Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "plăcere"

Încep să înțeleg sadismul, dar prefer ciocolata, sexul și vinul

De 2 oct., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Prefer, de vreo câțiva ani, să-mi petrec ziua de naștere departe de casă. Să existe un drum de făcut, să am posibilitatea să postez pe Facebook și Instagram cu hashtag-ul #pedrum. La 30 de ani mi-am adunat pentru ultima dată toți prietenii. O masă lungă, o cină cu taină, cu persoane dragi mi-a înțepenit zâmbetul. Trupul înlemnește când este în pericol. Când întâlnim un șarpe, creierul automat comandă înmărmurirea.

Tocmai mi-am comparat prietenii cu șerpii. Așa ați presupune, dar. Îmi iubesc prietenii. Nu ei reprezintă șerpii. Situația, o masă lungă alcătuită din persoane cu care m-am însoțit de-a lungul anilor, dar care nu s-au însoțit și între ei, nu mi s-a mai potrivit. Am simțit că nu mai era vorba despre buna mea dispoziție, ci despre buna lor dispoziție. De ziua mea doresc să fie vorba despre mine. Am fost în pericol să mă aliniez, să mă conformez convențiilor.

Am început să călătoresc de ziua mea de atunci. Vârsta s-a transformat într-o porțiune. Atena reprezintă o vârstă, 32. Sarmizegetusa o altă vârstă, 33. Firește, nu m-am putut ține de plan. A intervenit Mara, bugetul, responsabilitățile. În 2018 mi-am propus să ajung la Berlin, la Filarmonică. Nu s-a întâmplat. Mi-am lins rănile, știu să. Cu demnitate și atitudine care contrariază, mi-am corectat cadoul. Mi-am albit dinții. Anul acesta, cu o călătorie planificată în 1 iulie, 21 iunie a rămas fără buget. Din nou mi-am corectat cadoul. M-am epilat definitiv pe picioare.

Aud țipetele din curtea școlii. Zâmbesc. Intrasem într-o anumită stare, iar gălăgia m-a readus în sufragerie, pe canapea, cu pătura pe picioare. Motan doarme lângă mine.

Am recitit ce am scris. Zgomotele au năvălit. O motocicletă. Claxoane. Freamătul din curtea școlii s-a intensificat. Gheorghe Lazăr e aglomerat.

Tot ce am povestit până acum ține de introducere. Voiam să ajung la epilarea definitivă. Pentru cine nu a făcut, vă comunic de la început că doare. Suportabil, desigur! Ultima dată durerea m-a provocat intelectual. Mi-am reamintit bătăile din copilărie, am revăzut Auschwitzul. Asta în timp ce primul picior suporta intervenția. Între primul picior și al doilea, am avut un răgaz. Corpul s-a relaxat. Am simțit destinderea sub forma unui val de căldură. Mușchii se relaxează. Mi-am zis. Ceva plăcut m-a făcut să tresar. M-am mișcat pe masă și mi-am privit corpul lungit. Carne, material, obiect. Eu nu eram acel trup. Vă puteți imagina un copil într-un colț de cameră goală ascuns după perdea. Eu eram acel copil. Complet separată de trup, m-a îngrețoșat plăcerea cărnii.

Familia de țigani români de la Auschwitz, distracția doctorului Mengele, oare așa se simțea? Am alungat gândul. Ce importanță are o familie când în lagăr se aflau atâtea persoane?! Nici nu e vorba despre oameni, ci despre senzație. Plăcerea și calmul de după aplicarea violenței. La al doilea picior timpul a trecut mai repede. Obișnuința. La final, calm, plăcere și o minte împăienjenită.

Este o anumită plăcere în amorțeala corpului după agresare. S-a terminat. De aici vine calmul. Dar e mai mult de atât. E bucurie. Presupun că hormonii ne înșală. Satisfacția este mare că s-a sfârșit. Sunt eliberați hormonii fericirii. Încep să înțeleg sadismul, dar prefer ciocolata, sexul și vinul.

Copiii au intrat la ore. Este liniște. Mașinile trec civilizat. Eu am terminat.

