M-am întrebat de dimineață dacă mă bucur de viață. Mă bucur. Uneori mă bucur. Alteori nu mă bucur. Mă ajung nemulțumirile din urmă. Nemulțumirile sunt în general legate de casă și de muncă. Trec luni de zile în care mă satisface casa. Nu am nevoie de mai mult. Într-o zi, nu știu cum se face, simt că nu mai pot respira și doar Versailles-ul m-ar satisface.

Încep să triez, să arunc, să scot la vânzare, să dau. Nu-mi place să păstrez, să pun deoparte pentru zile negre. În societatea noastră ahtiată de consum, cu excepția privilegiaților, 10% din populația lumii, poartă negrul imprevizibilului și greului.

Legat de muncă port discuții dese cu mine. Rememorez momentele în care m-am distins în mod deosebit, puține de altfel. O fac pentru inimă. Mi-e teamă că s-ar rupe în mii de bucăți fără satisfacții intelectuale. Lumea întreagă are inima sfârtecată de la abundență. Cumpărăm prea mult, mâncăm prea mult. Gândirea noastră se întrerupe pentru mic dejun, prânz și cină. Trupul se îngreunează. În vacanțe se întâmplă să mănânc de trei ori pe zi și îmi displace. Nu mă simt bine.

Voi, cititorii blogului, sunteți capabili să vă bucurați de viață? A devenit o artă, o abilitate rară printre oameni. Românii care se bucură de viață în societatea românească depun eforturi istovitoare. În țara noastră nu s-ar remarca Sisif, toți alcătuim un sisif. Și totuși ne bucurăm de viață. Murim nevinovați pe drumurile naționale, cumpărăm case în suburbii pentru un trai mai bun și în câteva luni ne numim Păcălici, constructorii au lăsat în urmă deșeuri, contracte expirate, instalații sanitare defecte, condiții pentru igrasie, luăm examene, dar promovează cine a picat psihologicul, completați, vă rog. Ne bucurăm într-o țară condusă de oameni politici incapabili, corupți, cruzi, lacomi. Cum reușim habar nu am. Cum reușesc am habar. Citesc. Mă refugiez în povești și călătoresc în imaginar în locuri frumoase locuite de oameni fermecători.

Mă bucur în aceste zile și de luminițele de Crăciun. Îmi place, pentru prima dată în ultimii 10 ani, cum s-a decorat orașul.

Mă bucur.

Foto: Bogdan Mosorescu

Dragă femeie de 40 de ani,

Aceasta nu este o scrisoare, ci o rescriere, o reamintire. Educă-te! Citește. Ieși la teatru. Completează-ți lista de filme clasice. Fă sport. Ieși cu prietenele. Cumpără-ți lenjerie de mătase. Vuiește internetul. Reduceri peste tot. Lenjeria de mătase pe sub puloverul de lână iscă scântei la fel ca fusta mini și decolteul adânc. Călătorește. Meditează. Fă planuri. Scutură praful de pe visul de la 20 de ani. Nu ești moartă, viața ta nu s-a terminat.

Viața continuă după 40. Căută pe Netflix filmul Nyad. Viața continuă, iar visele se împlinesc și după 60 de ani. Trebuie doar să visezi. Firește, ne-am născut în România și cărăm pe umeri, înaintea grijilor și a mătreții, o mentalitate purulentă. Sucește-te! Jumătate de pas spre stânga sau spre dreapta și peisajul se schimbă.

Nu începe să te cauți de boli pe la doctor sau pe Google. Corpul doare din timp în timp. Mișcarea și mâncatul fără excese alungă durerea. În loc de doctori și medicamente, plimbă-te. Iubește doctorii în absență. Apelează la ei cu încredere, dar a la Descartes. Îndoiește-te de tot și de toate. Ascultă-ți mintea și sufletul. Cere o a doua, o a treia opinie, în special când dialogul conține cuvântul operație, apoi ia o decizie.

În special îngrijește-ți mintea ca să nu sune ca o peșteră la bătrânețe. Bătrânețea nu este cea mai frumoasă etapă a ființei umane. Vecina mea de vizavi s-a însoțit cu boala. Rar ne intersectăm. Ultima dată am ascultat-o. Mi-a descris cum se hrănește, în special lichide, iar durerea e prezentă. Am compătimi-o și am atins-o pe mână. Spuneți-mi că ați avut o tinerețe frumoasă! M-a privit tristă și furioasă. Cu mâna a exprimat, am dedus eu, lehamitea. Nu! Răspunsul a fost un nu instant, răspicat, incontestabil.

