Din 2002, anul în care am venit să studiez la Universitate, am mers rar acasă de sărbători. Îmi amintesc primul Crăciun. Din octombrie, până la vacanța de iarnă, nu am părăsit Timișoara. Motive sunt mai multe. La cursul profesorului Boldureanu, am ascultat oarecum fascinată povestea de Ignat. Îmi dau seama acum cui datoram atracția pentru curs: dorului de casă.

Probabil întreg semestrul am dus boala pe picioare. Distanța dintre mine și tata a ajutat enorm. Sufeream și exultam. În decembrie m-am urcat în tren. În compartiment am nimerit cu alți studenți, boboci ca mine. Ei au coborât la Teregova. Și lor le-am ascultat poveștile oarecum fascinată. Din acel grup, s-a desprins un personaj. Un băiat, ținta glumelor tuturor, mi-a rămas în memorie. Era băiatul primarului. Toți abia așteptau să ajungă acasă.

Și eu abia așteptam să ajung acasă. Iarna, cu ninsoarea de pomină, ascundea neajunsurile urbanistice. Puteam să mă îmbăt cu fulgi, cu iluzii, cu poveștile studenților din compartiment. I-am privit neobosită toată seara. Îi port cu drag și căldură în suflet. Niște străini care m-au marcat și nici unul nu are habar de. Abia așteptau să ajungă acasă la părinți, la mama, la tata. Eu abia așteptam să ajung acasă.

Pe peron, m-a așteptat tata. Ningea cu fulgi mari. Totul era acoperit de zăpadă. Mi-a luat rucsacul. Nu-mi amintesc, dar sigur m-a pupat. Tata e pupăcios. M-a trecut un fior. De fapt n-a fost vorba de nici o senzație. Fac diferența acum între gând și sentiment. Am gândit. Am gândit că părem aproape normali. Am luat un taxi, iar acasă ne aștepta mama cu masa pusă. Înainte de cină, m-a trimis tata să cumpăr o sticlă de vin. Pe stradă zăpadă, pe lateral morman de zăpadă. Am fugit până la alimentară încântată. Păstram gândul de normalitate, iar mirosul și zgomotele m-au asigurat de. Eram acasă. Totul părea bine. M-am reîntors la masă. Am început să mâncăm. Nu știu dacă am terminat. Ne-am certat. Atunci m-a trecut un fior. N-am mai gândit. Am simțit normalitatea. Cearta. Nemulțumirile. Ochii ieșiți din cap. Pufăielile.

Rămâne cel mai frumos Crăciun. Într-o seară de decembrie, la final de 2002, am trăit un moment de firesc. Port imaginea cu noi trei la masă. Până în 2006 am revenit acasă, dar rânduielile începeau să se schimbe. După 2006, am mai mers o singură dată la Severin. Anul acesta îmi încerc din nou norocul.

L-am anunțat pe tata de la începutul lunii. Venim. Mi-e drag că mă reîntorc. Mă simt caldă sufletește. Mă înnebunește soră mea, de când mă știu, cu un revelion la New York. Mi-am imaginat pentru câteva secunde acest lucru. Urbanistica New York-ului e bezmetică. Luminițele, aranjamentele, brazii, muzica, forfota încântă ochii. Ce-i dă sufletului New York-ul? M-am născut în malul Dunării, la Drobeta Turnu Severin, Mehedinți, România, Europa. Nu are nimic America pentru mine. Cred că și cearta aș prefera-o New York-ului. Pentru că întotdeauna Crăciunul e despre oameni. Și mâncare, șșșt! Ne naștem din motivele unor adulți pe care nu le discutăm acum. Creștem după chipul și asemănarea adulților. Ne marchează pământul. Obiceiurile ne conturează personalitatea. Nu ne definesc. Asta o știu cei educați. Plecăm la facultate să ne desăvârșim educația, să ne desprindem de părinți. Unii descoperă că sunt olteni la facultate. Eu fac parte din această categorie.

Ambițioșii află că e necesar să-ți ucizi simbolic părinții. Asta înseamnă detașare, asta duce la maturitate. Studenții din compartiment și-ar fi făcut cruce dacă m-ar fi auzit vorbind în felul acesta. Ce frumos se auzea din gura lor tata. Cât drag! Câtă nerăbdare! Cât dor! Cât respect!

Văd acest lucru la Mara. Mara își adoră tatăl. Cred că nimeni nu-l iubește ca ea. În cea mai nouă observație, e nouă, cred că mi s-a schimbat perspectiva asupra tatălui în viața noastră. Dragi părinți despărțiți, nu vă privați copiii de celălalt, mama sau tata. Nu e vorba despre voi, e vorba despre copii. Faceți ceea ce e necesar. Detestați în tăcere. Înjurați printre dinți. Lăsați copiii să-și iubească părinții.

O să vină vremea când o să-i ucidă singuri. Nu o faceți în locul lor. Dar până atunci sunt ani de iubire. De ce v-ați priva copiii de iubire?

Ce final patetic! Dar e final.

Foto: Bogdan Mosorescu