Ce se mai întâmplă cu proiectul #poartariduri? Merge înainte. Fotografiem femei, dar și bărbați, cu vizibile transformări exterioare, dar care duc o existență bazată pe a fi. Întâi sunt, apoi au. Întâi sunt persoane individuale, apoi fac parte dintr-un cuplu sau un grup. Întâi sunt persoane educate, apoi instinctuale. Întâi gândesc, apoi gândesc din nou.

Este necesară dubla gândire pentru a nu ceda tendințelor din societatea actuală. Bisturiul a devenit religia secretă a multor femei. Compar apucăturile astea cu războiul. Când statele intră în conflict, atunci decid să lupte. În conflict cu propriul sine, femeile luptă să rămână frumoase.

Cele frumoase îmbătrânesc sau nu frumos. Cele urâte îmbătrânesc uneori frumos. Toate femeile îmbătrânesc. Și nu e vorba despre frumusețe, ci despre tinerețe cu piele netedă și fină. Deseori îmi privesc corpul în oglindă. L-am ignorat ca elevă și studentă. Când strălucea pielea mai tare, am acoperit-o. M-am rușinat de picioarele strâmbe. M-am enervat pe forma sânilor. Mi-am arătat abdomenul, un abdomen plat, lucios, plin de seva tinereții. În prezent îmi iubesc picioarele și sânii, imperfecțiunea m-a luminat într-un mod particular. Nu-mi mai arăt abdomenul, e sfâșiat de două nașteri barbare, dar extraordinare.

M-am educat. M-au trimis părinții la școală. M-am autoeducat după ce am terminat studiile. Întotdeauna am fost și am crezut în frumusețea mea. Cea mai sexi partea a mea a fost însă creierul, de aceea vârsta și înaintarea în vârstă nu o să-mi răpească frumusețea. Eu frumusețea o fac din vorbe, iar vorbele le datorez educației. Educației îi datorez tot ceea ce sunt și mai ales că sunt.

Sunt o femeie veselă, o persoană care aduce bucurie. Nici un bisturiu nu o să producă bucurie, iar bucuria ține de esența vieții.

Gândiți-vă înainte de a vă măcelări. Hrăniți-vă mintea, învățați despre sexul tantric, cheltuiți-vă banii pe călătorii, iubiți-vă și îmblânziți-vă după spusele vulpii din Micul Prinț.

Mai am câteva pagini din A avea sau a fi de Erich Fromm. Înaintează greu lectura. M-au reținut elfii. La noi prin casă trec elfii. Spală. Freacă hota. Dau aragazul la o parte. Aspiră după frigider. Iar spală, haine sau vase, totuna.

În timp ce freca hota, elful, firește, mi-a mărturisit fără să deschidă gura că aceste activități îl rețin. El intenționează să ajungă dacă nu mare, atunci un mic scriitor. L-am înțeles. L-am înțeles fără să vorbească și l-am înțeles sufletește.

Am continuat muți. Și despre ce ai scrie? Mai e ceva de spus? Nou? Nou nu neapărat, dar într-un anumit fel. Ce fel? Personal.

Stau întinsă în pat, ușor ridicată pentru a sprijini laptopul pe picioare. Poziția gâtului e incorectă. Gabi de la terapie m-a atenționat. Un câine urlă în curtea vecinilor. Mateiu respiră în stânga mea. Ceaiul aproape s-a răcit. Eu am o dispoziție proastă. Vreau să fac alte schimbări prin apartament. Mă apucă din când în când. Mara a venit să mă pupe de noapte bună.

M-a întrebat, când a revenit de la școală, cum mi-am petrecut ziua. Punctul culminat a fost ieșirea la Apiarium să-mi procur miere. Ieri punctul culminat a constat în cumpărături la Lidl. Cum naiba să transcend ceva, orice, cu aceste activități banale?

