea feței.

Asta fac femeile în ziua de azi, au această posibilitate și suportă niște aprecieri severe de la sfinți. Sfinții se găsesc la orice pas, habar nu am de ce mai merg unii dintre noi la biserică.

Vedeți partea bună a pericolului uniformizării? Eu o văd, sunt mai cu moț. Fiind toate la fel fizic, sprâncene tatuate, sâni măriți, acid hialuronic în buze, piele ridicată, o să ne dorim în continuare diferențirea.

Perfecțiunea fizică, după modelul barbie, ne provoacă să ne întoarcem spre interior. Am vizionat recent filmul The Lobster regizat de grecul Giorgos Lanthimos. Într-o societate distopică (caracterizată de o formă de guvernare autoritară), femeile și bărbații se îmbracău la fel. Fără sprijinul hainei în deosebiri, omul caută substituți.

În lumea mea utopică, femeile s-ar întoarce spre sine. Fără grija frumuseții, toate ar fi, femeile ar începe să se înzestreze la interior. Ar avea și ar căuta timp pentru sublimare: lectură, muzică, vernisaje, plimbări în natură, voluntariat cu orfani și oameni bătrâni, petreceri cu prietenii, filme de artă sau călătorii.

Propun să lăsam oamenii, copiii sunt incluși, să se simtă bine în pielea lor. Uneori, pentru confort, avem nevoie de ruj, de fond de ten, de machiaj intens. Nu agreez machiajul strident, dar înțeleg fazele de dezvoltare cu părți de căutare, de afirmare, de extravaganță, de imaturitate. Măști pentru un sine bine ascuns de educație și convingeri.

Pielea poate fi considerată un creier, dar nu Creierul.

Dacă eu nu mă simt bine în pielea mea, voi sfinților, mă adresez vouă, ar trebuie să mă supun regulilor voastre? Într-o zăpăceală de sine, să mă las convinsă de gura lumii care nu a avut nici un merit recunoscut vreodată.

Gura lumii semnifică o personificare a Răului. Cum să te iei după gura lumii sau de ce să conteze ea în alegerile tale?

Aș fi curioasă să-i aud pe sfinți argumentând.

Nu o să-i aud, sunt plictisită și de ei. Prefer măștile, măștile pot oricând să cadă.

Sau nu.

Foto: Flavius Neamciuc

Zice Dunia

FLVN8934O vreme am considerat că a fi inteligent e suficient pentru buna înțelegere. M-am înșelat. Am întâlnit atâtea persoane inteligente, dar nepricepute.

O inteligență se cere educată. Revin la educație. Ce se întâmplă cu inteligența, cu numai și numai inteligența fără instrucție?

Se ajunge la o îndestulare, iar fudulia duce la a respinge o altă inteligență. Întâlnim grupuri de persoane cu o inteligență centrală și în jur indivizi din tipologia lacheului. La rândul ei, inteligența centrală, admiră alte inteligențe, dar cu care se încrucișează ocazional și nu-i amenință tronul.

O inteligență needucată stă pe un tron.

Inteligențele manierate caută prezența altor inteligențe. Dezvoltarea intelectuală ține de un sistem viu și dinamic. În special, persoanele inteligente stau în marginea convingerilor și nu le asimilează.

Text scris azi, 12. 05. 2016.

Nici o femeie nu devine mai bună prin naștere

398978_438846736125486_355710465_nMi-a fost dat să aud de multe ori. Proasto! Dacă e posibil să urăști un cuvânt, să porți dușmănie și aversiune unei unități de bază a vocabularului, vă confirm că prost/proastă e detestabil.

Am învățat să fac abstracție de termen. L-am lăsat în schimb să mă împresoare într-o situație anume. Dacă tu ești proastă, de ce să sufăr eu? Nu avortului!

Am rămas cu privirea fixată pe imagine și text câteva secunde.

Reconfirm: aprob avortul.

O să iuțesc pasul prin semnificațiile întreruperii de sarcină. A decide dacă păstrezi sau nu o sarcină presupune mai mulți factori, implică gândire, prevedere și iubire. Unii s-au declarat împotriva avortului, iar riposta lor încalcă dreptul meu de a dispune de propriul corp.

Pe bigoți îi invit să consulte și studii de specialitate. Omul are dreptul să ucidă mamifere inteligente și iubitoare, marile primate au dovedit capacitatea de a trăi sentimente, dar acuză avortul. Aici e vorba despre specie și despre supraviețuire.

