Christian Gaillard
Povestea unei despărțiri
În ianuarie 2015 zburam în Cabo Verde și mă despărțeam de tatăl Marei. I-a plăcut lui povestea unei despărțiri. Iubitul a luat bilete la Paris, iubita a presupus că urmează o cerere în căsătorie, clișeul, dar a surprins-o cu o despărțire.
Pe firul poveștii, noi am călătorit în Cabo Verde și ne-am despărțit amical, stabilind de comun acord că ne este cel mai bine, cel puțin pentru o perioadă. Furiile s-au declanșat câteva luni mai târziu. De la despărțire, mi-am dorit într-o anumită măsură izolarea, iar în altă măsură mi-a fost impusă.
Prima reacție, mi-am redus disponibilitatea pentru prieteni. Unii au avut răbdare și înțelegere, alții au încetat pur și simplu să mă iubească. O prietenă s-a interesat în ce condiții aș putea să-i suport aniversarea. Ies în societate sau ne întâlnim separat ori deloc.
Disponibilitatea funcționează și azi pe modul econom. Ies rar, de cele mai multe ori cu un interes care vizează blogul sau Tricoul Inteligent. Uneori cedez. Am cedat ieri și am mers la sală, la Continental.
M-am întâlnit cu domnișoara prietenă în parcare, m-a întrebat din nou dacă nu doresc abonament, am refuzat. Am plătit 45 de lei pentru o oră de cycling. M-am plâns cu umor la recepție. Scump, domnișoară, scump!
M-am așezat pe bicicletă, am continuat să jelesc, cum să duc o oră întreagă după o pauză de sală de un an de zile?! Am pedalat în ritmul meu, nu am căutat să-mi demonstrez că pot sau să demonstrez cuiva că mă pot compara. Da, sunt o puturoasă. Suport cuvântul acesta doar în contextul mișcării fizice. Dacă un bărbat folosește puturoasă pentru felul meu de a fi, o ia razna feminista.
Când un bărbat se adresează cu puturoasă semnifică o datorie sau o responsabilitate a femeii de a asigura curățenia și masa în casă?
Pur și simplu nu sunt de acord. M-am îndepărtat de la subiect. Am făcut ieri o oră de cycling. Am plătit pe o oră un preț indecent, neinspirată strategie de marketing. Prima oră ar putea fi gratis sau inclusă într-o ofertă specială, una de atracție, nu de reorientare spre alte săli din oraș. Posibil să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, am terminat Litere, nu Marketing.
Îmi dau cu părerea ca orice român sau corect spus ca orice om.
Am revenit acasă după sală și am luat loc lângă pisică și partener pe canapea. Mi-am încărcat un serial polițist englezesc și m-am pierdut în peisajele bucolice. Am adăugat un nou loc de vizitat, Tynemouth, Marea Britanie.
Azi am povestit pe blog. Mulțumesc.
Vremuri bune pentru femei
Mereu mi-am pus întrebări. Foarte rar întrebări potrivite pentru vârsta mea cum și-ar fi dorit părinții. Nu m-am obosit să aflu răspunsuri la matematică sau la altă materie care mă punea în dificultate la școală. Mă irita că nu pricep, mă plictiseam că nu știu, abandonam orice încercare de a corecta lipsa cunoștințelor.
Am observat în jurul meu. La început familia. Priveam lung la discuțiile dintre părinți și bunici. Fără ochi iscoditori, urmăream gesturile, grimasele, îmi atrăgeau atenția unele cuvinte. Am continuat să observ și pe băncile școlii. Profesorii s-au transformat în subiecți. Îmi amintesc mâna profesoarei de română din școala generală. Cum ținea creta, cum apăsa bucata albă de calcar cu o purtare dictată de alte semnificații decât ale unei lecții de gramatică pentru clasa a VII-a. Ce o deranja? Ce nevoi avea?
Cum ziceam, mereu mi-am pus întrebări. Nu am descoperit nevoile profesoarei de română. Am terminat clasa a VIII-a și nu am mai revăzut-o. I-am păstrat niște frămânări sufletești închipuite de mintea mea.
Acasă, discuțiile separate ale părinților, mama cu femeile, tata cu bărbații, au devenit sursă notabilă de întrebări. Am identificat plângeri și critici, nu stăpâneam și nu recunoșteam ironia pe atunci. Mi-a devenit clar că mama și femeile mai mult se plâng, iar tata și bărbații criticau.