Din tot ce am trăit, am văzut, am citit, educația are puterea de a lumina întunericul. Negrul se așază seducător într-o lenjerie sexi care promite plăceri febricitante. Negrul nu se așază în minte, ci acaparează și stinge, stinge umanitatea.

Educă-te, dragă femeie, și râzi! Cu excepția bolii, nu permite nimănui să-ți taie aripile. Zbori!

Foto: Bogdan Mosorescu

A început Târgul de carte Gaudeamus la București. Din 2008 încoace am călătorit la București pentru târg. Luna noiembrie a devenit o celebrare a valorilor personale: prietenie, literatură, teatru, artă, legături de familie, maternitate.
Anul acesta lipsesc. Anul trecut am lipsit. Îmi pare nespus de rău. O să mă străduiesc să-mi aranjez agenda pentru 2024. Pentru aceste zile, cu nostalgie, mi-am scos din bibliotecă o carte de la Editura Univers, Arto Paasilinna, Fiul zeului furtunii.

Gaudeamus înseamnă pentru mine, printre altele, o întâlnire ca-n povești cu doamna Ioana de la Editura Univers. Scrisorile pe hârtie întrețin această relație. Doamna Ioana îmi scrie. Eu răspund rar pe hârtie. Telefonez. Conversăm în note blânde și liniștitoare. Doamna Ioana face să înceteze zgomotul din mine pentru câteva minute. Mă întreabă de familie, de sănătate, de cărți. Îmi povestește de familie, boli, cărți. Are 85 de ani și o minte lucidă și ageră. Tocmai am închis telefonul. Am vorbit cu doamna Ioana. Anul acesta Editura Univers lipsește de la Gaudeamus. Am închis telefonul în promisiunea că la anul o să-l aduc pe Mateiu la București să-l cunoască.

Săptămâna viitoare, marți și joi ies la teatru. Joi voi fi însoțită de Mara. Se joacă Hamlet. A fi sau a nu fi, iată-ntrebarea!

Consumul meu în activitățile casnice continuă. Spăl, gătesc, frec, adun muncită de lectura lui Michel Houellebecq. Am sfârșit romanul Supunere. O să compun o încheiere. S-a trezit Mateiu, timpul pe blog a expirat. O să vă las cu ceva din roman cu o completare în oglindă de la mine. Un bărbat are o soție de 40 de ani pentru cratiță, una de 15 ani pentru alte chestii. De la mine completare: O femeie are un soț de 40 de ani pentru reparații în casă, unul de 15 ani pentru alte chestii. La completarea mea aproape oricine experimentează greața. Nu și la scurtul fragment din roman. Indignarea nu mă interesează s-o afirm. Mi-am permis teroarea controlată de a trăi într-un stat islamic. Din perspectiva mea, de ce aș mai trăi?!

Foto: Bogdan Mosorescu

De când mă știu, și mă știu de ceva timp, obrajii mei se îmbujorează. Mă fac roșie ca un rac. Mă aprind la față. Mă înroșesc. Mi s-a spus că sunt rușinoasă. Mi s-a spus că am emoții. Toate mi s-au spus înainte să-mi apuc urechile cu degetele, să le simt fierbinți și să conștientizez această reacție particulară a corpului și a sinelui.

Să faci o descoperire despre sine fără să te cunoști prea bine înseamnă două lucruri, lupți sau fugi. Reacția ține de biologie. La cinci ani când un coleg mi-a spart paharul de apă, iar eu l-am pârât la educatoare, obrajii s-au congestionat în urma răspunsului primit: Și eu ce să-i fac?! Am fugit acasă. A doua zi m-am ascuns după piciorul tatălui și nu m-am dat dusă de după el. Părinții m-au mutat la altă grădiniță.

La școală, în clasele primare, dacă eram ridicată în picioare și greșeam cumva răspunsul, obrajii ardeau ca la un episod de creștere rapidă a febrei. Acasă am fugit, dar piciorul tatălui nu m-a mai ascuns. Părinții mi-au schimbat grădinița, dar la școală m-au lăsat să lupt. Nu mi-a comunicat nimeni, părinți, bunici sau învățătoare, că la școală poți să greșești. Nu. Pentru mine școala a însemnat să știu fără să greșesc. Firește, am greșit adeseori!

