by Dunia

About: Dunia

Recent Posts by Dunia

Tocuri, avantaje și concret

De 24 oct., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

14795704_1334118356598315_2070071090_o14556719_1244855772237214_7049557574096087909_oAvea tata, sper să nu mai aibă, un baton de cauciuc gri. Îl numeam pulan. L-am văzut bătând cu el animalele. L-am urât în toate momentele în care l-a utilizat. Am trecut peste. Vorbesc acum despre batonul de cauciuc în urma zilei de vineri.

Vineri dimineață m-am pus pe tocuri, niște stiletto de piele întoarsă indigo. Am participat la conferința organizată de Maria Grapini, Oportunități de dezvoltare regională prin transport și turism. Există articole în presă, nu o să-mi plictisesc cititorii cu o relatare. V-am obișnuit cu o perspectivă.

De unde am stat eu, rândul al treilea, am observat o Maria Grapini cu descărcări emoționale nepotrivite, un Sorin Grindeanu ploconit, pe Michal Cramer concentrat pe subiect, pe Romina Faur cu o expunere precisă, pe Sergiu Morariu rostind că lipsa infrastructurii poate fi transformată în avantaj.

La pupitru s-au perindat mai mulți vorbitori. Am notat despre cei rămași în amintire. În carnețel am mâzgălit mai mult.

De foarte multe ori mă întreb: de ce toate astea? Mă chestionez cu privire la angajarea oamenilor în diferite aspecte ale vieții. Vineri a revenit întrebarea. M-a apăsat pe umeri inutilitatea zbaterilor umane. M-a agasat interesul depistat în spatele fiecărei acțiuni. Subiectul conferinței, turismul, m-a provocat să-mi răspund. Nu mă obosesc să o fac de obicei. Mi-e moartea foarte clară ca soluție.

Am considerat că omul are de ce să se frământe atunci când îi este afectat mediul înconjurător. Angajarea se justifică. Schimbările mediului înconjurător modifică aspectul, firea, conduita persoanelor.

Îmi pare că aproape orice influență produce modificări la ființa socială. Până devenim lucizi în fața influențelor, caracterul este în parte format. Credeam că nu prea mai am ce să descopăr la mine la cei 33 de ani. Am greșit. Există părți necunoscute sau părți de care nu sunt încă conștientă.

Am plecat de la conferință cu dorința de a revedea Berlinul și de a reciti despre Cortina de fier. Am plecat pe tocuri spre o aniversare a celor de la Ceva dulce. Li s-a tăiat moțul. De acolo, cu o oprire la Miracolul plantelor, m-am îndreptat spre Amphora.

Pe la opt seara mi-am amintit de pulanul gri. Picioarele pulsau. Mi-am zis că așa s-or fi simțit și animalele lovite de tata cu pulanul. O manifestare a degetelor de la picioare a avut un rezultat: pierderea echilibrului. Domnul fotograf Flavius Neamciuc îmi împrumutase cu bunvoință umbrela lui. Dar tocurile și mânerul de lemn al umbrelei au provocat cedarea. Am abandonat. Am înapoiat umbrela și am plecat spre casă.

Ziua de vineri a stat sub egida următoarelor cuvinte: tocuri, avantaje și concret.

Perspectiva mea asupra zilei de vineri.

Le dau adolescenților chei

De 20 oct., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

flvn8923Am ezitat să povestesc pe blog despre o activitate a mea. Am menționat într-un text sau altul despre. Azi transform totul în subiect.

De un an de zile am început să am întâlniri regulate cu niște adolescenți. Nu, nu fac pregătire cu ei. Părinții lor ne pot cuprinde în context, dar eu am o altă perspectivă.

Mă întâlnesc cu ei și citim. Uneori ieșim împreună la Cărturești sau la un vernisaj. Luni îmi doresc să meargă împreună la o piesă de teatru din cadrul unui festival găzduit de Merlin.

O să vă explic de ce mă feresc să numesc întâlnirile noastre pregătiri. Nu sunt profesoară. Am ținut ore doar în facultate, cerință pentru obținerea unei note la metodologie. Alt motiv: consider că ei au mai multe de spus ca mine. Nu neapărat de luat aminte. Admir școala lui Noica unde nu se face nimic. Mă văd cu ei, iar prima întrebare este despre cum le-a fost săptămâna.

