Mara a împlinit 14 ani. Mateiu a împlinit 3 ani. Mă consider extrem de norocoasă să cresc o fată și un băiat. Pot să observ în liniștea casei dezvoltarea pe gen.

Mara numește des lucrurile dorite. Firește, lumea materială a luat-o cu asalt. Mi-ar plăcea un ceas Rolex, un anumit model de inel de la Cartier, Babele de zăpadă de la Meta Spațiu.
Mateiu indică și cere explicații, dar nu numește. Ce e aia? Ce face aia? Eu aș prefera să se întâmple pe dos. Mara să nu mai numească, iar Mateiu să numească. Să aud: Mi-ar plăcea acel model de inel punct. Ce înseamnă acel semn de pe clădirea din față?

Caut neîncetat soluții să-mi ghidez cei doi copii. O concluzie la care am ajuns recent mă direcționează spre îndrumare. Să-mi dirijez copiii spre o anumită țintă.

M-am scuturat greu de provincialism. A durat atât, 20 de ani bătuți în cap, deoarece mi-a lipsit îndrumarea. Am crescut ca buruiana. Am fost ca o oaie dintr-o turmă lăsată de capul ei fără cioban. Am prins din zbor, de la un profesor, de la alt profesor, din vorbe de duh ale bunicilor sau părinților, de pe marginea ocupată ca observator, din cărți, că îți prinde bine în viață să alcătuiești un plan chiar dacă nu te ții de el. Aceasta este concluzia.

Îți prinde bine în viață să alcătuiești un plan chiar dacă nu te ții de el.

De aceea am ajuns la 40 de ani și în continuare aștept să-mi înceapă viața de adult. De 14 ani am devenit responsabilă pentru o altă ființă. Apariția Marei nu a încheiat procesul de maturizare. M-am blocat într-o buclă temporală. Trupul ține pasul cu timpul, iar mintea aranjează, ordonează, plănuiește cum să-mi fie viața. Care viață? Am trecut deja de jumătatea vieții. Împlinesc 41 de ani și nu scap de senzația că încă sunt copil la mama și tata acasă. Ca adult descriu răzvrătirea în loc să acționez din voință. Blocată în infantilism, mi-a pus singură diagnosticul. Firește, râd când afirm ceea ce nu înseamnă că e mai puțin adevărat.

Acest lucru s-a întâmplat, consider eu, deoarece n-am avut parte de îndrumare. Cu o călăuzire potrivită intereselor persoanei mele azi n-aș fi într-un dans executat la voia întâmplării. O resursă redutabilă, pasiunea, dețin o cantitate inepuizabilă, a schimbat deseori pașii și ritmul dansului.

Îndrumarea prilejuiește un dans întreg, propriul dans cu ritm individualizat. Oftez. Nu știu deloc cum o să mă achit de cea mai dificilă sarcină a unui părinte. Să le arate drumul copiilor fără să-i infecteze cu dorințele personale.

Viața mea continuă, de la nașterea copiilor, în paralel cu viața lor, ca șinele de tren. Eu nu sunt ei, ei nu sunt eu. În mijlocul tuturor acestor preocupări, încerc să scriu o carte și să nu uit de mine. Încep să mă micșorez și să renunț. De aceea sună alarma în mine. Sunt în pericol de pierdere a unui sine oricum fragil și zăpăcit.

Foto: Bogdan Mosorescu

Întrerup șirul articolelor despre femeile adulte care-și poartă ridurile, despre ieșirile la teatru, despre lectură ca stil de viață, despre interesele mele care-mi dau motive de liniște și neliniște pentru a vă vorbi din nou de despărțire.

S-a mai despărțit un cuplu dintre cunoscuții mei. De obicei salut decizia partenerilor conștienți că drumul are două părți, dreapta și stânga. De cuplul acesta în mod particular mi-a părut rău. De-a lungul anilor s-au prezentat ca o echipă. Comportamentul ei, reprezentat de o gură frumoasă și senzuală, a susținut și a adorat bărbatul. Comportamentul lui, reprezentat de o gură îndrăzneață, a celebrat și a respectat femeia. Așadar, ce s-a întâmplat? Vă întrebați? Eu m-am întrebat, dar n-am pus întrebarea. Știu că nu o alta îl așteaptă pe el să semneze actele de divorț. Știu că nu un altul o așteaptă pe ea să semneze actele de divorț.