Pe apucatele entuziaste le poftesc la un exercițiu de imaginație. Înainte vă fac cunoscut că am experiența avortului. După unii, o proastă, după alții o păcătoasă. Dacă faceți parte din categoria celor devotate ideii că avortul înseamnă crimă și duceți sarcina până la capăt, felicitări, 9 luni de zile sunteți o eroină. Habotnicele or să vă susțină, or să vă aducă coronițe și tot ele, după naștere, o să arunce cu pietre în voi dacă nu ajungeți o mamă pusă în slujba copilului.

A naște nu te face mamă. Ești femela speciei, responsabilă de a căra fătul, o gazdă, ca o femelă cimpanzeu, macac sau gorilă. Pe ele avem dreptul să le ucidem. Mamă, instanță morală, devii.

Tot pe apucate le întreb: nașterea e tot ce ai realizat în viață? De acord. Să ziceam că ai născut între 20 și 25 de ani și faci afirmația, în socitatea ta, că pruncul semnifică tot ce ți-a ieșit bine în viață. Dar ce poți realiza până în 25 de ani?

Notez: facem copii pentru perpetuare, din ignoranță (cum să umplem anii unei vieți?), pentru un sens inexistent al aceleiași vieți, pentru economie și politică.

Un copil nenăscut implică gândire, prevedere și iubire. A duce o sarcină până la capăt nu reduce numărul copiilor abandonați. Copii fără afecțiune, fără viitor, fără ajutorul acelor religioși care condamnă un făt neviabil. Câți dintre ei adoptă sau au grija celor abandonați? Ce semnificație are o singură mângâiere într-o perioadă, copilărie sau adolescență?

Nici o femeie nu devine mai bună prin naștere, dar o femeie ajunge mamă prin iubire și educație.

Lăsați femeile să decidă asupra corpului lor, asupra fătului, asupra educației. Isteria din jurul avortului e pură grandomanie a oamenilor incapabili de sentimente autentice, doar contrafăcute.

Dacă tu ești proastă, de ce să sufăr eu? Nu avortului!

Când un copil abandonat privește tavanul alb și înnebunitor al spitalului unde a fost abandonat ce fel de mamă a avut? Bigoții ar fi considerat-o proastă dacă avorta. S-a dovedit inteligentă. A născut și și-a lăsat copilul.

Atrag atenția, dacă cineva se încumetă pe subiect, că aici nu e vorba despre a respecta părerea cuiva, ci de a o accepta.

Faci copilul? Bravo!
Nu faci copilul? Îmi pare rău pentru ceea ce urmează.

Nici o femeie nu e proastă că avortează, e nenorocită, e tristă, e indiferentă, dar nu lipsită de inteligență. Am o asemenea experiență și compătimesc femeile cu care împărtășeșc. Femeile care condamnă sunt și ele într-o categorie care trebuie compătimită, dar nu de către mine.

Reconfirm: aprob avortul.

Îmi pare rău pentru voi toate și voi toți care mă desconsiderați.

Sincer!

Educația presupune autoeducație

untitled-0033Am ajuns să cresc, habar nu am cum, cu niște convingeri.

O să le numesc pe rând.

1. Scriitorii nu pot fi fericiți și bogați.
2. Cărțile desfundă mințile.
3. Călătoriile scutură prejudecăți prin contactul cu alte culturi și alte mentalități.

În apărare, pentru a justifica prima părere, amintesc de Balzac. Am citit multe cărți ale lui în adolescență. Am pierdut nopți cu el, am prins răsăritul împreuna, uneori am adormit fără să-mi dau seama că schimb realitatea luminată la un bec murdar cu visul asociativ. Urmam în continuare povestea lui Lucien de Rubempre și mă îngrozeau cărțile privighetori, acele cărți uitate pe rafturile cele mai înalte ale librăriilor. Am păstrat, de atunci, imaginea unor cărți privighetori.

La punctul doi, nu știu cum să-mi încep pledarea. Am greșit prin judecată. Nu am raționat, am potrivit după chip și asemănare. Dacă eu am citit o carte, iar cartea m-a trimis la altă carte, iar de aici am experimentat labirintul, am presupus că așa se întâmplă cu orice cititor. O secundă nu m-am obosit cu diversitatea, categoriile din diversități sau caracterul uman. Când am descoperit numele lui Giovanni Papini sau al lui Dorgeles la Eliade, am mers la bibliotecă și am împrumutat două cărți. Nu am observat că eram singură în drum spre bibliotecă sau la bibliotecă. Impresia, bogată în emoții, era suficientă să susțină iluzia cititorilor.