Am citit împreună Micul prinț, Ferma animalelor, Eșafodul, Gulliver, Ion, Povestiri de Sir Arthur Conan Doyle. Corect, ei au citit. Eu ascult. Îi provoc apoi la o discuție lipsită de orice convenții sau consecințe. M-au surprins la Micul prinț. Cu lejeritate au descoperit perspectivele, unghiurile și reprezentările. Pentru ei erau așa clare perspectivele. Mie îmi era frică de ele pentru că încercam să-i învăț. E comic! Ce figură ilară trebuie să le fi părut! Să încerc să le livrez ceva atât de clar pentru ei.

Le place să citească? Habar nu am. Sunt martor că citim săptămânal. Am stabilit nevoile fiecăruia, nevoia mea ține de atenția lor, nevoia lor ține de exprimarea clară a propriilor gânduri și sentimente. Cel mai frumos cadou primit vreodată este sinceritatea. Copiii deprind prea repede să comunice ceea ce consideră că vor să audă adulții. În general a face educație presupune a-i determina pe copii să se obișnuiască cu ceva. Într-o măsura mai mică, dar deloc neglijabilă, copiii au nevoie de ajutor să se dezvețe de a rosti pe placul adulților. Sunt ființe întru totul separate de noi. Nu drepturi avem asupra lor, ci responsabilități. Părintele care se străduiește încearcă să faca cum este corect, nu plăcut.

Îi atrage literatura? Știu că îi oprește. Fizic, lectura te țintuiește. Organismul lor comandă mișcare. Sistemul limbic pretinde plăcere. Aici intervin eu. M-am gândit mult cum să lucrez cu acești doi factori, mișcarea și plăcerea. Ne-am plimbat pe străzi, prin parcuri, la vernisaje, la înghețată. Mi-am arătat nemulțumirea. Sunt o persoană veselă și interesantă și nu e drept să mă transforme într-o femeie bătrână și rea. Râd cât pot de des cu ei. Literatura le-o pun în activitățile lor. Pe Ion l-am trimis să se plimbe printr-un parc din Freidorf. Pe Ana și Florica le-am transformat în cele mai bune prietene cu care mergi la mall. Adaptez din mers și nu-mi pare că nenorocesc nici o capodoperă. Dacă stau bine să mă gândesc, am devenit o vânzătoare de chei. Le dau adolescenților chei care deschid uși în lumea lor.

Am început să citesc Baltagul, nu-mi place, mă plictisește! Da, te înțeleg, și pe mine m-a plictisit. Îi spui, te rog frumos, și lui tata? Aș putea, o s-o fac, dar până atunci încearcă să citești Baltagul nu pentru școală, ci din curiozitate pentru felul cum își duceau oamenii zilele atunci. Vezi dacă Minodora mergea la mall.

Într-un fel sau altul mă străduiesc să aduc aproape de ei întâmplări dintr-o realitate necunoscută lor prin orice mijloace. Nu am jenă de coloși. Îi port prin mall, prin dispute adolescentine, prin conflicte cu mama, prin frustrări de pirpirii.

M-a impresionat școala lui Noica. Am ajuns să am experiența ei. Citesc săptămânal cu adolescenți, discutăm liber și încerc să-i ascult. Să vorbesc puțin. Nu facem nimic, dar construim caractere.

Am și eu școala mea. Cu 3 copii minunați. Am mușchetarii mei. Toți pentru unul și unul pentru toți.

Jules Verne versus jocuri pe calculator

De 19 oct., 2016 3 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Când anume să-l introducem pe Jules Verne în viața copiilor? Pot crește copiii fără cărțile de aventuri ale lui Jules Verne?

Dispun de tehnologie. Multe jocuri pe calculator livrează aventura. Aventura este o nevoie a copilului, în special a adolescentului. Cortextul prefrontal e în parte dezvoltat, nu raționează și-și asumă riscuri.

Când eram adolescentă, personajele lui Jules Verne riscau în locul meu. Eu îmi imaginam. În prezent, jocurile pe calculator, prin stimuli dublați, concept și imagine, au mărit forța de atracție. Copiii gravitează în jurul unor lumi virtuale. Identificarea cu un personaj sau altul vlăguiesc realitatea prea neinteresantă adolescentului.

Ne aflăm în fața unei noi provocări, părinții dintr-o realitate anostă și personajele dintr-o lume artificială aventuroasă.

