Am sfârșit primul volum din Arhipelagul Gulag de Alexandr Soljenițîn. Sunt bine. M-au întrebat mai multe persoane dacă sunt bine. De aceea am menționat. Mai notez că nu am o reprezentare de gladiolă ca femeie. Mă simt datoare să citesc, să știu cât pot și să cunosc cum pot despre atrocitățile comise de semenii mei.

Persoanele sensibile, indiferent de gen, stau la distanță de lecturi inconfortabile. Înțeleg. Eu mă simt în prezent vinovată când mănânc până mă doare burta. Alteori ridic privirea din carte și privesc pereții camerei. Îmi imaginez 100 de persoane în sufrageria apartamentului meu. De fapt nu pot să-mi imaginez deoarece consider că e imposibil acest lucru. Nu este imposibil. Am citit descrierea. Firește că mureau unii dintre ei, dar nu-i anunțau pe gardieni. Până începeau să pută, primeau și rația morților de mâncare. Toate aceste fapte mă fac să mă simt prost. Durează cinci minute, cresc copii. După cinci minute ceva sau cineva îmi solicită atenția. Am devenit o persoană deosebit de importantă. Totul trece prin mintea și mâna mea.

O să iau o pauză după primul volum. O să citesc o altă carte. Să mă îndepărtez de mizeria umană. Să mă relaxez și eu cu o carte în mână. Să beau un pahar de vin. Să trag o pătură pe picioare. Totul foarte instagramabil documentat, pozat și postat pe social media. O să vedeți dacă mă urmăriți pe Facebook și Instagram.

Înainte de punct, vă las un citat care mă obsedează de câteva zile.
Să ai numai ceea ce poți duce întotdeauna cu tine: să știi limbi străine, să cunoști țări, să cunoști oameni. Iar sacul tău de călătorie să fie în memoria ta. Memorează! Memorează! Poate că doar aceste semințe amare vor răsări cândva. Soljenițîn

Nu sunteți curioși cum ar arăta o grădină răsărită din propria memorie?!

Foto: Simona Nutu

A înflorit magnolia vecinilor. În blocul în care locuiesc, în spatele lui, au rămas trei case. Aceste trei case sunt înconjurate de termopane. Magnolia se reflectă în geamuri și uneori dă un excelent spectacol. Firește, e nevoie să te oprești și să privești. Trecem cu privirea peste ea. Asta dacă e posibil s-o privești. Locuitorii din apartamente și-au izolat existența cu draperii groase, cu obloane sau cu staniol.

Nu de puține ori m-am gândit la sufletele care mă înconjoară. Le privesc în fiecare seară geamurile. Nu aș recunoaște nici un chip pe stradă. Abia îmi identific vecinii. Pe unii îi ocolesc de-a dreptul. Mă uit acum în timp ce scriu la două balcoane luminate. Bună, vecin străin alături de care dorm de ani de zile!

De două zile mă simt slăbită. Mă simt și sunt. Pe undeva corpul meu pierde energie. Abia mă trag prin casă. De aceea, în aceste momente de slăbiciune, am meditat la străinii apropiați care mă înconjoară, am admirat magnolia, am adormit gândindu-mă la iubire. Ce ar fi viața fără iubire, fără îndrăgosteală?

Ce faceți când vă e dor de îndrăgosteală? Mie mi se face. Pe mine mă ajută călătoriile, vinul, lectura și destrăbălările. Bifez cu dezmierdările o stare, dar iubirea trece dincolo de înamorare. Prinzi dragostea de câte ori se nimerește în viață, dar cum o păstrezi? Probabil dacă am discuta mai puțin despre facturi, telefoane, impozite, asigurări, Decathlon, ofertele de la Lidl, atunci nu am condensa în chipul iubit aspectele plictisitoare ale vieții. Când ar intra partenerul pe ușă nu l-ai asocia cu necesitatea de a schimba cauciucurile. Când ar intra partenera pe ușă n-ai asocia-o cu mâncarea, baia copiilor sau pâinea de la Prospero. Când ar intra partenerul, i-ai pune un pahar de vin în brațe sau pur și simplu l-ai ignora. Admirați magnolia, cerul sau cufundați-vă în gânduri și sentimente personale.