La liceu mă diagnosticasem: timiditate care trece o dată cu adolescența. În perioada majoratelor, înfloream ca popcornul, o nouă descoperire legată de îmbujorare m-a ajutat cu disconfortul psihic. Un băiat mai mare ca mine, impresionat de obrajii mei în flăcări, s-a simțit flatat și m-a considerat o fată specială.

De la episodul cu paharul până la amorezarea junelui de mine la o petrecere de majorat s-au scurs 13 ani. În 13 ani, cu stăruință și perseverență, obrajii m-au torturat. Apogeul a fost când am simțit că-mi este rușine că-mi este rușine. Rușine de rușinea ta am auzit des în familie. Viața mea se împarte în înainte și după june. Mi s-au dezvăluit puterea perspectivei, puterea feminină și coexistența principiilor contrare. Timidă și îndrăzneață, feminină și masculină, inteligentă și tare de cap, naturală și lucrată cu artă există în același timp în mine.

În aceste zile pun cap la cap naturalețea și lucratul cu artă. De anul trecut, cu proiectul #poartariduri, încerc să deschid o ușă specială de comunicare cu Mara. Să o ajut să se cunoască, să se iubească și să se accepte așa cum este. Să înțeleagă că frumusețea înseamnă dat, dar și construct. Ființa umană, în alcătuirea ei interioară, seamănă mult cu o gaură neagră. O gaură neagră este o masă enormă concentrată într-un spațiu mic. Centrul găurii negre se numește singularitate. Centrul ființei umane manifestă singularitate.

Cu acest proiect îndrăznesc să sper că primul rid de pe chipul Marei nu o să aibă accepția de primă injecție cu botox. S-o feresc de presiunea grupului și a societății m-ar transforma în Don Quijote. S-o cresc în spiritul iubirii și respectului de sine m-ar transforma în habar n-am cine. Cine a mai luptat cu desfacerea în bucăți a femeii în numele frumuseții de parcă frumusețea este singura armă a femeii?

Îndrăznesc să sper la o Mară stăpână pe sine, blândă și înțelegătoare cu corpul ei.

Foto: Bogdan Mosorescu

În fiecare dimineață, de aproape un deceniu, ascultăm, Mara și cu mine, Radio Cultural. Drumul până la școală nu e lung, dar aglomerația favorizează ascultarea știrilor din lume. Așa s-a întâmplat și în dimineața asta. Bombardamente în Ucraina, bombardamente în Siria, război, război, iar apoi răzmerițe la Londra și Paris.

Trăim vremuri de încremenire intelectuală și amorțeală sufletească. Războaiele se desfășoară. Asistăm. Comentăm. Dăm din umeri. Ignorăm. Indiferent de poziția adoptată se evidențiază laissez-faire-ul. Ne abținem să rostim ce gândim, ne abținem să acționăm, cum am putea acționa? Ce putem, ca cetățeni ai lumii, să facem în fața invaziei arabilor? Recunosc și mărturisesc că mi-e frică de islam. Am rostit și public la Cărturești cu ocazia vernisajului de fotografie semnat Marius Chivu. Marius a răspuns că este firesc să-mi fie frică de ceea ce nu cunosc. Are dreptate. Nu cunosc islamul, iar din ce a ajuns la mine, nici nu-mi doresc.

Dacă m-aș lua după capul meu, atunci aș desființa RELIGIA. Religia distruge monstruos când nu-și exercită funcția de ridicare spirituală și protecție parentală. Școlile, tot după capul meu, ar conține în programă ISTORIA RELIGIILOR.

M-am apucat de Supunere de Houellebecq. Înaintez neașteptat de greu și asta datorită unor fragmente, care în contextul actual, războiul dintre Israel și Palestina, mă umplu de groază. … pentru Frăția Musulmană, fiecare copil francez trebuie să aibă posibilitatea să beneficieze, la începutul și la sfârșitul școlarității, de un învățământ islamic. După fraza asta mi-am pierdut calmul. Respirația a devenit dureroasă. Supunere este un roman, dar ficțiunea a mai anticipat prin Orwell și Huxley.

