Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "România"

Păltiniș, ultima stațiune de munte care rezistă prostului gust românesc

De 28 ian., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

La începutul săptămânii, Făt Frumos și cu mine ne-am trezit cu o problemă din categoria domestic. Am ieși undeva la munte, dar să nu fie lume. De aici problema. Unde să ieși la munte, în plin sezon, și să pretinzi un asemenea privilegiu?! Și mai ales, unde să ieși la munte în România și să se respecte regulile de schiat, iar apoi de pandemie? Muma Pădurii face ravagii în țara asta frumoasă geografic, dar sluțită de mâna omului.

Prima soluție găsită a ținut de anumite zile. Am respins categoric să călătorim în weekend. Să fie în timpul săptămânii. O problemă cu o soluție. Dar problema arhitecturii hidoase? Așa s-a ivit în gând Păltinișul. Păltinișul are decență arhitecturală. Bunul gust la români corespunde oazelor din deșert. În loc de imensități de nisip, țara noastră se prezintă și se reprezintă cu imensități de prost gust. Din când în când, se ivește bunul gust. Nu e dificil, Muma Pădurii se plimbă pe majoritatea suprafeții țării. Îi vine greu și ei uneori să schimbe chiar fiecare metru pătrat de pământ.

De reținut! La Păltiniș nu te dor ochii. Admiri zarea și nu te oripilează clădirile, nu te tâmpesc culorile, nu te lovesc săniile care trec pe pârtia de schi. La Păltiniș țopârlănia românului e controlată. Vă rog să vă puneți masca! Am auzit când am închiriat echipament. Pe platoul Platoș, dacă am reținut bine, pârtiile sunt delimitate: schi, sanie, copii. La Păltiniș suflă un vânt european îmbâcsit pe alocuri de suflul țopârlanilor. Cuvântul cheie din text: țopârlan. Câmpul lexical al cuvântului țopârlan: țopan, țopârlău, țoapă. Paradigma țopârlanului trebuie schimbată în România. Firește, prin educație și conștientizare că România nu a fost și nici nu are de ce să fie Austria. Austria a fost imperiu și are ghețari. România a devenit stat națiune pentru interesul marilor puteri, iar o perioadă a funcționat ca satelit pentru Rusia. Atunci, ca părere personală, bărbaților români li s-au extirpat organele genitale. Sârbii și ungurii i s-au împotrivit psihopatului de Stalin, românii au făcut ce știu ei mai bine. Ce? Au făcut bășcălie. În bășcălie ne-am împotmolit.

Nu mă plâng de România. Aleg în fiecare zi să trăiesc aici și să acționez spre binele comun de aici. Mi-aș dori ca România să acționeze prin cetățenii ei. Să ieșim din pasivitate și să ne opunem țopârlanilor într-o manieră hotărâtă.

Pălținișul, din călătoriile mele prin țară, rămâne ultima stațiune de munte care rezistă prostului gust românesc, corupției și dominației unui nabab.

Mamele educate au puterea să salveze viitoarele generații de copii ai României

De 9 ian., 2021 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De vreo două zile și-a făcut apariția un cărucior pe balconul meu. S-a ocupat mamanu să-i facă loc între o cutie de vopsea, un ștender și un ghiveci de flori. Azi l-am privit cu coada ochiului. N-am ieșit pe balcon. Nu m-am apropiat de. M-am mângâiat pe burtă. Oh, Mateiu, Mateiu! Știi la ce se gândește mama ta când vede o femeie împingând un cărucior?! Uite o minte neîntrebuințată.
Firește că mă cert imediat și îmi reproșez ușurința cu care judec!

Dar asta îmi trece prin cap de fiecare dată. Uneori trag cu ochiul să văd dacă zăresc o carte pe undeva în spațiul de depozitare al căruciorului. S-a întâmplat să mai zăresc o sticlă de vin și am zâmbit cu bunăvoință și complice. Un vin atrage și o carte. Dacă circumstanțele îmi permit, când mă aflu printre mame, îmi dreg vocea pentru a persuada și aduc vorba despre cărți. Repet o idee și îmi imaginez că reușesc, ca un adevărat hipnotizator, să le sugerez să-și cultive mintea. Pentru că mamele educate cresc copii cu drepturi, dar și cu responsabilități. Pentru că mamele educate le vorbesc copiilor despre binele comun. Pentru că mamele educate reprezintă cea mai importantă resursă a României actuale.