La trei m-am convins cel mai greu. M-am izbit în tot felul de situații de contrarul afirmației mele. M-am confruntat cu imprecizii și inconsecvențe, dar am persistat în socotelile mele. Ignoram expresiile, afară, am fost afară. Nu vedeam acolo un caracter lipsit de calități pozitive, ci o limită în vocabular. De aceea toți cei care rosteau afară în prezența mea mă asigurau de convingerea de la punctul doi. Oamenii trebuiau destupați.
Pe vremea aceea nu cunoșteam cuvântul diasporă și nici ce manifestă. Am aflat călătorind la rândul meu în țări străine de geografia mea. Atunci m-am îndoit pentru prima dată. Dacă pleci de acasă, dar rămâi într-o comunitate care respinge influența și învățăturile celui mai civilizat, călătorul nu suportă nici o schimbare în gândire.

Lent, în jurul vârstei de 30 de ani, m-am îndoit de convingerile și obișnuințele mele. Îmi puneam întrebări peste întrebări.

De ce nu poate fi un scriitor fericit sau bogat? Eu sunt incapabilă să scriu la suferință. Defulez, iar atunci fac jurnal. Intenția mea, cu scrisul, a constat în a face o meserie. Ce faci? Scriu. Dar mă sufoc să afirm despre mine că sunt scriitor.

De ce oamenii citesc, dar continuă să fie rasiști, misogini, patriarhali, xenofobi? Ce naiba se întâmplă?

Și mai ales, cum se poate să călătorești, să respecți reguli în Germania sau Italia, iar în România să arunci gunoiul pe jos și să parchezi pe spațiile verzi sau pe pistele de biciclete?

Unii dintre noi avem ticuri verbale. Am dezvoltat și eu unul de curând, îl folosesc și în loc de punct. Educație.

Totul stă în educație și permisivitate. O carte desfundă dacă îi permiți, o călătorie înfluențează dacă ai ochi și urechi de căscat.

Educația presupune autoeducație. Jung

Educația nu ți-o mai poate lua nimeni

12570847_944878215593396_1027714999_nCam de o oră ascult Wagner. Cică ar fi fost un decadent. A ținut cont, la vremea lui, de gustul maselor.

Societatea actuală abia digeră muzica lui Wagner. Ascultăm Antonia și Carla`s dream. Niște decadenți prin artificialitate și alteritate.

Ce să ne facem cu gustul și cum să-l educăm? Am apucătura de a umbla pe la lansări de cărți. Prin facultate am început. Mă simt între prieteni la asemenea evenimente chiar dacă nu cunosc personal persoanele prezente. Suntem aceleași fețe. Variabila constă într-un număr de studenți.

Nu mă mir, dar mă tot întreb de ce întâmplările astea de mare însemnătate rămân fără ecou. Am participat la o lansare de carte eveniment pentru orașul Timișoara, Literatura Banatului. Istorie, personalități, contexte de Cornel Ungureanu. Sala plină, cu participarea primarului Nicolae Robu. Am privit cercetător în jur: aceleași chipuri, dar mai multe, laolaltă adunate de personalitatea lui Cornel Ungureanu.

Oameni proaspeți, fără apucături de a umbla pe la lansări de cărți, nu am zărit. Literatura e un moft, unul nobil și plictisitor pentru epoca gadget-urilor. Nu împărtășesc părerea, mă străduiesc să le fac posibile împreună.

Cărțile, de literatură sau specialitate, educă. Educația nu ți-o mai poate lua nimeni. Un fel de a fi distins. Limbajul poate purta o rochie neagră și perle în funcție de exprimare. Unele femei poartă lycra, altele mătase.

Lipsa de instruire, ignoranța ne fac să vorbim lycra. Nesatisfăcător pentru cei care iubesc și practică frumosul.

Frumusețea nu e reprezentată numai de trup. La un moment dat deschidem gura. Ce iese din gura ta, superbă domnișoară? Dacă ești olteancă, și eu sunt, și te aud rostind fusăi, mă mișc ușor de la neplăcere. Te privesc altfel. Haina recomadă, mâinile, părul și dinții, dar și limbajul.