Într-un cuplu se strecoară pe simțite a treia persoană de când lumea. Nici nu ieșisem din peșteri și obișnuința era deja creată. Dar chiar și atunci nu a treia persoană este vinovată. Poate celălalt oricât de tânăr, de frumos, de atrăgător să sfârșească iubirea pentru propriul partener? Da, poate. Nu, nu poate. Dacă poate, atunci nu e iubire. Mulți ne însoțim din motive greșite și nu o recunoaștem. Cei mai mulți ne însoțim pentru a face copii și din frica de singurătate. Apariția amantului ține de căutarea inefabilei iubiri care schimbă felul în care percepem lumea.

Câți dintre noi refuzăm iubirea? Și chiar putem, prin voință liberă, s-o refuzăm? Experiența îmi confirmă că nu. Nu putem refuza iubirea. O excepție am găsit într-un anume context. Presupun că e cazul cunoscuților mei. Poți să iubești, dar felul în care îți crești copilul să calce în picioare iubirea. Se declanșează războiul iubirilor, iubirea romantică cu iubirea parentală. Iubirea parentală câștigă adesea, dar nu tot timpul, cu părere de rău pentru copii.

Până la urmă reduc totul la noroc.
Ești un norocos să-ți crești copilul alături de iubirea vieții tale.

Foto: Bogdan Mosorescu

În arhiva imaginară a familiei Marei, se găsește următoarea poveste de care ne amintim amuzați de fiecare dată. În această familie râdem. Practicăm râsul și habar n-avem să funcționăm altfel.

În 14 februarie 2010 mi s-a rupt apa în timp ce mă aflam la baie. L-am anunțat pe tatăl ei. Nu-mi amintesc dacă am urcat la etaj în camera în care se juca sau i-am dat telefon. Știu că l-am zărit în ușă. Pe chip avea o expresie șocată. Ce faci acolo? M-a găsit în patru labe, ștergeam balta în urma cioc-cioc-ului Marei că vrea să ne cunoască.

Ieri ne-am aflat din nou în aceeași baie. Eu înăuntru, tatăl Marei în ușă. Eu îi uscam părul Marei. Azi mergem să facă poză pentru buletin. Firește că ne-am minunat. Când au trecut anii? Nu știu când au trecut, știu cum au trecut. I-am simțit intens, visceral, dureros. Am râs, am plâns, iar am plâns, ne-am certat, am râs și am luat-o de la capăt.

Din 2010 viața ni s-a schimbat ca familie. Ne-am despărțit după cinci ani de la nașterea ei. M-am mutat dintr-o casă de revistă într-un apartament dintr-un bloc comunist. Adaptarea la noua viața s-a realizat cu mult zgomot. Mi-am urlat frustrările, durerile, umilințele. În unele zile m-am întovărășit scurt cu nebunia. M-am refugiat în cărți cu speranța să găsesc soluții. Cum să-mi cresc fata în noua alcătuire? Din trei, mama, tata, fata, m-am trezit asaltată de rude. Aceste rude, de la Crăciun fericit și un Paște asemănător, așadar apariții sezoniere, s-au declarat atotștiutoare în relația noastră. M-au devalorizat ca mamă. M-au anulat ca persoană. Și-au bătut joc de situația mea financiară, o săracă scoasă din mizerie de tatăl Marei și mama acestuia. M-am aruncat în luptă fără să gândesc ca de fiecare dată. M-am apărat. Am adus dovezi ale lipsei de sărăcie. Opiniile le-am vomitat, iar dezonoarea mi s-a lipit pe umeri. M-am cocoșat.

M-am ridicat în fiecare zi câte puțin. Probabil certurile m-au ajutat cel mai mult. Nu m-am îmbolnăvit fizic. Zilele, lunile și anii au trecut în favoarea noastră. Comunicarea pentru binele Marei ne-a tratat și pe noi ca persoane. A fost un proces de transformare epuizant, dar satisfăcător.

Azi mergem împreună să îi facem buletin Marei. Suntem din nou trei, mama, tata, fata. Rudele s-au retras. Au avut rolul lor, dar acum ne-am detașat complet. Familia noastră s-a lărgit însă. Mara mai are doi frați, iar partenerii au instalat echilibrul.

Ca familie o ducem bine. Norocul a fost de partea noastră. Să râdem înainte de toate!