Un gând m-a îmbolnăvit. Viața mea actuală nu mă întristează. Găsesc bucurii și asta mă înspăimântă. Ce o să mă motiveze să scriu pe viitor? De ce o să mai trag de mine să deschid laptopul? Secrete de gospodină nu dețin. Mă interesez și eu. Cu ce curățați plintele? Dar inoxul? M-am prins ce-mi lipsește. Filozofia. O carte de filozofie mă va scoate din ordinarul în care am picat. Voi cum vă salvați de banal?

O senzație de arsură la stomac m-a obligat să mă adun. Gândul a iritat stomacul. Uneori aș fi preferat să scriu poezie! A trecut gândul, a trecut arsura, Mateiu s-a întors pe partea cealaltă, eu pun punct.

.

Foto: Simona Nutu

Rar se întâmplă să intru într-o librărie și să nu cumpăr o carte.

Se zice sau femeile spun că nu au niciodată suficienți pantofi. Fals! Femeile nu au niciodată suficiente cărți. Pentru un pas semeț, ușor, cu o atitudine încrezătoare și o privire seducătoare, femeile au nevoie de cărți. Cărțile le trimit pe drumul respectului de sine și al individualității.

Firește, vorbim aici despre femeile educate care se prețuiesc. De curând am făcut o descoperire. Femeile cheltuie și-și suspendă rațiunea la Peek & Cloppenburg, dar în librării studiază prețurile la cărți, apoi merg acasă și comandă de pe Elefant. Cărțile sunt scumpe.

Cumperi o haină. O poți. La un moment dat o dai, o donezi, o arunci. Cumperi o carte. O citești. Îți pocnește mintea ca dopul la șampanie. Aduni cunoaștere, iar cunoașterea rămâne cu tine. Nu am emis o critică la adresa femeilor. Am dat un exemplu de raționament. De ce primează haina? Haina primează pentru importanța statutului. Firma de pe piept îți etalează statutul. Ai Calvin Klein scris pe piept, ai un anumit respect al celorlalți. Să nu mai vorbim dacă ai pe piept scris Chanel! Și sânii o iau razna de la magnitudinea numelui. Exagerez și mă distrez, dar nu pot decât să glumesc pe acest subiect. Râd, dar deplâng librăriile.

Încercați data viitoare când mai intrați într-o librărie să luați o carte de pe raft și să o așezați la piept. Vorbesc cu cei care merg acasă apoi și comandă de pe Elefant. Țineți cartea. Probați-o. Pozați-vă cu ea. Nu vă stă bine? Încercați alta. Apoi alta. Una o să se potrivească! Mergeți cu ea la casă și susțineți piața de carte. Chanel a citit multe cărți, vă asigur.

Purtați o carte!

Foto: Simona Nutu

Prima dată am citit o carte semnată de Erich Fromm acum 10 ani. A fost recomandarea domnului profesor, Ilie Gyurcsik. Am început cu Arta de a fi. În perioada aceea îl devoram pe Freud. Fromm mi-a îndulcit descătușările provocate de Freud.

Ați văzut vreodată cum arată un pui ieșit din ou? Nu are nimic de-a face cu pufoșenia galbenă din reclame. Puiul e ud, cu ochii cârpiți și ciocul cumva lipit. Îmi amintesc că îndepărtam cu unghia de pe cioc o bucățică mică de piatră. O numeam piatră. În prezent merg pe urma amintirilor și nu am verificat cum anume se cheamă protuberanța de pe cioc. Mă compar cu puiul. Cu Freud am reușit să sparg coaja oului, adică să abandonez mentalități. Cu Fromm mi-am domolit exprimarea dură. Dar m-am oprit. I-am citit o carte și m-am oprit. L-am considerat prea blând și prea roz pentru mine. Să-mi reprezint viața cu nuanțe de roz nu mi s-a potrivit.

M-am reapucat de Fromm săptămâna trecută. Ce încântare! De ce mi-am luat o pauză de 10 ani nu știu să-mi răspund. Cert este că nu-l recomand. Ce să facă femeile și bărbații cu Fromm? Ar citi despre cum partenerul nu este o posesie. Nu stăpânim bărbatul. Nu avem un bărbat. Avem lucruri, nu avem ființe.

