Ajutor!
In urmatoarele randuri o sa cer ajutor de la oricine si fiecine, iar oricine si fiecine poate da orice sau fiece. Donatiile sau sponsorizarile vor merge la copiii autisti de la Casa Faenza, Timisoara.
Scriu acest text nu dintr-un imbold umanitar, ci dintr-o admiratie pentru persona care mi-a cerut ajutorul. Rugamintea mi-a revenit intr-o formulare a angajatului Casei Faenza, dar vocea mi-a permis sa intrevad o veche prietena.
Inainte de Casa Faenza, aceasta prietena a mea a lucrat ca asistent social la primaria Timisoara, iar acum, de putin timp, trudeste pentru acesti copii lipsiti de mila naturii, dar pricopsiti cu toanele geneticii.
Stradania ei nu are recompensa pecuniara si asta ma face totusi sa zambesc, chiar daca amar. Asemuiesc munca ei cu speranta.
A fi devotat omenirii scapa din dictionar, aluneca din definitie si ia contur intr-un nume lipsit de importanta al unui om remarcabil pentru neamul omenesc.
Daruirea unor oameni inlesnesc visul iubirii de aproapele tau.
Prietena mea viseaza si ea la o serbare reusita de Paste pentru copiii acestei case. Si astfel, vocea ei s-a impletit cu a mea si a altor prieteni unelte pentru cauza ei, si cere intr-un singular multiplicat, o atentie in jucarii, hainute, dulciuri sau bani pentru copiii Casei Faenza.
Ajutor!

Ieri seara, la Timisoara, in incita Filarmonicii, Tudor Gheorghe a adunat cei mai inteligenti si frumosi oameni ai orasului de pe Bega. Perfectul meu simplu l-ar contrazice, dar in ruptul capului nu as strica umorul fin si zeflemitor al maestrului.
Aprecieri despre spectacolele lui Tudor Gheorghe am enumerat in sirul anilor trecuti, entuziasmul capatat de vocea, interpretarea si mijlocirea poeziei l-am livrat prin simpla marturisire sau apeland la comparatii, deci ma gasesc oarecum sfarsita in formulari extatice despre calitatea si talentul cantaretului.
Hotarai, asadar, sa scriu acum despre gandurile mele din timpul spectacolului. Sunt extraordinar de frumoase, de blande, de luminoase.
Farmecul poeziei imi metamorfozeaza chipul. Toata viata mea luceste si zambeste, caci viata mea sunt ochii care sorb indicibilul muzicii, poeziei si graiului romanesc.
Mi-e drag tare graiul romanesc, iar fiecare spectacol al lui Tudor Gheorghe reprezinta un omagiu al limbii romane. Mi-as dori ca romanii sa redescopere farmecul propriei limbi, sa lase mai la o parte englezismele si sa devina sofisticati cu propriile cuvinte.
Al cincilea anotimp, femeia nu mi-a revenit doar in realitatea celor doua ore de spectacol, ci l-am consimtit ca o evanghelie, faptele si invataturile romanilor pana in prezentul bezmetic al rusinii de propria limba.

Zilele trecute am fost pe acasa, iar casa mea, afectiv, se afla intr-un mal de Dunare, intr-o buza de deal si-o palma de campie. Fiecare reintoarcere ma convinge de inima pe care par anume s-o am pentru geografia Severinului.
De multe ori privesc de la fereastra dormitorului dealurile din apropiere. In viata asta care mi-a fost data, o sa-mi tarasc trupul in orice colt de lume, o sa-mi las dorul de duca sa ma poarte in orice ocazie ivita, dar moartea mi-o pastrez pentru coltul meu de Dunare.
Ieri, intr-un soare bland si prietenos, am topait prin noroaiele cimitirului. Florile primaverii se mutasera din piata pe morminte. Amintirile indepartate aveau miros de zambile.
Iar pe drum, la intoarcerea in Timisoara, campurile ardeau. O fi vreun obicei, focul asta? In interior, pamantul munceste la viata. Germineaza, si germineaza, oare limbile alea de foc nu-i tulbura vrenicia?
Au existat popoare ce au slavit pamantul si puterea lui germinativa cu o credinta extrema, nici macar nu coseau iarba in vara pentru a nu smulge parul Mumei.
Mi-am acoperit pantecul cu un sentiment deslusit de protectie. Imaginea hipnotica a focului imi atragea perfid ochiul, iar cu mana strangeam mai tare pantecul.
Oare de ce ii punem foc pamantului cand el se chinuie deja cu zamislirea?

