Vreo două săptămâni am fost tot pe drumuri, așa că atunci când m-am așezat în fața bibliotecii, căutând un titlu care să mă seducă, Pe drum s-a potrivit ca papucul Cenușăresei.
De scriitor știam doar că este american. Am apucat cartea cu zâmbetul pe buze și am vârât-o în geantă. Prima pagină am citit-o în briza mării. Sutele de pagini le-am citit în multe grade celsius.
Dar căldura astrului nu dogorea nici pe departe ca ciuda mea interioară. Lectura a reușit să reducă toate zgomotele de pe plajă, iar eu am putut să călătoresc într-un ritm bezmetic cu niște tineri obsedați de individualitate.
Mai ridicam uneori capul în infinitul mării și oftam. M-aș pune și eu pe drum, mă bate dorul călătoriilor, ma frământă căutările gneseologice.
Valoarea intrinsecă a făpturii mele e dată de o neobosită, dar justificată sete de izvoare, iar izvor se poate citi ca apă rece și buvabilă, dar și ca sursă de cunoaștere. Ce vrei de la viață?
O întrebare pe care o tot pune autorul în romanul Pe drum.
Eu vreau să cunosc, vreau să învăț, vreau să iubesc.
Din aceeași carte, am aflat despre tinerii beat ai anilor 50, de fapt romanul se poate citi și în această notă, a descrierii Americii acelor ani. America anilor 50 a creat circumstanțe favorabile acestor tineri beat, tineri care au țipat prea mult într-o societate închistată de prejudecăți. Și-au urlat la modul bezmetic libertatea individuală, au căutat adevărul în călătorii, sex și droguri. Iar alergătura lor era atât de tristă!
Străbăteau America pe lung sau pe lat cu frenezie și ajungeau descurajați în paturile de acasă, o casă care nu descria un cămin, ci un adăpost deasupra capului.
Povestea tinerilor beat mi-a accentuat toleranța, îngăduința mea a trecut pragurile bunului simț, par uneori să nu-l recunosc, accept zâmbitoare și binevoitoare doar îndemnurile inimii.
Vreau să plec, să mă pun pe drum, să cutreier lumea chiar dacă plec de lângă o soție sau copil. Asta descrie Kerouac, iar eu vă mărturisesc că înțeleg.
Sufletul meu vibrează lângă dorința tatălui și jelește lângă ochii înlăcrimați ai copiilor, dar ochii mei  surâd fiecăruia înțelegător.
Fiecare dintre noi avem doar o viață, iar viața asta nu ne ajunge uneori s-o împărțim cu proprii copii. Și aici ne salvează iubirea, pe mine mă salvează iubirea Marei, căci astfel, mi-aș face o valiză, aș pune-o sub pat, și aș pleca de fiecare dată când mă apucă dorul de ducă.
Dean Moriarty așa făcea, valiza și pe drum.
Pe drum, de Jack Kerouac

E un cuvânt în lumea asta care derutează omul. Îi derutează simțurile și îi ofensează oarecum judecata.
Acest cuvânt e un concurs de împrejurări.
La întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului, îmi amintesc că o singură colegă a rostit cuvântul. Instant, o perturbare sentimentală a scuturat clasa.
Colega mea a mărturisit că este fericită.
Fericit?
Cum vine asta?
O zi proastă? Necăjit?
Înțeleg perfect.
A spune cu voce tare că ești fericit îi derutează pe oameni la fel cum o furtună de vară sperie dobitoacele. Nu ai habar de ce ești în alertă, dar organismul se opintește în bufeurile minții.
Eu recunosc că evit cuvântul, starea însă mă cuprinde de multe ori. Cel mai fericită mă simt când plec la drum cu mașina și ascult muzică. Oh! Ce realitate de animal sălbatic descriu atunci. E ceva între mine și drum, între mine și muzica din mașină. La ultimul drum, Timișoara-Severin și retur, am ascultat jazz. Am dat sonorul mai încet de cum sunt obișnuită să ascult eu muzica și am înțeles, jazzul se ascultă în surdină, să rămână cumva în urma gândului.
Iar gândul meu alerga asemenea impalelor cu cornele lor muzicale, iar jazzul se strecura în urma lui. De atunci am toate notele pentru acest text, azi, acum, doar adunai cuvintele.
Mândră de formulare, mai scriu o dată: jazzul se ascultă în surdină, să rămână cumva în urma gândului.