Recent am purtat ceva discuție despre felul de a fi în cuplu, despre apucătura dezagreabilă de a nu-i permite celuilalt să iasă singur în oraș. Îmi amintesc trufia unei dudui care abera pe subiect. A numit iubire lanțurile invizibile ale căsniciei. El nu iese fără. Eu nu ies fără. Asta e iubire. Cum să-l citească duduia pe Fromm? Să citească că duce o existență bazată pe a avea, pe anxietate, pe frică, pe ignoranță, pe sărăcie spirituală?

Așa că nu-l recomand, dar îl savurez. Citesc și la fiecare pagină mă simt ca la o întâlnire incredibilă. El mă impresionează. Eu zâmbesc. El mă provoacă. Eu răspund spontan. El îmi spune ce gândește. Eu îi spun ce gândesc.

A spune ceea ce gândești este o mare realizare. Spuneți ceea ce gândiți cu adevărat?! Îi spuneți ei? Îi spuneți lui?

Foto: Carmen Vulpea boemă

De la o pizza cu prosciuto comandată la austrieci, am ajuns, Făt Frumos și cu mine, să discutăm despre restaurantul Miorița din Piața Unirii de la Timișoara.

Pe o farfurie groasă de pizza, cu un desen sugestiv, am primit o pizza clătită. Marginile, de obicei ușor ridicate și puțin pufoase, au fost de data aceasta grozav de drepte. M-am holbat la tabla de aluat și am rostit că Timișoara este Capitală Culturală Europeană și stă cel mai bine la restaurante italienești.

Nu o dată și nici de două ori m-au oprit turiști în Piața Unirii și m-au întrebat de un restaurant cu produse românești. E cumva firesc! Vine omul în România, vrea să se ospăteze românește. La Timișoara, în special în Piața Unirii, trăim la dolce vita. Ciuciu preparate românești cu excepția restaurantului Miorița. După italieni urmează pub-urile cu burgerii, apoi thailandezii, libanezii, vietnamezii, iar pe ultimul loc, Miorița care le arată turiștilor originile noastre de țărani și oieri. Nu avem un restaurant decent, curat, pretențios și stilat cu mâncare românească.

Vin turiștii să-l admire pe Brâncuși. Vă puteți imagina scenariul. După o întâlnire transcendentă cu geniul mioritic, ar degusta ceva românesc. În loc de asta vor citi în meniu carpaccio de vită, brânză buffalo și deja îmi plouă în gură. Ador mâncarea italienească. Pentru mine, italienii gătesc cel mai grozav. Aș călători în Italia exclusiv pentru un prânz. Plănuiesc o vacanță în Sicilia doar pentru că mi-a ajuns la urechi că acolo se mănâncă bine și la prețuri așa cum cere buna-cuviință nu grandoarea românească.

Acesta este adevărul. La Timișoara mănânci bine italienește. O să revin cu o listă cu restaurante pentru turiști. E utilă și ține de o responsabilitate civică. Din când în când servesc binele comun.

Mi-am turnat un pahar de vin. E seara. E liniște. E ora mea de scris. Mi-am luat laptopul și m-am așezat la bucătărie. Cu paharul de vin merge excelent Brie. Potrivirea dintre vin și brânză, dar și faptul că duminică plec la munte, iar delicatesele din frigider neconsumate de la Crăciun expiră, m-au dezlegat la înfulecare.