Curând am sfârșit a doua carte semnată de Robert Sapolsky. Robert Sapolsky este profesor de biologie și neurologie la Stanford.

În timp ce i-am citit cărțile m-am întrebat adesea cum aș fi fost ca persoană dacă l-aș fi descoperit mai devreme. Dacă schimbarea mea ar fi început cu el și nu cu Freud. Nu-l regret pe Freud și nu o voi face niciodată. Lecturile care îți solicită rațiunea și emoția în aceeași măsură au început să mă doară. Regret că nu le-am citit în adolescență. Simt că mi-am furat singură șansa unei vieți mai înțelegătoare. Să înțelegi comportamentul uman te eliberează. Te scutură de mentalități luate de-a gata pentru că ți se fixează în memorie că lumea poate fi reprezentată în mai multe feluri. Tot ce cunoaștem, în special religia, ține de mijloace, în nici un caz de un adevăr imuabil.

Câte aș putea să notez despre cele două cărți citite! O să mă rezum la câteva idei deoarece țin de contextul în care îmi desfășor viața.

Acordați o deosebită atenție copilăriei. Aici am preferat să imaginez o punte între Freud și Sapolsky. Nenorocirile din prima parte a vieții lasă cicatrici de la ADN până la culturi, iar efectele se pot manifesta toată viața, chiar de-a lungul mai multor generații.

Adolescenții să fie iubiți, sprijiniți și încurajați. Mereu să le lăudăm eforturile și mai puțin inteligența. Creierul nostru studiat a scos la iveală că nu genele, ci experiența modelează cel mai mult cortexul. Nu le mai condamnați agresivitatea, ci căutați să le descoperiți frica.

A face lucrul corect ține întotdeauna de context.

Singura noastră șansă este să încercăm.

Îmi vine să le recitesc, De ce nu fac zebrele ulcer? și Behave. Să aprofundez. Îmi vine în același timp să mă răsfăț cu o carte de beletristică. Din compasiune pentru mine trec la roman. Comportamentul uman poate provoca ulcere, iar eu am predispoziție.

Îmi pare nespus de rău că pasiunea mea pentru cărți nu acționează ca un virus. V-aș infecta cu dorința de a citi Sapolsky.

Vine, vine primăvara. Am intrat în florăria de pe Porumbescu, colț cu Ulpia Traiana, și am comandat o duzină de buchete. Mara și Mateiu își plac profesorii.

Anul trecut am trăit altfel 8 Martie. Mă pregăteam de vernisajul #poartariduri la Casa cu iederă. Mi-am urcat muzele pe pereți și am petrecut o seară încântătoare. S-a scurs un an și nu m-am deranjat să încep vreun proiect nou. Asta pentru că mai primesc din timp în timp întrebarea: Dunia, ce ai mai făcut?! Am continuat proiectul, dar mai potolit.

Nici o modificare demnă de menționat nu s-a produs în gândirea sau în comportamentul meu. Intervenția fără limită asupra chipului practicată de unele dintre noi mă zăpăcește. Intuitiv resping această practică, rațional mă detașez. Fiecare femeie hotărăște pentru corpul ei. Mă interesează motivația. Ce semnifică pentru femei un chip cu caracter imitativ? Ce frumusețe perfectă imită?

Pe la 12-13 ani începi să legi prietenii. Grupul trece înaintea familiei. Aceste relații solicită enorm ființa umană. Un război s-a declanșat. Educația, caracterul, condițiile de viață, înțelegerea și sprijinul părinților, hormonii dau concursul stării de a fi tu însuți. Pici concursul. Iei concursul. L-am picat și eu de câteva ori când am încercat să fiu pe plac în loc să-mi fiu pe plac.

Cui încercăm să fim pe plac cu botox și injecții cu colagen în buze? Am auzit bărbați plângându-se de intervențiile partenerelor. În viața mea nu aș ieși cu o așa femeie! Firește, durata de viața a atins câteva săptămâni până s-a obișnuit. Am auzit bărbați chicotind că buzele augmentate sunt sexi. Numitorul comun: bărbatul.

Într-un fel, e un fenomen interesant de observat. Observ azi, mâine și tot așa.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Zilele trecute, de la o activitate banală, știu sigur că nu citeam, m-am simțit protejată de vârsta mea. Subliniez. Nu am gândit, am simțit. O căldură mi-a străbătut corpul. M-am întrebat și eu de unde vine senzația. Ar putea fi de la Mara. Crește. A crescut. O recunosc și nu o mai recunosc. Îmi fac griji pentru ea. Am încredere în ea. Încrederea și neîncrederea în ea, dihotomia asta mă strivește.