Priviți cerul des. Cerul are puterea de a zgudui infatuarea ființei. Ce om care a privit cu adevărat cerul nu și-a conștientizat fragilitatea existenței? Ce forță se opune universului? Una singură, iubirea. Orice altceva a încercat și încearcă omul ține de boală. Sănătate fără iubire pe planeta Pământ nu există. Istoria dovedește.

Foto: Carmen Vulpea boemă

M-am așezat la scris. Mateiu nu a fost de acord. M-a vrut lângă el. M-am așezat lângă el. Am ațipit. Atâta gâlceavă am în cap de o săptămână! Asta seară e în sfârșit liniște. Recunosc, mi-am turnat un pahar de vin. Noroc mie. Am supraviețuit vernisajului #poartariduri.

Dacă vă întrebați cum a fost. Pentru mine a fost așa: Bună seara, bine ați venit! La revedere, mă bucur că ați ajuns. N-am purtat o conversație cap coadă cu o persoană. Am făcut multe poze. Firește, lumea se pozează cu maimuțele, deși îi dau dreptate aici Biancăi Granieri. Care maimuță, sunt mai multe?!

A ieșit excelent vernisajul dacă reperul ar fi numărul de vizitatori, puhoi de lume! Nu sunt capabilă să vă povestesc. Dorm pe mine. Expoziția va fi deschisă până în 24 martie. Treceți pragul Casei cu iederă. O să vă minunați arhitectural, natural de la miere și antropologic de la portretele de pe simeze. Cum ne reprezentăm frumusețea în corelație cu condițiile socio-culturale sau când o să ne privim autentic în oglindă și o să ne întâlnim cu decăderea supremă?

O să mai revin pe blog cu relatări de la vernisaj sau poate nu o să mai revin.

Vă rog să lăsați comentarii, știu că putem vorbi mult și bine despre apucăturile femeilor de a se mutila în numele frumuseții.

Foto: Bogdan Mosorescu

Sunt feministă în gândire. Sunt o feministă dintr-un grup mare, nu atât de mare cât mi-aș dori, de persoane.

Feminismul este o mișcare. Susține egalitatea în drepturi în sferele de activitate ale tuturor persoanelor indiferent de gen.

Feminismul n-are nimic de-a face cu misandria. Ca feministă iubești bărbatul, dar nu-i permiți să-ți controleze viața. Bărbați încearcă în mod constant să controleze tot la femeie. De ce? M-am întrebat. Cu siguranță s-au întrebat și alte femei. Am câteva răspunsuri.

Încearcă să controleze din egoism. Femeia e a lui. Fix ca băiețeii care-și smulg unul altuia mașinuțele din mână în parc. E mea! Ba a mea! Uneori mașinuța sfârșește sfârtecată. Istoric, e o dâră de femei sfârtecate de egoismul bărbaților.

Încearcă să controleze din delir de grandoare, ego. Femeia fiind privită ca o proprietate, acțiunile ei se răsfrâng asupra reputației bărbatului. Nu știi să-ți controlezi femeia! Vezi că îi umblă ochii! Aceste replici au provocat multe bătăi în cuplu și nesfârșite certuri. Ofensa adusă e năucitoare, iar bărbatul cere răzbunare.

Încearcă să controleze din nesiguranță. Nesiguranța dă naștere la violență, indiferență, nesimțire.

Bărbații au motive, dar n-au educație. Pentru că educația lipsește. Alături de educație vine cunoașterea de sine. Un bărbat educat și cunoscător de sine nu va încerca niciodată să controleze, ci să colaboreze.

În familia mea am trăit, am văzut, am experimentat atitudinea negativă față de femei. Femeia putea și nu putea. Era o listă. Mama putea să gospodărească, să vină direct acasă de la muncă, să ne crească pe noi, să tacă, să respecte deciziile fără a fi consultată. Mama nu putea să bea, alcoolul are urmări grave la femei, să iasă în compania bărbaților, să se îmbrace provocator, să măcăne. Interdicțiile, devalorizarea și controlul le-am observat pe-ndelete la noi acasă.