Am crescut-o pe Mara cu drepturi și responsabilități pentru a deveni, cel mai sigur, cetățean german. O să-l cresc pe Mateiu pentru România sau pentru un alt loc în lume? Societatea românească necesită reformatori. Reformatorii sunt acele persoane geniale, dar persoanele geniale își caută viața în altă parte. Pentru că viață e în altă parte din cauza condițiilor create și întreținute de conducătorii corupți și incapabili ai țării.

Am în minte acum o categorie de persoane inteligente care au rămas să lupte pentru această țară. Cei mai mulți și-au dezvoltat o atitudine de miștocari. Parcă îi aud: Stai cu țiganul, înveți țigănește. Fără să-i contrazic, deplâng lipsa de imaginație cu care ne opunem politicienilor. Parcă Nietzsche vorbea despre resentimentul celor slabi împotriva celor puternici. Cetățenii români sunt plini de resentimente. Chiar și aceia care au plecat și și-au reluat viața în alte state. Chiar și aceia care s-au separat de drojdia societății și trăiesc cum își ducea pe vremuri Marea Britanie politica externă: într-o splendidă izolare.

Cresc împreună cu Mara de zece ani. De când am născut-o pe ea mi-am verificat convingerile, mi le-am anulat, mi le-am reinterpretat. Am ajuns la această concluzie: mamele educate au puterea să salveze viitoarele generații de copii ai României. Mârlănia a atins cote alarmante. De la educația mamelor pornește educația pruncilor. Momentan mamele României, multe dintre ele, s-au blocat în alăptare și diversificare. Atât vorbesc despre a ține copilul în brațe și despre a dormi împreună cu copilul că nu mă mir că rar zăresc o carte în spațiul de depozitare al căruciorului. Descriu scepticismul când vine vorba despre mamele din România. Prea multe au descoperit filozofia inorogilor a micilor plăceri ale vieții. Micile plăceri ale vieții, trec iar rapid și incorect prin Nietzsche, semnifică tot o mentalitate de sclav. O să mă opresc. Simt cum m-a cuprins gheara malițiozității. Or fi hormonii și atunci vă rog să mă scuzați dacă v-am lezat sensibilitatea.

Foto: Bogdan Mosorescu

Caracteristici mentale comune ale românilor. Avem maniere? Așa și așa. Avem tendințe de găinari

De 16 dec., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

E o zi potrivită azi să mai povestim despre politică și istorie. S-au împlinit 31 de ani de la revoluție. De dimineață am ascultat cu Mara la radio o știre despre revoluție și i-am atras atenția. Ascultă! De ce am făcut asta? Mi-e clar că în lumea ei nu mai încape nimic altceva în afară de serbarea de mâine, dar consider că e rolul meu de părinte să dau mai departe cunoștințe despre realități și cum s-au reflectat ele.

Dacă las deoparte și ziua de 16 decembrie, atunci m-a cam speriat traficul de pe blog de la ultimele articole. Prea mulți, ba chiar v-ați angajat în dialog. Să vă potolesc cu un articol desprins din Mari gânditori politici. În dimineața asta am savurat ceaiul cu Montesquieu. Vă redau esențialul din scrierile lui. Montesquieu a teoretizat despre separarea și echilibrul puterilor. Adică o separare strictă între legislativ, executiv și judiciar. A condamnat sclavia în orice formă. Cuvintele lui: Niciunul din cei care apără sclavia datorită utilității sale nu va voi să se tragă la sorți pentru a stabili cine ar trebui să formeze partea poporului care va fi liberă și cine pe aceea care va fi în stare de sclavie.

După 200 de pagini din Mari gânditori politici, după 300 de pagini din Diplomația lui Kissinger, și în special după capitolul despre Montesquieu, par să am un moment de claritate. Ca la puzzle când ai așezat marginile și începi în sfârșit să zărești vag imaginea de ansamblu. Pentru că zăresc vag. Nu mă hazardez cu o nouă convingere, dar m-am întărit cu fixarea unor informații.

De când mi-am vârât nasul în istorie și politică, zilele naționale ale statelor mici îmi revin ca o petrecere nemeritată pentru marile puteri ale lumii. Nu știu exact a cui strategie ne umple de mândrie ca români la 1 decembrie. Interesul Angliei, Germaniei, Rusiei sau Americii? Despre revoluția din 1989, indiferent de jocurile politice, am sentimente mai binevoitoare. Poporul a scăpat de teamă. De la teama pentru viață, la teama pentru proprietatea privată, la teama de vecin sau chiar de un membru al familiei, ne-am eliberat.

