Părinții mei au divorțat. Separarea s-a produs prea târziu pentru ei, prea târziu pentru pentru mine și sora mea. Amândouă terminasem facultatea. Nu de puține ori m-am întrebat ce fel de persoane ar fi devenit dacă unul dintre ei ar fi fost capabil să impună niște limite.

Au stat împreună pentru noi. Așa au zis. Au stat împreună din cauza situației financiare. Așa a fost. Au stat împreună și s-au distrus. Ea a criticat. El a înjurat. Ea s-a mulțumit cu puțin. El s-a întins mai mult decât i-a fost plapuma. Ea a înghițit rahaturi. El a dat cu pumnul în masă.

S-au iubit la început. El s-a însurat cu o fată frumoasă și cuminte, virgină. Ea s-a măritat impresionată. Gâștele nu se impresionează greu. Au pornit la drum împreună și s-au încarcerat. S-au transformat în închisori unul pentru celălalt. El a închis-o. Ea l-a închis. El s-a folosit de forța fizică și statutul bărbatului în societate. Ea a apelat la mentalitate pentru apărare.

După 40 de ani de la nașterea mea, căsniciile continuă să aducă mult cu închisorile. Se distrug individualități. Se umilesc feluri de a fi. Se izolează în instituția căsătoriei pentru că nu se cuvine să mai fii. Când insiști să fii, atunci se ivesc conflictul, lupta pentru plăcerile proprii și împăcările cu situațiile grele. Știu ce vorbesc. M-am certat. Am luptat. M-am împăcat. Niciodată nu am renunțat să fiu o persoană în relațiile mele cu bărbații.

Nu e datoria mea să pun și să ridic masa. Datoria noastră. Nu e responsabilitatea mea să cresc singură copilul. Responsabilitatea noastră. Ies în oraș cu fetele. Iese cu prietenii. Călătoresc singură. Călătorește singur. Eu și el suntem două persoane separate. Înțeleg. Înțelege. Uneori ne lovim de primitivi. Unii hlizesc că Făt Frumos schimbă pampi. Alții trăncănesc că petrec timp cu tatăl Marei. Conflict, luptă, împăcări și de la capăt. Cel mai important este să ai cu cine purta un dialog. Dialogul ține copiii sănătoși la cap.

Pentru cine se află la început de drum să țină cu dinții de individualitate. Pentru cine trăiește într-o căsnicie închisoare să plece imediat. Nu am venit pe lume cu dreptul de a fi fericiți, dar am venit cu termen de expirare. Cât timp petrecem pe pământ să ne bucurăm de natură, de oameni, de satisfacții. Uneori căsnicia nu aduce nici o satisfacție, din contră. O căsnicie te poate distruge.

Ce fel de partener ești? Te-ai întrebat?!

Foto: Carmen Vulpea boemă

Ne-am adunat în jurul unei mese. Două prietene, Făt Frumos și cu mine am cinat în oraș în 30 ianuarie. Pizza și pastele ne-au picat numai bine. Printre râsete, conversații întrerupte și mâncat pe îndelete, una dintre prietene a mărturisit că aș plictisi-o dacă aș vorbi despre mâncare. I-am zâmbit. Ea e singură și nu are copii.

Și acum o să menționez mezalianța. Cu siguranță ați întâlnit cuvântul la liceu, la o oră de literatură. Eu de atunci m-am pricopsit cu el. În adolescență disprețuiești înțelesul cuvântului, disprețuiești persoana care îți aduce la cunoștință înțelesul cuvântului. Se întâmplă viitorul și mezalianța te consumă. Este vorba despre însoțire. Cu cine te însoțești în viață. Condiția socială inferioară ne privește și nu ne privește. Ceea ce are o deosebită importanță este gândirea.

