Un prieten apropiat si unul departat imi muncesc capul de cateva ore. O poza a prietenului departat imi aduse in atentia dezamagirea. Un sentiment prabusit al asteptarilor parintesti.
De aproape 11 luni imi slefuiesc si eu fiinta cu acest statut, iar dorinta mea ca mama infatiseaza doar sanatatea, vreau un organism sanatos pentru fata mea. Viitorul pretentios ma ingrijoareaza oarecum, asteptarile mele de la ea.
Azi perorez cu intelegerea si toleranta in alegerile copilului meu. Am vazut in jurul meu consecintele parintilor dezamagiti de copiii lor si acest subiect ma indispune si ma infurie in egala masura. Toleranta mea se opreste la definitia cuvantului ingerinta.
As face afirmatia ca o sa-i las Marei ultimul cuvant in toate deciziile importante legate de viata ei, dar cunoscandu-mi caracterul banuitor, e suficient sa pastrez mereu o alarma la nivelul constiintei. Intotdeauna imi iau un 1% de neincredere in orice persoana, chiar si in mine.
Nu am incredere in mine, in educatia si forta mea de a lasa fata intr-o iluzorie libertate umana. Si tocmai de aceea mi-am propus o munca nesfarsita cu creierul meu, accept orice activitate de resuscitare si mentinere a mintii zdravene.
Prietenul apropiat, subiectul ce-l constituie pentru rationare, ma framanta de la o urare facuta. I-am urat pentru noul an multa meditatie, iar tonul folosit a fost unul serios si indeosebi grav. Iubirea de sine si iubirea pe care o daruiesc trebuie sa aiba un jumate plus unu idei despre viata comune.
Ideile astea ne permit un ras strasnic in orele de batjocura ale vietii.
Rasul si forta mea stau in oameni, in manunchiul de oameni carora le daruiesc firmituri din sufletul meu, iar preeminenta mea mi se trage din toleranta si acceptare.
Cuvintele astea imi dau impresia ca sunt o invingatoare.
Imi contorizez faptele ca sa am si certitudinea victoriei.
In deceniile urmatoare o sa scriu si raspunsul.

Un gand bun.

Foto: Bogdan Mosorescu

Am ocolit cuvintele zilele astea, m-am indeletnicit cu activitati casnice si am privit cum imi creste pruncul. Craciunul inca ne inconjoara si despre el am sa astern aici cateva impresii.
Personal, la fiecare Craciun am asteptat ceva, inca astept. Magia, minunea, bunatatea. Am bifat 27 de sarbatori de iarna, iar trecerea lor ma determina sa ma pregatesc mai bine sufleteste pentru anul viitor. Sufletul mi-e compromis, se zbate in adulmecarea magiei si se imprastie intr-un nimic cu miros de brad. De brad imi agat toata copilaria si curatenia umana.
Ce e Craciunul?
O nastere. Anul asta am nascut si eu, cu dureri si multe lacrimi. Cunosc minunea. Bunatatea mi-a ramas straina insa, maternitatea nu m-a facut mai buna, de aceea pandesc magia. Am pandit-o cand eu insami prindeam contur rostind mama, o pandesc si acum cand mi se adreseaza peltic mama.
In jurul meu, acel spatiu uman al increderii si prieteniei, am auzit diferite pareri despre Craciun. O parere desluseste plictis si dispret. Asocierea Craciunului cu imbuibarea, cumparaturile si culoarea rosie duce lesne la asemenea stari, dar o clipa de inchizi ochii, pleoapele se infierbanta cu imagini ale mamei. Reprezentarea mea contureaza o femeie mica de statura, cu un par negru si lung, cocotata pe o masa pentru a prinde perdeaua la geam. Geamul e inghetat, iar afara, copiii striga sa fie primiti cu colindul. Magia.
Craciunul devine astfel cuvantul ce descrie o nevoie, nevoia de mama in toate simtirile noastre, nu ca prezenta, ci ca o forma de viata.
La fiecare Craciun, impreuna cu Isus, respiram prima gura de aer a vietii pamantesti. Traim sau ne amintim ca traim.
… de Craciun!

Copiilor nostri le-au crescut dinti.
Musca din bunici si din parinti,
Din vazduh si din pamant,
Din morti si din mormant.

De la ora opt a noptii de 16 decembrie port versurile astea in mine. De rostirea lor se facu responsabil Tudor Gheorghe.
Mi-e atat de greu sa ma adun, stersei deja de patru ori introducerea, imi fug cuvintele din minte. Inca mi-e rusine, inca plec capul si ma infior cu amintirea mortilor.
Varsta mea nu cunoaste disperarea noptilor de 16 si 17 decembrie 1989, dar sufletul e dispus sa primeasca amintirea si respectul pentru niste eroi necunoscuti.
Degeaba?
Titlul spectacolului de asta seara, cu un repertoriu al disperarii, al rusinii, al ironiei si putin al Craciunului. Cu orchestra, cor si o trupa rock, Tudor Gheorghe facu o sala intreaga sa constientizeze o disperare cu care romanii se incapataneaza sa traiasca.
Ne-am uitat mortii, aia, de s-au lasat lasat ucisi in numele libertatii.
Conducatorii tarii defileaza prin nevoile poporului cu puterile sale discretionare, comercializeaza sarea din lacrimi cu scopul achizitionarii de vile in tarile calde.
Disperare si rusine.
Dar si ironie, zambete si colind. Asta imparti muzica lui Tudor Gheorghe, culmi de disperare cu versuri triste si acorduri de chitara electrica, zambete cu zeflemea politica, destindere cu colinde.
Degeaba?