Revin la întrebarea mea: pot crește copiii fără cărțile lui Jules Verne?

Consider că nu. Eu am început să mă pregătesc.

Superlativul sau lipsa de imaginație

De 18 oct., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

img_1344Am șters două introduceri la acest text. E vina cititorilor. Am cedat. Am recitit și mi-am confirmat că am un început plictisitor. Un rând conținea doar o localizare. Serios, mai luați o carte în mână și citiți! Sunt exasperată de măsurători. Nu pot nici fără dumneavoastră, de aici puteți deduce surescitarea.

În facultate ajungeam vinerea la sala de cenaclu a Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România și a revistei Orizont. Așa voiam să încep textul. Câți mi-ați fi trecut cu vederea primul rând?
Serios, mai luați o carte în mână și citiți!

De ce mergeam vinerea la ceea ce se întinde pe un rând întreg? Pentru lansare de carte. Am avut prilejul să-l ascult pe Livius Ciocârlie o dată.

Nu, nu o să vă povestesc despre Livius Ciocârlie și nici link nu o să las la nume. M-am uitat ieri la filmul Femeia în aur, privilegiu bolii. Am răcit. Mi-a trecut prin cap. Noi suntem niște puturoși prin comparație cu evreii. Scuturați-vă de lâncezeală și acționați. Căutați singuri cine este Livius Ciocârlie. Un evreu ar face-o, nu ar aștepta pică pară mălăiață în gura lui Nătăfleață.

Un alt de ce. De ce vă povestesc despre întâlnirile de la Orizont? Am simțit în discursul lui Cornel Ungureanu o ironie despre superlativ. O lansare de carte conține multe superlative. La câțiva ani distanță, m-a năpădit și pe mine superlativul. Nu-l mai suport. Am devenit mamă și m-am cumințit. Nu am avut și nu am cea mai frumoasă fetiță, ci am avut și am o fetiță foarte frumoasă pentru mine. E o formă de respect pentru cine nu deduce. Și grijă pentru sentimentele celorlalți.

Iar acum ajung la punctul culminant. Mă irită la culme superlativul bloggerilor angajați să facă reclamă la un produs. Dacă îi ascultați o să găsiți cel mai bun burger, cele mai frumoase haine, cele mai gustoase clătite etc.

Îmi pare rău pentru enunțul fals și pentru naivitatea dumneavoastră. Eu mă simt insultată și văd clar o lipsă de imaginație. Nici măcar metoda nu e una cârlig. Cum poate un asemenea enunț să fie suficient pentru recomandare? Că e cel mai bun din oraș? Cel mai bun designer, cel mai bun burger, cele mai bune clătite?

Scurtă analiză. Un superlativ se bazează pe numere. Care sunt numerele acestor bloggeri care recomandă produse? Au studiat piața timișoreană, iar locul unde iau ei prânzul a vândut cei mai mulți burgeri în ultimul an?

Nu. Superlativul e la îndemână. Poate fi utilizat fără studiu, cu superficialitate și îndrăzneală.

O să pun punct. Subiectul de azi reprezintă o pojghiță. Am dat la o parte stratul subțire. Discuția e lungă, dar mă opresc.

Notez pentru cine dorește să țină cont: adăugați după superlativ un pentru mine.

Exemplu: Mara e cea mai frumoasă fetiță PENTRU MINE.

Esențialul vieții: companie, vin și oameni

De 17 oct., 2016 0 Colaborari , , , 0

Stau cocoțată în vârful patului. Am în dreapta mea o cană mare de ceai fiebinte, iar în stânga un pahar cu suc de sfeclă, măr, pară și mult ghimbir. Am răcit.

Strănut violent. La eliminarea secrețiilor vâscoase o mâncărime nesuferită prin lentoare mă provoacă să-mi smulg pur și simplu nasul. Capul mă doare. Amețesc uneori. Mi-e somn, dar nu pot să dorm.

Îmi fac planuri pentru 21 octombrie. Pică vineri. Am timp să mă fac bine pentru lansarea Instalart/Obiect/004 inspirat de UniCredit Bank la Timișoara.

Caut acum o interpretare personală la comunicatul de presă din mailul meu. Mi-e clar că fac o livrare către cititorii blogului. Dar tâmplele încep să mă strângă.