Dacă ești o femeie căreia îi place să gătească de plăcere, atunci însoțirea cu femei care stau la cratiță indiferent de dispoziție te va irita. Dacă ești o femeie căreia îi place să citească în 31 decembrie sau 2 ianuarie, sau în oricare zi a anului, atunci însoțirea cu femei care nu le permit soților să iasă singuri te va irita. Dacă ești o femeie care spune ceea ce gândește, atunci însoțirea cu femei care zic ca partenerii lor și acționează ca ele te va irita. Dacă. Atunci. Iritabilitate. Lipsă de stimă de sine. Ignoranță. Complex de inferioritate transformat în complex la superioritate. L-am citit și pe Alfred Adler. Sunt o femeie care citește oricând, care gătește de plăcere, care nu-și tratează partenerul ca pe un copil, care spune ce gândește. Petrec un timp considerabil în iritabilitate.

Mă calmez citind, defulând pe blog, râzând. Uneori gătesc, deschid o sticlă de vin, pun muzică. E un scenariu pentru manifestarea clară a dorinței. Puțin îmi pasă în prezent de condiția socială, dar țin cont. Mă însoțesc cu oameni care iau realitatea așa cum este și își îmbunătățesc în permanență pătrățica personală.

Am prietene singure. Uneori, într-o situație, o discuție sau o împrejurare, aud că ieșirea sau concediul este în cupluri. Îmi pică colțurile gurii. Dacă nu-mi pică, mă strâmb intenționat. Dezamăgirea de o gândire obtuză n-ar trebui ascunsă. Descriem comportament de câini. Ne așezăm la ușă când ne vine să urinăm sau ne pitim pe o aleză. Bărbați și femei din generația mea descriu un asemenea comportament. Femeile singure sunt o problemă? Întreb. Vă întreb. Eu știu că femeile singure nu sunt o problemă. Nici bărbații singuri nu sunt o problemă. Gândirea noastră provoacă probleme. Atracția ne dă peste cap, dar nu scuză sau justifică pantalonii în vine.

Atracția lovește, actul sexual presupune consimțământ. Aterizarea într-un grup se întâmplă, staționarea ține de voință. Căsătoria se petrece, conviețuirea explică existențialismul. E importantă existența individuală și să alegi să nu alegi e tot o alegere. Alegeți să gândiți înainte să dați vina pe femeile singure. Alegeți să gândiți și însoțiți-vă cu persoane girafe. Persoanele girafe privesc întotdeauna de la înălțime, iar perspectiva e alta. Suciți perspectiva.

Foto: Carmen Vulpea boemă

M-am lăsat acaparată de gânduri și activități mărunte. Am refuzat să defulez pe blog. La salata boeuf am pus prea puțină carne de vită. S-a întâmplat să răcesc și nu i-am mai simțit gustul. Căile respiratorii inflamate mi-au stricat Crăciunul. Mi-au luat plăcerea de a mă îndopa. Pentru că mă îndop cu mâncare, mă simt bine și repet de câte ori am ocazia. E o plăcere mâncatul. Să savurezi. Să guști. Să te bucuri. Firește, nu mănânc zilnic la modul acesta. Mă iubesc așa cum sunt, adică fără straturi consistente de grăsime pe mine.

Am sfârșit Micile plăceri ale morții de Goran Mrakic. Nu am mai început un alt roman. Oscilez între Auster, Roth sau Daniela Rațiu.

Revin obsesiv la faptul că în vară o să împlinesc 40 de ani. Dacă până de prezent m-a caracterizat rebeliunea, așa mi s-a tot spus (acasă, la școală, la muncă, în relații), atunci de acum încolo o să afișez cinismul. Nimeni nu o să-mi mai ia soarele, nici măcar Alexandru cel Mare. Știți povestea cu Diogene și Alexandru? Alexandru l-a întrebat pe Diogene dacă poate să-i facă vreun favor. Diogene l-a rugat să se mute puțin spre dreapta deoarece îi ia soarele.

Când ajungi la 40 de ani, atunci renaști. Te-ai născut neîntrebat. Renaști din voință proprie. La 40 de ani nu mai ceri permisiunea pentru nimic. Acționezi. Iei decizii. Suporți consecințele sau te bucuri. Mă simt atât de obosită de toate luptele duse pentru a fi. Nu mai am altă alternativă decât să fiu. Nu știu să fiu altcineva în afară de mine și nici nu mă interesează. Mă uit la unele femei cu admirație. O admir pe Gabriela Glăvan. O admir pe Julia Roberts. Rămân eu. Ce înseamnă asta? Ce ar trebui să însemne pentru toată lumea.