Cu voce tare am pus puține întrebări. Bărbații m-au expediat la joacă, femeile mi-au prorocit. Gura mea mare o să-mi aducă necazuri. Prinsă între atitudine pe categorii de gen, am început să muțesc. Ascultam, ascultam, ascultam! Presupuneri am făcut puține. Mă enervam până făceam o criză de la mârlănia bărbaților, îi auzeam chiar dacă se fereau prin liniște când apăream lângă ei, cum nevasta lui X, curva, a fugit cu bărbatul lui Y.
De ce e nevasta curvă că a fugit cu altul? Și cum adică a fugit?
Am crescut cu multe întrebări, fără explicații. Am identificat o furie pe femei și o învoială, un pact la bărbați. Femeia care înșală e curvă, bărbatul care înșală e din vina curvei. Numitorul comun: curva. Nici o responsabilitate pe umerii masculini, cu o referire sarcastică la Biblie, Eva a mușcat din măr.
Am crescut printre misogini și gospodine. I-am disprețuit deopotrivă și i-am iubit cum m-am priceput, învinovățindu-mă că nu sunt și eu ca toată lumea, supusă uneor obiceiuri distrugătoare de suflete.
Am revenit, după 30 de ani, la furia bărbaților pe femeile curve. Am zâmbit. Dacă m-ați fi văzut, ați fi sesizat o umflare în pene. Curva este partea masculină a femeii. De aici furia bărbaților. Cum să-și închipuie o femeie să aibă viața unui bărbat? Să schimbe parteneri pentru experiență și plăcere, să înșele fără să-și stăpânească dorințele, să se elibereze de energiile sexuale, să-și povestească aventurile la un pahar de vin, să transforme bărbatul în obiect, să-l folosească și să-l părăsească, și mai ales, să rămână femeie singură, nemăritată, să nu se lase înnobilată de numele unui bărbat?
Cum să-și imagineze o femeie așa ceva? Cum să practice narcisismul și lipsa de atașament și sacrificiu? Femeilor li se cuvine nevroza prin nesatisfacția sexuală și fidelitate.
Mă simt atât de bine în societatea actuală. Că femeia își trăiește sexualitatea din plin. Că reproducerea nu mai ține de o datorie sfântă, ci de un parteneriat. Că nevoile sexuale sunt recunoscute indiferent de sex, că masculinul și femininul ajung la parteneriate, iar misoginii rămân singuri și învață că locul femeii este fix unde anume își dorește ea să se poziționeze prin educație.
Da, mă simt bine, trăiesc vremuri bune pentru femei.
Crochiu: Bogdan Mosorescu
A ne purta de grijă
Port de ani de zile două fotografii în portofel. Pe hârtia decolorată şi tocită, zâmbeşte o fetiţă de 3 ani. Sunt eu. Am fost un copil frumos.
În adolescenţă am rămas puţin în urma fetelor în floare. Prea slabă, mă holbam minute în şir la genunchii ascuţiţi, prea plată, sânii au refuzat să crească, prea lipsită de graţie în mişcări. Preferam să mă caţăr în copaci, să lovesc un sac de nisip, să adun câinii şi pisicile de pe stradă şi doar seara, înainte de culcare, visam la băieţi, la sărutări, la poveşti de dragoste.
Ca femeie, am recucerit frumuseţea. Sunt o femeie atrăgătoare. Nu am 90-60-90, dar am şarm. Cu genunchii m-au ajutat anii, iar cu sânii educaţia. Forţa mea de seducţie a stat în capacitatea de a raţiona. Cu unii bărbaţi trebuie să locuieşti sau să te căsătoreşti pentru a ajunge să-i deranjezi cu gândirea. La început sunt atraşi că au întâlnit un exemplar care nu pare să-i vâneze pentru căsătorie şi copil. La început.
Tirada emfatică de mai sus pregăteşte o mărturisire. M-am săturat de ipostazele femeilor pe facebook. Femeie-obiect, femeie de carieră, femeie-mamă sau oricare altă prezentare, toate ne dorim să aibă cineva grijă de noi.
Toţi ne dorim, femei şi bărbaţi, să aibă cineva grijă de noi. A ne purta cineva de grijă nu ofensează independenţa sau liberul arbitru. Confundăm prea tare sentimentele. Recunoştinţa nu e iubire, e doar o manifestare.
Mie îmi place să aibă cineva grija mea. Recuperez un sentiment de linişte şi veselie din preajma mamei. Ceaiul pregătit pentru noi înainte să ne trezim, miros de chec la cuptor când ne trezeam, masa pregătită când ne reîntorceam de la şcoală. Exemplele aparţin generaţiei părinţilor mei. Iubirea lor a stat în mâncare. Încă mai stă.
