Aveam de gând să scriu despre Mara azi. Azi plecai de la Severin cu mintea așezând textul ăsta. Dar îmi lipsesc niște fotografii, așa că intenția rămase doar dorință.
O să mâzgălesc acum despre prietenie câteva rânduri.
Săptămâna trecută, timpul meu propriu mi-a dăruit un moment de răgaz, iar acest răgaz am vrut să-l petrec cu cineva, nu singură.
Am avut poftă să sporovăiesc.
Karamazoava mea de Oltenia, adică sora mea, nu a răspuns la telefon, iar eu, privind ecranul telefonului în timp ce răgazul meu se ducea clar spre o oră cu îndatoriri, am apelat o prietenă ca să-mi încerc norocul.
Vii să mâncam ceva în Unirii?
Și așa am ajuns, prin întâmplări, să găsesc definiția prietenelor bune.
Prietenele bune înseamnă disponibilitate și timp creat.
De exemplu.
Mergem într-o drumeție?
Când?
Azi, pe la 3 jumătate.
Nu pot, am o programare.
Și nu poți s-o lași pe mâine?
La 3 jumătate ne pregăteam de drumeție.
Câți oameni se pun la dispoziția noastră? Nu suficienți. Nici nu îndrăznesc să cer eu însămi așa ceva, deoarece eu am preț pus pe propriul timp. Cunosc valoarea lui și nu aș abuza de timpul nimănui, dar sunt unele persoane în viața mea carora le-am permis și mi-au permis un statut de ceas stricat.
Stricăm timpul propriu când sufletul tânjește după o apropiere, iar fetele au nevoie să sporovăiască, să stea umăr lângă umăr și doar să privească lumea din jurul lor.
Nu am habar de ce, dar ne leagă foarte mult această obișnuință feminină.

Îl înțeleg pe Peter Kien, ieri am muncit câteva ore bune la biblioteca mea, iar acum aș vrea să stau pur și simplu paznic lângă ea. Cine poate mai bine ca mine să-i poarte de grijă?
Plus că ieri am descoperit, printre mese de negustori, următoarea carte, Charles Darwin, Călătoria unui naturalist în jurul lumii pe bordul vasului Beagle.

Nu cunosc dezamăgirea, am suferit din cauza unui număr oarecare de oameni în viața mea, dar speranță continui să am. Când s-a întâmplat ca cineva să-mi deregleze simțurile, chipul meu nu a descris decepția, ci o infinită tristețe.
Comportamentul și faptele reprobabile ale oamenilor nu mă surprind. Le accept cu un chip pașnic care nu trădează dezordinea interiorului.
Singură în dialog cu mine, mă descopăr și pe mine mârșavă. Și mă cert, mă recunosc vinovată.
Apoi încep să mă corectez. Gâlceava se potolește. Expresia așa ceva nu se face dispare. În punctul ăsta stau ceva vreme. Mintea mea e nespus de frumoasă atunci.
Liniștea ființei nu pot însă să o păstrez din cauza împrejurărilor și contextelor. Ajung, fără voința mea, la aceeași dezordine. Iar atunci sunt o furtună de om. Am petrecut în furtuni, am traversat prin furtuni. Nu este bine în zăpăceala de sentimente. Sufăr prea mult. Săptămânile trecute, într-o împrejurare accident al vieții mele, mi-am privit o prietenă cu infinită tristețe.
Nu m-a dezamăgit, nu cunosc dezamăgirea, dar chiar dacă eu nu vreau să o cunosc, ea vrea să dea uneori buzna cu sentimente pocite. Mi-aș fi dorit altceva pentru ea, iar fapta ei m-a lăsat pocită pentru o perioadă.
Adio, minte frumoasă!
Adio, armonie!
Am umblat urâtă prin lume, m-am apropiat de cei dragi urâtă, m-am strecurat în așternut urâtă. Nu am putut să mă corectez, refuzam să intru în dialog cu mine, închideam ochii doar de oboseală.
Acum am depășit momentul. M-am lepădat de urât, dar datorită timpului, eu m-am ignorat. Uneori eu cu mine nu ne suportăm, nu ne înțelegem. Cred că tocmai în ruptura asta, această lipsă de luare aminte la propria făptură ne dezumanizează și ne lasă doar ființe care efectuăm ceva, dar nu simțim nimic.
E greu să fii om, e silogism sa devii om, căci concluzia se deduce din prima, prin intermediul celei de-a doua.
E greu sa fii om.