Eu înseamnă că sunt o persoană separată.
Nu sunt părinții mei. Ne le îndeplinesc visele tinereții lor.
Nu sunt copiii mei. Nu o să-mi trăiesc viața prin ei.
Nu sunt bărbatul meu. O să gândesc mereu pentru mine, iar doi înseamnă unu plus unu și nu unu călare pe unu.

Să vină 40 peste mine. Să vedem cum este nebunia asta la 40 de ani.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Am adormit cu laptopul în brațe. M-a trezit vecinul. Se uită la filme porno. A avut o zi bună, s-a uitat și de dimineață.
Înainte să ațipesc, am răsfoit Platon, Phaidros sau Despre frumos. Am citit acum câțiva ani și nu-mi amintesc mare lucru. Am reținut Povestea greierilor pe care i-o spuneam uneori Marei înainte de culcare. Înainte să pun mâna pe Platon, mi-am petrecut vreo cinci minute pe pagina de Instagram a Biancăi Drăgușanu. Cinci minute cronometrate. Nu minimalizez conținutul paginii sau persoana prin cele cinci minute.

Cum mi-am luat avânt cu proiectul #poartariduri, mi-am zis că ar fi interesantă o dezbatere între Bianca Drăgușanu și mine. Ea ar susține proiectul #poartariduri. Eu aș susține operațiile și transformarea femeii în Barbie. Ne-am schimba papucii în imaginar.

Poate mi-aș putea răspunde la:
De ce se măcelăresc femeile?
De ce se obiectivizează femeile?
Cum li s-a îmbunătățit viața?
Cum s-au perceput după?
Cum s-au simțit în preajma noii frumuseți dobândite?

Tindem spre ce este mai bun. Găsiți și la Platon în dialogurile lui Socrate. Este nouă frumusețe mai bună? Incapacitatea mea de a o pricepe și de a o accepta vine din gelozie? Sunt pur și simplu geloasă că pe Bianca Drăgușanu o doresc mai mulți bărbați?

Nu mă caracterizează primitivismul. Dorința unui bărbat mă flatează, mă indispune, mă îngrețoșează sau mă înfricoșează. Firește, depinde de bărbat. Publicul Biancăi Drăgușanu nu mă flatează, deși, fără să întreb pentru a fi mințită, poate Făt Frumos ar transpira cearșafuri cu ea.

Cert este că după cele cinci minute petrecute pe pagina de Instagram, am lăsat deoparte telefonul și m-am întrebat: Cum m-am simțit în prezența frumuseții? N-am răspuns. Întrebarea e incorectă deoarece nu m-am aflat nici o clipă în prezența frumuseții.

Bianca Drăgușanu nu este o femeie frumoasă, ea este ceva presupus frumos.

Foto: Carmen Vulpea boemă

E joi. În fiecare joi merg la manichiură. Flecăream azi cu Flore. Flore este minunata care îmi îngrijește unghiile. Zodia berbec este de pomină. De aici am pornit. Am făcut observația că toate zodiile sunt. N-am întâlnit persoană care să nu fie mândră de zodia în care s-a născut. N-am auzit pe nimeni că i-ar fi rușine. În momentul acela m-am pornit. M-am manifestat ca o furtună.

Sunt gemeni, nu cred că planetele se învârt pentru mine. Nu citesc zodiacul. Dar și eu sunt mândră de zodia mea. Cert este că obțin o reacție diferită când mă întreabă cineva în ce zodie sunt.
Ce zodie ești?
Gemeni. Le pică ușor colțul gurii și mă privesc compătimitor. Dar asta nu e totul. M-am născut la Drobeta Turnu Severin, olteancă. Am renunțat la credință. M-am declarat atee. Susțin avortul. Povestesc pe blog despre masturbarea la copii. Mă las ghidată de Freud și de creșterea copiilor mei. Pledez pentru conflict. Nu m-am măritat niciodată. Oamenii nu au nici o șansă să mă placă!

