Se trezi dis de dimineaţă fără ajutorul alarmei. Merse la baie şi se opri să se privească în oglinda care ocupa jumătate de perete. Îi crescuseră sprâncenele care încotro. Trase tricoul peste cap, dădu jos chilotul de bumbac şi le aruncă într-o pungă de plastic. Se puse din nou în oglindă. Părul o gâdila pe spate. Şi părul avea nevoie de o tunsoare. Lung, acoperind umerii, părea lipsit de splendoare şi lumină. Pielea la fel. Se stinsese totul pe corpul ei. Se întoarse şi îşi inspectă fundul. Arcui spatele, puse mâinile împreunate peste abdomen şi se ridică pe vârfuri. Zâmbi.
Trase blugii şi tricoul, eşarfa o îndesă în buzunarul paltonului, se încălţă grăbită. Ajunsese maşina de taxi. Coborî scările în viteză, deschise cu energie poarta şi mai privi în urmă înainte să urce în maşină. Strada Teiului, numărul 14, adio!

În taxi, cald. Lăsă geanta să-i alunece de pe umăr şi aşeză cu grijă cutia din braţe pe banchetă. Făcu un inventar rapid cu ochii şi se întoarse să privească pe geam. Spera doar să nu o oblige şoferul să facă puţină conversaţie. Nu avea nici o stare de inteligenţă populară cu perspective reale asupra vieţii.
– Unde mergem?
– În Bălcescu. Porumbescu, faceţi stânga pe Odobescu şi imediat o să mă lăsaţi. Un bloc vechi, 3 etaje şi o curte în faţă. O să recunoaşteţi uşor.
Îi simţi privirea în oglinda retrovizoare. La radio cânta Adda, Nu plânge Ana. O lacrimă îi scăpă, dar se prefăcu că o mănâncă ochiul şi se frecă apăsând cu inelarul şi trasând un cerc apăsat. Încheie cu podul palmei şi îşi ascunse câteva secunde faţa.
– Sunteţi bine?
– Da, da. Mă grăbesc doar. Sunt aşteptată.
Iar îi simţi privirea în oglinda retrovizoare. Scoase telefonul şi-l butonă până la destinaţie. Plăti şi coborî cu repeziciune. Maşina ajunsese, şi descărcaseră o parte din mobilier. Se apropie de camion. Nu era nimeni. Oglinda o sprijiniseră de copacul din faţă. Îşi aruncă o privire. Ce caraghioasă e în paltonul ei XL! Luna trecută s-ar fi considerat în tendinţe. Acum o preocupa cutia din braţele ei. O voce din spate o întrerupse.
– Am ajuns mai devreme. Ne-a deschis doamna de la 1. Am cărat cu colegul patul şi dulapul. Noroc cu scările late, domniţă, că altfel nu ştiu, zău dacă ştiu!
Nu plânge Ana! Femeia fredona în gând şi privea interesată flanelul tricotat al bărbatului. Pe gât avea ochiuri descusute, iar blugii păreau împrumutaţi de la un adolescent. Se opreau brusc la gleznă.
– Norocul meu cu doamna de la 1. Cu ce vă pot ajuta? Urc să-mi las cutia şi vin la dumneavoastră. Pe scară mirosea a ardei copt. Urcă treptele câte două. În apartament o izbi mirosul de diluant. Deschise geamurile de la sufragerie. Lăsă cutia pe birou, scoase statueta, un gânditor, o aşeză cu atenţie şi plecă să ajute muncitorii.
Se intersectară pe scări, veneau cu salteaua. Se lipi de perete şi le zâmbi când treceau pe lângă ea. La etajul 2 văzu uşa crăpată, dar se închise înainte să salute. La parter îşi căută cutia poştală. Pe peretele drept erau aliniate patru căsuţe, dar pe nici una nu scria numele.
Ieşi afară şi îşi aprinse o ţigară. Se sprijini de micul gard. Pe stradă venea un biciclist. Opri fix lângă camion la care se uită lung. Expresia întrebătoare se transformă într-un zâmbet larg când o văzu pe ea.
– Bună ziua. Vă mutaţi în bloc? Bărbatul potrivea bicicleta lângă gard. Deranjul provocat de întrebare se manifestă printr-un schimb al forţei de pe un picior pe altul. Femeia încă nu deschidea gura.
– La etajul trei, aşa-i?
Înainte să apuce să răspundă, bărbatul, mic, picioare scurte şi o burtă rotundă ca un balon, continuă fără să pară că-l deranjează tăcerea tinerei.
– La trei vă mutaţi. Ştiu pentru că era singurul apartament liber din bloc, iar doamnele sunt toate prietenele mele. În fiecare lună, pe data de 9, la parter primesc ceai şi prăjituri, la etajul unu ciocolată belgiană, iar la doi mă servesc direct din frigider cu suc. Întotdeauna are doamna suc, Coca Cola. I-am spus că nu e sănătos, să o lase mai uşor, dar nu mă ascultă! Şi de ce ar asculta, eu sunt doar un amărât de poştaş.
– Dumneavoastră sunteţi poştaşul? Poate mă ajutaţi şi pe mine să înţeleg. De ce nu e numele scris pe nici o cutie poştală?
Bărbatul se scărpină pe burta rotundă şi după ureche.
– După ce s-a mutat doamna de la doi am renunţat la ele. Prea complicat.
O să vedeţi dumneavoastră. E mai uşor să vin direct la uşă. Cum e jocul ăla: cioc, cioc! Cine-i acolo? În cazul nostru, poştaşul. Cutiile nu ne ajută la nimic.
– Nu înţeleg.
– Dar de ce nu înţelegeţi? Mă derutaţi şi pe mine. Doamna Sebastian, mă faceţi să par un băgăcios, eu sunt doar un prieten.
– De unde îmi ştiţi numele?
– Pentru că e unul singur, doamnă. Doamna Sebastian la parter, doamna Sebastian la etajul unu şi aşa mai departe. Nu aţi ştiut unde vă mutaţi? În clădirea asta se află toate doamnele foste Sebastian.

Nu plânge Ana! Scapă cât mai poţi, cât încă eşti frumoasă!

– Ana Sebastian, domnule. Îmi pare bine. Poştaşul apucă duios mâna albă şi silfidă pe care i-o întinsese Ana.
– Şi nici una nu s-a recăsătorit după?
Poştaşul făcu semn din cap că nu.

– N-au scăpat cât încă erau frumoase?
Poştaşul se scarpină din nou după ureche.

Nu plânge Ana!