Am un cult pentru unele haine, dar iubesc cu aceeași pasiune rostirea. Prin activitățile culturale, la care am participat fără rușine, da, unii se simt jenați să fie văzuți cu o carte în mână, mi-am format intenționat și sistematic modul de exprimare.

Pot să vorbesc cu regi, cu baroni, cu medici, cu profesori, cu doamnele de la piața, cu elevi, cu oricine. Într-o conversație cu un baron, am avut curajul să-l privesc în ochi. La nivel de limbaj, amândoi dețineam titlu.

A fost la Timișoara o lansare de carte eveniment, a lui Cornel Ungureanu. Or să mai urmeze. O să le anunț pe blog. O să caut cu privirea oameni proaspeți. O să vă identific și o să vin să mă prezint,
Paula Dunia, reverențe!

Foto: Mile Sepetan

Ruşine! Gândire întreruptă

10436168_1139766926033460_3373625003939899193_nTot mai des aud de la Mara, fetiţa mea, mama, îmi e ruşine! De fiecare dată, fără excepţie, o întreb ce este ruşinea. Nu ştie ce este, dar ştie că îi e.

Am lăsat-o aşa, nu m-am angajat în nici o anchetă. Mi-e clar, fără să mai consum energie, că sentimentul penibil de jenă nu e provocat de vreo greşeală a ei, ci de un comandament detestat de mine în copilărie.

Ruşine!

Am auzit de foarte multe ori în loc de explicaţii. Desigur că a auzit şi Mara. Rar, de aceea mă uimeşte şi mă irită iuţeala cu care a asimilat ruşinea. Ne vine uşor să acceptăm ceea ce nu înţelegem prin ruşine, dezgust, vinovăţie.

La copiii de vârsta Marei, 6 ani, a insista în folosirea unor cuvinte ca răspuns la unele acţiuni, fapte sau vorbe ale lor, le întrerupe gândirea.

Ruşine! Întrerupe gândirea.

Lipsa lor de experienţă oferă adulţilor putere. Ochii lor mari şi întrebători la noutăţi se cuvine să ne responsabilizeze. Să răspundem după nevoile lor, să facem dreptate copilăriei, cum zicea Freud.

Ruşinea nedreptăţeşte perioada asta din viaţa omului. Într-adevăr, avem copii, dar creştem oameni. Cu ruşinea nu îi educăm, îi limităm.

Ruşinea este un sentiment penibil de jenă provocat de o greşeala sau un eşec. Cu ce greşesc copiii când baga mâna în nas, un exemplu?!

Nu greşesc.

Noi greşim. De asta ar putea să ne fie nouă ruşine.

Quiproquo.

Ce fel de oameni o să fie copiii noștri

12476217_1120530014623818_720944002_nM-am uitat la un film aseară, The Martian cu Matt Damon. Am admirat cu tristețe frumusețea universului. Nu o să explic de ce m-am simțit mâhnită, cred sincer că o să fiu înțeleasă. Unii cel puțin or să aibă o idee clară la ce mă refer.

Am privit cu stimă și bucurie personajul Mark Watney. Și mi s-a făcut frică. Inteligența te ține în viață. Ce aș fi făcut eu în locul lui? Aș fi murit.

Nu o să călătoresc niciodată în spațiu, nu sunt atât de inteligentă. Sunt însă suficient de inteligentă. Mă simt. De copil am participat la lărgirea minții. La început din plictiseală, apoi din curiozitate și am continuat din felul de a fi.

Stările sufletești conflictuale, momentele de amărăciune, dezorientare și furie, zilele de repaus în care abia îmi mut trupul dintr-un loc în altul doar pentru inactivitate fizică și intelectuală m-au convins că nu mi-am făcut nici o favoare hrănindu-mi judecata.

Ce să fac cu tot ce am strâns în mine? (o exprimare afectată, nu mă interesează răspunsul).

Am urmărit filmul de pe canapea. Confortabil așezată, liberă în mișcări ale trupului, s-a clintit mintea. Brusc, am suprapus peste lupta de supraviețuire a personajului, lupta înverșunată a mamelor actuale de a-și crește copiii.

M-am întrebat, o întrebare retroactivă, ce fel de oameni o să fie copiii noștri? Educația noastră pornește de la o respingere. Dezaprobăm acțiunile părinților noștri în felul în care ne-au crescut. Eu una o fac. Am înțeles, dar cel mai greu mi-a fost să accept factorii. Ne-au crescut după putințe intelectuale, dar mai ales financiare.