Ți se bagă în cap de mic că sexul e rușinos

De 2 aug., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De la prima compunere primită temă de la școală, dacă mă uit în urmă, pare că nu m-am mai oprit. Cretă consumată pe ușa de la bucătărie. Mi-a permis tatăl. El tăia și spânzura. Mama, sora și cu mine executam. Simplu executant am fost și eu până la prima rebeliune. Am început cu o brățară la picior, o fustă mini, o gaură nouă în ureche și am atins apogeul cu un roman inspirat de propria familie unde tatăl fusese alungat, mama se recăsătorise, iar fetele, firește, două surori, erau fericite, iar una deținea un cal. Vis încă neîmplinit.

De la cretă la hârtie, poate fi considerată o perioadă în viața mea. Ajunsă la hârtie, mi-am rescris viața de familie, mi-am îndeplinit fanteziile de adolescentă. Adormeam adeseori fantazând la Făt Frumos. Aici mi-am pierdut talentul literar, dacă aveam unul. Nu-mi lipsea îndrăzneala, nici imaginația. Le-am consumat inconștient pe povești de dragoste. Păzite de tata, sora mea și cu mine, la apusul soarelui intram în casă, puse în gardă de mama, sânii se lasă dacă-i ating băieții, iar după măritiș o să ne săturăm să stăm pe spate, amândouă ne-am lăsat absorbite de imaginație. Ce mai povești închipuiam! Uneori râdem când ne amintim!

Scriam și citeam pe apucate, oriunde, orice. Colecția El și Ea mi-a umplut zilele plictisitoare din provincie. Dacă în viața mea nu se întâmpla nimic, personajele din cărți îmi permiteau să deschid o ferestruică în ușoara depresie provocată de paza tatălui și de monotonie.

De aici am tras o concluzie. Nu lăsați adolescentele fără activități! Experiența proprie mi-a arătat consecințele petrecerii timpului în imaginație. Realitatea nu se va ridica niciodată deasupra fanteziei. Primul contact sexual nu pare să aibă un început, o zi anume, o cameră, un pat, o întâmplare. Privesc înapoi și revăd o groază de momente și situații penibile. La cheremul hormonilor și la dispoziția educației bazată pe rușine am traversat îndrăgosteala într-o stare confuză. Nu mi-aș dori pentru Mara mea așa ceva. Părinții uită sau refuză să le specifice copiilor și despre frumusețea actului sexual.

De la romanele de duzină ale colecției El și Ea, am trecut la literatura clasică. E un pas firesc, e vorba de exercițiu și obișnuință. Cărțile nereușite mi l-au pus pe Tolstoi în brațe. La facultate, când profesorul ne-a pus pe tablă clasicii literaturii, Tolstoi, Goethe, Dostoievki, Mann și Marquez, îmi lipsea doar lectura lui Marquez. Am corectat cât de repede am putut.

Învățăminte am tras din propria viață. Aproape sunt fără de greșeală în prezent. Fiecare greșeală am transformat-o în lecție. Cu lipsurile teoriei literare m-am descurcat onorabil. Cu viața sexuală a fost dificil. Cum să corectezi zeci de ani de rușine și dezgust? Ți se bagă în cap de mic că sexul e rușinos. Nici o referire la plăcere din partea părinților, autoritățile din viața noastră. Cu pregătire din reviste, cu relatări de la prietene, cu rușine ajung fetele pentru prima dată cu un băiat. Datoria unui părinte, oricât de trivial și inconfortabil consideră subiectul, este să discute și despre sex, înainte de 18 ani, înainte de 14. Corpul începe să se transforme de pe la 8. Aș sugera că e un moment propice să discutați despre.

Discutați firesc, pe un ton potolit și râdeți! E o datorie. Nu o neglijați.

Foto: Romina Popescu

Autorule, bagă și scoate!

De 6 iul., 2017 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Nevoie, plăcere, neplăcere, interes, motiv, percepție, adaptabilitate. Am enumerat aceste cuvinte pentru fixare. Ele reprezintă dinamica oricărei persoane indiferent de naționalitate, sex sau orientare religioasă.

Nevoile ne pun în mișcare. Plăcerile și neplăcerile ne motivează. Interesul crește energia. Motivele incită. Percepția definește. Adaptabilitatea asigură supraviețuirea și bunăstarea în orice epocă.

Lejeritatea înșiruirii nu se potrivește cu poticneala descoperirii fiecărui cuvânt în parte. Intensitatea și impresionabilitatea le-am verificat în ultimii ani. Experiența mi-a demonstrat importanța. Mai este un cuvânt lăsat pe urmă cu intenție: speculă.

