Resping cuvintele azi, dar pofta de muzică, de exact această muzică e năucitoare.
Non tutti, ma buonaparte
Când scriu Freud, la ce vă gândiți?
Unii poate la plăcere, la bucurie, dacă cunosc limba germană.
Cei mai mulți dintre noi ne gândim la sexualitate și la complexul lui Oedip. Și rânjim, căci e rânjet ceea ce se afișează, nu zâmbet.
Eu îmi dau voie și îmi permit să mă exclud. De mai bine de un an îmi fac ucenicia în psihanaliză citind, plecând de la părinte, Freud, comparând cu Jung și Adler.
Lectura operelor lui Freud m-a purtat până la cuvântul de spirit. Exact, a studiat și cuvântul de spirit, tehnica, tendința, mecanismul plăcerii, raportul cuvântului de spirit cu visul.
Aș putea să mut punctul, să mai scriu, să alcătuiesc un eseu, un studiu, dar fără pretenția că aș epuiza subiectul.
Nu mut punctul.
Punct.
Doar cer să se ia aminte, Freud s-a ocupat și de cuvântul de spirit, iar azi o să ne delectăm cu câteva exemple pe care le-am găsit între paginile cărții Cuvântul de spirit și raportul său cu inconștientul.
La un bal, Napoleon și o doamnă din Italia.
Napoleon arătând spre compatrioții săi: Tutti gli Italiani danzano si male.
Doamna replicând: Non tutti, ma buonaparte.
Un medic pleacă de la patul bolnavei și îi spune soțului: Doamna nu-mi place deloc.
Soțul: Mie nu-mi mai place demult.
Doi evrei se întâlnesc în apropierea unei băi publice.
Ai luat o baie? întreabă unul dintre ei.
De ce? întreabă celălalt. Lipsește una?
Heine și Soulie într-un salon parizian. Intră un rege parizian al banilor, iar acesta s-a trezit înconjurat de oameni care-l tratau cu profund respect. Soulie îi spune lui Heine:
Priviți acolo cum adoră secolul al XIX-lea vițelul de aur.
Heine: O, ăsta trebuie să fi depășit deja vârsta.
Acum pun punct.
Punct.
Freud a avut simțul umorului.
Plăcerea cititorilor mei
Cu ce să începem săptămâna viitoare? Cu Barca cu păpuși, Comedia omului sau Carnaj?
Toate sunt piese de teatru la care am mers datorită Teatrului Maghiar Timișoara.
Politicoasă și binevoitoare, întreb, ca să-mi fac tema concentrându-mă pe plăcerea și alegerea cititorilor mei.
Aștept. Un sfârșit de săptămână atent la copilul din noi.
Merg pe stradă, merg pe o altă stradă
Urmează să public o poezie scrisă de Portia Nelson. Dacă vă întrebați cine a fost această femeie o să vă ajut dezvăluind un unic aspect din viața ei: Portia Nelson a supraviețuit cancerului la sân.
Mie mi-a revenit acest poem la cursul Furia copilăriei, pași spre transformarea ei.
Autobiografie în 5 capitole
I. Merg pe stradă.
Pe trotuar e o gaură adâncă.
Cad înăuntru.
Sunt pierdută… Sunt neajutorată.
Nu e vina mea.
Durează o veșnicie să găsesc o cale de ieșire.
II. Merg pe aceeași stradă.
Pe trotuar e o gaură mare.
Mă prefac că n-o văd.
Cad din nou înăuntru.
Nu-mi vine să cred că mă găsesc în același loc.
Dar nu e vina mea.
Și tot îmi ia mult timp până să ies afară.
III. Merg pe aceeași stradă.
Pe trotuar e o gaură mare.
Văd că e acolo.
Și totuși cad în ea… e un obicei.
Știu unde mă aflu.
Este vina mea.
Reușesc să ies afară imediat.
IV. Merg pe aceeași stradă.
Pe trotuar e o gaură mare.
O ocolesc.