Mai am cateva pagini pana la pateticul gest de a lasa coperta sa etanseze povestea balenei albe. Apoi o s-o las pe piep si o sa oftez, garantez asta, deja inchisei ochii si derulai un generic al atator carti precedente. Ce nu o sa adaug eu acestui roman este efectuarea unei recenzii.
Asa zisele „carti mari” o sa le las intr-o seama de critici profesionale. Afectiunea mea ar aduce doar efuziune, nici o noutate.
Totusi, o sa insir mai jos tot ce am invatat eu nou din Moby Dick.
– mi s-a facut cunoscut numele lui Jean Francois Champollion, arheolog francez, primul care a descifrat hieroglifele Egiptului antic.
– sensurile conotative ale cuvantului leviatan. Cercetarea m-a purtat pana la Thomas Hobbes si lucrarea sa fundamentala, Leviathan.
– sursa ambrei e bifata acum, dau mai departe informatia curiosilor si necunoscatorilor. Aceasta substanta ceroasa cu miros de mosc se formeaza in intestinul casalotului.
– delfinul este un fel de balena de talie mijlocie, nu aveam habar.
– unii pesti, de exemplul codul, pot sta in adancuri chiar un secol sau doua, fara sa iasa la suprafata.
– fratele Jonathan, formula ce te duce cu gandul la americani, fiind o porecla colectiva a lor, asa cum John Bull e porecla data englezilor.
– printre altele, mi-a atras atentia asupra canibalilor. In echipajul balenierelor din secolul XIX se gaseau destui canibali. Informatia mi-a calmat nelinistea si teama iscata de acesti salbatici. Antropofagii se hranesc cu carne de om, dar asta nu inseamna ca poftesc uitandu-se la un semen al lor, nici eu nu pofesc la carne cand imi plimb privirea pe porci sau alte animale.
– un nou cuvant invatat, spermantet, substanta obtinuta din craniul de casalot si intrebuintata in cosmetica.

Abandonez cunostintele cu liniuta si ma limitez. Recunosc ca un sertar al memoriei e burdusit cu invataturi despre balene. Cetologia a renuntat sa fie doar un cuvant cunoscut, a ajuns sa fie un studiu de care sa am intr-o masura mica habar.
Eruditia lui Melville mi-a revenit si mie intr-o maniera lejera. Departe hat de a ma simti constransa sa invat, unele informatii s-au asezat frumusel si nepretentioase in memoria mea de lunga durata, sper!

In sfarsit!
Am scris de-a lungul blogului de o poveste ce creste in mine, iar de o saptamana, aproximativ, am simtit-o prelingandu-de peste hotarele subconstientului.
Poc!
Mi-a venit ideea, ideea de roman.
Anunt, asadar, ca urmeaza sa scriu un roman, sa-mi vand apoi drepturile la Acasa TV, sa castig gologani zdraveni, sa fac apoi ocolul lumii, o sedere de vreo 6 luni in Africa si alte 6 in Alaska, iar apoi mai vad eu.
De pe la Acasa TV pierdui simtul realitatii, dar imi place sa visez, visul ma obliga sa privesc in sus, iar in jos cred ca a trecut vremea sa-mi tin ochii.
Pariu.
O sa fac sau nu o sa fac bani din scris?
O sa scriu sau nu o sa scriu romanul?
?
?

Mai sunt doar cateva zile a unei ne-stari. Din 22 noiembrie, cand deschiderea, discursul si participarea au constituit o stare a artistului Cosmin Haias, se poate vizita, la galeria Calina, expozitia Ne-stare de fapt. M-am numarat printre participatii de la deschidere, m-am aliniat intr-o seara friguroasa si ploioasa a unor gura casca poftareti de arta.
Am fixat ochii pe rugina, burlane, culoare.
Imaginea am subtituit-o in gand cu o idee. Asta face arta lui Cosmin Haias, te munceste intelectual. Livreaza cu diferitele instrumente ce si le-a ales sa se exprime, opinii si reflexii personale despre omul universal, dar cu o trimitere spre bizonul mioritic si spre omul politic.
O sa-mi permit acum o interpretare.
La un nivel imaginar, Cosmin abandoneaza pensula si tot ce aduce a unealta de pictura si munceste pur si simplu in om. Isi elibereaza frustrarile sufletului sau gri schitand mai multe identitati, identitati compromise. In obscurul starii de acceptare a omului sau, se iveste o ne-stare. De aici munca lui devine si munca noastra.
Vina ne apartine in totalitate ca uneori ne alaturam hoardei.
Daca ma intrebati pe mine care hoarda, o sa raspund ca aia care scuipa seminte pe strada.