Fără să urmăresc constant viața politică a României, din tot ce am citit, m-am pricopsit cu părerea fermă că oamenii politici actuali ai României nu au habar și nu vor să aibă habar despre structura mentală specifică a poporului. Societatea noastră politică s-a ridicat în timp din părți ale altor societăți politice. Nu e ca atunci când copilul cel mic poartă hainele fratelui mai mare. Nu. Este ca atunci când părinții pretind de la un copil același comportament ca al fratelui inteligent și prevăzător.

Anglia și Franța au secole de cizelare a instinctelor înaintea noastră. Anglia, monarhie cu accent pe onoare, și-a finisat cu minuozitate barbarismele prin dezvoltarea industriei și comerțului. Au deprins în timp că binele comun și interesul particular nu se despart, se îmbină.

Ceva atât de simplu (binele comun și interesul particular) pare străin conducătorilor noștri. Conducătorii își tratează poporul fără să încerce să-i înțeleagă condițiile de viață. Ce au făcut românii de-a lungul timpului? Ce au făcut dacii, ce au făcut primii locuitori ai acestor locuri? În primul rând s-au apărat. Românul prima dată învață să se apere. Urmează compromisul. Supraviețuim cu viclenia. Conviețuim cu o atitudine umilă. Românii n-au invadat, n-au cucerit, nu și-au dezvoltat industria. Românii, prin poziția geografică, au stabilit măreția Austriei sau Rusiei, și au luat parte la un echilibru al puterilor dictat de Anglia sau America.

Îmi pare rău că mândria unora nu acceptă realitatea acestui pământ. Fix ca acele femei grase și urâte care își fabrică din iluzii reprezentări de femei fatale. Clasa politică ar trebui să urmărească acele caracteristici mentale comune ale poporului. Să țină seama de teritoriu, climă, religie, trecut, comportament, maniere. Avem maniere? Așa și așa. Avem tendințe de găinari. Găinarii mereu își urmăresc interesul propriu indiferent de consecințe.

A permite românilor să-și vadă de interesul propriu pe drumuri lăturalnice nu o să schimbe cu nimic viitorul acestei țări. Ne eliberăm tot mai mulți de capcana naționalismului. Politica s-a ridicat din drepturile naturale. E dreptul natural al fiecărui individ la o viață decentă.

România nu asigură o viață decentă locuitorilor ei majoritari găinari întreținuți cu ochii închiși ai justiției.

Am scos ditamai textul după lectura capitolului despre Montesquieu.

Foto: Bogdan Mosorescu

Destul e destul! Bienala timișoreană de arhitectură Beta 2020 s-a încheiat

De 27 oct., 2020 0 Colaborari , , , , 0

Ieri am anunțat că urmează să devin pentru a doua oară mamă. Mă simt mult mai bine de când am dat publicare articol. În ultimele luni, de câte ori scriam, mă apăsa ceea ce nu voiam să dezvălui. V-am mărturisit că mă grăbesc să termin niște cărți, Diplomația lui Kissinger și Mari gânditori politici. Motivul l-am lăsat nerostit. Mă grăbesc deoarece mintea mea se încețoșează. Nu dorm mult de la sarcină, dar tot mai des dorm pe mine. În acestă stare ritmul de a citi s-a încetinit.

E un blog personal. Scriu despre mine, iar când ascund ceva, nesuferita senzație de impostoare mă copleșește. Lupt de ani de zile cu această senzație care mă urmărește, iar o sarcină ascunsă i-a creat condiții favorabile de dezvoltare. Ieri am pus frână. Destul e destul!

La ce vă gândiți când auziți Destul e destul? La o mamă cu mâna în șold care își ceartă copilul? La un partener gelos? La un tată exasperat? La expoziția Enough is Enough care a avut loc în cadrul Bienalei de arhitectură Timișoara? Poate unii ați participat. Poate unii ați auzit. Poate unii citesc acum, aici.

De la începutul lunii, la Timișoara s-a desfășurat Bienala de arhitectură Beta 2020. S-a încheiat în această duminică cu o proiecție de film In Comparison de Harun Farocki. Am participat la deschiderea expoziției Enough is Enough. Am ajuns la un eveniment despre managementul deșeurilor. Am ratat alte evenimente din cadrul Bienalei. N-am scris despre nimic. De ce? Pentru că dorm foarte mult pe mine și mă consum în griji de mamă nebună care e convinsă că va pica drobul de sare.