Nu vă așezați confortabil în articol. O să retez descrierile casnice. Mă aflu sub influența lui Philip Roth. Am terminat Povestea lui Orișicine. O să vă împui capul cu impresii. Un bărbat se căsătorește de trei ori. Își părăsește prima soție și băieții. Își părăsește a doua soție și fata. Divorțează de un manechin fără cap. Eșuează ca tată și ca bărbat. Un bărbat ca mulți bărbați în lumea asta cărora li se întâmplă viața. Ce m-a marcat este degradarea trupului din cauza bolii și a bătrâneții. Boala și bătrânețea scot fumurile din capul oricărei ființe umane. Ne reduc la nimic, ceea ce suntem, dar majoritatea nu ne numim Pessoa și nu ne dorim să fim altceva decât nimic. Ne dorim să fim și să avem, să avem ca să fim, să posedăm, să futem ca-n perioada Imperiului Roman când rușinea nu exista în dormitor. Cine să aibă grija rușinii într-o perioadă în care puteai să mori într-o oră, iar viața nu avea valoare?!

Intensitatea cu care am citit paginile despre boală se datorează și observației mele cum mamanu se împuținează la trup. Cineva a numit-o bătrâna. M-a paralizat. Mamanu, bătrâna? Mamanu poartă păr lung, negru. Mamanu se accesorizează cu cercei lungi și colorați. Mamanu deține tocuri de 12 centimetri și palton roșu. Mai are și unul negru de catifea. V-am descris-o pe mami din memorie. Mamanu are păr alb scurt, dimineața merge aplecată, își ridică nepoții în brațe folosindu-și încheieturile și nu refuză niciodată o cană de ceai.

Mă îngrozesc boala și durerea. Nu sunt credincioasă. Pentru mine contează viața de aici cu plăcerile și neplăcerile care decurg din ea. Cum o să-mi suport singurătatea, boala și bătrânețea? O să vreau să le suport? Tot acest carusel de emoții mi l-a provocat Roth, iar când fruntea îmi era încruntată, mi-a reamintit că sunt tânără și vie printr-un impuls erotic. Ce-ar fi omenirea fără plăcerea din așternut? Satisfacția sexuală nu e cea mai importantă în viața individului. Am învățat chiar că nu ar fi nobilă și demnă de oamenii serioși. Nu contrazic pe nimeni, dar mărturisesc că o viață fără erotism e ca partea nevăzută a lunii, nimic, întuneric, lipsă de sens, izolare până la nebunie.

Cu toate astea, nu o luați razna, nu îndemn la curvăsăreală. Totuși fac trimitere la paharul de vin de la începutul articolului, la lenjeria sexi, la cinatul mai des la restaurant, la călătorii, la ieșirea din sistemul statului și al casei.

Suntem oameni, suntem zei, am ajuns și suprazei. Habar n-avem de capul nostru, dar avem informație cu duiumul. Folosiți-vă capul și rupeți lanțurile invizibile ale sclaviei. Munciți și destrăbălați-vă.

Foto: Simona Nutu

Mă trezesc dimineața în jur de ora șase jumate. Azi dimineață m-am trezit la opt. Pare că este vacanță și pentru Mateiu. De pe marginea patului m-a chemat la baie. Hai, mama, hai!
De la baie încep să se desfășoare regulile cu prilejul unui nou început de zi. Mateiu stă pe oliță, eu mă spăl pe dinți. Urmează un duș scurt. Îl schimb de pijamale. Ne întoarcem în dormitor unde facem patul și deschidem fereastra. Ne mutăm la bucătărie. Fierbătorul sună pentru ceaiuri. Mateiu cere să stea pe pult de unde mă ajută cu cutiile de ceai. Ne luăm cănile. Ne îndreptăm spre canapea. Ne așteaptă cărțile. După 15 minute revenim la bucătărie pentru micul dejun.

V-am descris fiecare dimineață. Există variații, dar nu fac nici o diferență. De dimineață până seară stau în gânduri mărunte. Nu mă plâng, istorisesc. Așa am ales în viață. Așa s-a întâmplat viața pentru mine. Cu scrisul, cărțile și călătoriile evadez. Cărțile sunt cel mai la îndemână. Sunt puține locurile de pe pământ unde n-am ajuns în imaginar. Uneori când descopăr fotografii sau documentare despre locuri ca Patagonia plâng. Mi se pare foarte trist că o să mor fără să calc în Galapagos sau unde mai visez.