Mi-au picat azi ochii pe un panou publicitar, Jabri Residence. M-au trecut fiorii. Magazine alimentare, case de schimb, amanet, saloane de coafură, iar acum Jabri există ca dezvoltator imobiliar. În câțiva ani un fotoliu în primărie nu ar mira pe nimeni. Peste alți ani, s-ar șoca cineva dacă s-ar propune lege nouă în învățământ, toate fetele acoperite?

Cum să evit formularea n-am nimic cu arabii, dar?! Nu o evit. Cad în capcană. N-am nimic cu arabii, dar prefer legile propuse, dezbătute și luate de ONU. Gândesc, și ca mine gândesc mulți, că orice om din lumea asta are dreptul să se stabilească unde îi este bine, dar rezidența înseamnă respectarea legilor de pe acel teritoriu. Cunosc și istorie. Știu ce au făcut englezii, francezii, olandezii, spaniolii. Au colonizat și și-au impus propriile legi. Nici atunci băștinașii nu au acceptat. Au luptat, iar luptele au dus la exterminarea sau împuținarea lor. Dar au luptat. Noi nu luptăm. Asistăm într-o stare de transă. Nu ni se poate întâmpla. Chiar nu ni se poate întâmpla?

Recunosc. Mi-e frică de legile arabe și contrar afirmației lui Marius Chivu, mi-e mai frică de ceea ce cunosc decât de ceea ce nu cunosc. Există posibilitatea ca arabii să lupte cu femeile. În fond, noi pierdem cel mai mult. Comunitatea din MMTCG s-ar putea să considere lupta inutilă, reîntoarcerea la maternitate și menaj fiind visul ei.

Cele care visează să iasă cu fustă mini pe stradă, să bea alcool în baruri, să citească istorie și politică, să-și așeze bărbatul gol pe marginea patului și să-l cuprindă cu coapsele, să nu se mărite, să nu se reproducă, ce soartă vor avea aceste femei? Ce soartă aș avea eu și fata pe care o cresc?!

Oricum ar fi, islamul e cea mai dăunătoare dintre religii. Jos cu religia, sus cu binele comun!

Foto: Bogdan Mosorescu

În prima parte a vieții m-au bântuit dedublarea, nimicul și plictisul. Defularea a avut loc după putințe. Am citit cam tot ce mi-a picat în mână, am scris povești de dragoste pe foi A4 și am lenevit cât am putut în malul Dunării.

În a doua parte a vieții mă bântuie un singur lucru, inadvertența. Cum mă simt, cum mă percep și cum sunt percepută. O să mă leg de sânii mei fără nici o trimitere erotică. Într-o amintire ecran stau în pat cu o carte în mână, cel mai sigur Mizerabilii. Port un maiou bleu, mult decolorat de la spălări cu mașina Albalux de un albastru șters. De la menstruație sânii stau țanțos în decolteu și îi admir. Nu le-am purtat și nu le port nici o admirație sânilor mei. Forma lor mi-a pricinuit tone de disconfort cu rare satisfacții. În prezent mă zgâiesc la sânii mei devastați de gravitație și alăptat. Suprafețe de carne jigărite, împuținate, fleșcăite, căzute, o evaluare dură, dar corectă descoperită în romanul Supunere de Michel Houellebecq.

Dedublarea mi-a dat pace de când nu mă mai obosesc să-mi justific mie însămi ratarea. Ghimpele actual stă în reclame, Cum să te îmbraci după 40 de ani, Ce să mănânci după 40 de ani, Ce creme să folosești după 40 de ani. Este o porcărie deoarece nu se schimbă nimic când împlinești 40, cum nu se întâmplă nimic memorabil a doua zi după majorat. Percepția aceasta mă zăpăcește. Lipsită de înflăcărarea și lejeritatea tinereții, experimentez o flegmatică așezare în mine. Doar stau lipsită de reacții. E bine. Conștientizez că n-am atins nici un apogeu. Potențial, familie, carieră, le-am terfelit pentru supraviețuire. Eu am crescut să supraviețuiesc, nu să înfloresc. Înflorirea li se cuvenea altora, nu mie, așa că mi-am acceptat poziționarea de buruiană până într-o zi când literatura, prin Noica, a investit buruiana cu forță. Și-am început să crestez în viață. Stau la căldurică de 20 de ani.

O să mă apuc de un nou roman. La dracu cu căldurica. Să fie caniculă. Să fie îngheț.