V. Merg pe o altă stradă.
Cine își dorește să învețe ceva, își asumă vina sau își asumă vina acela care dorește să învețe.
Doar drepturi și nici o obligație
Săptămâna trecută, cu atmosfera ei fierbite, m-a găsit foarte mult pe la terase și în parc. În parcul copiilor și la terase cu înghețata, Mara are nevoi, nevoi dinamice și dulci.
Satisfăcând nevoia dulce, am cerut permisiunea unui domn să ne așezăm cu dumnealui la masă. A primit, noi ne-am bucurat.
Mara mea s-a întâmplat să se întâlnească cu prietena ei de la grădiniță. E ușor de imaginat de aici un scenariu, două fetițe de 4 ani care țipă, își ridică fustele în cap, aruncă cu pământ de la copaci, râd, aleargă, se opresc brusc în mame să ceară o gură de apă pe care întâi o suflă prin pai, alt motiv de râs, apoi trag din pai, rețin apa, iar uneori o scuipă.
Domnul meu de la masă, un bărbat al altor vremuri, camașa, părul erau așezate acum 20 de ani, iar gesturile îți confirmau educația cuminte a deceniilor trecute, mi-a zis până la urmă:
Sunt neastâmpărate aceste fete, le permiteți prea mult, ăsta este huliganism, iar dacă încă nu este, acolo o să ajungă.
Ce stimul puternic exterior a primit mama pe care o reprezint!
Prima mea reacție: am strâns puternic mânerul scaunului. A doua reacție: am zâmbit condescendent.
Primul meu răspuns: este și huliganismul o etapă în viața fiecăruia dintre noi, trebuie experimentat oricum, Eliade a scris o carte despre asta.
Poftim? Ce spuneți? Eliade?
Ochii dumnealui îngustați și ușoara schimbare a trupului înclinat spre mine, spre fața mea, mi-au confirmat un fel de victorie. Habar nu am ce victorie!
Mara mea țipă uneori, recunosc, de foarte multe ori chiar. Scuipă apa după ce se joacă cu ea în gură, aleargă în jurul meu și atinge ce nu ar trebui atins, dar niciodată nu o s-o chem lângă mine, atunci când cineva o descrie ca fiind huligană și să-i cer să dea o reprezentație. Să povestească că ea știe de Van Gogh, de Mucha, de Bob Marley care a învațat-o că ploaia nu udă, se simte, de Platon care i-a prilejuit cunoașterea istoriei greierilor și alte cele pe care Mara le are în rezervorul ei de informații.
Am chemat-o însă la mine și am rugat-o să nu mai țipe. I-am explicat că urletele ei și ale prietenei ei îl deranjează pe domn, poate și pe restul oamenilor de la terasă.
Mara s-a retras, iar eu am rămas cu domnul meu. Am aflat că este plecat de 25 de ani din țară, locuiește în Suedia în prezent, iar acum este doar în vizită. Avea un carnețel în care nota din când în când, se oprea doar când povestea sau asculta ceva.
Am aflat că Suedia se confruntă cu huliganismul. Copiii își bat părinții deoarece le-au permis acest fel de comportament pe care il permit eu în prezent Marei. Copiii cresc doar cu drepturi și fără nici o obligație.
Mama pe care o reprezint nu a mai primit nici un stimul puternic exterior, mama a primit ceva la care să reflecteze.
Doar drepturi și nici o obligație.
Doar drepturi și nici o obligație.
Doar drepturi și nici o obligație.
Am repetat și tot îmi repet de atunci.
Avea și domnul meu cu părul și cămașa așezate acum 20 de ani dreptate. Dar nu e categoric ce afirmă, cine poate să-și dorească să fie universal ceea ce spune?
Ceea ce spune, ca să folosesc o expresie corespunzătoare societății actuale românești, e profund ortodox. Copiii să fie crescuți după niște instanțe morale care nu-ți permit propria cunoaștere, îți acceptă doar o atitudine după exigențele societății.