Ați auzit de Mario Kuibuș? Nu-i nimic dacă nu ați știut. Poate unii dintre dumneavoastră mai accesați dunia.ro și pentru a învăța lucruri noi.

Mario Kuibuș este un arhitect căruia nu-i place cum sună București, Micul Paris. Până aici îl urmăresc. Iubesc Parisul, m-aș apleca să-i sărut geografia la fel ca Ion al Glanetașului, dar țara mea are nevoie de identitatea ei. Mario Kuibuș propune identitate pentru București și strategie pentru viitor.

Nu știu voi, dar eu sunt curioasă.

La Enoteca Amphora, situată în Bastion, strada Hector, numărul 4, începând cu ora 19, vineri, am menționat deja, se va prezenta proiectul de specialiști. Dacă nu vă atrage numele arhitectului sau celelalte nume mari în desig-ul românesc, Dorin Ștefan, Corvin Cristian, Robert Marin, Mihai Popescu, Ștefan Barutcieff sau Mădălin Gheorghe veniți pentru petrecere, muzică și open bar oferit de Stella Artois și Campari.

Acces liber la eveniment, propuneri de design destinate mediului urban, vernisaj, petrecere, muzică, open bar, ce să-ți mai dorești?

Stați! Mi-a venit un citat din Shakespeare ca să vă conving. Febra are și părți bune.

… good company, good wine, good welcome can make good people.

Citatul se află și pe frigider. Sunt proprietara fermecătoare a unui magnet ciclamen achiziționat din splendida Anglie. L-am achiziționat pentru esențialul vieții: companie, vin și oameni.

Să bem! Esențial.

Să ne educăm! Esențial.

Mulțumesc.

Să vină Crăciunul

De 14 oct., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Se apropie Crăciunul şi mi-am îndreptat atenţia spre familie. Am tras aer în piept. O să urmeze vremuri grele sufleteşti. Ce înseamnă familie pentru mine:

– Mara şi cu mine.
– Mara, tata şi cu mine.
– Mama şi tatăl meu. Divorţaţi.
– Sora, cumnatul şi nepotul.
– Familia tatălui Marei.
– Tatăl Marei şi iubita lui.
– Făt Frumos şi cu mine.
– Familia lui Făt Frumos.
– Prietenii apropiaţi.

Aici e depăşită numeric expresia să împaci şi capra şi varza. Multe verze, multe capre, cine-i păstorul?
Îmi imaginez mame citind acest text. O respiraţie de uşurare sau un zâmbet de triumf, ele au reuşit să-şi construiască o familie şi să o păstreze. Unele au acceptat infidelităţi, altele s-au convins că o viaţă sexuală satisfăcătoare nu e esenţială, câteva ignoră comportamentul urât şi sexist, puţine şi-au etalat frustrările şi au stabilit parteneriate.

Ultimele menţionate, mamele cu frustrări recunoscute, or să mă compătimească. Lor le mulţumesc. Dau dovadă de empatie.

Când stabileşti în viaţă că nevoile personale sunt la fel de importante ca nevoile unei forme sociale realizate prin căsătorie, o familie deosebită ca a mea, compusă din elemente diferite, pare conformă cu principiile şi cerinţele raţiunii.

Toţi ne dorim fericirea. Pentru noi fericirea a însemnat completare. La sărbători, cu toate elementele reunite, ne provocăm cantităţi imense de disconfort. Dar eu ştiu de ce şi am început să mă amuz. Familia funcţionează ca o psihoză. Neagă realitatea şi o înlocuieşte. De aici conflictele.

O să ne tratăm cu dulciuri şi vin.

Multe dulciuri, mult vin.

Să vină Crăciunul.

Întreţinerea fericirii

De 12 oct., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

img_9855-1-copyLuni seară am petrecut extraordinar. Am stat 2 ore la teatru şi nu m-am atins o dată de telefon. Am postat o fotografie înaintea spectacolului, apoi l-am abandonat în geantă.

Să ştiţi că aş fi putut să frunzăresc facebook-ul în timpul spectacolului. Fiecare din cei trei actori, Horaţiu Mălăele, George Mihăiţă şi Marcel Iureş au fost aplaudaţi lung. Menţionez o aşa informaţie banală pentru un anumit tip de conduită. Acţionăm sub impulsul unei forţe interne obsesionale de a butona în permanenţă. Ne simţim ameninţaţi de nelinişti şi culpabilităţi dacă nu răspundem celor care ne solicită atenţia.