Accept păreri.

În sufragerie zac răspândite cuburile de lemn ale lui Mateiu. M-am oprit în mijloc, trei pași de la ușă. Ușă nu există. E o arcadă. M-am oprit în mijloc, trei pași de la arcadă. Încă trei pași și ajung la canapea. În cele câteva secunde petrecute în nemișcare am luat o decizie. Mateiu doarme. O să scriu. În fiecare zi stau nemișcată să decid dacă scriu, citesc, gătesc, trebăluiesc sau mă uit la comedii cât durează siesta.

Îl enervez pe tatăl lui Mateiu cu aceste filme. Ce fac pentru creierul tău? M-a întrebat. Suferim clasic. După ce revine acasă de la muncă, Făt Frumos încearcă sau pretinde să particip la activitățile lor. Eu mă fac mică într-un colț și nu vreau să particip la activitățile lor. Am spus că nu vreau. Am și țipat că nu vreau. Am folosit cortexul. Am descărcat emoții.

În fiecare zi citesc. Îmi muncesc creierul. Serialele mă relaxează. Aș fi vrut să nu dau explicații. Să nu ridic vocea la Făt Frumos. Să nu atac. Mă uit pentru că vreau, pentru că îmi place. Vrei să spăl niște vase să te simți tu bărbat?! În acest context, mai rămâne Făt Frumos? N-a fost niciodată. Nu există Făt Frumos. În schimb există o persoană pentru care merită să te străduiești. În prezent, tatăl lui Mateiu merită. Dacă viitorul o să pună între noi o tânără? M-a întrebat o cititoare.

Am zâmbit. Viitorul deja trecut a mai adus o tânără în viața mea. Experiența m-a dotat cu demnitate. Tinerele nu sunt niciodată problema, comportamentul însă, da.

Cititoarea, mamă a doi copii părăsită pentru o femeie mai tânără, a acționat vindicativ. Dacă și-a dorit viața mea, atunci s-o aibă! El a lăsat-o. Ea a lăsat cei doi copii în îngrijirea tatălui și tinerei. Habar n-am cum o să evolueze relația lor și cum se vor adapta. Mă folosesc de poveste pentru a transmite ceva tinerelor care intră într-o relație cu un bărbat cu copii.

Dragă tânără,
Oricât ți-ar fi de greu, mamei copiilor îi este infinit mai greu. A rămas fără iubire. Într-o bună zi s-a trezit neiubită. A doua zi s-a trezit nesuportată. Mulți trăim cu lipsa iubirii, într-o suportabilitate de business. A treia zi s-a trezit înlocuită, tu, o variantă de la începutul timpului, cu dinții perlați și sânii rotunzi, tari și cruzi. A patra zi i-au auzit urechile sfaturi cum să-și crească minunile. Aici trebuie să te oprești. Copiii au o mamă și un tată. Mamele nu acționează întotdeauna onorabil, dar cu siguranță își iubesc copiii. Separați comportamentul de persoană. Criticați comportamentul, dar lăsați în pace persoana. Și critica este o opțiune într-o asemenea situație? Compătimiți-vă reciproc. Permiteți-le copiilor să crească cu mama și cu tata, or să vă mulțumească devenind adulți funcționali și fericiți.

Cuburile de lemn, Mateiu creează fisiuni nucleare zilnic, zac în continuare pe parchet. Nu le-am adunat. Am ridicat turnuri și zbang. Zbang! Zbang! Zbang! Zilnic ridicăm și dărâmăm turnuri. Vecina ne salută uneori. Bate în tavan. Ne ajută cu fisiunea. Considerăm intervenția ei neutronul care rupe nucleul. Vă povestesc dintr-o carte de copii, Ce sunt quarcurile.

Sunt mame și mame pe lumea asta. Sunt tați și tați pe lumea asta. Indiferent pe cine iubiți și cum iubiți, faceți ceea ce este corect pentru copii. În paralel munciți la iubirea și respectul de sine. S-ar putea să vă lipsească.

Corpul meu spune atât de multe că nu ne mai înțelegem. Mă dor mâinile. Mi se blochează gâtul. O alergie înfiorătoare mi-a devastat decolteul și gâtul. Totul a culminat cu o presiune insuportabilă în cap.