Într-adevăr, părinții se duc azi în această direcție, în a permite copilului suitul în cap. Stop. Cu ei suiți în cap, după experiența suitului în cap, părinții și copiii să se așeze și să facă niște reguli.
Să stabilim și niște obligații.
Obligațiile Marei sunt: să meargă la grădiniță, să se spele pe dinți, să-și pună hainele murdare la coș și să-și așeze pantofii la locul lor.
Drepturi și obligații, drepturi și obligații, între ele, cetățeanul responsabil de mâine, Mara mea de mâine.
Așa, mesaje amestecate
Citești ceva, altceva în afară de beletristică. Acest altceva te duce mult într-o zonă cu un nivel ridicat de percepție.
De ceva vreme m-am concentrat pe creier, l-am studiat pe pagini de cărți de psihanaliză și între paginile unui atlas de anatomie.
Capacitatea mea intelectuală descrie o turație cu câteva mișcări pe minut și de foarte multe ori m-a cuprins amețeala.
Îl citești pe Freud și devii dintr-o dată sigur de pasul imens pe care l-ai făcut întru cunoașterea comportamentului uman. Reții denumiri ca duramater și piamater și devii conștient de imensul gol din procesul cognitiv.
Și amețești.
Te reîntorci și mai umil între paginile de carte, dar ridici capul semeț. Ai pierdut ignoranța. Cu această pierdere se schimbă felul de a vedea lumea.
Dacă doriți o imagine cu care să lucrați ușor, mi-am schimbat ochelarii. Cu noii ochelari, sâmbăta aceasta, în urma participării la o cununie, Mara mi-a testat noua realitate.
Mama, când mergem acasă, vreau să-mi arați rochia în care te-ai căsătorit cu tata.
I-am răspuns sincer.
Mama nu s-a căsătorit cu tata.
Adică pe mine m-ai făcut așa ?
Nu am găsit un răspuns potrivit pentru a răspunde nevoilor ei. Și ce semnifică pentru un copil de 4 ani acel așa?
Aici trebuie să vorbim despre mesaje. Mara, și toți copiii de vârsta ei, primesc mesaje de la părinți, de la profesori, din povești. Din povești Mara mea a luat un mesaj anume. A iubi presupune să te căsătorești și să trăiești până la adânci bătrâneți. Da, eu i-am spus și povestea greierilor de la Platon, dar nu mă pot opune realității înconjurătoare și absolut deloc nu doresc să-i dau fetei un mesaj amestecat.
Mai târziu în aceeași zi, deși ea a depășit momentul, eu am continuat să rumeg. Am luat-o în brațe când am descoperit un răspuns potrivit.
Mara, știi că m-ai întrebat dacă te-am făcut așa?
S-a uitat la mine încercând să readucă din memoria ei ceea ce eu încercam să scot.
A scos și m-a aprobat.
Aha!
Știi cum te-a făcut mama? Din iubire, așa te-a făcut.
A repetat, a râs, am mulțumit o nevoie a ei și am reușit să nu-i dau două comenzi diferite pentru aceeași acțiune.
De atunci mă tot poartă mintea la toate aceste mesaje amestecate pe care le primesc copiii. Învățăm ceva, aplicăm altceva. Nevoile noastre, ale tuturor, servesc doi sau mai muți stăpâni. Și ăsta este un alt motiv pentru care îmi place Freud. Mi-a explicat, aproape pe înțelesul meu, că eul slujește și el mai mulți stăpâni, slujește supreaeul, instanța morală, slujește inconștientul, instanța plăcerii. Și discuția se poate extinde, dar mă opresc. Fix în acest punct se iscă critici.
Eu însă mi-am făcut o datorie, am atras atenția.
Atenție, mesajele amestecate formează caractere, schimbă personalități!
Nu mă credeți pe cuvând, observați, aceia care aveți copii în preajmă, cum omuleții apucă o direcție sau alta.