Mi-am ordonat azi gândurile și am decis să vă vorbesc despre scara blocului pornind de la Bienală. În orice bloc din România intri, dacă este ridicat înainte de 1990, te izbește, în afară de putoarea subsolului, o ambianță deprimantă. În orice bloc comunist, Dostoievski rescrie la nesfârșit condițiile de viață ale familiei bețivanului Marmeladov. Așa trăiesc milioane de persoane în România. Părăsesc apartamentul traversând o zonă care mâhnește profund sufletul. Revin în apartament traversând aceeași zonă.

În cadrul facultății de Arhitectură există specializări care ar putea să ne scape definitiv de hidoasa scară a blocului comunist. Planificare urbană, de exemplu. Sau Proiectare de interior. Sau Studiul formei și ambient. Sau. Soluții sunt, banii lipsesc, dar neputința nu se trage nici măcar de la buget, ci de la atitudinea românească. Merge și așa.

Condițiile de viață contează în sănătatea fizică și psihică a individului. Ca stadiu, românul e încă blocat în umplerea burții, dar întotdeauna se găsesc câțiva frumoși nebuni care să se lupte cu morile de vânt. La toate astea mă gândeam în timp ce am traversat hala de la muzeul Corneliu Mikloși pentru expoziția Enough is Enough. Ar fi sunat incredibil și în română. Pentru că Destul e Destul! Unii dintre noi înjurăm și dezaprobăm atitudinea Merge și așa. Unii dintre noi acceptăm să muncim în pătrățica noastră și să lăsăm deoparte plângerile pe rețelele de socializare.

Destul e Destul! Mai ales în România.

România nu mă definește. România mă deosebește în lume

De 3 sept., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Poftesc la o poveste bună! În ultima vreme, în ultimii ani, m-am concentrat pe literatura de specialitate. Mi-am băgat nasul adânc în istorie, psihologie, medicină, politică. Bine am făcut! M-am potolit în reacții. Nu mai iau totul personal. Mă enervez în continuare, dar mă chestionez. Oare nervii celuilalt, cuvintele supărătoare mă privesc cu adevărat pe mine? Rar mă privesc. M-am eliberat de specificul național. Trăiesc în România. Doresc să rămân să trăiesc în România. România nu mă definește. România mă deosebește în lume.

Încerc să scriu cu seriozitate, dar m-a lovit mirosul de ceapă prăjită. Se coc vinete. Se coc ardei. Se prepară zacusca. Se pregătește lumea de iarnă. La mine în minte, dintr-un motiv neindentificat, își tot face apariția Andrei Bolkonski. Andrei Bolkonski e un personaj din Război și pace de Tolstoi. V-am zis la început că poftesc la o poveste bună! Așa se întâmplă în viața de toate zilele. Nu-ți pot înfrâna gândurile. M-am așezat să scriu despre devenire, dar m-a lovit mirosul de ceapă.

Nu mai pot să-mi adun gândurile. Mașina de spălat merge, Ilie Moromete a aflat că băieții vor să-i fugă la București. Elevul select și cu mine citim Moromeții. Ne apropiem de final. Timpul nu mai are răbdare. Moromete și-a schimbat înfățișarea de când a descoperit planul băieților. M-a obsedat tot timpul această subită transformare. Mă trezesc dimineața. Îmi beau ceaiul. O zi obișnuită. Ceva se întâmplă în timpul zilei. Ceva intens, ceva marcant, iar tot chipul și întreg corpul se preschimbă. Îmbătrânești într-o oră. Albești într-un minut.

Totul trece. Pandemia trece. Trecem peste boală, peste despărțiri, peste jigniri. Dar cum trecem? CUM e important, e definitoriu uneori. Am nevoie de o poveste.

Foto: Bogdan Mosorescu

Marginea drumului vorbește despre cetățeanul român

De 18 dec., 2018 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Zilele astea stăm cu un ochi în trecut. Acum 29 de ani poporul a ieșit în stradă. Ne-am eliberat de dictatura ceaușistă. Valoarea și intensitatea propozițiilor variază de la persoană la persoană. Morții le inspiră unora respect. Aceiași morți nu semnifică nimic pentru alții. Dacă te-ai născut în urma evenimentelor, devine dificil să pricepi oroarea. O experimentezi din manuale, din eseuri, din jurnale, din vorbe, dar nu înțelegi. Ceva asemănător am trăit cu elevul meu select. Citeam Ion, iar el a rămas pe gânduri. Era o jignire să fii numit român? De ce? Mi se pare așa o tâmpenie! Da, da, ai dreptate. Dar cine a rostit român? Cui i s-a adresat? Unde s-a întâmplat?