Se poate oare ca majoritatea oamenilor de pe planetă să sufere din lipsa de iubire? Îmi amintesc certurile din copilărie cu sora mea. După replici aruncate una către alta, ea mereu încheia: nu vrei să faci? Bine!

Mă paraliza acel bine. Îl simţeam ca o sfoară în jurul gâtului. Plutea în aer o ameninţare de pierdere a ceva nedefinit. Plângeam de multe ori şi cedam. Îmi asiguram iubirea ei până la următorul bine.

Butonarea în permanenţă a telefonului, în timpul unui film sau spectacol, la o întâlnire cu prietenii, la masă, îmi pare că traduce o teamă, teama de abandon sau teama de a pierde un favor sau altul.

Luni seară mi-am propus să-mi câştig o stare de spirit. Sunt mare amatoare de stări de spirit. Am avut pe scenă trei personalităţi. O spun, nu fără invidie, că trăiesc în lumea largă caractere seducătoare. E suficient să le priveşti şi simţi cum toţi atomii, milioanele, şi milioanele, şi milioanele, şi milioanele de atomi se reaşază.

O să vorbesc imediat pe înţelesul tuturor. Vă rog să vă reamintiţi de vremea când eraţi îndrăgostiţi; toată atenţia îndreptată spre celălalt, percepţiile şi reprezentările redefinite, extaz sau disperare încălecate într-o secundă. O mare imensă de zăpăceală, de beatitudine, de satisfacţie că trăieşti clipa aşa şi nu altfel.

La teatru, subjugat de o personalitate sau un personaj, trăieşti clipa aşa şi nu altfel. Fericire şi mulţumire sufletească, o uitare de sine pe care individul o merită cu prisosinţă.

Suportăm nimicul, acceptăm lipsa de sens a existenţei umane, ne împăcăm cu necunoscutul de după moarte. Omul are un cod genetic. Suportăm aproape orice prin frământări inutile şi prin stările de fermecare ale minţii.

Teatrul deschide poarta asta. Muzica o deschide şi ea. Sunt împrăştiate în lume câteva chei universale indiferent de limbă, culoarea pielii, politică, religie sau orientare sexuală.

Arta reprezintă stadiul în care a ajuns umanitatea pentru întreţinerea fericirii.

O biciclistă de duminică

De 11 oct., 2016 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

14581583_1428191490529448_2123531215993192612_nÎn fiecare an sperăm să ne lase toamna pomii verzi. Nu se întâmplă. Ne înconjoară galbenul şi dimineţile reci. Frigul m-a determinat să dau drumul la centrală, iar un anumit calorifer a făcut posibilă o plimbare cu bicicleta prin casă.

A venit mama, a pus mâna pe cauciuc şi a dat din cap ca un doctor după ce-ţi ascultă inima. Bicicleta asta s-o muţi, o să-ţi coacă cauciucul.

Ca un pacient speriat, dar impresionat de expresia doctorului, nu am verificat informaţia. Am mutat bicicleta cât mai departe de caloriferul ucigaş. Am împritenit-o cu cărţile, iar duminică am scos-o la o plimbare şi mai lungă, în sufragerie nici nu am apucat să mă urc în şa.

Am pornit prin oraş la Pedalarea de toamnă, Verde pentru biciclete împlinind 8 ani. Fără excepţie, oraşul mi l-am reprezentat tot ca o junglă. Maşinile îmi dau emoţii, unele piste te zdruncină, unele piste nu există, alţi mârlani glumesc cu duduia şi nu se dau din faţa bicicletei.

Am ajuns transpirată pe platforma Timco. Dacă m-ar urmări cineva, copie la indigo, am acelaşi itinerariu de când am început să ies la pedalări. Încep să caut cu ochii un voluntar pentru milogeală. Să-mi umfle şi mie cineva roţile. Dacă nu o zăresc pe Romina Faur mă îndrept rapid spre Cup of Soul. Îmi potolesc setea cu apă, apoi mă răsfăţ cu o cafea. Cer cafea şi primesc înapoi diverse arome, duminică jur că am depistat migdale, dar nu sunt aşa sigură.