Specula deține un loc aparte pentru mine. Îi recunosc forța și avantajele, dar rămân cu spatele. Prefer bătaia lungă.

Am citit cu interes diverse articole cu autori nemulțumiți tocmai de capabilitatea unora de a face speculații. Aceia care știu să dea din coate, să fie bine cu toată lumea, să plasticizeze realitatea, să dea ceea ce cere publicul actual.

Creionul autorului nemulțumit a exprimat lipsa unui corespondent cu realitatea. Unii urmăresc dobândirea de avantaje personale. E vorba în special de fashion bloggeri sau formatori de opinie (sau influencer dacă preferați varianta utilizată de internauți).

Cu ani în urma m-aș fi inflamat. Ca manifestare, aș fi reacționat ca Mara când nu o bagă nimeni în seamă pentru că sunt preferați pruncii. La început aș fi negat disconfortul sufletesc, la nivel declarativ aș fi asigurat pe oricine că nu mă deranjează, iar la cineva apropiat aș fi defulat cu sentimente negative.

Ani de zile am fost blogger mare depășit de bloggeri mici. O diferență între noi consta în a face speculații. Nu i-am dat publicului ce a cerut, iar o asemenea absență de subiecte mondene pe blog are consecințe directe pe listele alea de rating. Astfel, mereu au fost preferați alții, iar eu am rămas să mă plâng pe un umăr, la un colț, în familie.

Dar un om care citește nu rămâne niciodată pe loc. Imaginația te duce, interpretarea te dezvoltă moral. Nu am luptat contra frustrărilor, am lucrat cu ele. Le-am acceptat în timp ce-mi însușeam pe rând cuvintele din deschiderea textului.

Adevărat, nevoile au făcut diferența. Lipsa grijilor de ordin financiar mi-au permis să-mi șlefuiesc educația. Mulți artiști și-au pierdut sau jucat în picioare creativitatea din cauza facturilor lunare. Așa că de ce acuzația Autorului de avantaje personale?

Cine nu se ridică din pat pentru avantajele personale? Diogenes a existat acum multe secole și cine are putința să verifice câți au mai fost ca el?

Unghiul din care se arată cu degetul este greșit. Perspectiva corectă constă în valoare, iar valoarea e dată și de acuratețea limbii. Asta prima dată. Apoi urmează procesul de livrare. Cum transmiți informația? Îmi pare rău că tot revin la cărți, dar dacă nu citești, cum poți să scrii? Dacă nu bagi, ce iese? Pentru carne tocată introduci felii, pentru limonadă, storci lămâi, pentru fotografie achiziționezi un aparat, pentru sex nu mai zic etc!

Bagi ca să scoți!

Altfel plângerile semnifică o lipsă de profesionalism, ipocrizie și un interes undeva. Motivul pentru care un Autor exprimă o nemulțumire rămâne necunoscut, dar unii dintre noi putem să-l adulmecăm. Pentru că unii, așa ca mine, au băgat mult în cap în timp ce alții culegeau lauri sau invitații la diferite evenimente din țară.

Mai este ceva ce îmi doresc să vă las la final. Când există puncte slabe, se iau măsuri. Articole cu arătatul cu degetul nu corectează, relevă că un interes a fost năruit și cineva dorește să-și ia revanșa.

Dragă Autorule, ai verificat vreodată ce a băgat un blogger în capul lui? Nu? Atunci bloggerul nu e vinovat, bloggerul s-a adaptat, supraviețuiește și uneori savurează.

Piața e mare, dar nu toți acționăm, cei mai mulți ne plângem.

Eu sunt verb și caut soluții pentru țara în care trăiesc.

Tu nu știu ce ești, Autorule!

Bagă și scoate, asta e ordinea.

Foto: Flavius Neamciuc
Pulover: Atelier Bobar

De ce să ne fie frică de sex? Să ne ajutăm copiii să sublimeze

De 7 mai, 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13162153_1199258313417654_653456872_nÎn toamnă, la rugămintea unei prietene mamă, am început să fac gramatică și literatură cu fiul ei. A zburat vorba. În prezent fac gramatică și literatură cu un buchet de copii. La fiecare le-am dus câte o carte din biblioteca personală. Citim, de fapt ei citesc cu voce tare, iar eu ascult, Micul Prinț, Călătoriile lui Gulliver și Eșafodul. M-am oprit la aceste titluri.