Se apropie intalnirea de 10 ani de la terminarea liceului. Nu ma lamentez, nu plang anii care au trecut, nu as da timpul inapoi. Timpul meu ma prinde in fapte si in exprimare, inchide un ochi la un pas calcat stramb si cel mai important imi pasuieste gura sloboda.
Clipita asta e aristocrata, nu-mi mai muncesc fiinta, o slefuiesc. Decantez acum episoade si oameni din trecut. Redescoperirea unor fosti colegi de generala sau liceu ma intereseaza gneseologic, capacitatea omului de a cunoaste realitatea.
Personal, consider ca primele doua decade din viata unei persoane se aseamana intr-un mod ordinar cu un cos. Depozitezi in el multe cunostinte si relatiile cu acestea fara nici un adaos de constiinta. Si trec anii, iar cosul se umple.
In momentul asta, constiinta navaleste si terfeleste. Desi ai adunat atatia ani oameni si momente, realizezi cat esti de singur. Nu pot identifica exact secunda revelatoare, dar cu certitudine sentimentul deregleaza canalele de energie ale omului.
Fostii colegi nu ti se mai potrivesc, unii, altii iti vin ca o inghetata intr-o zi torida, deliciosi si alinatori. Unii insa ma fac curioasa.
Chipul mi-e familiar, dar gura ce le rosteste teoriile de viata ma trimite imediat cu gandul la cos si la secunda revelatoare. Cine sau ce le-a modificat conceptul si le-a slutit imaginea?
Exista in viata noastra de elevi ai lumii intamplari definitorii pentru educatia noastra si titani carora le cedam o suprafata mica din noi. Gazda asta cotropeste, eu ii zic „a vorbi din auzite”.
Si astfel, unii vorbesc vorbe toata viata.
Asadar, unii colegi nu-ti mai vin, nu ti se mai potrivesc, nu mai ai ochi sa le recunosti vecinatatea si te indepartezi firesc din calea lor.

Boemul Parjolea imi dedica acest sfarsit de februarie cu mai multe fotografii. Talentul lui constituie un rasfat pentru mine si o anumita evolutie.
Una din fotografii:

Sa ai sau sa nu ai facebook? Fara a fi o dilema, uneori imi iau cateva minute, deseori in urma unui schimb de replici cu o persoana despre aceasta platforma, sa cuget la rolul acestui program.
De capatenie in rostul acestei socializari este dainuirea unor prietenii. Asa cred eu. Prin prisma facebookului pot avea o oarecare relatie cu fostii colegi. Dupa terminarea liceului si a facultatii, cu totii ne-am lasat maturati, iar existenta ne traseaza deja riduri in diferite colturi ale lumii. Peste oceane, peste mari, peste fluvii, peste rau, colegi dragi indreapta doar fugitiv cate un gand spre mine sau spre oricare alt chip din clasa sau grupa mea de facultate.
Aseara am fost descoperita pe facebook de o colega din Cernauti, Ucraina. M-am bucurat, am simtit zambetul cald ce-mi transforma chipul si-mi incalzeste sufletul. La schimbul de mesaje am ramas putin cu privirea pe mai scrie.
As vrea sa scriu, am ce anume sa scriu, dar nu stiam de unde sa incep. Iar cand m-am pornit, dintr-un suflu am umplut cateva randuri, iar recitirea mesajului imi muncea memoria sa-mi redea niste chipuri, dar realitatea imi biciuia sufletul cu griji si responsabilitati ale prezentului.
Pot sa fragmentez trecutul, pe carlionti de ardeleanca, pe cautari ale dragostei unei fecioare, pe o manie de verificare zilnica a zodiacului etc, dar prezentul nu-l stapanesc.
Ce stiu eu despre fetele mele?
Putin, prea putin, iar pe unele am ajuns la concluzia ca le-am iubit degeaba.
Si foarte important, azi imi sunt dragi toti colegii din grupa mea, desi stiu foarte bine ca in facultate am numarat cateva antipatii.
O ultima nota despre facebook, mentionez aici ca a avea facebook nu inseamna libertinaj, semidoctism sau prostime, nu neaparat. Criteriile pentru care alegi sa te expui difera de la persoana la persoana si de la cultura la obscurantism.

