Am vazut un mim.
Mi-a placut.
Oferta mimului vine sa-ti arate sentimentele; gesturile, mimica si dansul pun in umbra cuvantul. Maria Cassi.
Cine e Maria Cassi?
E mimul. La Bucuresti, impreuna cu fetele cochetele, pe tocuri si in rochii, am fost la piesa bilingva My life with Men… and Other Animals.
Limba italiana indulcea auzul, unele cuvinte necunoscute se pierdeau intr-o rasuflare halapa de a cuprinde frumosul, atat.
Limba engleza lamurea ca un dictionar unele cuvinte. Prindeam cuvinte, expresii, sentimente si le preschimbam in voie buna. Exaltarea mi-a dat senzatia ca ma desprind de scaun. Ineditul piesei s-a confirmat in discutia unei bunici cu nepoata sa in micul hol al baii.
Nu vezi asa ceva tot timpul, e inedit!
In fiecare an la Gaudeamus reusim sa ne vrajim timpul. Cele cateva zile devin poveste indata ce fizic ne situam intr-un mijloc de transport care ne poarta acasa. Iar povestea, cuvantul, acceptiunea, inca o socot in afectiune un timp al fericirii.
O bucla din mohoratul noiembrie am trait-o fiind fericita cu o familie pe care singura mi-am ales-o.

Muzeele…
Ceva ma atrage la ele, altceva ma respinge. Atractia vine de la munca, munca artistului. Nu oricine apuca ideea de i, d, e, e, a, oricare insa se inhama la un salariu. Refuzul unui venit sigur cu scopul adunarii literelor in cuvantul idee ii apartine doar unui marturisitor al nebuniei. Cine renunta la pojghita si confortul normalitatii?
Artistul, o schita nereusita si indoita a Creatorului, un cautator al propriei dumnezeiri.
Ce ma respinge?
Raspund concis: marmura si muzeografele.
Marmura imi amorteste limba, iar muzeografele ma fac constienta de dimensiunea marunta a trupului. Suflul din ceafa ia marile vanturi ale lumii.
Sambata aceasta, pasind sfios prin incaperile Muzeului National de Arta, si admirand o panza de-a lui Aman, o prietena mi-a indreptat ochiul asupra unui chip cu degetul. Faptul a fost imediat sesizat de suflul-vant al muzeografiei.
Ni s-a atras atentia ca nu avem voie sa atingem tablourile, apoi ne-am trezit cu totii absurzi. Eu am ripostat acuzei printr-o asigurare ca nu am atins panza, iar vocea sictirita a intregit scena obscura. Mie imi spui! Am intrebat daca ne face mincinoase si am ascultat un discurs despre reguli, despre datorie si importanta panzelor de pe pereti.
Gasesc intelegere in mine, scuz plictisul muzeografei plansand-o in sistemul romanesc dezechilibrat, dar starea mea de la acel moment nu a mai zarit conturul cercului vicios, lehamitea pasata din scoli si de la locul de munca.
M-am enervat, mi s-a aprins un bec, iar capul meu contine instalatii.
M-am indepartat dupa ce m-am zgait la bustul unui tiganci, Tiganca de la Ghergani a lui Grigorescu. Am parasit muzeul in zambete, o alta doamna muzeografa ne-a oferit un la revedere voios si cu rechemari spre vizitare. Portarul de asemenea, ba chiar ne-a sfatuit sa ne punem haina inainte de a iesi.
Asadar o sa mai indraznesc si o a doua oara sa pasesc in muzeu, dar am de gand sa mai astept vreo cativa ani!

Joi am plecat la Bucuresti, la Gaudeamus. In fiecare noiembrie imbin felurite placeri ale mele, cartea, teatrul, hoinareala cu fetele, gura casca prin mall. Mi-a lipsit blogul, e primul an cand calatoresc fara laptop, dar mi-am dorit gura sa rosteasca starile mele sufletesti, nu casuta de pe facebook.
Am acum in jurul meu cateva carti proaspat achizitionate de la targ. Tot o premiera in vizitele mele la Gaudeamus o constituie evitarea marilor edituri. Humanitasul, Poliromul, Rao, Cartea Romaneasca etc le-am zarit ca pe niste accesorii, am poposit pe lateralele complexului Romexpo si mi-am umplut o plasa cu carti. Imediat o sa insir titlurile, le impartasesc deoarece constituie niste perlute negre in biblioteca mea.