M-am pornit pe râs, un râs zdravăn, un alt motiv pentru care mi-am atras antipatii.

Nu-i de mirare că sunt o femeie soldat. Am luptat pe toate fronturile. M-am trecut în rezervă. Refuz lupta de ceva vreme.

Așa este, sunt geamănă, olteancă, atee, nemăritată. Îmi folosesc creierul. Greșesc. Mă cert. Scriu și vorbesc incomod pentru unii dintre noi. Vă înțeleg. Nu vă e ușor cu mine și e dreptul vostru să nu mă suportați. Și e dreptul meu să vă ignor.

Ignor și râd înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

Cu urmează? Ce vine și ce mai este posibil să realizezi după 40 de ani? În jurul acestei vârste, de obicei, la masa de Crăciun, se adună copiii, părinții și bunicii. Este o perioadă fericită. Toți trăiesc, aproape toți sunt sănătoși.

Când noi, adulții de azi, copiii de ieri, pierdem unul dintre părinți, înseamnă că s-a pornit cursa pentru necunoscut. Mamanu glumește adesea când o doare câte ceva. Primesc telegrame. Am râs copios prima dată. Apoi n-am mai râs pentru că a început să-mi fie frică. Să rămân orfană mă îngrețoșează. Mă scutur de gând.

Am început să-mi schițez în imaginar masa de Crăciun. Trăim vremuri fericite, cum vă ziceam. Trăim cu toții. Aproape sănătoși cu toții. Când ne adunăm, familia noastră, râdem mult, ne certăm pe alocuri, ne bosumflăm că refuzăm uniformizarea în gândire și atitudine. Eu spăl duminica și de sărbători, o necredincioasă. Soră mea refuză vaccinul. Mamanu se tratează cu oțet și ceva maglavais de castane. Tata zice că nu se bagă, el gătește până când prinde momentul să introducă Ați ajuns la vorbele mele. O familie reușită, fericită, despărțită, certată, o familie normală, ce mai! Nu pretindem însă.

Părinții mei, iar pentru asta le-aș ridica statui ca să le dărâm tot eu când mă enervează, nu pretind să-i ascultăm pentru că ei știu mai bine. Știu mai bine, asta e sigur, doar că ne-au permis să ne lovim cu capul de tocul ușii. Uneori au mai adăugat un toc de ușă în plus. Ni s-a permis deoarece am trăit noi patru într-o casă fără bunici. Cu bunicii ne vizitam. De aici se trage flexibilitatea. Personalitățile noastre, pestrițe și reglate de condițiile de viață, nu ne-au ținut pe același loc. Părinții au divorțat, iar comunicarea nu a devenit mai bună sau mai puțin bună. Comunicăm, iar când ceva nu ne convine, fiecare e rege în pătrățica lui.

Ce se întâmplă în familiile în care părinții nu se retrag niciodată? Comunicarea nu e posibilă doar dintr-o direcție. Că vrea copilul. Că-și dorește părintele. Ce se întâmplă când un copil spune clar nu, iar părintele nu respectă acel nu? La 40 de ani nu se mai aplică regula Eu știu ce este mai bine pentru tine. La 40 de ani fiecare decide pentru el, iar părinții clar nu au habar cum este mai bine.

De aceea sărbătorile, în loc de prilej de bucurie, ajung să devină un chin sufletesc și psihic în special pentru aceia care evită conflictul.
Unii evită conflictul deoarece confundă mărturisirea sentimentelor neplăcute cu nerespectarea părinților. Și e grav să nu-ți respecți părintele în orice cultură sau credință. A-i spune unui părinte că alegi altă cale în viață, altă variantă pentru o situație, alt partener, altă faianță la baie îi paralizează pe mulți dintre noi.