Dar putem să aplicăm prin analogie pentru a face deducţii şi pe relaţiile actuale. Cum ne purtăm de grijă? Ce semnifică mai exact să ne purtăm de grijă?
Eu aş prefera o grijă în atitudine. Să am sprijin afectiv când încep tâmplele să-mi ardă, o senzaţie anormală suportată când sunt atacată verbal sau şicanată.
Să ne purtăm de grijă ţine de un caracter matur sau cu veleităţi de profunzime. Nu mi-e clar de ce pentru unii e o ruşine să-ţi exprimi grija sau iubirea pentru partener în public. Nu mi-e clară nici extrema, parada cu iubirea pentru celălalt.
Mi-e clară însă nepriceperea omului de a face faţă propriului psihic. Încearcă de ani să-i construiască gard, să-l fixeze în clişee şi stereotipii, iar eşecurile nu-l descurajează.
Mara bagă degetul în gură. Degetul reprezintă un obiect care i se supune ei. În rest trebuie să-şi asculte părinţii. E atât de vizibil frustrant pentru ea când doreşte să se impună şi nu reuşeşte. Dar degetul face ce vrea ea, când vrea ea. Similar, aşa procedează omul cu psihicul. Îşi doreşte să facă orice cu psihicul, dar inconştientul dejoacă orice plan. La fel ca părinţii.
Poate dacă ne-am purta mai mult de grijă sufleteşte ne-am potoli, poate!
Foto: Diana Bodea
Culoare, Charles Dwyer
Charles Dwyer
Educația lui mă-ta
Am o amintire, o amintire din aceea ecran într-o zi călduroasă de vară severineană unde zilele coincid întru totul pentru un copil.
Picoteam pe bancheta mașinii când tata a încetinit la trecerea de pietoni de la Spitalul Județean și a scos niște invective pe gură, printre altele, curvo! O femeie traversa strada.
M-am ridicat, nu cred să fi avut mai mult de 8 sau 10 ani și l-am întrebat serioasă, dar mai ales curioasă de unde știe că e curvă?!
Nu am primit nici un răspuns, rar spre deloc am primit explicații în copilărie. Am păstrat amintirea, dar mai ales senzația că ceva nu era corect. O cunoștea tata pe doamna aceea și de aceea a numit-o curvă? La vârsta aceea nu aveam dubii. Relațiile sexuale deveneau posibile doar după căsătorie. Dar dacă tata nu o cunoștea pe doamnă, de ce a numit-o curvă?
M-am chestionat toată ziua, nimeni nu mi-a explicat ceva. Am crescut cu frica de a nu deveni curvă, de a nu-mi face părinții de râs, de a respinge orice energii sexuale, coitul fiind unul dintre cele mai mari păcate sau chiar cel mai mare dacă te-ai născut fată.
Reiau. Am crescut așa, dar constituția mea este alta. Nu m-am străduit să fiu mai nobilă doar că la momentul respectiv nu-mi era clar. Nu înțelegeam gâlceava din jurul organelor sexuale și muream de rușine când reveneam de la școală și mă întâlneam cu un domn arhitect în fața porții care aștepta să primească de la mama mea niște planuri. Acel nu se cuvine ca un bărbat să intre la o femeie în casă în lipsa soțului mă dispera.
Am început să-mi îngrijorez părinții sau doar pe mama, tata foarte ușor a decis că este educația lui mă-ta.
Am ajuns la facultate, am studiat, am aprofundat la master, dar după 30 de ani am început serios să învăț.
În prezent mi-e clar că am intuit corect în copilărie. Nu e corect ceea ce pretinde societatea indivizilor, femei și bărbați, cu o morală dublă pentru bărbat căruia îi sunt permise relațiile sexuale înainte de căsătorie.
Cultura morală a provocat și a preferat nevroza la femei. Cu alte cuvinte, stai nesatisfăcută sexual, dar femeie cinstită. Cu ce ne ajută cinstea când în pământ ne mănâncă viermii, deopotrivă bărbați și femei, nu am habar și nimeni nu mi-a răspuns vreodată.
În anul de grație 2016, femeile s-au convins pe alocuri că descriu egalitatea în raport cu bărbatul. Tot pe alocuri au dreptate, în funcție de bărbat și capacitatea lui de a sublima, de a transforma energiile sexuale în preocupări culturale. Mă refer aici la caracter, așa se formează. Se menține deosebit de greu, regresia spre un stadiu primitiv poate oricând să survină.