În personalitatea individului, factorii contează. Epoca imprimă sufletul.

Exprim bunăvoință sau îmi doresc să o exprim. Îmi privesc mai mult mama sau tatăl. Le las uneori câteva secunde avans înainte să izbucnesc.

O scenă casnică: ne așezăm la masă, mama participă. Mara, fetița mea, mănâncă puțin și anunță că s-a săturat. Dezaprob mesele ei frugale, dar îi permit să se ridice. Înainte de asta, aproape întotdeauna aud: nu-mi place cum mănâncă fata asta! De fapt nu mănâncă deloc. E așa slabă!

Mama mea mi-a oferit mai multă libertate decât i-a fost oferită. Și ea a respins, într-o oarecare măsură, educația părinților ei. Mi-a permis să mă desfășor cel mai mult unde ea a fost oprită. Am avut voie să am iubiți, să-i prezint acasă. Am avut voie să ies seara cu prietenele în oraș și să revin acasă la răsăritul soarelui. Am avut voie.

Un scenariu asemănător aș putea nota și în ceea ce-l privește pe tata. E suficient să subliniez că fiecare individ devenit părinte, își educă copilul dintr-o limitate a lui din copilărie. În acest punct pot să primesc multe dezaprobări. Sper să nu mă condamne nimeni.

Nu mă descurajez. Merg din nou pe exemple. Mara mea a avut voie să deseneze peste tot prin casă: pereți, mobilă, parchet. Eu nu am avut privilegiul. La fiecare serbare a Marei, tatăl ei este prezent. Mama lui a ratat serbările. Tot ce a contat pentru noi, ce ne-a afectat și impresionat în copilărie, le-am trasformat ca adulți în determinații vitale. Le-am dat sens. Într-o viață lipsită de sens, ceea ce ne afectează capătă semnificații.

Ce oameni o să fie copiii noștri? Ce o să ne reproșeze? Cum îi afectăm prin acțiuni, comportament și atitudine? Facem bine și greșim. Nu cunosc măsura, nu-mi dau cu părere. Mara o să-mi semnaleze cât am greșit și cât am procedat bine.

Mara adultă. Până la maturitatea ei, mama are timp să crească. De îmbătrânit, toți o facem, dar unii nu cresc.

O să-mi fac în continuare favoarea de a crește.

Cresc pentru a crește. Răsplata mi-ar fi un copil fericit. Să fie alți copii ai mamelor de azi medici, profesori, ingineri. Eu vreau un copil fericit.

Ce a ajuns copilul tău?

Fericit.

Fiecare cu greșelile lui, eu am ales să fac copil. Cum devin mamă?!

12358354_1100342909975862_296133478_nO să încep cu o glumă. O anunț cu un motiv. Vorba de duh aparține unui prieten gay. S-ar putea să ofenseze sau să producă o ușoară congestie acelora care nu au descoperit că omul normal e o ficțiune. Zice Jung. El a zis multe, dar a publicat. Asta mă face pe mine să vorbesc din cărți. După unii, a vorbi din cărți nu e demn de luat în seamă.

Gluma.

Paranteză. Gluma o privește pe fetița mea, Mara.

Draga mea, fiecare cu greșelile lui, tu ai ales să faci copil.

Chiar acum râd, dar am avut și am simțul umorului.

Am greșit, am făcut copil. De acord, îmi asum slăbiciunea, dar ce fac de aici? Sunt mamă, am născut. Dar cum devin mamă?

Oare mai este nevoie să notez? Nu e suficientă întrebarea – cum devin mamă? – pentru a transmite că nașterea e o situație de fapt trecută și terminată? Rămâi apoi cu un prunc care nici măcar nu are habar că există de unul singur și e incapabil să se separe de mamă ca ființă. Mama e o prelungire a lui. Tot din cărți vorbesc.

Primii doi ani sunt ușori. Nu dormi, schimbi scutece, vomită pe tine, dar rămâne ușor. Înainte de 3 ani încep crizele de nervi. Reamintesc și aici, sunt nervoși din neputință. Nu sunt răsfățați, nu manipulează. Nervozitatea lor constă în luciditatea și claritatea pe care nu o pot exprima prin limbaj. Biologic nu sunt dezvoltați.