Pe langa prieteni buni, am realizat de curand ca am si cunostinte bune. Cunostintele bune fac imediat trimitere la o relatie cu anumite beneficii. De obicei schimbul este caracteristic in aceste interactiuni, adaugam banalei si dezagreabilei plati in urma serviciului zambete, glume, telefoane ocazionale, o anumita grija pentru existenta cunostintei.
Caracteristic acestor cunostinte o constituie fragmentele. Viata ta aduce foarte mult cu un calup, le-ai oferit doar reproduceri identice ale sinelui. Timpul insa realizeaza niste plexuri sociale, impleteste fapte si intamplari in realitatea sociala si astfel cunostintele avanseaza precum un tanc intr-o sfera a intimitatii.
Si de aici o sa povestesc doua intamplari.
Recent, o cunostinta a descoperit ca am publicat o carte. Chipul din fata mea imi vorbea cu alta voce, ma privea cu alti ochi, imi sorbea oarecum frazele.
M-am fastacit si m-am pierdut in batai de inima. Am pierdut chiar sirul vorbelor, dar mi-am lasat ochii sa primeasca entuziasmul. Intr-un final m-am indepartat obosita.
Si mai proaspat ca recentul de mai sus, astern urmatoarea intamplare. Cunostintele intreba mereu cu ce te ocupi. De obicei raspund ca sunt in concediu de maternitate, totusi insista sa-mi afle meseria. Vor sa-mi cuprinda faptura in conturul unui concret categorial.
Ezit sa raspund caci simt oarecum ca amagesc. Este falsa realitatea mea de redactor de carte, am muncit intr-o editura, am lucrat si intr-o biblioteca universitara, dar nici una nu cuprinde meseria mea. Scriitor mi-e rusine sa ma numesc, aici intervine respectul meu pentru anumiti autori de opere de arta.
Totusi uneori indraznesc sa rostesc razand cuvantul. Sunt scriitor, mi-e inima croita din litere si virgule, si expresii bombastice, detin un univers interior si o pretentie de deosebire de altii.
O cunostinta m-a intrebat ce anume scriu. Fixandu-mi ochii pe chipul din fata mea, accelerand simturile sa surprinda natura intrebarii, tonul m-a lamurit.
Nu-mi zice: ai un jurnal.
Siderata ca intotdeauna de tupeul interlocutorului, am raspuns scolareste ca proza.
Starnesc fascinatie. Punct.
Determin o lipsa de consideratie declarata. Punct.
Slava Domnului ca niciodata nu sunt ignorata. Atata vreme cat sunt o prezenta si nu o lipsa, pot razbi pana la a ma face ascultata si acceptata.