N-a fost cazul meu niciodată. Am spus. Am plătit consecințele. În timp m-am bucurat de o personalitate proprie. Freud zice că părinții se ucid simbolic. Winston Churchill a concluzionat că maturizarea lui a început la 21 de ani după ce și-a pierdut tatăl. În cazul lui a fost o pierdere reală. Nu este un exemplu potrivit, dar conține inspirație.

E greu pentru părinți să se dea la o parte. Cei mai mulți nu vor. Refuză pur și simplu. În loc să vă mutați în alt oraș, altă țară, alt continent, în loc să încetați să mai vorbiți cu ei, spuneți-le verde în față ce gândiți și cum gândiți. Orice părinte zdravăn la cap alege să aibă o relație cu copilul lui. Părintele care refuză, ei bine, mai sunt și de aceștia. Acceptați. Schimbați ceva în relația cu copiii voștri.

De Crăciun fii bun și vorbește sincer cu părinții, în special dacă ai trecut de 40 de ani. Cum mi-a transmis nașul meu drag, Dunicica, nu aștepta prea mult să mă vizitezi!

Foto: Simona Nutu

Febra lui Mateiu m-a ajuns din urmă. Ieri m-a durut carnea. M-am plâns. Am cerut o frecție. Am adormit cu pătura până în gât.

Azi am refuzat orice activitate. Mi-am îndeplinit sarcinile. Am dus, am luat copilul de la școală. Am gătit o ciorbă cu de toate. Ce am găsit în frigider, am pus în oală. Când am tocat morcovul, m-am gândit la Marius Chivu. Mi-a rămas gândul la ceva de a scris pe Facebook. Dacă aș fi tatăl meu la vîrsta mea de acum, aș avea un copil – pe mine – care tocmai s-ar pregăti să meargă în discotecă să-și celebreze majoratul. M-a impresionat fără să realizez. Abia azi, rememorând când tăiam rondele doi morcovi, m-am întrebat de ce anume m-a marcat. Nici un răspuns.

Varza de Bruxelles am spălat-o, am curățat-o de frunzele exterioare. Am stat la chiuvetă în picioare. Mi-a picat cuțitul. Mă doare și mâna de câteva zile. Am tăiat codițele la broccoli și conopidă. Ce mai, am făcut o ciorbă cu de toate să hrănesc copiii. Mara a venit de la școală și a cerut paste carbonara.

Asist la o trecere spre bătrânețe. Mamanu seamănă tot mai mult, pe zi ce trece, cu tătaie. Mamanu a îmbătrânit. O privesc, dar nu o văd. Rar se întâmplă să-i accept bătrânețea. Pe trecerea de pietoni, în Complex, m-am holbat la studenți. Sunt copii. I-am privit. I-am văzut. La mamanu și la cei apropiați refuz să văd. Iubirea ne ține tineri. Persoanele dragi beneficiază de un fel de orbire. Nu-i vezi, îi simți, îi miroși, le recunoști gesturile. Făt Frumos nu are nimic în comun cu bărbații de 40 de ani. Alții au 40, el e Făt Frumos, i-am dat caietul meu de gramatică într-o vara la sfârșitul liceului. Noi nu avem vârstă. Noi defilăm cu percepții.

Nu e vorba că țin viu copilul din mine. Pe alocuri sunt copil. E bine pentru copiii mei. Niciodată nu am coborât la mintea lor. Sunt acolo de câte ori au nevoie. Îngenunchez în fața lui Mateiu și suntem egali. Îi pun mâna pe umăr Marei și suntem egale.

Nu sunt copil. Sunt adult. Mă simt adult. Mă simt copil. E derutant la 39 de ani. Unde mă potrivesc? Cui aparțin? Mai acționez sau am devenit deja un spectator care așteaptă. Ce aștept? Micile plăceri ale morții.

Foto: Simona Nutu

Am înaintat cu lectura la Micile plăceri ale morții de Goran Mrakic. Am râs. Am căutat cuvinte la dicționar. Mi-am rememorat copilăria. Subiectul și descrierile mă țin captivă. Slavko, un personaj capricios, mi-a provocat un fel de nostalgie.