Contextul este fundamental pe orice petic de pământ. Francezii și englezii au sensibilități. Victimele din lagăre urinau când auzeau vorbindu-se în limba germană. Situații care necesită atenție și interes pentru oricine nu le-a trăit.

În România, 29 de ani mai târziu, poporul continuă să iasă în stradă. Un partid anume stârnește sentimente puternice de ostilitate. Adunarea în jurul mesei a familiei a devenit periculoasă dacă există simpatizanți ai partidului nenumit. În contextul acesta, eu trăiesc o dezamăgire profundă.

Nu pot accepta că atitudinile distrugătoare și comportamentele blamabile aparțin exclusiv simpatizanților din partidul nenumit. Orice călătorie faci în țară, marginea drumului vorbește despre cetățean. Drumul stă martor despre guvernare. Te prinzi repede de lipsa demnității guvernanților. Suntem o țară cu fâșii de autostradă și gropi imense în drumurile naționale. La fel de repede te prinzi de educația cetățeanului. Hârtie, ambalaje, sticle, tampoane, pamperși, chiloți, pachete de țigări, excremente, vomă, stau în tufișuri pe marginea drumului. Marginea suntem noi. De aici vine neacceptarea mea.

Vorbim atât de mult despre alte țări. Vorbim atât de mult despre schimbarea conducătorilor corupți. Vorbim atât de mult despre celălalt ca fiind vinovat. Vorbim atât de mult despre primari. La Timișoara, Nicolae Robu este tras la răspundere și pentru gunoaiele din oraș. Aici sunt de acord. Există angajați ai unei instituții care primesc salarii lunar pentru a ține orașul curat. Cine aruncă gunoaiele în stradă? Cine aruncă țigara? Cine aruncă coaja de banană? Cine aruncă hârtia? Cetățeanul aruncă. Cetățeanul primitiv, dar plin de ifose.

Suntem plini de ifose. Țara asta cu populație majoritară rurală a produs în ultimii ani lorzi fără titlu, fără educație, fără demnitate, fără rușine. Lași fără gramatică, fără mândrie, fără decență, fără entuziasm. Aș putea continua. Mă opresc.

Acum o să-mi reamintesc să râd și să acționez. Țara mea e bolnavă de absența acțiunii. Merg să-i donez niște activități desfășurate.

Jurnal de România. Mi-e frică de coșul gol de la supermarket

De 22 nov., 2018 2 Colaborari , , , , 0

Am fost aseară la Teatrul German. Un documentar sfâșietor m-a lăsat pe gânduri. Jurnal de România se cheamă. Șase actrițe au răspuns la niște întrebări esențiale. Cât ne influențează orașul nostru – locul nașterii și/sau reședința – și cât de mult influențăm noi comunitatea din care facem parte? Reprezintă teatrul un stâlp al comunității? Cum arată România în ochii cetățeanului?

Regia îi aparține lui Carmen Lidia Vidu. Eu i-am trimis deja o cerere de prietenie pe Facebook. Mă declar admiratoare și fac o plecăciune imaginară.

Voința mă determină să notez despre seara neobișnuită de ieri. Am descris o detașate totală de activitățile zilnice. Mărturisirea unui viol în discursul unei actrițe nu m-a șocat. Reacția spectatorului, reacția mea a fost una de compătimire și simpatie. Prin jocul actrițelor, am trăit la adăpost niște frici. În copilărie mi-a fost frică de viol. Pentru că m-am născut într-o geografie anume, într-un cartier anumit.

Pe urmele actrițelor de la Teatrul German, povestesc.

M-am născut la Drobeta Turnu Severin, Mehedinți, Oltenia. Severinul continuă să fie acasă. Gândul la cartierul mărginaș îmi provoacă nostalgii. Acolo este casa mea. Am crescut într-o familie disfuncțională: mamă blândă, tată violent. Dispoziția familiei a fost dictată de stările lui. Râdeam sau plângeam, tata dădea tonul. Cuvântul mamei nu a contat niciodată. Mama a încercat să mă învețe să întorc mereu celălalt obraz și să mă mulțumesc cu ce am. Tata nu știu ce a încercat să mă învețe. Am păstrat metoda în memorie: bătaia. Mama a muncit la Șantierul naval, desenator tehnic. Tata a muncit la InterContinental, Abator și Șantierul Naval, barman-ospătar, tehnician.

1983 este anul nașterii. Avem 6 ani la Revoluție. Îmi amintesc o zi de decembrie cu soare. Tata purta o cămașă albă deschisă la piept. I se vedea părul și urla că a picat Ceaușescu. O vecină se uita la televizor și plângea. Tata i-a zis că e proastă.