Plimb cărțile între ei, iar gramatica, cu părțile ei de vorbire sau de propoziție care mă pun în pericol să fiu înghițită de câte ori cască, e salvată de lectură. Da, gramatica e plictisitoare, copiii o fac uneori de coșmar, dar oricât de sensibili sunt unii și simt i-urile, avem nevoie de reguli ca să punem corect cei 3 i de la unele verbe sau adjective.

Am povestit despre activitatea mea alături de copii deoarece am făcut o observație. Adolescenții mei sunt în faza de dezvoltare care îi sperie pe părinți, sistemul limbic, cel care include centrii cerebrali ai plăcerii, este dezvoltat, însă cortexul prefrontal rațional este doar în parte matur.

Să folosesc alte cuvinte: adolescenții se îndrăgostesc, iar părinții pretind rațiune pe o lipsă de control neural redus. Comportamentul impulsiv cu care caută plăcerea înseamnă reacție.

De aceea vreau să vă șoptesc. Nu îndrăznesc să dau un sfat, nici măcar să recomand. Dragile mele mame, când fata începe să-și petreacă tot mai mult timpul în cameră singură, nu vă îndoiți, acționați, e momentul. Căutați activități care să vă solicite împreună. E datoria și responsabilitatea noastră de părinți să ne oprim din reproșuri și din a pretinde raționamente. Animalele au o perioadă de împreunare, rut se cheamă, omul are etape de dezvoltare cu faze mai mult sau mai puțin mature.

Activitățile împreună să vină firesc, ca distracție, nu ca o oprire sau îndepărtare de băiatul dorit. Îndrăgosteala constituie o plăcere, plăcerile se învață. Lectura e o plăcere. Citesc cu fetele mele, deși cască, nu se concentrează, privesc în gol pe fereastră.

Uneori, rar, îmi permit să râd de ele. Îmi dau voie să mă joc cu ele, să le tachinez, în timp ce le atrag în a percepe și a pricepe, între trandafirii de pe pământ, identici cu trandafirul Micului prinț. Le îmblânzesc. Merg pe urmele lui Exupery. Dacă ne îndrăgostim și o persoană devine diferită, percepem. Și ce pricepem? Că dacă vedem o calitate în funcție de sentimente, putem să neglijăm defectele. Uite așa trecem prin Gerard Genette, puțină teorie a literaturii, și rămân scrise notițe despre limbaj.

Intenția mea era să fixez în memoria afectivă a părinților că plăcerile se învață. Confecționați plăceri cu copiii dumneavoastră. Având mai multe plăceri în adolescență, îndrăgosteala nu-i poate acapara. O mamă din o sută naște un tânăr Werther, cele mai multe aducem pe lume copii inteligenți, dar care cresc anapoda, nedirijați. Părinții au datoria să mijlocească întâlnirea dintre copii și sinele lor, creștem oameni, îi educăm pentru ei, nu pentru noi.

Noi avem o viață separat. Cu plăceri deja cunoscute, împărțite pe categorii, cu sexul inclus.

Nu trebuie să-i ținem pe copii departe de sex, trebuie doar să le arătăm câte plăceri poate avea o persoană. Lipsa plăcerilor duce la concentrarea exclusivă pe plăcerea fiziologică. Adolescenții intuiesc multe, dar asemenea copiilor de doi ani, când încep crizele datorate imposibilității de a articula, nici ei nu pot exprima rațional ce se întâmplă cu ei.

La adolescență nu e permisă plictiseala. Lipsa de ocupație e binevenită la copiii mici pentru a-și stimula imaginația, dar la adolescenți plictiseala presupune un risc, concentrarea pe sex.

De ce să ne fie frică de sex? Să ne ajutăm copiii să sublimeze, să transforme pulsiunile în preocupare: tenis, voluntariat, lectură, dansuri, actorie, drumeții, fotografie etc.

Să ne ajutăm copiii. Eu citesc cu ei. Asta voiam să vă șoptesc.