Nu prea am regrete pentru felul cum mi-am trăit copilăria și adolescența. În schimb, pe zi ce trece, simt cum se instalează o absență. Ceva din mine, din anii mei, lipsește. Până de curând m-a însoțit senzația de dedublare, eu și un alt eu care m-a privit fără să-mi transmită nimic. Nici o emoție, nici o senzație, nici o vorbă. N-am halucinat niciodată, nu sunt atât de specială. Nici un Copil al cețurilor nu m-a salvat de la opărirea piciorului sau fracturarea claviculei.

Încep să-mi lipsească amintirile. În fiecare zi descopăr goluri. Pierd controlul minții și asta mă face să mă întreb cât de relevant mai este trecutul. Ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat și cum cred eu că s-a întâmplat înseamnă trei niveluri de realitate.

Nu m-am întrebat, la modul serios, până în prezent, ce am făcut cu viața mea. Acaparată de micimile vieții, ocupată să-mi șlefuiesc gândirea, am ajuns la 40 de ani. Am trecut de jumătatea vieții. Aș minți dacă nu aș recunoaște că uneori mă deprimă anii numărați. Nu-mi doresc altă vârstă, dar ceva îmi doresc. Să fiu fericită? Fericirea e supraevaluată. Fericită mă fac singură. Dacă tot divulg vise, cel mai erotic vis al meu ar fi să mă îmbogățesc ca să-mi răscumpăr trecutul și prezentul de măgar închiriat. Abandonez acest tărâm cu zâne și elfi, revin la societatea actuală în care mă desfășor.

M-a persiflat o doamnă la o sindrofie. La televizor cânta Florin Salam. Dunia, ce ne facem cu cultura?! Am râs. Când vine vorba de ieșit, dau dovadă de o atitudine versatilă. Ascult orice gen de muzică, cred că la house aș ceda la un moment dat. Depinde de companie, de țigări, de mâncare, de dispoziție. Întâlnirile din societate alcătuiesc o categorie aparte. Mai multe persoane pe același loc înseamnă tot atâtea gusturi. Prefer să mă simt bine, să ascult, poate unii oameni știu ceva ce eu nu știu, să privesc, să râd. Puțin îmi pasă de Salam, de Delia, de Coldplay etc. Mă afectează separarea dintre femei și bărbați. Nu o agreez. Am citit însă că bărbații, niște băieței deghizați, preferă separarea deoarece le amintește de zilele când plecau părinții de acasă. Nu este o glumă, ci o observație a unui psiholog. Aș completa studiul psihologului, dar mă citesc doamnele și or să mă tragă la răspundere pentru ceea ce gândesc. Acum este o glumă.

Să râdem înainte de toate. S-a terminat mașina de spălat, iar mamanu e pe așteptare. Am nevoie de o frecție.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Am avut o săptămână de pomină. Întâlniri sublime cu câteva femei pentru proiectul #poartariduri, Mateiu cu febră, un porumbel și-a făcut nevoile la mine în ochi, am rezervat hotel la Paris. Mara urmează să împlinească 13 ani și a renunțat la petrecerea de ziua ei. Vrea să călătorească în schimb. Am fost mândră de ea.

Sărbătorile se apropie, iar inboxu-ul meu numără și câteva mailuri în care mi se solicită ajutorul. O să mă laud. Este necesar deoarece o să declar ceva care o să-i rănească pe sensibili, pe credincioși și pe cei care o dau înainte cu corectitudinea politică. De-a lungul anilor m-am făcut utilă cum am putut. Am donat haine și jucării. Am colectat pachete. Am participat la serbări la Centrul de autism. Am petrecut timp cu un băiețel operat pe inimă în spital. A murit. Am rămas una dintre puținele persoane marcate de scurta lui existență.

Am încheiat lauda neexagerată. Sunt faptele mele. Urmează gândirea. Într-un mail mi se solicită ajutorul pentru o familie sărmană cu șapte copii.

Nu ajut familiile sărmane. NU. NU ajut. Nu mă miră ignoranța lor. Nu mă întristează nenorocirea lor. Nu mă afectează mai mult ca foametea din Somalia, ca războiul de la vecini sau ca boala unui apropiat. Îmi strică dispoziția, dar refuz să acționez după emoție.