Există vreo femeie în lumea asta care să nu fi primit următorul răspuns într-un dialog despre sex: dar tu ești femeie?!
Nu am realizat nici un studiu, dar presupun că toate am primit la un moment dat.
Simplist textul pentru subiectul abordat, dar pot să mai revin. Judecățile, pornite din minți înguste, cimentate de precepte, de o lipsă de gândire, nu mă (mai) afectează.
Am ales să gândesc. Nu organele sexuale îmi dictează poziția în societate, ci caracterul. Am muncit la el. Nu am avut grijă să par și să fiu altceva decât au decis și genele mele, m-am împăcat cu materialul genetic, cu disponibilitatea psihică și alcătuirea sufletească, iar azi sunt un produs între ceea ce mi-a fost dat și ceea ce eu însămi am luat.
Am luat mult fără să gândesc în perioadele de dezvoltare, copilărie, adolescență, am suportat influențe, am fost impresionată uneori peste măsură, dar am reușit, prin lectură în cea mai mare parte, să devin lucidă.
M-am născut.
Sex: feminin.
Status: om.
Foto: Constantin Duma
Culoare, Celine Brossard
Celine Brossard
Culoare, Catherine Chauloux
Catherine Chauloux
Zice Dunia
O să încep săptămâna cu Zice Dunia. Mai am câte ceva de exprimat. Dacă nu aș mai avea, ce fericire, ce împlinire, ce devenire!
Aș putea închide și blogul. M-aș retrage în casa mea, în viața mea, în mine însămi și aș experimenta ratări după ratări fără să mai apelez la confesiune și să-mi mărturisesc aici gândurile și sentimentele de prea multe ori intime.
Mi-am deschis telefonul la notițe. Iată ce notam sâmbătă seară în urma unei conversații, în execuții muzicale și vibrări de porțelan. Am participat la o nuntă.
Am învățat să nu critic femeia care se folosește de sex. Sexul este o armă la fel de eficientă ca specula, mita sau traficul de influență. Are însă o hibă. Când e practicat de femeie, bărbații devin isterici și morali.
Cum e bărbatul isteric?
Un om care se manifestă printr-o excitabilitate mărită și își pierde controlul asupra propriei persoane.
M-am oprit aici. Poate am ieșit la joc.
Zic.
Rămâi peste noapte
Zburau șervețelele de pe masa, pliculețele de zahăr, chiar și paiele din paharele aproape goale. Vântul puternic reorganiza masa unde ne așezaserăm să bem o cafea. Ochii, lipsiți de protecție, îmi uitasem ochelarii de soare în mașină, se micșoraseră amintind de o privire piezișă de chinezoiacă.
După încă o bătaie de vânt scurtă, dar intensă, m-am uitat direct în soare. O privire sfidătoare. De ce îi permite soarele vântului așa ceva? Câteva secunde m-am pierdut în vânt și soare, am ajuns pe niște dealuri din copilărie. Am revenit surprinzându-mă în lentila lui fumurie. Părul îmi pica bine pe conturul feței, rujul nu-l mâncasem. Mi-am mușcat buza și m-am întrebat ce este în mintea lui.
– Spune-mi la ce te gândești!
– Mă uitam la tine, la ridurile tale. Ești femeie, arăți și ai gesturi de femeie.
Nu știu ce a surprins el la mine imediat după ce a pronunțat riduri, dar eu eram tare derutată. Mă admirasem în lentila lui, mă descoperisem o femeie frumoasă.
Bărbatul acesta, Mihnea e numele lui, l-am cunoscut cu puțin timp în urmă. Prima întâlnire ne-a transformat pe amândoi. Am experimentat suspendarea timpului de la prima strângere de mână. Eram noi și ceilalți, noi ca subiect și toți ceilalți obiecte de decor.
Nu am nici o așteptare sau pretenție de la el sau de la relație. De două luni trăiesc ce se întâmplă fără să prilejuiesc întâmplări. L-am lăsat de la bun început să orchestreze bucata asta muzicală din viața noastră. Mi-a fost foarte clar în momentul când mi-a strâns mâna că o să fiu a lui. Ce nu mi-a fost clar și încă nu-mi este, ține de organizare. O să fiu a lui în așternut sau o să fiu a lui ca parteneră pentru un timp sau pe viață?