Pana in 17 decembrie inca se poate vizita expozitia

Inchei povestile despre Bucuresti si Gaudeamus cu Aurelian Temisan. El a pus punct zilelor sucite cu teatru, carti si expozitii. L-am zarit inainte sa ma descalt, cizmele mele piuie cand trec prin poarta de control a aeroportului. M-au uitat putin cu coada ochiului, apoi mi-am amintit ca nu e frumos sa ma zgaiesc la cineva si l-am lasat sa existe nestingherit.
In clipa urcarii in autobuz, pentru transportul la avion, Aurelian Temisan imi sufla in ceafa. Statea mare, galben si frumos in spatele meu si al surorii mele.
Conversatia noastra parea sa aiba dintr-o data subtitrare.
Cum poti ignora notorietatea unui om cand iti sta in zona aerului ce-ti patrunde in plamani? Pe langa notorietatea de care am amintit, inaltimea si geaca galbena purtata de cantaret in acea seara chiar faceau imposibila o simulare penibila de nerecunoastere a persoanei lui.
Asa ca m-am intors.
Am salutat si i-am marturisit ca imi pare bine sa-l vad.
Imi place Aurelian Temisan.
Am pus punct dupa salut si recunoasterea placerii intalnirii. In cap ma epuiza gandul unei taceri rusinoase, ce puteam sa mai zic?
Dar lumea asta se faleste si cu oameni ca el, oameni care au intotdeauna cuvinte potrivite.
Si el imi admira parul, care se intampla sa fie superb, chiar in clipa neastamparata cand m-am intors sa-l salut. Astfel ne-am multumit reciproc si am putut intoarce capul fara sa mai simt o apasare suparatoare pe clapele creierului.
Episodul acesta mi-a atras atentia asupra unui comportament, zic eu romanesc. Daca ajungi in preajma unei persoane publice, preajma sa se incadreze intre limitele bratelor intinse, mi se pare normal sa schitezi macar un salut.
Am observat insa ca multi se indeparteaza cu nonsalanta, desi un intreg proces de recunoastere s-a desfasurat in ritm alert in simtiri. Nici un cuvant, fara salut.
Totusi, la fel de multe persoane gasesc foarte multe de zis pe forumuri. Anonimatul te tine oarecum la scuteala, dar nu aduce satisfactii, multumirea mea se trage de la constientizarea celuilalt a propriei mele identitati.
Orice angajare a mea in folosul, placerea sau defaimarea cuiva sta sub semnul identitatii.
A nu se uita hibridul fiintei mele, o Dunia imprumutata, o Paula nascuta!

A face cunostinta cu cineva, momentul intinderii mainii si a unui ceva rostit, imi pare bine, incantat sau simplu… Dunia. Pornind de aici, pot asterne o poveste. Aproape mereu, sa nu ma avant sa afirm ca mereu, uit indata numele persoanelor ce mi-au intins mana.
Neajunsul memoriei mele imi da peste cap apoi simtirile. Numele proaspetelor cunostinte fiindu-mi absente, nu mi-ar trece prin cap sa ma adresez cuiva articuland Ioane sau Ioana. Aduc rostirea numelui in perimetrul intimitatii si al afectiunii. De aceea, intotdeauna o sa fiu surprinsa cand o noua cunostinta mi se adreseaza direct in primele minute ale aerului nostru comun.
Daca gesturile mi-ar fi surprinse, lejer s-ar constata o fastaceala.
Si nu numai numele reuseste sa ma surprinda, ci si simpatia. Mai exact, simpatia unei fete.
Analogie, daca as fi o leguma, as fi usturoi. Ma detesti sau ma iubesti cu patima, nimeni nu ma iubeste pur si simplu. Nu sunt ok pentru nimeni, nici sinele meu nu ma recunoaste intre marje.
S-a intamplat de curand sa ma placa o demoazela. Am realizat asta abia la o a doua intalnire cand am simtit-o cautandu-mi privirea. I-am dat cateva secunde ochii, dar atentia si afectiunea i le-am respins fix cat am oftat si mi-am continuat conversatia in care deja eram angajata.
Mi-e foarte greu sa accept simpatia unei fete care se declanseaza ca focul unei petarde. Invoirea asta a mea nu contine la baza ei rautate, ci mai mult o neincredere si lipsa unui raspuns.
Baiatul care ma place in primul nostru minut, stiu de ce, la fata nu cunosc raspunsul, neavand unul, o panica se instaleaza rapid.
Nu am raspuns.
Nu exista raspuns.
Sunt usturoi, nu ma poti iubi mironsindu-ma, gusta-ma, dar aici este nevoie de timp. Consider timpul cel mai bun prieten si cea mai buna forma de cunoastere. Timpul aduce intimitate si afectiune, e direct responsabil de articularea numelui si zambetul meu.
Dunia, incantata de cunostinta!