După 4 ani, mamele încep să-și simtă respirația. Pentru că încep să respire din nou. În ritmul ăsta se ivește cel mai înfiorător gând. Sunt capabilă să-mi educ copilul? Să fie om? Să fie?

O să trec la destăinuiri. Eu am descoperit cărțile de psihanaliză, meditația, seminariile de comunicare non-violentă de la Centrul Babel.

Mi-e greu, mă simt neputincioasă și așijderea lui Don Quijote. Lupt cu obișnuința oamenilor mari, iar oameni mari puteți citi cu sensul de adulți, dar și cu sensul de personalitate, de a considera acțiunea a avea superioară acțiunii a fi.

Între a avea și a fi se află devenirea femeii în mamă. E cu putință să nu ne fixăm exclusiv pe hrană, îmbrăcăminte, jucării și limbi străine?

Hrana: nici un copil nu moare de foame.

Îmbrăcăminte: obiecte, simple obiecte. Pătate sau curate arată la fel. Personalitatea copilului suportă influențe.

Jucării: stimulează imaginația, dar nu prin cantitate.

Limbile străine: în 10 ani poate o să se studieze intens chimia și biologia. Care va fi percepția adulților atunci? Că fără chimie și biologie nu se vor descurca în viață?

Adevărul este, să mă scuzați că îndrăznesc să-mi exprim părerea, că a te descurca în viață nu e obligatoriu. Nu cred în destin, iar genetica m-a convins că binele și răul depind de ea, fără a se omite factorul educație.

Educație!

Cel mai greu cuvânt de pus în practică.

I-am zis Marei pe la 4 ani. Știi de ce citesc atât? Să fiu capabilă să înțeleg nevoile Tale, să nu-ți impun nevoile Mele.

La 5 ani, după seminarul de comunicare non-violentă de la Centru Babel susținut de Monica Reu, Mara m-a întrebat: nu te-au învățat acolo să-ți asculți copilul când îți cere un pahar de apă?

Am respirat. Iar acum mi se taie tot mai des respirația. Vin copiii acasă cu un cuvânt sau două cuvinte urâte. Ultimul auzit de la Mara mea: marș. Și tot ce urmează să se desfășoare constă în reacția mea. Iar Mara își dorește ca mama să nu mai ridice vocea. Ne jucăm uneori: mama e fata și fata e mama. Cum ai proceda la?

Fără bătaie, fără insulte, fără apel la rușine, fără minimalizarea suferințelor. Mi-au rămas genunchii. Abuzez de ei. Mă pun în genunchi și o privesc în ochi.

Astea sunt cuvinte urâte folosite de oamenii needucați. Ești Tu prost crescută? Te-am crescut eu așa?

Îmi pare rău, mama, că sunt rea.

Nu ești rea, Mara. Nici un copil nu e rău. Sunteți iritați, obosiți, neînțeleși, dar nu răi.

Cine? Dar cine îi poate spune copilului că e rău?!

Un om mare, citiți adult, citiți personalitate. Un om care mie mi-ar zice că vorbesc din cărți și că citesc degeaba. Că un seminar e un moft, că pretențiile mele sunt aberante, că dintotdeauna copiii s-au educat așa.

Dar cine zice că eu educ un copil?! Am un copil, dar educ un om. Un om mic căruia îi respect gândirea, i-o provoc și îl ascult.

Am copil.

Educ un om.

Greșeala mea.

Frica de educație

10329315_959001764109978_5541619498504414115_nExistă frică în lume, frica de Dumnezeu. Există fobiile. Mie mi-e frică de educație. Și autoeducație. Sunt sau nu sunt capabilă să educ un pui de om? Puiul meu de om, o fetiță de 5 ani.

Mă uit uneori lung la chipul ei. Atent. Examinez în amănunt să descopăr transformările educației. Nu de puține ori m-am întrebat de ce am făcut-o?!

La 26 de ani când am devenit mamă nu mă loviseră avatarurile speciei. Nici datorie nu am considerat că am în fața speciei. Absența avatarurilor și a datoriei mă derutează. Am ales să fac un copil. Între timp, copilul a crescut, eu m-am trasformat: fată-femeie, stăpână pe viața mea-responsabilă de altă viață, alt individ.

Mi-e frică de educație. Rolul de mamă mă face model, model pentru copilul meu. M-am întors de foarte multe ori să privesc în mine. Am zărit multe conflicte. Ce proiectez pentru copilul meu? Personalitatea educă prin impresionabilitate. Cantitatea de informație trece uneori pe locul doi. Ce dau mai departe ca stare sufletească?