Am mers la liceul Ștefan Odobleja, iar pentru facultate am venit la Timișoara. Am descoperit că sunt olteancă. Insultele și glumele răutăcioase m-au sufocat o perioadă. Nu am știu la început cum să gestionez. Tata m-a crescut cu admirație pentru Timișoara. Aici a făcut armata, aici a pornit Revoluția, iar el a fost un revoluționar. În prezent votează PSD.

Mi-am detestat părinții. Pe tata pentru că ne bătea, pe mama pentru slăbiciune. M-am simțit vinovată, iar vinovăția te împinge și în direcții riscante uneori. Potolirea sentimentului de vinovăție te provoacă la acțiuni reprobabile. Așa îți justifici că nu meriți. Comportamentul meu din prima tinerețe descria nesiguranța. Literatura m-a salvat. Cărțile mi-au dat multe răspunsuri. Freud m-a asigurat că ura îndreptată spre părinți este ceva firesc sau mai mult firesc decât nefiresc. Asta nu înseamnă că nu merit să fiu bine, să fiu fericită, să fiu corectă. Nu mi-am dorit să fiu corectă. Multe în jurul meu se întâmplau din cauza favoritismului. Așa s-a declanșat obsesia pentru oamenii corecți. Corectitudinea mă cucerește pe loc, ipocrizia mă îndepărtează.

Am o fetiță pe nume Mara. Tatăl ei m-a rugat să mă mut în Germania. Am refuzat. În România trăiesc lună de lună cu grija coșului de la supermarket. E umilitor. E indecent. La Severin riști să iei bătaie în stradă dacă te opui unui mârlan care te-a ciupit de fund. La Timișoara te faci vinovat înainte de judecată dacă ești oltean. Oltenii sunt capul răutăților în Banat.

Primul spectacol la care am mers a fost Punguța cu doi bani. Studentă, am început să frecventez instituțiile de stat: teatru, operă, filarmonică. Rar în România trăiești sentimentul de normalitate. Refuz să plec în altă țară. Sunt cetățean european. A început să-mi placă doina și să-mi lăcrimeze ochii. Timișoara a refuzat și refuză să mă adopte: sunt olteancă, e de neiertat fapta. Nu am întors celălalt obraz. Nu s-a prins lecția mamei. Rămân aici pentru că mi-am construit singură o casă. În jurul meu s-au adunat persoane care înțeleg că România nu e nici mai rea, nici mai bună ca alte țări. E un loc în care ne-am născut. Un loc care și-a pus amprenta. Un loc unde putem să facem schimbări prin pași mici, prin acțiune, prin fapte.

Mi-e frică de boală. Mi-e frică de sărăcie. Mi-e frică de coșul gol de la supermarket. Mi-e frică de lipsa unui buget care nu mă lasă să călătoresc. Mi-e frică de oamenii needucați. Mi-e frică de sistemul de sănătate și de educație. Cel mai tare mi-e frică să nu pierd iubirea Marei. Într-un colț de suflet, încă simt că nu merit. Mă tratez.

Punct.

Rog cititorii să răspundă într-un comentariu cu ceva asemănător. Sugerez fricile sau o imagine ecran din copilărie. Recomand Jurnal de România pentru lecția de sinceritate, pentru forța de acaparare, pentru actrițele demne de pe scenă.

Foto: Simona Nutu

Propun o limitare a exigențelor la părinți

De 6 nov., 2018 3 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Bunicii noștri citeau ziarul. Bunicul meu o făcea. A fost abonat la ADEVĂRUL câtă vreme a avut un anumit control al minții. Eu mă trezesc dimineața. Duc mica femeie la școală. Revin acasă. Fac un ceai și mă uit pe facebook și Instagram înainte de a începe orice activitate.

În felul acesta am dat zilele trecute peste o fetiță de vreo 3 anișori care vorbea limba germană. Părinții ei sunt români. M-am întristat. O să încerc să argumentez.

În familia mea alcătuită din copil și tatăl copilului, o numesc Cerc, am decis că Mara va avea limbă maternă. Am refuzat după nașterea ei să mă mut în Germania. Refuz în continuare. Motivele sunt multe, variate și stupide pe alocuri.