M-am săturat. N-am ajuns să urăsc bărbatul, dar cu siguranță am devenit exagerat de sensibilă la orice formă de control. Când aud: Când vii acasă? Cu cine ești? Mi se declanșează fricile și spiritul războinic. În adolescență am fugit. Ca fată m-am ferit de băieții care-mi limitau personalitatea. Ca femeie am luptat cu bărbații pentru egalitate. Banalități de genul am rostit: E datoria mea să gătesc și să fac curat în casă? E corect să mă chestionezi la telefon cu cine sunt? E de bun simț să-mi strici dispoziția de câte ori ies în oraș cu prietenele mele?

Sufragetele au purtat lupta grea, adevărată, importantă, agresivă. Au murit femei. Îl citez pe Soljenițîn. Măcar o mică cicatrice să ne rămână în inimă moartea lor. Pentru ca totuși moartea lor să nu fi fost în zadar!

Feministele actuale luptă cu banalități, cu un misoginism care nu vrea să iasă din uz pentru că nimeni nu renunță ușor la drepturi și privilegii. Să ți se pună masa e un privilegiu. Să beneficiezi de muncă neplătită e un privilegiu. Femeia încă prestează muncă neplătită în casă. Femeia muncește mai mult la locul de muncă pentru a demonstra că poate. Femeia încă e curvă în situații în care bărbații sunt bătuți apreciativ pe umăr. Mulți și mulți, și tot mai mulți încă în viața femeii.

Partenerii în cuplu se găsesc rar, dar se pot educa. Primul pas constă în a deveni conștient de celălalt ca persoană separată de care nu dispui după bunul plac. Salvarea instituției căsătoriei, dacă mai poate fi salvată, ține de a stabili o listă cu sarcini pentru fiecare, iar femeia să nu gătească pentru că e femeie, să gătească de drag, dintr-o necesitate sau să nu gătească deloc.

Feminismul a început ca o mișcare. S-a teoretizat în doctrină. A ajuns o boală banală în prezent. Are leac. Se numește educație.

Educați-vă copiii și autoeducați-vă!

Foto: Carmen Vulpea boemă

Insist cu cititul, cititul ne ține zdraveni la cap. O să vă mai povestesc despre Arhipelagul Gulag de Alexandr Soljenițîn. Mă aflu în continuare la primul volum. În total sunt 3 volume de oroare omenească.

În anul 3 de facultate am citit, datorită programei, jurnale și memorii din perioada comunistă. Doza aia de barbarie primită la 20 de ani m-a ținut departe de Arhipelag. Am citit totuși O zi din viața lui Ivan Denisovici. După ce am sfârșit am zis gata. Gata! Am rămas pe poziții până anul acesta.

Primele capitole au fost cum m-am așteptat. M-au sfârtecat sufletește. De multe ori m-am oprit și am strâns cu putere ochii. Am încordat mușchii fesieri. M-am ridicat și m-am plimbat prin cameră. Nu am plâns. Soljenițîn, cum am mai notat, are simțul umorului în ciuda anilor petrecuți în lagăr.

Am ajuns cu lectura la procese. Soljenițîn povestește despre pornind de la anul 1918. Apar și stenograme. În timp ce citeam, știți cum e, a început mintea să-mi fugă. Kafka mi-a venit în cap, urmat de Golding și de o imagine a clasei mele, un laborator de biologie, din generală. E ușor să ghiciți de ce Kafka. De la Procesul la procese în care vinovații nu cunoșteau motivul încarcerării. Absurd? Nu, realitate rusească. Golding s-a ivit împreună cu laboratorul de biologie unde am terminat clasa a VIII-a. Rușii au avut și continuă să aibă un comportament de bătăuși rămași fără îndrumarea adulților sau a unui diriginte. Copiii fără atenția adulților sar din Originea speciilor de Darwin sau chiar din cotețele cu porumbeii studiați. Cel mai puternic câștigă, grasul mănâncă cel mai mult.