Se întâmplă în aceste zile ca Mateiu să-și testeze limitele. El testează. Mie mi-e frică de reacțiile mele. Amândoi suferim. Am reluat și lectura cărții Metoda daneză de creștere a copilului. Încerc și eu, așa cum scrie la carte, să schimb firul narativ al poveștii. Să nu cedez presiunii. Să-l cresc pe Mateiu cu respect și cu blândețe. De aceea corpul meu a luat-o razna, luptă instinctul și rațiunea.

În copilărie mi s-au aplicat periodic umilințe, devalorizări, bătăi. Să ridic mâna vine natural, dar refuz. Mă împotrivesc cu toată ființa mea. Corpul constituie dovada. Mi-am reamintit de femeia care s-a aruncat cu cei doi copii de pe bloc. Am presupus că nu a cerut ajutor când s-a simțit depășită de situație. Acum presupun că a cerut. Mamele cer ajutor doar că le este refuzat subtil sau deloc subtil. Ai făcut copil, crește-l! Adevărat, dar epuizarea n-are nimic de-a face cu dorința de a fi mamă.

Norocoasa de mine primește ajutor. Discut cu tatăl lui Mateiu, mă plâng la soră mea, mamanu îmi adună hainele de la uscat, Cori construiește trenul cu Mateiu joia ca eu să fug la Flore să-mi fac unghiile. Orice aș face, oriunde merg, mă simt hăituită. Mă urmărește chemarea lui Mateiu.

Nimeni nu poate să doarmă în locul meu, nimeni nu rabdă mersul la pipi unde împroșcarea e amuzantă. Nu e amuzant, Mateiu. De ce? Ne spălăm pe mâini când venim din parc. De ce? Desenăm pe pereți și hârtie, Mateiu. De ce? Perna Marei nu se aruncă pe jos. De ce? De ce? De ce? Oare de ce copiii își testează limitele?! Mă simt testată în fiecare zi de Mateiu.

Seara ne împăcăm. Întoarce-te cu fața la mine, mama, stai cu mine pe pernă. Mama, tu ești ciocolată. Vreau să ne înțelegem și să ascult. Adormim îmbrățișați și epuizați. Dimineața o luăm de la capăt. De ce? Pentru că amândoi avem o perioadă grea.

Mult timp am considerat că povestea Puiul, studiată în școală, rănește sufletul copiilor. Am plâns la moartea puiului. Chiar să-l lase mama lui și să plece? Am bocit pentru pui. Am bocit pentru mine. Mama mea m-ar lăsa și ar pleca? În concedii a plecat fără mine. Altă poveste.

Nu mai consider că povestea Puiul rănește sufletul copiilor. Poveștile triste ne învață empatia, iar pe acest principiu am călătorit cu Mara la Sighet pentru a vizita Memorialul Durerii. De ce? Ca să fim triste. Să citească pe pereții celulelor poezii scrise de elevi. Îndrăzneala, atentatul la siguranța națională, a luat forma unor zile de închisoare pentru unii dintre ei. Alții au plătit cu viața.

Dialogul după vizită nu o să vă impresioneze. Cum ți s-a părut, Mara? Crud și trist. M-aș bucura să vă impresioneze scopul. Învățarea empatiei și felia de realitate servită că viața nu înseamnă doar Formula 1, schi, bijuterii, romanele Agathei Christie, ciocolata, desenul și altele, plăcerile Marei la 13 ani.

La muzeu i-am propus câteva încăperi, apoi i-am dat drumul din lanțul parental. Practic cât pot stilul autoritativ. Latru, dar mă și gudur. Pretind, dar sprijin și dau atenție sensibilității. După ce am povestit despre camera neagră, am răsplătit-o cu o cafea de la Starbucks.

De la Sighet la Baia Mare drumul ne-a desfătat privirea. Culorile toamnei, galbenul solar, maroul ciocolatiu și pădurile îngrijite ne-au dăruit un moment de viață perfect. De la Starbucks am căutat cafeneaua Pressco unde Bogdan Mosorescu mi-a îmbogățit papilele gustative cu recomandarea cafelei V 60. Nu o să vă impresioneze nici dialogul dintre mine și Mosorescu după ce am gustat cafeaua. Cum ți s-a părut, vară-mea? Amară și nimic deosebit.

Recomand părinților să-și scoată odraslele la Memorialul Durerii. Istoria chiar se repetă.