Prefer să mă ratez cu scrisul, lăsați-mă în viața mea

De 28 apr., 2016 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

10917285_940982699245218_4634349241441204955_nDe câte ori vă priviți mâinile pe zi? Am ajuns să mă pierd în cercetarea lor. Prima data întind mâna stângă. Dintre cele două, ea este cea nobilă. Mă uit. Cu degetul mijlociu de la mâna dreaptă trasez linii pe degetele de la mâna stângă. Lent. Aștept și simt cum sunt transmise informațiile la creier. Mijlociu cu arătător, mijlociu cu mijlociu până la degetul mare. Îmi așez apoi degetele, mai puțin cel mare, în palma dreaptă și îmi mângâi, pe rând, unghiile fine de la lacul colorat. Strâng pumnul și îmi reiau orice activitate. Mi-am dat seama că fac asta de câteva ori pe zi.

Unde îmi sunt mințile atunci? Când strâng pumnul, mă potrivesc din părți într-un întreg. Revin. În tot timpul cât îmi privesc mâinile, ocupația provoacă o dedublare, un jos și un sus. Jos meditez, iar sus habar nu am ce fac. Mă simt acolo ca un ochi mare.

Mă preocupă nimicul, inutilul, ratarea, superficialitatea, iar peste toate adaug mâncarea. Cu ea mă trezesc. Ce fac azi de mâncare? Toate sunt inutile și viața e fără sens, dar mi-e foame, iar Mara are nevoie de hrană.

Ce știu eu despre viață:
– nu are sens.
– individul îi dă semnificații, determinații, scop.
– nu există destin sau un Dumnezeu care decide în locul meu.
– nevoia pune totul în mișcare.
– neplăcerile devin frustrări, angoase, traume, depinde de intensitatea si impresionabilitatea cu care au fost trăite.
– părții bune din mine i-am dat numele de Dumnezeu pentru a împăca un conflict socio-familial.
– plăcerile au rolul lor pentru suportabilitatea vieții.
– sinuciderea este o opțiune.
– mă încântă intens unele zile ale vieții.

Aș mai putea continua cu liniuțele, dar esențialul l-am cuprins. Am o rugăminte, familia și prietenii, dați înapoi! Am obosit să scriu cu gândul la voi. Mă trageți la răspundere pentru gândurile mele despre Dumnezeu sau sinucidere. Astea două provoacă isterie în jurul meu.

Am un creier. Funcționează. Nu pot să-l opresc, nici nu-mi doresc, și nici nu o să-l sculptez după placul vostru. Uneori mă faceți să regret primii 3 ani ai Duniei. Nimeni nu o cunoștea pe Paula Aldescu. Uneori Paula Aldescu pare că a stricat tot.

Îmi place să gândesc. Oricât aș greși, oricâtă dreptate ați avea voi și mă paște o amară ratare. Pentru mine nu e o tragedie și nici un sfârșit. Eu nu o să mor ca mi s-au sfârșit zilele, eu mor puțin în fiecare zi. Văd asta pe mâinile mele, ați citit în introducere. Știu asta și sunt de acord, de la Nietzsche. Sper să nu confund și să mă fac acum de râs, dar cine să râdă?!

Și ce naiba ar fi viață fără moarte? Nu vi se par uneori zilele îngrozitor de lungi, de inutile, de fără rost? Trezit, muncă, mâncare, veșnica preocupare de liniștire a stomacului, mai nou condimentată de delirul nutriției și al consumului de carne și zahar etc. Uneori adorm epuizată de la o zi obișnuită.

Vreau să scriu și să citesc. Pentru voi, familia și prietenii, asta nu constituie o muncă. Eu nu muncesc. Refuz o angajare cu condicuța pentru mulțumirea, respectul și admirația voastră. Nu v-ar păsa că aș muri și mai mult în fiecare zi, că aș proba singurătatea, tristețea și nebunia la cele mai înalte niveluri. Nu, voi îmi vreți binele și mă împovărați în fiecare zi cu el.

Vă rog să nu mă mai ajutați să mă ratez. Prefer să mă ratez cu scrisul, cu Tricoul meu Inteligent și Cuvintele mele de vânzare. Cu ele suport viața, nu o vomit.

Viața mea. Mea este un pronume posesiv.

Lăsați-mă în viața mea.

Asta e partea mea de poveste din tot ce s-a întâmplat

De 16 mart., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

12527994_1159179687425517_841328013_nRar ajung să mă uit peste fotografii vechi. Pe lângă nostalgie, simt și o neplăcere violentă. Uneori chipul meu mă înfurie, alteori persoanele cu care mă însoțeam.