Simplist, îmi imaginez Rusia ca o clasă de puberi, eu și colegii mei din clasa a VIII-a, rămași fără dirigintă. O să dau nume. O să schimb numele reale ale colegilor. Șeful clasei n-ar fi ajuns blânda Ioana sau înfigăreața Iulia, ci bătăușii Gheorghe și Vasile. Rusia, după căderea imperiului, a rămas să fie condusă de Gheorghe și Vasile. Ei să alcătuiască legislații, coduri, consilii etc. Mă bufnește râsul. Gheorghe și Vasile, așa cum i-am cunoscut eu, n-ar fi fost capabili, cum nici Stalin, așa cum am citit eu, nu a fost capabil.

Asta îmi vâjâie mie prin cap în prezent. De Dragobete n-am nimic de zis. Aș mai menționa Marile Puteri. Dacă aceste puteri n-ar fi exploatat alte popoare, ar fi ajuns ca Rusia, să presare pe suprafața țării lagăre de muncă forțată pentru îndeplinirea delirului celor de la conducere?

Ce chip ar avea lumea azi fără exploatarea celor slabi și e cu putință o asemenea lume?

Foto: Carmen Vulpea boemă

M-am trezit la 7. Am dus fata la școală. Am pregătit Mateiu de o nouă zi. Am asistat și la o criză de nervi. Mai departe am făcut patul și am aerisit dormitoarele. Am preparat un ou poșat pentru Mateiu. Am spălat vasele, prima tură. Mi-am pus mănușile și m-am apucat de ordine și curățenie pe bune. Ce înseamnă asta? Înseamnă frecat mobila, aragazul, chiuveta. Înseamnă dat cu aspiratorul, apoi cu aparatul cu abur.

În tot acest timp m-am gândit cu ciudă la Soljenitîn. Cel mai probabil aș fi citit cam 100 de pagini dacă aș fi pus mâna pe carte în loc de cârpe, aspirator și perii speciale. Sunt zile când închid ochii la dezordine și praf. Nu rezist mult deoarece sunt o persoană căreia îi place ordinea și curățenia. Nu sunt o gospodină, nici nu vreau. Ba aș putea declara că-s o putoare. Folosesc acest cuvânt deoarece în Oltenia bărbații îl pronunță cu o pasiune zdrobitoare despre femeile lor. Dacă ar face sex cum își devalorizează soțiile, atunci Oltenia ar luci. O femeie satisfăcută ține altfel casa. Asta dacă nu a luat-o pe panta culturală, dar asta nu mai e femeie pentru misogini, prea mulți olteni, români majoritari și prost crescuți de mame eroine.

Așadar, trebăluiesc pentru confortul meu, dar în același timp boscorodesc că nu citesc sau scriu. Când o să am buget de mă dă afară din casă prin Fiji, Galapagos, Australia, Patagonia și alte tărâmuri de vis, o să angajez pe cineva să aibă grijă de casă și de mine. Asta înseamnă să fii bogat! Să nu-ți mai consumi timpul, energia și neuronii cu activități ordinale și ordinare. E ordinar să cureți wc-ul, dar prefer să mă așez pe un vas care lucește ca-n reclama de la Mr. Musculo.

Bugetul mă ține în casă și prin împrejurimi. De exemplu aș invita pe cineva să se ocupe de Tricoul Inteligent Dunia. Să fie voluntar. Eu nu pot să plătesc, eventual mai îmi scapă stări de spirit și provocări de creștere. Cine stă pe lângă mine crește spiritual. N-am atins acest prag al delirului, muncesc eu pentru magazinul Dunia într-o doară și aștept să i se pună pata cuiva celebru care mă va scoate din anonimat.

Acum vă las. Mai profit de somnul lui Mateiu și pun mâna pe carte. La cratiță am stat destul. Cine mă înțelege?!

Foto: Carmen Vulpea boemă

Trăiesc zile enorm de lungi. Mi se trage de la pune masa/strânge masa de cel puțin patru ori pe zi. Nu mă pot sustrage, am doi copii mici. Cresc doi copii mici, dacă țin cont de observația lui Erich Fromm despre înlocuirea verbelor cu substantive însoțite de verbul a avea. Cine și-a dat seama? Avem partener, avem copii, avem o problemă, avem Capitală Culturală la Timișoara. Exprimarea aceasta ar indica o alienare. Eliminăm experiența subiectivă și punem în loc obiectul posesiei.