Am păstrat în viața mea prieteni care mă cunosc anterior programului meu de autoeducație. Prietenii ăștia m-au primit în viața lor înainte să merg cu personalitatea la coafor. De aceea, în ultimii ani m-am tot confruntat cu te-ai schimbat.
Te-ai schimbat a devenit subiect pe blog, deoarece, în cele mai multe cazuri, l-am perceput într-o notă defavorabilă și ușor disprețuitoare.
Și mă deranjează.
M-am schimbat, da.
Dar faptul că m-am schimbat mie îmi revine ca ceva perfect normal. Nu am putut să rămân la 16 ani, nu am putut să rămân la 20 de ani, nu am putut să rămân la 25 de ani.
Nu cred că o să rămân nici la 29, deși îmi place de mine foarte mult acum.
Iar vara asta, privind atent infinitul mării, bălăcindu-mă cumva cu ajutorul imaginației pe linia orizontului, mi-am transformat acest te-ai schimbat din deranj în punct tare.
M-am schimbat pe o linie a evoluției, m-am schimbat comportamental, de la întâlnirile cu timpul mi-au rămas câteva semne, dar sufletul e în același loc, îndrăgostit de aceleași fețe.
Uneori, efuziunile mă împing spre anumite gesturi lirice. Mă folosesc de versuri, nu ale mele, să amintesc unei prietene că e frumoasă, alteori îmi așez mâna pe mâna surorii mele, cu mintea plecată undeva după Ghițulașa, ca să știe că și eu sunt acolo, alteori mă opresc din ceea ce fac și privesc foarte atentă omul de lângă mine și dau telefoane fără nici un fel de treabă. Ce mai faci?
Cu sufletul ăsta al meu, păstrat curat cu ajutorul prietenilor și familiei, te-ai schimbat nu înseamnă altceva decât ai crescut mare.
Am crescut ca în vorba adulților de amânare. Și cum eu nu mi-am amânat autoeducația, am crescut și mai repede.
Așadar, m-am schimbat. O să mă mai schimb, nu știu însă dacă o să mă mai îndrăgostesc.

Deoarece telenovela continuă, episodul 2 din Fusei aici, făcui asta.
Caietul cu nota scrisă se păstrează la Catedrala Sfântului Vasile sau Basil din Moscova, Piața Roșie.

Noi ca poporul mergem la vot.
Noica mergem la vot.
Virgula, virgula, virgula.

Sâmbătă, într-o oră bătrână a zilei sau tânără a nopții, am ajuns la Râu de Mori, un sat din județul Hunedoara. Am lăsat fata să-mi alunece din brațe și mi-am îndreptat spatele privind în jurul meu.
Verdeață, multă verdeață.
Gâze, multe gâze. Pe una chiar a deranjat-o degetul surorii mele.
La cină, am refuzat să mănânc altceva în afară de brânză, așa ca minunata gazdă m-a purtat puțin prin sat, puțin prin câmp, până la un cioban care avea brânză de vânzare.
Pe câmp, nasul meu responsabil de un anumit simț m-a obligat să-mi fac pierduți niște ani. M-am pomenit astfel cu o memorie de lungă durată foarte meticuloasă.
Florile de sunătoare, de romaniță, de coada șoricelului și căcărezele de oi și capre nu erau altele decât plantele și excrementele copilăriei mele. Îmi priveam unghiile corai de la picioare, dar simțurile schizofrenice, dereglate de mirosul unic al plantelor, mi-au recunoscut doar cifra 9 de la vârstă.
Sâmbătă seară, pentru câteva minute, am avut 9 ani. În curtea ciobanului, mama acestuia m-a privit. Fără să-și ia ochii de la mine, a întrebat:
– A cui e asta?
Forma pronumelui, care doar într-un context al geografiei nu-l găsesc ofensator, m-a umplut de căldură sufletească.
Mai târziu, cu gura plină de brânză, slănină, ceapă, roșii și castraveți, continuam să zămbesc.
– A cui e asta?
– E frumoasă, dar să știi că e frumoasă.
– Săru mâna.
Și cum frumoasele de la țară nu stau fără flori în păr, am cules două din marginea drumului și mi-am împodobit urechea. Una pentru mine, una pentru fetița mea.
Poate luxul îi dă omului, în alcătuirea lui, impresia că e foarte important, dar măsura îl face pe om fericit. Dimineața m-a prins de nas mirosul de cafea și am crezut că-mi crapă pielea de fericire, și nici măcar nu beau cafea.
Problema omului constă în faptul că nu prea știe nici el ce anume îl face fericit.

De ieri, după o dimineață la Registrul comerțului, o parte din cuvintele mele, acelea pe care le-am scos la vânzare, CUVINTE DE VÂNZARE, au și un cod CAEN: activități de creație artistică.
Iar azi noapte, pe aripi de vis fără măsură, fără timp, l-am visat pe Robert Șerban. Fără absolut nici o legătură sau doar una de creație artistică.