Am hotărât din adolescență să nu vorbesc urât despre foștii iubiți sau prieteni. Comentariile răutăcioase le-am separat. Mi le-am permis cu o mențiune. Asta e partea mea de poveste din tot ce s-a întâmplat.

Dintr-o experiență, eu sunt doar o parte. Nu mi-a fost mai ușor în relațiile mele de orice natură cu gândirea logică. Simțeam și simt durere intensă la orice conflict.

M-am înconjurat de unele cuvinte: nevoie, plăcere, neplăcere, percepție, perspectivă, unghi, etapă biologică. Renunțând la Dumnezeu așa cum mi l-a vârât familia în cap, s-a modificat vorbirea cu mine însămi. M-am comparat cu o planetă pustie. Eu întreb, eu răspund. Eu cer ajutor, eu mă sprijin.

Mi-e necesară, în prezent, reprezentarea sub forma unui corp ceresc fără lumină proprie. Doresc să mă împrietenesc cu singurătatea și să-mi repet că soarele s-ar putea să nu răsară niciodată pe strada mea.

Nu sunt o persoană deznădăjduită și nu m-am suspectat de pesimism. Pentru felul de a fi, după educație și influențe, nu-mi este suficientă rațiunea. Mă bănuiesc de existențialism după atitudinea pot să fiu sau să nu fiu la fel de bine. Exist pur și simplu.

Vreau să devin tot mai conștientă și să-mi construiesc zilele personal. Să stârpesc grija celorlalți după cum îmi trăiesc eu viața.

O trăiesc minunat. Beau ceai dimineața, scriu, citesc, am prieteni, o mamă blândă, mă recuperez în ființa copilului meu, mă admir în ochi albaștri de bărbat.

Am deschis un șantier al ființei fără dată de terminare sau cu o anume dată: moartea.

Până atunci, aș îndrăzni să-mi propun desăvârșirea.

21.06.1983 –

Declarație despre a fi

De 14 ian., 2015 0 Trăiri afective ale mele , 0

De șapte ani tot dau declarații despre un anumit a fi aici pe blog. M-am contrazis de câteva ori, dar când îți mai și trăiești viața, dezicerile se impun.
Aș nota aici un exemplu, ar fi necesar, dar mă lovesc de propriul plictis în a căuta o contradicție. Cert este că sunt destul de multe.
Am afirmat că uneori îmi mai trăiesc și viața. Ce semnifică asta? Primul sens ține de plăcere. Urmăresc doar plăcerea și satisfacția.
Într-adevăr nu este cel mai ușor sau cel mai la îndemână. Criticile pot fi copleșitoare. Să pleci în excursie de una singură, să ieși în oraș cu prieteni de sex opus, să porți pălării extravagante, să organizezi ieșiri cu fetele, acțiuni pline de absurd pentru ceilalți și atât de firești pentru mine.
Uneori mi-am strigat declarația:
Prietenele sunt importante pentru mine.
Îmi fac prieteni în funcție de atracție, nu de sex.
De cele mai multe ori mi-am înghițit cuvintele, dar prin fapte și acțiuni am devenit vizibilă. Îmi place compania mea, o caut des. Am stat zile întregi cu mine. Iubesc cu pasiune prietenia dintre fete. Am avut multe excursii doar cu fetele.
Gând, vorbă, faptă, le-am aliniat din nevoia mea de a fi chiar eu.
Am făcut însă o descoperire când mă aflam la Viena la sfârșitul anului trecut. După concert, am fost la concert la Viena, am mers la muzeul Freud. Am petrecut în fosta casă a lui Freud maxim 40 de minute. În aceste minute nu am zâmbit niciodată. Mi-am zărit chipul la un moment dat într-o oglindă, obiectul i-a aparținut lui Freud, cadou de la fiica sa, Ana, iar fața mea exprima o gravitate care mi-a atras atenția. Am încercat apoi, în secunda următoare, să cuprind timpul din jurul meu, dimensiunea cu care trăiam ceea ce trăiam. Orice emoție mi-a revenit am perceput-o într-o notă solemnă.
Singurătatea face asta, alungă zâmbetul, distruge orice dovadă a faptului că putem să ne folosim gura râzând. Nu mi-a plăcut asta. Mie îmi place să râd.