Cartea am primit-o săptămâna trecută de la un prieten cunoscut în acest mediu virtual. Nu-i divulg numele, din modestia dumnealui și nu a mea, dar vreau să-i mulțumesc și pe blog, căci blogul are meritul lui pentru care azi am în mâinile proprii povestea Geamilia a lui Cinghiz Aitmatov.
Există oameni în lume care lasă vorbele frumoase și trec la fapte, iar o faptă îndeplinește visele, iar cuvintele te lasă doar să visezi.

Mă trezesc în fiecare dimineață când lumina abia se arată pe cer indiferent de zi, dar nu ca să merg la serviciu.
Nu am un serviciu care mă solicită 8 ore.
Am un copil mic, o pasiune, o firmă mică care îmi cere cu stăruință pasiunea. Mi-am dat cuvintele oricui are nevoie de ele.
Întrebarea și ce mai faci în afară de copil, cărți, blog și Cuvinte de vânzare deja mă irită.
Nu citesc de lene.
Nu citesc pentru că am timp.
Nu citesc pentru că nu am un serviciu de 8 ore.
Eu doar citesc, iar ceilalți nu citesc.
Uneori citesc și fără pasiune. Azi dimineață citii câteva pagini din Alain Braconnier, Cum să fii o mamă bună pentru fiul tău.
Încerc să înțeleg stările fetiței mele. Cărțile te îndrumă de la 0 la 12 luni și te învață cum să procedezi de la 3 ani până în adolescență. Eu am nevoie de un îndrumător pentru 2 ani. Vreau să înțeleg isteriile și smiorcăielile fetiței mele. Mă uit de multe ori la ea ca la piramide. Am multe semne de întrebare.
În paginile acestei cărți descoperii ceva, o disimetrie la bebeluși. Fetițele se confruntă cu o disimetrie, contactul adult-prunc, iar băiețeii cu două, adult-prunc, masculin-feminin.
Nu mă ajută această informație, dar cartea promite anumite sfaturi pe care le pot pune în practică, dar după 3 ani.
Iar eu rămân tot singură cu fetița mea de 2 ani. Mărturisesc că mi-e teamă de profesorul care îi sunt. Singurătatea asta în isterii și plânsete mă umple de durere.
O iubesc, dar știu că nu este suficient. Are nevoie de ajutor, iar eu descriu imaginea unui om care cere ajutorul.
Momentan, Mara descrie o piramidă, iar eu o neputincioasă.

În zilele uitate de iulie, am prins totuși în conștiință o amintire frumoasă, o amintire în șoapte poetice. Într-o seară de marți am ales să mă las încântată de Șerban Foarță cu ocazia a două volume aniversare, Foarță 70 și Foarță-n față.
Am sorbit în obscuritatea librăriei Cartea de nisip desăvârșirea, desăvârșirea unui om sau poate poetul nu e om.
Mi-a plăcut această întâlnire, căci mi-a apărut în față cu un poet desăvârșit și mi-a răscolit sufletul cu un dor, un dor de profesori, de oamenii aia de la care ai ceva de învățat.
Vocea domnului Ungureanu mi-a scăzut anii. În loc să adulmec împlinirea femeii de 30 de ani, m-am trezit în note și formulări de studentă. Ca studentă nu am avut stăpân, dar nici stăpână nu mi-am fost, acum cred sincer că anii aia reprezintă doar o alergare disperată prin conștiința trădătoare.
Plecând de la librărie, m-am urcat în mașină și mi-am privit ochii în oglinda mașinii. Uneori îi separ de ființa mea și dialoghez cu ei.
În facultate nu am scris deloc. M-am întrebat de ce. Mi-au răspuns două irisuri triste. Nu m-a încurajat nimeni în facultate să scriu. Cred sincer că scriitorii apar în perioade de restriște, iar atunci sunt necesari idealiștii. Sau naivii. Cineva trebuie să grăiască ceea ce nimeni nu îndrăznește.
Anii facultății mele nu au permis această îndrăzneală, căci perioada e plină de frustrări, nu de primejdii. Dar și ignoranța e o primejdie doar că scriitorii nu-și bat capul cu incompetența.
În facultate, contextul istoric m-a umplut de frustrări. În viață, singura școală pe care o mai frecventez, am defulat până m-am potolit prin propria ratare. Am abandonat visul de scriitor și m-am apucat de blog.
Uneori mă recompensează pe deplin acest blog, dar încă țin în mine resturile unui vis de scriitor.