Strivită mă simt și de vise. Îmi servesc felii de trecut. Mă trezesc tristă ca într-o zi când urmează să participi la o comemorare. Căci asta fac, îngrop trecutul și refuz să mă mai gândesc la el. Ar putea fi tot de la Mara, de la prieteniile pe care i le observ și de la ceea ce presupun bazându-mă pe experiența mea. Mara nu e mama ei. Mara o să se descurce într-o manieră mult mai demnă ca mine.

La fel de bine mă strivesc magnoliile, narcisele și mirosurile revene de primăvară. Când trec pe lângă grădini îngrijite, când văd oameni aplecați să culeagă iarba, când în fundal copiii țipă și râd, atunci mă transport în fața ușii verzi de la intrarea în casa bunicilor. Stau cu mâna pe clanță, dau să intru, dar mă opresc și privesc peste umăr. Copiii țipă și râd în stradă. În grădină florile și-au deschis bobocii. Trag aer în piept, mirosul pământului reavăn mă întristează. Mereu m-am întristat în acest moment al anului. Port cu mine această tristețe inexplicabilă din copilărie.

Sufăr. Îmi compătimesc copilăria. Îmi compătimesc traseul în viață. Îmi plâng de milă. Sunt conștientă de pericolul care mă pândește. Incapabilă să mă detașez, mă epuizez emoțional. Primăvara mă epuizez emoțional. E semnalul de alarmă pentru un plan. Un plan pentru viitorul apropiat mă urcă din nou în tren.

De aceea am căutat bilete spre Copenhaga. Este Copenhaga un loc potrivit pentru a celebra 41 de ani?!

Foto: Bogdan Mosorescu

Bunicii mei s-au născut înainte de Al Doilea Război Mondial. Copii în război. Copii în război în România într-un sat din Oltenia. Părinții s-au născut și au crescut la marginea orașului. Copii după război. Copii după război în România într-un oraș de provincie. Eu m-am născut la Severin, un copil post foame. Foamea este comună bunicilor și părinților mei.

Mi-ar plăcea să cred că le înțeleg foamea și lipsurile. Și le-o înțeleg dacă reflectez puțin. Înțeleg totul într-un scenariu acaparat de rațiune. N-am nici o emoție. Mie mi s-a astâmpărat foamea de la primul țipăt când mă alăpta mama. Doar că m-am întrebat cum anume ne-a afectat pe noi, copiii născuți post foame și post comunism?

Lumea s-a zguduit și s-a reorganizat după Primul Război Mondial. Al Doilea Război a panicat o lume deja confuză. Din foame, panică și confuzie ne-am ridicat noi, nepoții bunicilor, copiii părinților. Nu avem experiența ororilor, dar am crescut cu poveștile despre orori.

În acest context, generația mea este privilegiată. Sunt privilegiată istoric, dar n-am fost o privilegiată ca individ. Lupta de pe front s-a transformat într-o luptă pentru uitarea zilelor negre. Pune deoparte pentru zilele negre. Ține bine pentru zilele negre. Zilele negre înseamnă orice, război, foame, boală, servicii. Nu e vorba că nu ni s-a permis să visăm, ci că s-a raționalizat visul. Să visăm cu măsură. De ce? Pentru că părinții noștri știu ce vorbesc, iar noi nu avem habar.

Atitudinea ne-a blocat pe mulți dintre noi în Neverland. Nu ne-am maturizat cu intenție și fără intenție. Lipsa maturizării în termeni de responsabilitate și independență financiară nu a oprit maturizarea biologică. Ne-am trezit adulți cu mutre de copii, blocați în comportamente infantile, cu pretenții de oameni mari. Copiii pretind adesea că sunt mari.

Așa îmi văd și simt generația, de copii care pretind că sunt mari. S-ar putea să mor și să nu-mi schimb sau să nu mi se schimbe părerea. Nu renunț. Sper. Educația are forța să ne salveze.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Am citit la Sapolsky despre următorul studiu. Un experiment care viza conformarea. Bine, am citit multe la Sapolsky, dar un interes m-a determinat să povestesc anume despre acest experiment și nu altul.