Aceste familii sărmane beneficiază de servicii de la stat. Femeile primesc anticoncepționale gratuit. Ar primi dacă le-ar lua. Pentru că nu le iau. Bărbații amenință asistenții sociali care le vorbesc femeilor despre legarea trompelor uterine. Dacă vi se pare necunoscut ceea ce povestesc, înseamnă că nu aveți habar de viața satului românesc. În familiile românești de la sat, bărbatul încă bate cu pumnul în masă, încă fute când vrea și unde vrea.

Refuz să ajut aceste familii. Refuz să-mi las emoția să-mi acapareze rațiunea. Copiii nu au nici o vină. Nu au. Cum nu au de altfel nici un viitor. Cutiile cu haine și mâncare nu le asigură nici o educație, iar satul românesc și orașele de provincie au nevoie în special de educație. Trăim în plin Ev Mediu pe care-l ignorăm, iar asta se cheamă culpă comună. Noi nu acționăm pentru binele comun, noi ignorăm pentru greșeala comună.

Că ajutați familii cu cinci, șase sau șapte copii înseamnă că eliminați involuntar emoție și grandoare. Permiteți șantajul emoțional. Cel mai sigur aveți copii sau o droaie de pisici, sau trei-patru câini. Scăpați pe undeva o manie de om însemnat și valoros care se apleacă asupra nenorociților vieții. Nu rezolvați nimic. Ei rămân ignoranți. Noi facem posibilă ignoranța lor. Ei se îmbată cu apă rece. Noi ne îmbătăm cu apă rece.

Animalele trebuie castrate. Familiile cu mulți copii trebuie învățate să facă sex protejat. Cu siguranță și copiii or să refuze la rândul lor sexul protejat. La început nu-i învață nimeni, apoi refuză să păcătuiască. E păcat să nu se înmulțească și e păcat să nu-i ajutăm.

Ajutați. Eu și blogul meu nu ajutăm familiile care refuză educația sexuală.

Foto: Carmen Vulpea boemă

M-am apucat ieri de Femeia stângace scrisă de Peter Handke. Azi am terminat-o. Nu m-a cucerit. Nu m-a ținut cu răsuflarea tăiată. Totuși nu am lăsat-o din mână. E ca o persoană urâtă de la care nu-ți poți lua privirea. E urâtă. Vezi asta. De undeva scapă frumusețe.

M-am întrebat, pe parcursul lecturii, dacă această frumusețe scăpată e suficientă pentru nemurire. Peter Handke e un nemuritor. A primit Nobelul. Și cu asta vă asigur că e permis să nu vă placă un autor în ciuda succesului colosal reprezentat de Nobel.

În Femeia stângace, dacă o să citiți din curiozitate, femeia îndrăznește să se desprindă de bărbat. Presimte că bărbatul o va lăsa mai devreme sau mai târziu, așa că hotărăște să acționeze. Îi face bagajele. Se despart. Devine independentă. Își crește copilul singură. Asta nu am înțeles-o. Independența am încuviințat-o. Creșterea copilului de una singură m-a derutat ca întinderile pe pământ ale personajelor. Unii scriitori introduc în cărțile lor supranaturalul. Alții, ca Handke, apelează la gesturi exagerate.

Am închis cartea cu senzația ce cer gri și atmosferă apăsătoare. După o jumătate de oră am scos din teancul de cărți recent cumpărate, Goran Mrakic. Am citit câteva pagini. Mi-a provocat un râs sincer și purificator. M-a spălat de Handke. Abia aștept ziua de mâine ca să citesc mai departe.

Goran Mrakic e un scriitor care trăiește. Specific acest aspect pentru elevii care mă citesc. Da, exact, nu toți scriitorii au murit, unii se află la câțiva pași. Pășiți cu încredere și deschideți cărțile scriitorilor actuali. N-au câștigat Nobelul, dar au parte de talent.

Citiți, purtați o carte.

Foto: Carmen Vulpea boemă