Așa că nu avem o Capitală Culturală la Timișoara deoarece nu este ceva ce poate fi deținut. Sunt de acord. Urmăriți-mă în continuare. Se desfășoară evenimente culturale la Timișoara. S-a muncit și se muncește în numele culturii la Timișoara.

Vineri seară stăteam cocoțată în pat și citeam cu interes postările despre deschiderea Capitalei Culturale. Am lipsit din oraș ca prezență. Cu sufletul am trăit cum am putut inedita zi de 17 februarie. După fiecare articol m-am încruntat. M-am obișnuit cu criticile. Îmi duc existența în era Facebook. M-a frapat absența bucuriei, neputința cetățenilor timișoreni de a se bucura și de a fi recunoscători pentru invitații dezirabili și importanți. Parcă nimic nu mai impune respect ipochimenului de pe Facebook. Toți au o părere. Recitiți ce am scris mai sus despre Fromm. Nu-și dau cu părerea, au o părere pentru că părerea îi deține, este propria lor creație. Totul pălește în jur. Contingentul de personalități slabe născute din 83, generația mea, a atins cote maxime.

Mai sunt și răsăriți care așteaptă câteva minute înainte să deschidă gura și să vomite. Privesc. Observă. Se bucură. Recunosc oamenii capabili să dea stări de spirit. Asta consider eu că s-a întâmplat în acest weekend sau trebuia să se întâmple. Evenimentele și invitații au dat stări de spirit.

La finalul anului, doar cine nu dorește nu o să crească măcar cu un gram în spirit. Să creștem mari la Timișoara. În sfârșit putem și ne permitem.

Foto: Carmen Vulpea boemă

A trecut 14 februarie. Mara a împlinit 13 ani. Pentru aniversare, la cererea ei, am pornit spre Paris. Nu pe jos, cum se zice despre Brâncuși, ci cu mașina și cu trenul. Cu mașina am călătorit până în Germania unde ne-am reunit cu toții. Mara are o familie mare și modernă.

Familia asta care-i lovește ca trăsnetul pe unii s-a suit în tren și cu 300 de km pe oră a coborât la Paris Est duminică la amiază. De duminică seară până joi, am bifat câte clișee am putut. La 13 ani sunt bine venite clișeele. Mara se pregătește pentru o existență bazată pe a fi, dar înainte să fie, calcă pe urmele generațiilor anterioare.

Am revăzut Turnul Eiffel, Palatul Versailles, Louvre-ul, bulevardul Champs-Elysees, Place de Vosges. Am simțit bucurie. Am simțit tristețe. Am regăsit Parisul, iar eternitatea lui mi-a dat impresia că am fost așteptată. L-am privit. L-am inspirat. Mi s-a făcut dor de el în timp ce-l respiram. N-am pus piciorul în nici un loc nou. Cum am spus, Mara a împlinit 13 ani, am vizitat pentru experiență și nu din experiență.

Mara și-a petrecut ziua cu familia ei. Am râs, ne-am ajutat, am conversat, ne-am pozat. Ce zice lumea? Asta este grija multor familii separate. Ce zice lumea despre foștii care-și petrec timpul împreună?! Aș putea să notez ce mi-au auzit mie urechile, dar nu vreau. Pentru mine, ei greșesc, iar eu îmi fac fata fericită și o lipsesc de emoții violente.

Lumea care vorbește nu mi-a spălat așternutul în care mi-am conceput copilul, nici nu m-a vizitat la spital când am născut. Aceeași lume nu m-a întrebat de nopțile cu febră, de masa de prânz, de viața noastră de familie. Adevărul este că lumii nu-i pasă. La fel de adevărat este că lumea vorbește. Vorbește și nu-i pasă. Celor care-și destramă familia le pasă și e vina lor. Ei dau putere gurii lumii. Anulați gura lumii, faceți caca în gura lumii. Alegeți-vă copiii în locul stupidității lumii.