Mă feresc de etichete și categorii, de aceea foarte rar vorbesc despre femei sau bărbați, eu aleg să povestesc despre oameni, căci omul continuă să mă fascineze cu toată frica pe care o port în măruntaie atunci când trebuie să am încredere în ființa umană.
Când totuși mă prind mrejele poveștii, vorbesc despre masculin și feminin.
Diferențele dintre masculin și feminin o să tulbure întotdeauna imperturbabilul. Meditam azi într-o ureche la feminin și masculin și ajunsei cu gândul în minciuni. Diferențele ne învață să mințim.
Femeile vor să trăiască și viața bărbatului, iar bărbații vor să trăiască doar viața lor. Iar soluția a stat în minciună.
Alternativa prea ne-ar fi edificat perfecți.
Eu nu vreau să fiu perfectă, doar excepțională cu defecte, e dreptul meu.

M-am apucat de cartea lui Brunner, Zanzibar, cu entuziasm. Acum descriu un pacient în comă. Nu înțeleg.
Nici nu am citit foarte multe pagini, dar și cu douăzeci citite, dar neînțelese, mă simt bolnavă.
Fac apel la răbdare, am răbdat la Musil și am fost pe deplin recompensată.
Aștept recompensă.

Se întâmplă uneori să am zile bizare sentimental. Activitățile mele sau locurile pe unde mă desfășor mă determină să descriu în clipita asta bătută la calculator o alcătuire în ființă eterogenă.
Mihaela Rădulescu s-a făcut responsabilă de un nerv sărit al meu. Azi o văzui pe o revistă și iar ma simții insultată.
A dat o declarație zilele trecute că ea nu face absolut nimic să arate așa cum arată în prezent în afara acelui sfert de oră de mișcare recomandat pentru o viață sănătoasă.
De ce să spui așa ceva?
Declarația ei m-a împins să fac cercetare pe google și am descoperit-o sau regăsit-o urâtă și fără bustul pentru care nu face nimic. Vrusei să pun pozele aici, dar mă scuturai de gând.
Mă calmai cu un text pentru Cuvinte de vânzare. Primind o comandă pentru o felicitare de pensionare, ajunsei să răsfoiesc Dicționarul onomastic al lui Mircea Horia Simionescu. După ce sfârșii cu ce aveam nevoie, căutai și numele fetiței mele.
Mara.
Dar de ce nu și Para?(Cireașa, Mura, Coarna, Bostan, Urzică sunt nume frecvente, bogate în arome și vitamine.)
…nu e bine să faci din proză-poză.
Iar după Horia Simionescu, răsfoii Fenomenul Pitești de Ierunca. Gasii la un anticariat această carte și Jurnalul lui Mihail Sebastian. Cumpărai cărțile cu ochii în bustul Mihaelei Rădulescu.
În câteva ore azi, traversai cu simțurile laturi esențiale și superficiale ale alcătuirii mele, nu aș putea să formulez într-o notă adevărul meu de azi.
Stau acum în aceste cuvinte, în fața unor cititori curioși, într-o ipostază de femeie capricioasă, dar și de om învățat.
Sunt om, mă educ să fiu om, dar de foarte multe ori nu pot să fiu decât femeie.