Cu scrisul sunt. Fiecare articol, reușit, apreciat sau neluat în seamă de cititori îmi dă sentimentul utilității. Nu e vorba de a fi utilă societății sau despre servirea binelui comun. Este vorba despre împlinire. Asta fac, asta îmi place să fac, scrisul e sensul meu în viață dacă insist să-i dau un sens. Gândurile mărunte își lasă amprenta pe scris. Cumpărăturile la Lidl mătuiesc creativitatea. Spălarea vaselor îmi spulberă speranța pentru aventură. Aspiratul îmi încorsetează gândurile. Mă concentrez pe petele și zgârieturile de pe parchet. Cum să scot din mine un Hans Castorp, un Ivan Karamazov, un Andrei Bolkonsky, o Akbara? Nu scot. Gândurile mărunte te glorifică într-un nimic mundan, dar nu te anulează. Zvâcul rămâne.

Cu zvâc vă scriu în fiecare seară. Zvâcul nu mă lasă să dorm când ochii mi se închid. Dimineață mă târăsc cu Mateiu la baie. Dimineața visez patul care reprezintă o saltea și o pernă. Să dispar până mă satur de somn. Nu dispar. Mă așez pe canapea și deschid o carte. Ieri am început Philip Roth, Povestea lui Orișicine. Îmi place Roth. Îmi omoară gândurile mărunte prin electrocutare intelectuală. Citiți Roth și contraziceți-mă.

Foto: Simona Nutu

Părinții mei au divorțat. Separarea s-a produs prea târziu pentru ei, prea târziu pentru pentru mine și sora mea. Amândouă terminasem facultatea. Nu de puține ori m-am întrebat ce fel de persoane ar fi devenit dacă unul dintre ei ar fi fost capabil să impună niște limite.

Au stat împreună pentru noi. Așa au zis. Au stat împreună din cauza situației financiare. Așa a fost. Au stat împreună și s-au distrus. Ea a criticat. El a înjurat. Ea s-a mulțumit cu puțin. El s-a întins mai mult decât i-a fost plapuma. Ea a înghițit rahaturi. El a dat cu pumnul în masă.

S-au iubit la început. El s-a însurat cu o fată frumoasă și cuminte, virgină. Ea s-a măritat impresionată. Gâștele nu se impresionează greu. Au pornit la drum împreună și s-au încarcerat. S-au transformat în închisori unul pentru celălalt. El a închis-o. Ea l-a închis. El s-a folosit de forța fizică și statutul bărbatului în societate. Ea a apelat la mentalitate pentru apărare.

După 40 de ani de la nașterea mea, căsniciile continuă să aducă mult cu închisorile. Se distrug individualități. Se umilesc feluri de a fi. Se izolează în instituția căsătoriei pentru că nu se cuvine să mai fii. Când insiști să fii, atunci se ivesc conflictul, lupta pentru plăcerile proprii și împăcările cu situațiile grele. Știu ce vorbesc. M-am certat. Am luptat. M-am împăcat. Niciodată nu am renunțat să fiu o persoană în relațiile mele cu bărbații.

Nu e datoria mea să pun și să ridic masa. Datoria noastră. Nu e responsabilitatea mea să cresc singură copilul. Responsabilitatea noastră. Ies în oraș cu fetele. Iese cu prietenii. Călătoresc singură. Călătorește singur. Eu și el suntem două persoane separate. Înțeleg. Înțelege. Uneori ne lovim de primitivi. Unii hlizesc că Făt Frumos schimbă pampi. Alții trăncănesc că petrec timp cu tatăl Marei. Conflict, luptă, împăcări și de la capăt. Cel mai important este să ai cu cine purta un dialog. Dialogul ține copiii sănătoși la cap.