Mircea Micu, Poeme sentimentale
Basme si povestiri evreisti, volumul 1 si 2
David Boucher, Paul Kelly, Mari ganditori politici
Iulia Hasdeu, Jurnal fantezist
Vauvenargues, Reflectii si maxime
Lermontov, Un erou al timpului nostru
Akutagava, Rashomon
Cervantes, Don Quijote de la Mancha

Cu steluta:
Am descoperit-o pe Iulia Hasdeu la standul editurii Vestala. Am rasfoit mai multe carti cu si despre ea, iar apoi m-am indepartat. Am revenit mai tarziu cu zambetul pe buze, cerand hotarata Jurnalul fantezist. Schimbul intre hartii l-am dorit rotunjit, iar draguta doamna din spatele cartilor mi-a inapoiat bunavointa pecuniara spunandu-mi ca ne iubeste ( pe noi, cei tineri) pentru ca la randul nostru iubim pe cine trebuie. Nu am habar daca o iubesc pe Iulia Hasdeu, insa acum ma vad nevoita s-o indragesc, o afectiune straina mi-a dat mostenire o datorie de iubire.
Ma apuc zilele viitoare sa iubesc…

Caldura ultimelor zile m-a scos afara din casa si a prilejuit un context al drumetiilor. Sambata m-am repezit la hipodrom, iar duminica am devenit hoinara.
Dis de dimineata am luat in piept soarele si am condus pana in satul Buchin. Acolo am dat saru mana taranilor si am pus intrebari in dreapta sau stanga.
Cum se ajunge la satul parasit Lindenfeld?
Se ajunge greu, se ia drumul la picior, se urca muntele si se ia seama la cainii de la stana. Dupa doua ore am pasit obosita printre ruine, livezi si case.
Un scenariu romantic ma indemna sa sper la un jurnal. Recunosc ca am plecat de acasa cu ganduri de a scotoci. Sa-mi bag nasul in vietile unor necunoscuti si sa le rescriu povestea. Dar ruinele au schimbat invoiala mea ascunsa.
Am cercetat cu un ochi visator cele cateva case ce s-au opus timpului. Putem sa inaintam ipoteza unei asteptari? Poate o piatra, un edificiu sa-si astepte stapanul?
Unele ferestre aveau scanduri batute la ferestre. Imi amintesc si notez, deoarece acest fapt m-a facut sa rad, desi oamenii au abandonat casa, satul, viata de pana atunci, grija pentru avutul personal s-a manifestat printr-o scandura batuta in fereastra. Probabil gestul i-a asigurat stapanului un iluzoriu sentiment de prezervare a unui anumit spirit al casei.
In biserica, vitraliile aruncau pete de culoare pe peretii goi.
Istoria satului nu-mi este intocmai cunoscuta, sat de nemti, tarani ce traiau din comertul de fructe, pomii inca dau roade, un mar am infulecat si eu. Momentul abandonului poate fi consemnat undeva dupa al doilea razboi mondial, avertizez ca informatia este indoielnica.
Ceva cert in zbenguiala de zvonuri o contituie apa curenta, satul avea apa curenta. Iar zvonurile aduc povesti cu aur turcesc ascuns in munti. Amatorii isi pot lua aparatura si spera la noroc. Nu pierzi nimic urcand la Lindenfeld, castigi o stare de bine, un aer curat pentru plamani, o imagine a lumii simple.
Si uneori, poposind in tinuturi ce contin doar trecut, prezentul se iveste doar in iarba, ciripit de pasari si rasarit de soare, iti asumi o istorie a speciei. O potolire se iveste in maruntaiele caracterului creat pe facebook.
Suntem inca primari in instincte si in vise!

Fotografie: Silviu Pârjolea

Sunt plina de intrebari despre Elvetia, prieteni, cunostinte, familia formuleaza o propozitie ce incepe interogativ. Iar toate intrebarile m-au surprins muta, cu ganduri involburate, cu articularea unui adjectiv: frumoasa.
Elvetia este frumoasa!
Ma rusineaza mesajul si descrierea. Calatorul are o datorie, sa desfasoare prin grai sau scris apartele tinutului calcat in picioare!
Dar Elvetia asterne ochiului si piciorului pamantul din reclame, cu verdele crud, cu vacile la pascut, cu muntii ce sustin un cer si indeamna la visare.
O placere curioasa a mea ma indeamna sa merg cu degetul aratator pe linia muntilor la inserat. Urmaresc cu degetul pe linia orizontului niste asteptari si satisfactii sufletesti. Panorama din Zurich, de la fereastra hotelului, mi-a miscat degetul si visarea.
Un fapt constatat pe ingustele stradute ale orasului il constituie saloanele de coafura. Despartite doar de cativa metri, si pe dreapta si pe stanga, cochetii isi piaptana parul.
Numarul mare al saloanelor mi-a amintit de numarul mare de case de amanet de acasa. Fiecare natie isi aranjeaza ceva, noi inca ne delectam cu stilizarea nevoilor primare.
Concluzie: Elvetia e frumoasa, are vaci, munti si ceasuri Philippe Patek!