Am tras altfel următoarea concluzie: trebuie să suport oamenii. Mi-e greu cu ei uneori, dar sunt inutilă fără ei. Și aici pierd complet sensul ascezei. Mi-e foarte clar că niciodată nu aș putea alege un stil de viață retras.

Mi-a lipsit contradicția la începutul textului, dar mi-a ieșit la final.

Iubesc oamenii și mi-e greu cu ei.

Interviu: 20-30 se îndreaptă spre 40

De 8 dec., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi-ar plăcea, dacă ar fi cu putinţă, să-mi iau singură un interviu. Fireşte, posibil este. Fenomenologic este, conştiinţa se afirmă înaintea existenţei.
Dispun şi de tehnici, un set de întrebări pe care mi le-aş adresa. Eu la 20 de ani mi-aş lua un interviu mie la 30 de ani.
Douăzeci, treizeci, nu invers.
Prima întrebare.
20: Cum este viaţa de adult?
30: Avantaje pe partea sexuală. Sexul e bun, iar ipocrizia are o intensitate copleşitoare.
20: Sex?
30: Totul se împarte în trup şi spirit, dar se simplifică excesiv. Ai auzit de reducţionism?
20: Poftim?!
30: Viaţa o explicăm prin reducere. De exemplu, la mine, la noi, scuză-mă, următoarele cuvinte au importanţă şi valoare pentru a fi: nevoie, semnificaţie, plăcere, neplăcere, trup-carne, spirit-rafinament, detaşare, clişee, raţiune, pasiune.
20: Cuvinte cheie?
30: Mod de viaţă.
20: Visele?
30: O mare dezamăgire. La 30 experimentezi şi dezamăgirea pentru toată fantezia în care stai tu acum.
20: Să mă opresc din visat?
30: Ce întrebare mai e şi asta?
20: Stupidă, ca tot acest interviu. Mai puţin cuvintele cheie. Sper să le reţin.
30: Invariabilul vârstelor noastre: insolenţa.
20-30: Mecanism de apărare.
20-30: Şi râsul gălăgios, bogat în nuanţe şi sugestiv.
20-30 se îndreaptă spre 40.

Calea bună și legitimarea ei

De 4 aug., 2014 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În ultima vreme, pe lângă sfatul gratuit de a renunța la lectura cărților lui Freud, tot mai multe persoane din jurul meu își exprimă o îngrijorare: mintea mea mă duce pe o cale greșită.
Care este calea bună și cine o legitimează?
Aș putea să pun această întrebare, dar nu mă obosesc. În general oamenii cunosc acestă cale bună, dar o practică doar în conversații unde îi sfătuiesc pe alții s-o urmeze.

S-ar putea să scriu un text acum sub influența unui nerv iritat.

Despre Freud și lectura cărților lui, repet, o să citesc în continuare. Aș întreba și eu: de ce nu citește toată lumea? Nu Freud, ci pe oricine altcineva care te poate ajuta să înțelegi mai bine comportamentul uman.
A cunoaște comportamentul uman este nevoia mea, iar Freud m-a ajutat să înțeleg că fiecare individ are niște nevoi, iar viața noastră se construiește sau se distruge în funcție de nevoi, de plăcere, neplăcere și sublimare.
În realitatea în care mă desfășor, în situațiile pe care le trăiesc sau doar le acompaniez, un bărbat care se îndrăgostește de o fată de 19 ani, iar acasă nevasta îi este gravidă nu mă revoltă absolut deloc. Bărbatul s-a îndrăgostit, eu sunt atentă pe părinte și pe responsabilitatea și datoria lui de a crește un copil.
Până de curând, aproape că până ieri, aș fi mărturisit că mi-e frică de singurătate, de singurătatea la bătrânețe.
Am scăpat de acest sentiment, oribil de altfel.
Când doi parteneri poartă o conversație în contradictoriu, iar unul rostește rămâi cu prietenii tăi, se instalează o panică și un sentiment de vinovăție.
Am scăpat și de aceste sentimente.
Fără simțuri în alertă aș răspunde: atunci rămân cu prietenii mei.
De fapt chiar am dat acest răspuns.
Părerea mea de rău stă în constatarea eschivării. Îmi permit acum să vorbesc în numele femeilor. De cele mai multe ori, mă ajut totuși de general, femeile, dar sunt absolut convinsă că și bărbații, nu-și fac cunoscută plăcerea de a petrece cu prietenii, ci dau explicații futile: prietenii doresc asta, acțiunea descrie o supunere a celui care se lansează în justificări.
Am avut o prietenă care mereu folosea umerii prieteniei pentru a petrece timp cu fetele. Dacă nu ieșea cu fetele, fetele se supărau.
Dar ceea ce voia ea?
Ea voia o totală lipsă de asumare a dorinței și voinței.
Dar înțeleg acum și acest tip de comportament, înțeleg acum că ceea ce numim caracter urât sau frumos stă în niște condiții de creștere și de educație.
Și înțeleg pentru că am citit.
Nu cititul îmi duce mie mintea pe o cale greșită, ci recunosc calea greșită ca regresie și introiecție.
Introiecție este un cuvânt pe care ți-l însușești prin lectură, având o nevoie.