Pentru cine se află la început de drum să țină cu dinții de individualitate. Pentru cine trăiește într-o căsnicie închisoare să plece imediat. Nu am venit pe lume cu dreptul de a fi fericiți, dar am venit cu termen de expirare. Cât timp petrecem pe pământ să ne bucurăm de natură, de oameni, de satisfacții. Uneori căsnicia nu aduce nici o satisfacție, din contră. O căsnicie te poate distruge.

Ce fel de partener ești? Te-ai întrebat?!

Foto: Carmen Vulpea boemă

Ne-am adunat în jurul unei mese. Două prietene, Făt Frumos și cu mine am cinat în oraș în 30 ianuarie. Pizza și pastele ne-au picat numai bine. Printre râsete, conversații întrerupte și mâncat pe îndelete, una dintre prietene a mărturisit că aș plictisi-o dacă aș vorbi despre mâncare. I-am zâmbit. Ea e singură și nu are copii.

Și acum o să menționez mezalianța. Cu siguranță ați întâlnit cuvântul la liceu, la o oră de literatură. Eu de atunci m-am pricopsit cu el. În adolescență disprețuiești înțelesul cuvântului, disprețuiești persoana care îți aduce la cunoștință înțelesul cuvântului. Se întâmplă viitorul și mezalianța te consumă. Este vorba despre însoțire. Cu cine te însoțești în viață. Condiția socială inferioară ne privește și nu ne privește. Ceea ce are o deosebită importanță este gândirea.

Dacă ești o femeie căreia îi place să gătească de plăcere, atunci însoțirea cu femei care stau la cratiță indiferent de dispoziție te va irita. Dacă ești o femeie căreia îi place să citească în 31 decembrie sau 2 ianuarie, sau în oricare zi a anului, atunci însoțirea cu femei care nu le permit soților să iasă singuri te va irita. Dacă ești o femeie care spune ceea ce gândește, atunci însoțirea cu femei care zic ca partenerii lor și acționează ca ele te va irita. Dacă. Atunci. Iritabilitate. Lipsă de stimă de sine. Ignoranță. Complex de inferioritate transformat în complex la superioritate. L-am citit și pe Alfred Adler. Sunt o femeie care citește oricând, care gătește de plăcere, care nu-și tratează partenerul ca pe un copil, care spune ce gândește. Petrec un timp considerabil în iritabilitate.

Mă calmez citind, defulând pe blog, râzând. Uneori gătesc, deschid o sticlă de vin, pun muzică. E un scenariu pentru manifestarea clară a dorinței. Puțin îmi pasă în prezent de condiția socială, dar țin cont. Mă însoțesc cu oameni care iau realitatea așa cum este și își îmbunătățesc în permanență pătrățica personală.

Am prietene singure. Uneori, într-o situație, o discuție sau o împrejurare, aud că ieșirea sau concediul este în cupluri. Îmi pică colțurile gurii. Dacă nu-mi pică, mă strâmb intenționat. Dezamăgirea de o gândire obtuză n-ar trebui ascunsă. Descriem comportament de câini. Ne așezăm la ușă când ne vine să urinăm sau ne pitim pe o aleză. Bărbați și femei din generația mea descriu un asemenea comportament. Femeile singure sunt o problemă? Întreb. Vă întreb. Eu știu că femeile singure nu sunt o problemă. Nici bărbații singuri nu sunt o problemă. Gândirea noastră provoacă probleme. Atracția ne dă peste cap, dar nu scuză sau justifică pantalonii în vine.

Atracția lovește, actul sexual presupune consimțământ. Aterizarea într-un grup se întâmplă, staționarea ține de voință. Căsătoria se petrece, conviețuirea explică existențialismul. E importantă existența individuală și să alegi să nu alegi e tot o alegere. Alegeți să gândiți înainte să dați vina pe femeile singure. Alegeți să gândiți și însoțiți-vă cu persoane girafe. Persoanele girafe privesc întotdeauna de la înălțime, iar perspectiva e alta. Suciți perspectiva.

Foto: Carmen Vulpea boemă