S-a separat femela alfa de grup și i s-a arătat cum să deschidă o cutie având diverse dispozitive secrete de acces. Cutia conținea hrană. Procedurile de deschidere arătate erau dificile. Când femela a stăpânit tehnica a fost introdusă în grup unde își demonstra repetitiv abilitatea cu care deschidea cutia. Toți din grup au ajuns să aibă acces la cutie și toți au copiat tehnica femelei. Din când în când, un cimpanzeu descoperea o metodă alternativă de deschidere a cutiei după care abandona. Revenea la procedura normală.

Stați că mai este!

Studiul demonstrează conformarea. Un cimpanzeu se conformează comportamentului manifestat în același timp de trei indivizi decât celui manifestat de un singur individ de trei ori. Același lucru e valabil la copiii de doi ani.

Cum vi se pare? Acum știm de ce ne trimitem copiii la grădiniță. Să se conformeze și să funcționeze adecvat în societate.

În urmă cu 20 de ani am început să folosesc pudră pentru față. Îmi amintesc cutia neagră, lucioasă cu o formă geometrică simplă. O deschideam cu grijă să nu risipesc praful fin. Întindeam cu puful moale praful pe față și oglindă, oglinjoară, cine este cea mai frumoasă din țară?! Tot în urmă cu 20 de ani funcționam într-un grup de patru fete. Fetele au respins utilizarea pudrei. Au urmat certuri. S-au adus argumente. Una dintre ele a început să folosească la un moment dat. Curând am folosit toate.

În prezent funcționez într-un grup de femei. Nici una dintre noi nu a apelat încă la injecții cu botox sau colagen. Ce credeți că se va întâmpla în viitor?! Una dintre noi începe să corecteze. În cât timp ne conformăm? Și pot intra operațiile estetice la conformare socială?

Eu zic că intră. Apoi vine povestea personală a fiecăreia dintre noi. Cum ne simțim apreciate de celălalt sex, de partener? Forța situațională provoacă și susține sprâncene tatuate, buze augmentate, riduri umflate.

Sunt bine venite contrazicerile. Nu fiți de acord cu mine! Vă ascult.

Ieri, ca o mamă dedicată, implicată și cu pretenții intelectuale, am trimis-o pe Mara la Teatru Merlin. Dar după ce m-am gândit puțin, i-am invitat și pe prietenii ei. La 14 ani, grupul a luat părinții. Intensității crudei tinereți îi pun în față experiența.

Adulții n-or fi ei mai inteligenți, dar sunt trecuți prin viață. Nici o filozofie, doar biologie. Mara a împlinit 14 ani. Eu urmez să împlinesc 41. La aproape 41 de ani mi-e clar că mi-e mai ușor cu Mara în grup. Vreau ceva de la ea, atunci cu grupul am câștig de cauză.

Așa au ajuns copiii în rândul șapte la teatrul Merlin pentru spectacolul Dar cu femeia ce s-a întâmplat, un text de Csaba Kiss bazat pe câteva nuvele de Cehov. În drum spre teatru le-am menționat numele lui Cehov, dar Cehov mă convinge pe mine să ies la teatru nu pe cei patru puberi care m-au însoțit. Ieșirea Marei la teatru a devenit ieșirea noastră la teatru.

Eu m-am așezat în rândul opt și am așteptat. Știam că o să fiu cuprinsă de o mare și neașteptată mirare. Cehov e un vrăjitor. Când crezi că o să caști, atunci o să te minunezi. Nu știam ce să mă aștept de la actori, dar ce mixt desăvârșit! Laurențiu Pleșa, Cristian Bratoiu și Lucian Matei au fermecat puberii. La plecare nu se mai dădeau duși din fața panoului cu actori ca să descopere personajele de pe scenă.

Trei bărbați, mai multe personaje, câteva povești și Irina Bikulina care leagă și dezleagă poveștile. Un spectacol grandios pe scena cu care ne-am obișnuit că lupul cel rău mănâncă în prezent orez cu lapte. Interpretarea a creat o stare spirituală și ce nevoie avem cu toții de asemenea stări!

Prima poveste este despre un bărbat care în urma unui pariu ajunge să trăiască 15 ani într-o aparentă închisoare. Fiți curioși și mergeți la teatru să descoperiți ce a urmat.

Dar cu femeia ce s-a întâmplat?
Am aflat, dar nu spun. Actorii o spun cu talent pe scena teatrului Merlin.

Foto: Alin Zelenco