Mi-am reorganizat impresiile si afectiunile pentru literatura americata odata cu Herman Melville. Descoperirea imi ofera o stare de bine, iar afara soarele cerseste dupa retina!

Am aplaudat aseara, am pocnit din palme si am ras intr-o loja a teatrului din Timisoara de unde scena nu se vede foarte bine. S-a intamplat chiar sa-mi lunece cele doua picioare din fata ale scaunului peste cuplul din fata mea. Am vrut sa scap repede de minusurile si nemultumirile legate de teatru.
Piesa pe care am urmarit-o este una clasica, datorita anilor mei, o asociez cu o seara de luni. In copilarie, inceputul de saptamana insemna teatru, iar martea aducea telecinenemateca.
Take, Ianke si Cadîr, cu piesa asta m-am delectat intr-o ploioasa si mohorata seara de noiembrie. Distributia anului 2010 contine subliminal o asteptare, o pretentie, o dezamagire.
Anii trecuti, trioul demential compus din Dinica, Moraru, Beligan smulgea de pe scenele tarii aplauze frenetice cu Take, Ianke si Cadîr.
De aceea am indraznit sa aduc in discutie o asteptare, o pretentie si o dezamagire. Amatorii de teatru, aici in sensul de necunoscatori, s-au lasat descurajati de numele de pe afis.
Numele actorilor…
Nici eu nu i-am recunoscut pe toti, nu am efectuat nici macar o cercetare, ci am mers sa vad piesa si sa admir niste oameni. Nu ofer informatii despre prestatia in sine, parerile mele se gasesc in exteriorul judecatii si afinitatii unui joc actoricesc, pot insa sa expun niste impresii.
L-am indragit pe Ianke, iar azi, descoperii ca actorul Nicolae Urs a participat la turneul ISAKC 2007, un fel de ocol in jurul pamantului pentru actori.
Prestatia lui mi-a parut impecabila.
In general, mi-a placut intreaga distributie, dar sa se ia in calcul si sensibilitatea mea in fata acestor oameni. Exista meserii ce ma impresioneaza usor, iar actoria imi provoaca gandurile la o ciuleandra draceasca.
Meseriile ce au ca certificat sufletul si imaginatia ma induioseaza, ma fac sa-mi simt inima batand in piept asijderea zambetului de la crapatul zorilor al fetitei mele!

http://www.youtube.com/watch?v=ktYhT_d38YE

O activitate preferata de gospodina ce o intrupez uneori o constituie mersul la piata. Fac piata in adidasi, cizme sau tocuri, in fuste, pantaloni scurti sau blugi, tinuta descrie versiuni diferite de stari sufletesti si ganduri, cautatura ochilor ramane insa identica. Privirea scotoceste dupa tarani si marfa lor.
Babutele ma atrag indeobste.
Saptamanile trecute, inspirand pe langa o masa mirosul de toamna al fructelor de la tara, atentia s-a mutat imperceptibil spre doua doamne babute ce rascoleau o cutie de gutui. Se targuiau cu vanzatoarea la un pret mai bun pentru achizitionarea mai multor kilograme de gutui, pentru dulceata.
Randul meu fiind dupa dumnealor, am putut nestingherit sa urmaresc intreg procesul de selectionare. Am avut timp de un vis si-o amintire.
Din camara bunicii mele, dulceata de gutui era nelipsita, dar niciodata nu am preferat-o in fata celei de zmeura sau de mure.
Dar in momentul pe care acum stangaci incerc sa-l redau, pe aripa fragila de vis si amintire, am poftit dureros la dulceata de gutui, sunt gusturi de bucatarie pe care papilele mele niciodata nu o sa le mai simta. Fasolea in oala de pamant la focul cazanului de tuica, cozonacul cu nuca, prajiturile cu osanza si dulceturile de zmeura, mure, visine si gutui au o imagine estompata in mine la fel ca si chipul bunicii.
Iubesc si port dorul unor himere, dar amintirea lor ma istoveste uneori!

Pana cos si povestile ultimelor zile…