Prima mea incercare de a scrie, altceva decat compuneri, s-a ivit dintr-un imbold si s-a concretizat cu o povestioara despre o gradina. Sora mea fusese laudata in fata clasei in urma unei lucrari scolare ce depasise searbadul temelor, iar acasa, povestindu-ne noua, mie si lui mamanu, o senzatie simtita fosnitoare si rece, m-a indemnat sa incerc si eu. Am dat peste cu povestioara mea despre o gradina, nu o gradina oarecare, ci una ascunsa, femecata, inchisa cu o cheie ce intamplator am gasit-o intr-o alta gradina, aceea a bunicilor.
Mai tarziu, am facut maculatura cu povesti de iubire. Hartia si-a pierdut importanta intr-adevar, caci inspiratia mea se tragea din romanele fade si languroase din colectia El si Ea. Mazgaleam despre iubire in zori, in lumina chioara de bec, in lumina violenta de amiaza.
Unori, in margine de fluviu, intinsa cu fata in soare, in spatele pleopelor inchise inchipuiam rapid uluitoare povesti de dragoste. Dar m-am oprit. Odata cu primul sarut, cu prima bataie a inimii pentru un baiat, am abandonat toate istorisirile de pe hartie.
Niciodata nu am mai incercat sa recitesc, desi tentative au fost, dar rusinea ma ineca, ochii mi se aprindeau si ma simteam plina de mine. Si asfel, de la o varsta frageda am inceput sa fug de mine. Cred ca am facut ceva kilometri, caci azi greu reusesc sa ma gasesc.
Ma caut in carti, in oameni, in fluviu. Uneori ma caut in fata mea, dar atunci nu o privesc mult, ea nu sunt eu.
Clipa prezenta ma bifeaza la casuta persoanelor ce cunosc iubirea, de parinte, de sora, de prieten, de barbat. Dar mintea refuza sa-mi mai infloreasca in povesti de amor.
Mintea mea s-a acoperit de muguri, multi muguri, nici o floare. Ma paste insa o primavara cat de curand, primele pagini ale romanului meu sunt scrise. Teroarea inceputului am depasit-o.

Fuse si se duse ziua de 14 februarie. Anul asta, datorita fetitei mele, sarbatoarea defilarii sentimentelor nu m-a coplesit. Agitatia din jurul unui Valentin necunoscut si uitat, dar celebrat prin inimi, pietre Swarovski, cine romantice si lenjerie desucheata, nu mi-a tulburat nici macar o ora.
Am pandit insa o ora anume. Stiu ca Mara s-a nascut a doua oara intr-un 29 mai prin taina botezului, prin simbolistica apei preexistente creatiei, insa eu ieri mi-am amintit printre prieteni, baloane si o gargarita tort nasterea. De ieri sunt in sfarsit usoara. De ieri simt ca Mara s-a desprins intr-adevar de mine. De ieri exist alaturi de ea, nu una intr-alta.
Dar randurile astea reprezinta doar un excurs la ceea ce urmeaza. Pertinent si inconstient, de ceva vreme am formulat un gand observational.
Femeia accepta o casatorie ratata, face fata divortului si abia apoi ia in calcul singuratatea. Niciodata singuratatea nu va preceda casatoria sau divortul.
O femeie poate fi singura si mandra doar dupa divort.
Necasatorita, femeia isi considera singuratatea ratare si se rusineaza. Cand spun singuratate, vreau sa exprim statutul femeii, nu o stare a ei.
Constatarea asta m-a surprins in timpul unui dialog delicios de inteligent cu o madam, nu-i zic doamna, caci deja divortase, iar doamna, prin definitie, trebuie sa fie sotia cuiva.
Si ma intreb cate femei realizeaza acest fapt, cate femei trecute de 30 de ani raspund cu barbia sus si ochii sclipind ca sunt singure. Oricata vina ai ca nu poti sustine o relatie, totusi, esecul unei convietuiri in doi nu reprezinta o boala.
Suferim de o boala cronica de prea multe reguli, limite si credinte. Uneori educatia inchide ferestrele mintii si ale sufletului. Nu pledez pentru anarhie, traiesc oameni in lumea asta fericiti in tarcul lor, dar eu am sarit parleazul si vastul ma zdrobeste uneori.