Râd şi glumesc cu Ionică, mă persifleză Flavius cu perfectul simplu, conversaţii întrerupte cu Mihaela şi Romina, mai salut o doamnă, mai schimb două vorbe cu o cunoştinţă şi plec printre ultimii biciclişti în coloană. De data asta s-a întâmplat să pierd coloana. Am încercat cu entuziasm să o prind din urmă, dar traficul mă sperie. Am abandonat şi am pedalat cu pletele în vânt spre Piaţa Libertăţii să port o carte.

Am profitat de soare pe terasa de la Cafeneaua Verde. Am mai oftat că nu am câştigat şi eu de la Teatrul Maghiar de Stat Csikz Gergely un abonament sau o invitaţie. Verde pentru biciclete este şi prestator de servicii culturale prin parteneri şi activităţi.

Am sorbit ceai, am şuşotit cu fetele, am privit cu încântare multitudinea de baloane ridicate spre cer în Piaţa Libertăţii.

Am petrecut o duminică dimineaţă cu mişcare, muzică, socializare, cu cafea, cu baloane colorate, cu teatru. O pedalare marca Verde pentru biciclete îmbină toate astea. M-am bucurat şi încă mă bucur.

Cu drag, de la o biciclistă de duminică.

Cel mai puternic zeu, bunătatea

De 7 oct., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

pablo_escobar2Consider că orice persoană, în anumite circumstanţe, poate ucide. Situaţiile speciale au de-a face cu reacţia. Dacă cineva i-ar face un rău fetiţei mele, aş răspunde cu agresivitate. Atitudinea s-ar păstra ca ripostă. După potolirea nervilor, nici un criminal, pedofil sau violator n-ar avea şanse să moară din mâna mea.

Trăim într-o lume cu reguli şi legi. Ne-am potolit instinctul în ani. Antropologic, am renunţat la violenţa fizică şi am adoptat violenţa verbală. Înjurăturile semnifică şi civilizatie.

Dacă un bărbat adult ar distruge copilăria Marei dintr-o anomalie sexuală, ar merita să moară? Aş simţi că merită, dar nu mi-aş dori o lume în care să-mi fie permis să iau viaţa altei persoane.

Am observat că din cauza unor seriale TV, criminalii capătă o aură romantică. A făcut şi fapte bune, am auzit referitor la Pablo Escobar. Natura ambivalentă a omului surprinde pe cineva? Descriem o existenţă cu două aspecte diferite de la începuturi.

Se ridică tot mai mulţi justiţiari. Nu pot să nu mă întreb ce nevoie satisfac. Singurul justiţiar iubit rămâne Robin Hood. Robin Hood fura. Crima, drogurile, violurile, tortura stau în altă categorie.

Criminalii sunt citaţi însă. Percepţiile lor despre viaţă provoacă empatie. Istoria umanităţii nu duce lipsă de criminali plini de fapte bune. Familia Borgia de exemplu, familie papală iubitoare de artă, dar cu membri acuzaţi de incest, viol, crimă.

Mi-e ciudă. Vă jur că mă irită până la lacrimi admiraţia dăruită criminalilor. Psihologic putem înţelege faptele reprobabile. Social avem obligaţia să menţinem un ideal. Interdicţia nu are cele mai grozave rezultate, consecinţele copleşesc de pe vremea totetismului, dar descoperirile progresive în viaţă ne-au pregătit pentru reformularea mesajelor.

Renunţăm să ne interzicem din cauza naturii ambivalente. Pablo Escobar a făcut şi bine. Trasformăm negaţiile în propoziţii afirmative. Să nu ucizi poate fi citit cu respectă viaţa.

Avem valori şi stă în putinţa noastră să le menţinem. Cine nu deţine valori, să-şi construiască. Lipsa valorilor prilejuieşte apariţia şi reapariţia de pablo escobari. Scrierea cu litere mici a unui nume propriu reprezintă o minimalizare a importanţei lui. Îmi exprim dispreţul cu ortografia.

Ce-ar fi să trăim de mâine într-o lume în care toţi ne facem dreptate, copiii să se îndoape cu ciocolată, iar adolescenţii să facă sex oriunde, oricum şi cu oricine?

Acuzaţiile de exagerare, de patetism, de lipsa realităţii nu or să-mi schimbe părerea. Nu mi-a mai fost bătut obrazul de ceva timp. Avem nevoie de legi, reguli, puncte de referinţă.