Primul motiv, puternic și înnăscut, o persoană poate să aibă o singură limbă maternă. A noastră s-a întâmplat să fie limba română. Exprimarea în limba maternă o asociez cu mama. Soarele e unul/ Mama una este. Grigore Vieru

Al doilea motiv, o sumă de experiențe. Am întâlnit de-a lungul anilor adolescenți nemți, englezi, francezi, americani ai căror părinți erau români. Ei nu erau. Nu vorbeau limba română, unii refuzau cu zâmbetul pe buze. Derutant pentru mine, recunosc. Am întâlnit copii mici care vorbeau două limbi în paralel, dar româna cu accent. Dezamăgitor pentru mine, recunosc și asta.

Notez că nu am decis să simt amărăciune și neliniște când m-am aflat în situațiile de mai sus. Cu gândul am dezaprobat părinții, dar senzațiile vin din interior și poți doar să le gestionezi o dată ce au avut loc. Părinții aleg pentru copii lor. Condițiile de viață ne obligă să devenim nomazi. Mereu cu dorința de a oferi copiilor o viață mai bună ca a noastră, ne lepădăm de limbă, de țară, de rude. Înțeleg asta. Nu ne dăm șansa să fim români buni din cauza sărăciei.

Al treilea motiv, o anumită limită intelectuală. La școală am studiat limbi străine: franceza, engleza, spaniola. N-am excelat la nici una, dar m-a caracterizat o conduită corectă. Am învățat pentru că niște profesori se străduiau pentru mine, pentru însușirea mea de elev. Târziu m-am îndrăgostit de limba franceză, urmată imediat de limba engleză. Confirm presupunerea că un profesor poate să te scârbească de o anumită materie. Profesoara de franceză din școala elementară m-a pierdut definitiv prin lingușirea practicată față de fetele învățătoarei. În prezent reacționez la fel față de lingăi. De copil practicam lenea sebastiană. Doar că nu era literatură, îmi revenea înapoi ca reproș. Visatul cu ochii deschiși nu o să mă ducă departe. În copilărie am visat pe dealuri și prin păduri. Merg destul de departe pe picioarele mele, gândeam atunci.

Al patrulea motiv, l-aș categorisi stupid, are de-a face tot cu afecte. Mă irită prosternarea în fața Germaniei. Generația de părinți din care fac parte nu-și poate imagina un viitor pentru copii dacă nu cunosc limba germană. Cunosc istorie. Am citit. România a reușit de-a lungul timpului, pe vremuri mult mai dificile ca acum, să rămână stat național. Vecinii noștri n-au avut parte de asemenea privilegiu. Da, fac trimitere la destinul sângeratic al Iugoslaviei. Putem trece cu vederea, generația actuală, o Germanie nazistă, dar nu putem să transmitem copiilor valorile lui Iorga. Le punem pancarte la gât cu, – România, țara mea -, dar copiii merg la grădiniță cu limbă maternă germană și își fac lecțiile la after school în limba engleză. Trăim în contradicții.

Faptul că un copil absoarbe cu ușurință informație, nu justifică isteria din jurul însușirii unei limbi străine. Propun o limitare a exigențelor la părinți.

Activitatea preferată și cea mai intensă a copilului este jocul. O spune Freud. Puteți alege să-l ignorați. Omul doar a studiat intens. Puteți insista cu șansa la o viață mai bună invocată de majoritatea.

Ce anume face viața ma bună? Limba germană? Dezrădăcinarea? Mutarea?

O viață bună începe cu acceptarea alegerilor. Unii alegem să trăim în alte țări. Alții aleg să aibă o limbă maternă.

Ca persoană, cu un anumit fel de a fi, îmi doresc cu pasiune o limbă maternă pentru copilul meu.

Următorul motiv nu-l mai scriu. E prea lung textul. Putem discuta despre.

Foto: Zenobia Lazarovici

Mama, dar când ajungem? Harghita și Covasna

De 4 aug., 2017 0 Călătorii , , , , 0

O suspectez pe Mara mea de entuziasm. De la mine sau de la al ei tată sigur nu a moștenit. Rămâne varianta împrumutului. S-a pricopsit de la cineva.

Ne aflăm într-o excursie noi două. Când am început să plănuiesc m-am îngrijorat puțin. Dacă o să se plictisească numai cu mine? Drumul lung, am ales Covasna, Malnaș Băi pentru cazare, o să ne testeze pe amândouă. S-a întâmplat fix așa: somn în prima parte, o scurtă oprire la Sibiu, apoi teatru radiofonic până la pensiune. Atenția ei m-a convins prin apropierea de scaunele din față și întrebările care au urmat. Mama, adică și Ștefania a murit? Etc! Marți s-a difuzat la Radio România Cultural piesa Belvedere cu Horațiu Mălăele.