Cunoașterea aduce și multă dezamăgire. Sunt azi foarte dezamăgită de oameni, dar am capacitatea de a mă bucura totuși de forța unora de sublimare a vieții, de forța mea de a sublima, de a mă transpune pe un plan superior.

Egal și egalitate

De 3 feb., 2014 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De-a lungul anilor, am citit cărți pe care am rămas blocată. Activitatea mea psihică nu reușește uneori să accepte unele lecturi ca pe ceva obișnuit, ceva peste care poți trece. Hop-hop în alte activități psihice. Nu trec, mă complac.
Similar, dar cu o schimbare, de la cuvinte, la imagini, mi se întâmplă să rămân blocată pe un film.
De o săptămână pendulez între Leonardo diCaprio și Jordan Belfort. Mi-e atât de greu să accept determinațiile, raționamentul și faptele acestui orator motivațional actual, fost agent de bursă.
Viața oamenilor bogați seduce, dar să urmărești această viață fastuoasă pentru droguri și curve mi se pare lipsit de sens.
Uneori totul se reduce la mâncare și instinct sexual sau fiecare dintre noi ne-am redus măcar o dată la asemenea nevoi.
Dar doar sex și droguri? Doar asta face viața plăcută și dorită? Iar aceste plăceri te determină să înșeli atâția oameni?
De la vizionarea acestui film mintea mea face zeci de asocieri. Joc o horă a minții aparent fără noimă.
I-am zis ieri surorii mele că poate mulțumirea sau norocul în viață stă în simplul fapt să ai un bărbat care nu te bate. Prea multe femei în jurul meu afirmă cu patimă că au avut o viață bună, bărbatul lor nu le-a bătut niciodată.
Dar bărbatul ți-a fost vreodată egal? Nu te-a bătut, dar relația a presupus vreodată acest fapt? Faptul de a fi egal.
Vedeți, mă feresc să scriu egalitate, căci egalitate nu a fost și o să fie niciodată între feminin și masculin, dar egali da.
A fi egal presupune parteneriatul, presupune absența fricii. Fără noimă, asta e activitatea mea actuală.
Urmează binefacerile, binele pe care-l faci pentru altcineva. Am mers zilele trecute să fac o donație la o bancă. Am intrat având în cap o anumită sumă. După bancă, urma să mai merg într-un loc, să achit o datorie, datorie care descria o plăcere vestimentară a mea. În timp ce așteptam, m-am simțit odioasă. Suma pe care o aveam în cap reprezenta jumătate din datoria mea. În fața ghișeului, cu o doamnă prea curioasă, de unde cunosc cazul, de la televizor, din altă parte, am dublat suma pe care  intenționam s-o donez.
Am plecat de la bancă foarte indispusă. Niciodată o donație în bani nu m-a făcut să simt că ajut, ci doar am creat un sentiment substitut de mulțumire.
Starea aceasta mofluză se alimenta dintr-o imagine din filmul Lupul de pe Wall Street, el și ea într-un pat acoperit de dolari care picau la fiecare legănat de șold.
E smintită lumea, da, dar nu sminteală mă indispune, ci trivialitatea lumii. Lămâia nu ajută, nimic nu ajută.
Se schimbă ceva, acei doi trei idealiști ai lumii, idealiști de care toți râd, ei, tocmai ei, mai reușesc să pună o virgulă, să schimbe sensul lumii smintite.