M-am culcat cu el în prima săptămănă, după o ieșire la film și o cină la un restaurant italienesc. Vorbim foarte multe, atingem subiecte diverse și de o calitate peste medie. Suntem doi adulți inteligenți. Am stabilit și ne-am acceptat de la început statutul plecând de la feminin și masculin. Arhetipul feminin și masculin ne-a ținut în priză, surescitați și încântați. La una din ieșirile noastre am închis cafeneaua. Nu ne-am dat seama că rămăseserăm ultimii clienți până când una dintre fetele care serveau la masa ne-a poftit să plecăm. Ne-am amuzat și am părăsit locul acela strâns lipiți unul de altul. Mi-a sărutat de mai multe ori fruntea și de fiecare data m-am abținut să nu-i declar că îl iubesc.
Îl iubesc.
Mi-l doresc ca partener de viață, ca tată pentru copiii mei. Nu știu însă cum anume să mă port. Cum să gestionez ce simt, ce-mi vine de la el. Urăsc să fiu interpret.
Ce a vrut să spună cu ridurile? Că îmi arăt vârsta? Am 31 de ani.
– Ce vrei să subliniezi cu ridurile? Am două nopți nedormite, mi se accentuează și ridurile de expresie când nu mă odihnesc.
– Vreau să spun că ești fantastică, nu ți-am mai spus că ești fantastică?
Mi-a spus de foarte multe ori că sunt fantastică. De fiecare dată am primit altfel acest adjectiv. Prima dată m-am topit în molecule de femeie! M-am bucurat că mă găsește frumoasă. A doua oară mi-am permis să-mi iau acest adjectiv ca apreciere la adresa capacității mele intelectuale. Apoi pur și simplu a trecut pe lângă mine.
Sunt fantastică. El zice asta, dar eu am obosit să mai interpretez, să-l mai întreb ce anume vrea să transmită cu asta. Ce anume dorește să ajungă la mine?!
Oare mă iubește și el? Multe frământări, incertitudini, zâmbete de complezență, priviri derutate.
– Rămâi peste noapte la mine?
– Mă întrebi?
– Rămâi peste noapte la mine. Este mai bine?
– Este, mulțumesc frumos.
Am rămas peste noapte la el. Simțeam cumva agasantă întrebarea dacă rămân peste noapte. Dacă mă întreabă înseamnă că nu-și dorește? Sau înseamnă că îmi poartă de grijă. Dimineața mă trezesc în zori, întotdeauna merg cu soarele la muncă.
Multe întrebări, prea multe. Fac și desfac comportamentul masculin, dar și comportamentul feminin. Îl studiez și mă studiez. Mă suspectez pe alocuri. Am zis asta cu o intenție, am făcut cealaltă cu un scop. Ah! Femeile sunt toate șirete. Toate cântecele din popor o subliniază.
Dacă sunt femeie șireată, și dacă îmi asum această însușire, ce anume urmăresc de la această relație?! Dar am o relație? Sunt într-o relație? Am ieșit în oraș de vreo zece ori, am făcut sex, i-am cunoscut prietenii, m-a invitat cu el la o nuntă. Protocolul relațiilor indică că sunt într-o relație. Eu simt că mă potrivesc la el în brațe, la el în viață. Îmi vine greu să-mi amintesc cum anume îmi împărțeam eu timpul înainte de Mihnea. Înainte de Mihnea, după Mihnea. Aici chiar este facerea lumii, lumii mele.
Când am rămas peste noapte am făcut dragoste ca niște apucați. Și doar asta o să mai povestesc, apoi mă întorc la munca mea. Am de depus un proiect mâine la Primărie.
De cele mai multe ori când facem dragoste experimentez o pierdere de sine. Se suspendă timpul, se dilată corpurile. Mâinile și picioarele sunt moi sau îmi amorțesc, în special piciorul drept. Posibil și de la căzătura de pe bicicletă. Dacă asta vi se pare amuzant, stați să auziți urmarea.
Vă amintiți? Îl iubesc. Și cu toate că nu am pretins, nu am cerut, mereu am așteptat un te iubesc și eu. În ultima seară am așteptat, bazându-mă pe vocea lui joasă, pe buzele lui lipite de urchea mea, de grija cu care m-a luat în brațe și s-a lipit de mine, că o să aud:
– Și eu te iubesc.
Mintea mea, lucrând cu plăcerea ca material pentru afecțiune, a prezis un răspuns afirmativ. Îmi amintesc cât de tare l-am strâns în brațe, cât de adânc i-am iscodit ochii. Când și-a lipit buzele de urechea mea am închis ochii.
– Vreau să-ți spun ceva.
Da, da, da! Și eu te iubesc, și eu te iubesc!
– Draga mea, ți-a venit ciclul!