Am sosit la pensiune și am răsuflat ușurată: tefere și fără miorlăituri: Mama, dar când ajungem?, Mama, dar mai avem mult?, Mama, dar mama! La recepție a așteptat cuminte, iar după ce am primit cheia și toate instrucțiunile, s-a ivit entuziasmul ei. Camera, grădina, leagănul, toboganul, balansoarul îi smulgeau sunetele unei emoții extraordinare.

A doua zi dis de dimineață, copil matinal din pruncie, a cerut să facă ceva. Până m-am spălat pe dinți, ea a aranjat în cameră, a făcut patul și îmi aștepta aprecierile. Atunci s-a întâmplat să o suspectez de entuziasm. Am sărutat-o și ne-am apucat de Călătorie spre centrul pământului a lui Verne. Lectura asta face parte din programul conceput de mine pentru excursie.

Dețin un orar nescris pentru cele cinci zile de excursie. Să fiu pentru ea în primul rând. Nu e ceva ușor. Gândurile îmi fug repede, visarea cu ochii deschiși e o constantă, butonarea pe telefon o obișnuință și o cerință a bloggerului mereu la datorie.

Mâine plecăm acasă. Nu am primit nici o plângere, deși a avut nemulțumiri ale gestionării timpului. Cu siguranță i-au lipsit copiii, dar m-a asigurat prin atitudine că nu o să fie necesar în viață să leg prietenii de dragul copiilor. Ne simțim excelent împreună cu tot cu diferența de vârstă, cu reprezentările felurite și cu nevoile personalizate.

O ultimă notă. Cel mai greu mi-a fost să-i explic de ce aici se vorbește altă limbă. Dragi homofobi, asta e cu adevărat dificil de explicat unui copil, nu sărutul dintre două persoane de același sex. Iubirea nu presupune prea multe explicații. Se întâmplă. Covasta și Harghita nu s-au întâmplat. I-am dat lămuriri și scurte repere istorice. A acceptat.

Iar acum punct. Fug să citesc cu Mara.

Limba română sunt eu

De 4 nov., 2014 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Se întâmplă tot mai des, oameni din jur, oameni cu care ai crescut sau ai devenit prieten în timp, hotărăsc să înceapă o viață în altă parte. S-o ia de la capăt într-o altă geografie, fie pe continent, fie peste ocean.
Ce înseamnă asta?
Că depun armele sau că îndrăznesc să-și schimbe viața?
Răspunsul depinde de interlocutor, interlocutor care la rândul lui este influențat de educație, situație financiară, orientare religioasă, contex socio-politic.
Personal nu mă interesează răspunsul la întrebare. Privesc doar ca o vacă tânără, foarte derutată în fața noii porți, cum România rămâne pe mâna mârlanilor și a unei categorii aparte în care mă includ.
Am avut posibilitatea, imediat după ce am născut, să aleg Germania ca reședință. Am refuzat experimentând o angoasă care mă punea pe fuga supraviețuitorului când simte pericolul.
M-am simțit amenințată, iar pericolul de care am amintit se referea clar la limbă, la limba românească. Aș putea oricând să schimb pământul, Anglia strigă în sufletul meu după mine, dar n-aș putea niciodată să renunț la a vorbi în românește.
Pare melodramatic, infantil, ar spune unii.
Eu simt însă, simt că asta sunt, o limbă, un grai, un reprezentant al identității vorbite. Mă aflu la polul opus cioranian, Cioran a refuzat să mai vorbească în limba română, eu refuz să mă exprim în oricare altă limbă. Apucătura aceasta a mea nu denotă un patriotism, dacă ar fi așa, am înțeles foarte prost patriotismul. Eu înaintez o presupunere: limba, împreună cu fetița mea, îmi confirmă un suflet, o iubire. Recunosc iubirea doar în graiul acesta.
Limba română nu descrie o nevoie, toată ființa mea exprimă limba română. Nu fac o declarație, nu confirm o apartenență, îmi răspund doar: limba română sunt eu.

În aceeași limbă
Toată lumea plânge,
În aceeași limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poți s-o mângâi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.

În limba ta
Ți-e dor de mama,
Și vinul e mai vin,
Și prânzul e mai prânz.
Și doar în limba ta
Poți râde singur,
Și doar în limba ta
Te poți opri din plâns.

Iar când nu poți
Nici plânge și nici râde,
Când nu poți mângâia
Și nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tau în față,
Tu taci atuncea
Tot în limba ta.

În limba ta, Grigore Vieru