Dacă nu vă suportați, e firesc pentru o perioadă, atunci contactați un terapeut. La noi totul a devenit posibil datorită gurii mele mari și faptului că vorbesc despre orice. La despărțire am scos toate mizeriile din mine, apoi am insistat și am insistat să procedăm corect pentru Mara. Este calea cea mai grea, dar nefalsificată. Luați-o așa, o despărțire poate fi o regăsire. Femeia se regăsește. Bărbatul se regăsește. Copilul crește zdravăn la cap și uneori își duce familia la Paris.

Mara ne-a dus la Paris.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mi-e somn. Refuz să pun capul pe pernă. O aud pe Daniela Rațiu într-o ureche: Măcar o pagină, măcar o pagină pe zi! Nu o să-mi iasă pagina, dar nici la culcare nu merg cu mâna goală.

O să vă provoc. Vă rog să acceptați deoarece mă ajută să mă simt utilă.

Cum lectura acestor zile este Alexandr Soljenițîn, provocare își are sâmburele în paginile Gulagului. Unii știți, alții nu știți și nu puțini se fac că nu știu. Stalin a stârpit în masă poporul rus. Mielușeii s-au lăsat duși la tăiere. Comparația îi aparține autorului.

Ce m-a șocat pe mine au fost rușii, care deși se aflau în siguranță într-o altă țară, au decis să se întoarcă chiar dacă urmau să fie trimiși în lagăre. Unii n-au bănuit, dar alții au știut. S-au întors. După ce am depășit șocul, m-am întrebat ce anume din noi ne împinge spre asemenea gesturi și mai ales de ce?! De ce alegi tortura, umilința, închisoarea?

Aici vă provoc.
Mi-am imaginat cum ar fi să trăiesc într-o țară departe de România. Să nu cunosc limba. Să nu cunosc nici o altă persoană. Să n-am acoperiș. Să n-am nimic și pe nimeni. În același timp să trăiesc. Aș trăi cu adevărat? Cam așa a arătat viața unui cetățean rus după căderea imperiului.

Cine ar alege să se întoarcă?

Foto: Bogdan Mosorescu

Am scris articolul aseară. L-am publicat. Am mai pierdut puțin vremea pe Analytics. Am închis laptopul. Am deschis telefonul. În fiecare seara adorm la un film franțuzesc. Îmi reîmprospătez franceza. În timpul vizionării mi-a venit o idee despre articolul de azi. Nu am notat deoarece nu-mi era somn. Ca întotdeauna, fără excepție, am uitat. Mai mult, abia acum mi-am amintit când m-am așezat din nou la scris.

Mi-a mers mintea dinamită azi. Abia am ținut pasul cu gândurile. Când m-am demachiat m-a luat amețeala de la viteza cu care treceam de la un subiect la altul. M-am așezat la scris. Nimic. Mi-am dat câteva minute. Nimic. Mi-am amintit ce v-am povestit în introducere.

În loc de un articol despre stări sufletești ale femeii, o să vă povestesc un episod cu Mara. Am luat-o de la școală. I-am remarcat botul creț și ochii de oaie rătăcită. Ce s-a întâmplat? Am greșit la test. A avut test la română. Ce ai greșit? Am dat răspunsul greșit la un defectiv de singular sau plural. Ce defective cunoști? Lapte, soare, pantalon. Aha, aha! Uite, Mara, cum singură ți-ai demonstrat că nota nu este niciodată despre ceea ce cunoști. E atât de subiectivă că nici nu merită efortul să aducem prea des în discuție evaluarea.

Eu sunt tare mândră de mine. Mă puteți aplauda, dar cel mai mult m-aș bucura să aud despre părinți care nu-și terorizează psihic copiii cu notele. Cea mai importantă este relația noastră cu copilul. Este importantă în prezent pentru a-i oferi protecție și siguranță. Este importantă în viitor pentru legătura de familie.

Nu mai am nimic de spus. Am terminat și ceaiul. Dau drumul la film. Quelle connerie! Acesta este un cuvânt nou învățat în limba franceză. Mă simt așa pregătită să revăd Parisul după 10 ani!
Bonjour!
Au revoir!

Foto: Bogdan Mosorescu