Nu cunosc un zeu mai puternic în alcătuirea genetică, în reprezentările religioase, în percepţiile sociale ca bunătatea.

Dumnezeu e o amăgire pentru mulţi dintre noi, dar BUNĂTATEA nu a dezamăgit niciodată pe nimeni. Imagine şi concept,  bunătatea rămâne imaculată.

BUNĂTATE.

O să te aștept un an

De 6 oct., 2016 3 Trăiri afective ale mele 0

eee_0383Aruncă pătura de pe picioare. Merse la bucătărie desculță. Sunetul ascuțit al cuptorului cu microunde o grăbise. Înainte să ridice mâna o cuprinse vertijul; negru în fața ochilor. Dar nu se oprește. De ce nu se oprește? Se întreabă. De ce nu mă opresc? Nu văd, urechile țiuie, pot să scap farfuria cu ciorbă.

Puse farfuria de ciorbă pe masă și părăsi bucătăria. Își căută o pereche de șosete în dormitor. S-a făcut deja frig. Trase ciorapii și se ridică. Înainte să părăsească camera mai rămase să se privească în oglindă. Ridică tricoul cât să-și descopere abdomenul. Își cuprinse pântecul și strânse să o doară.

Luă farfuria, un șervețel și o lingură. O să mânânce la calculator. E sfârșit de lună. Are multă hârțogărie de terminat. Își înveli din nou picioarele cu pătura. După primele linguri îi sună telefonul.

– Alo, da, săru mâna.
– Ah, puturoaso, ești încă în pat!
– Nu, nu, ți se pare. Deja muncesc. De ce m-ai sunat?
– Să-ți spun că mâine e sărbătoare mare. Să nu speli. E cruce roșie în calendar.
– Am înțeles, mâine nu spăl. O să revin cu un telefon, tata, acum am de lucru.

Până seara a lucrat la situațiile financiare. Plănuise să se oprească pe la opt. La zece îl aștepta pe Petru. Până atunci trebuia să se spele pe cap, să facă un duș, să-și radă picioarele și să coamande la chinezi. Vinul era deja la frigider.

La opt jumate tot mai calcula. La nouă fără un sfert a împins foile și a fugit la baie. Când a sunat Petru la ușă reușise să toarne și vin în pahare.

L-a îmbrățișat strâns la intrare. El a împins-o puțin ca să închidă ușa. Muzica lui Barry White umplea apartamentul. S-au așezat la masă tăcuți. Ei îi ardeau obrajii. Sorbea vin și îi pândea replicile.

– Ce-ai făcut toată ziua?
– Inventare. Plictisitor. Spune-mi tu ce ai făcut toată ziua.
– Nu am fost la munca, așa cum am discutat.

Obrajii femeii se îmbujorară.

– Da?
– Știu că aștepți de la mine să-ți povestesc despre întâlnirea cu Mihaela. Ne-am văzut.
– Cum a primit vestea? Îmi pare sincer rău de ea.
– Îmi pare și mie rău. Nu am putut să anulez nunta. Îți mai cer puțin timp. Umilința ar fi copleșitoare pentru ea. Am cedat presiunii sociale. Divorțul îmi pare mai ușor de suportat.

Ei i-a scăpat paharul din mână. De la îmbujorare a trecut la paliditate. La subsuoară transpirația se prelingea. Din nou negru în fața ochilor.

– Ieși afară!
– Isa!
– Ieși afară!

Peste două săptămâni iubitul ei s-a însurat. Au fost împreună șase luni. Unele cupluri pleacă în vacanță după șase luni. În sâmbăta nunții a stat numai cu telefonul în mână.

– Alo, da, săru mâna.
– Ce faci, puturoaso?
– Nimic. Butonez telecomanda. Tu ce faci?
– Ce să fac, tată, îmi făcui o cafea și mă uit la știri. Fură ăștia ca-n codru, futu-le muma în cur. Să nu uiți, e sărbătoare mare azi, e cruce roșie în calendar. Să nu speli.
– E sărbătoare mare, da. E cruce în calendar. O să te las, mi-a venit mâncarea.

A închis telefonul. Ce ironie! Petru tocmai i-a trimis mesaj. O iubește și îi promite că o să se revanșeze dacă-l așteaptă. I-a scris înapoi. Te iubesc. O să te aștept un an.

AMR 364 de zile.