Încă o dată mă mir de felicitările pe care le primesc femeile când anunță că sunt însărcinate. De ce felicitări? Pentru că ne-am reprodus? Că am permis genelor să-și prelungească supraviețuirea? Nu.

Felicitările sunt binevenite și justificabile după ce am crescut copiii, după ce le-am fixat rădăcinile, după ce i-am lăsat să zboare, după ce le-am permis să fie individualități.

Mi-e frică de educație. Să o fac, mai ales de cum o fac. CUM a devenit fundamental. Esența stă în acest CUM. Cum ne educăm copiii? Și cum ne autoeducăm pe noi?

Procesul de educație nu trebuie oprit nici la adulți. Mulți se opresc. Un alt motiv de îngrijorare pentru mine.

Există frică în lume. Mie mi-e frică de educație.

Copii pentru alte timpuri

Am devenit femeie în toată firea. Mărturisesc acest fapt după ce m-am observat ușor împlinită la trup. Toate liniile corpului curg realizând belșugul anatomiei. O femeie, o mamă, un adult care deja poartă lungi conversații cu fetița ei.
Mama, scuze că te întrerup, vreau să spun și eu ceva.
Și Mara vorbește, vorbește, vorbește. Eu o privesc și mă încearcă, depinde de situație, o foarte puternică senzație: panica.
Am lăsat în urmă scutecele, alăptarea, laptele praf și diversificarea. În prezent mă obsedează educația.
Ieri răsfoiam o nouă carte când Mara s-a oprit lângă mine.
Ce citești?
Freud, Mara. Știi, el mă ajută să înțeleg și să te înțeleg.
Cu el pot cuprinde cu mintea, fără grija sentimentului de vinovăție, de ce vrei să te căsătorești cu tata, de ce-ți place să te joci cu dușul, de ce mă iubești atât de intens, dar te desparți de mine atât de ușor.
Mara, știi că eu trebuie să te educ pe tine?!
Ah! Privirea ei, o privire atât de liniștită și veselă care transmitea: doar atât, mama? O nimica toată.
Nimicul ăsta mă obsedează însă. Datoria mea de mamă constă în a o învăța ce trebuie, dar mai ales ce nu trebuie. Câștigul civilizației, dar și reversul, drama desprinsă din civilizație. Să controlăm animalul din noi, instinctele și să sublimăm prin frustrări.
Pe lângă această panică care oscilează, mai port în mine și furia, furia femeii. Merg mână în mână panica mamei și furia femeii.
Mă confrunt destul de des cu diferite mame care știu totul despre copilul lor, dar par să fi uitat cine sunt ele.
Femeile au crescut copiii de când lumea, o lume primitivă sau civilizată. La început doar asta făceam, creșteam copii, atât ne permiteau însușirile. În timp s-a descoperit că avem și capacitatea de a gândi, de a decide, de a crea.
Am observat încercând o mare tristețe, că unele mame resping altă organizare, manifestare și desfășurare în afară de meseria de mamă.
Cât de brutală o să fiu dacă le reamintesc că în douăzeci de ani o să purtăm în noi aceeași iubire intensă pentru pruncii noștri, dar ei, prin detașare, se lipsesc de toată iubirea pe care au pretins-o în copilărie?
Ce fac mamele atunci când ele știu să fie doar mame, nimic altceva? Douăzeci de ani par o veșnicie? Da, par, doar că veșnicia e după colț.
Cum ne educăm copiii să fie dacă noi, mamele, alegem să fim doar o prelungire a lor și nu o individualitate?
Și câtă ostilitate în jur! Mame care se resping, se judecă, se critică, se înjură. Fiecare duce o luptă cu victorii inutile. Victoria nu stă în a fi vegan sau consumator de carne, în a prefera medicina homeopată sau alopată, în a alăpta sau a hrăni copilul cu lapte praf, ci în alegeri și în forța noastră de a ne adapta epocii, prin a fi oamenii timpului nostru.
Mamele cresc copii pentru alte timpuri, iar ruptura dintre părinte și copil va fi și mai mare dacă nu ne actualizăm pentru epoca noastră.
Împăcându-ne cu epoca, surmontând greutățile ei vom fi cu un pas mai aproape de timpurile copilului nostru.

Începutul: renunțarea la ostilitate.