De cele mai multe ori ar fi mai corect să nu răspundem imediat curiozității copiilor, adulții au nevoie să analizeze.
Așa că să avem grijă.
Promisiune într-o zi fără sfânt
Am o apucătura, și e puțin urâtă. Este vorba despre micii cerșetori, copiii. În timp le-am dat bani sau i-am ignorat. Tot în timp, am început să conversez cu ei: cum te cheamă, câți ani ai, mergi la școală?
Ieri, abordată din nou de o mică cerșetoare, am repetat întrebările. Maria, 9 ani, nu merg la școală.
De obicei răspunsul era afirmativ. Fiind negativ ieri, a urmat agresiva întrebare: de ce?
Răspuns: nu am certificat de naștere.
De aici am continuat cu o conversație. Am rugat-o să nu mai scuipe semințe când vorbim, mi-a povestit despre mama ei, bunica ei, frații ei. Bunica e credincioasă, nu-i trimite niciodată la cerșit în noaptea de Înviere. Mama stă acasă, tata e în Franța. Ea ar vrea să învețe.
Cred că am afișat cel mai tâmpit zâmbet.
În capul meu, sentimente, emoții, rațiune, experiență.
Am respins cât am putut experiența realității, mi-am permis să văd în felul meu, să proiectez ce anume vreau eu în fata aceea.
Am ales s-o cred că dorește să învețe și am întrebat-o dacă vrea un abecedar. Am mers împreună la o librărie, cu Mara în brațe și Maria în stânga. Până la librărie Maria a experimentat puterea obișnuinței din realitatea ei.
Dar ce frumoasă sunteți!
Cât de tânără pentru o mamă, nu arat ca o mama.
I-am spus ca am cu un an mai puțin ca mama ei, dar ea mi-a răspuns: totuși!
La librărie am achiziționat un abecedar, i l-am dat, dar am făcut pauză. Nu i-am dat drumul cărții.
Îmi promiți că vii mâine să-mi arăți ce ai făcut în abecedar?
Promit.
Dar azi nu e nici un sfânt. E valabilă promisiunea?
Da.
Și a plecat.
Așadar, într-o oră am întâlnire cu Maria la o terasă în centru, acolo m-a descoperit aseară. O să vină sau nu Maria?
O să vină singură Maria sau cu mama ei, bunica ei și cei șase frați?
Sunt plină de întrebări, îndoieli, teamă.
Mi-e teamă de acțiunea mea în viața unei țigăncușe de 9 ani.
NOTĂ: Maria nu a venit.
Omul are puterea să se schimbe
În sfârșit!
M-am schimbat. Omul are puterea să se schimbe.
Nu simt că m-am schimbat, am luat aminte de mine. Nu mai iau totul personal, nu mai descriu furia și neputința în situații care înainte mă copleșeau.
Știu exact ce simt acum: compasiune.
Nu o compasiune adusă la suprafață printr-o verbalizare ironică, ci o compasiune pură pentru celălalt.
Iar azi dimineață, în compania persoanei care m-a purtat cel mai mult prin mine însămi, descoperii că aș putea să simt asta pentru toată lumea care mă supără, dar încă nu sunt pregătită.
Mă bucur doar de existența unei porți emoționale pe care mă simt stăpână.
Ura pentru mine!
Uraaaaa!
Șacalul și girafa fiecăruia dintre noi
Săptămâna trecută m-am înscris și am participat la un curs, Furia copilăriei, pași spre transformarea ei, un atelier prezentat de Babel Education și Penny Vine (trainer UK).
De ce m-am înscris?
Răspund, aproximativ cu aceleași cuvinte, ca vinerea trecută, doar că acum limba este română și nu engleză.
Nu am un copil nervos sau agresiv, dar copilul din mine descrie agresivitatea.
Ce am învățat din prima ora la acest curs?
Acceptă și permite. Furia face parte din noi. În prezent eu mă aflu într-o fază de îmbrățișare cu furia. Îmi dau voie să fiu furioasă și să exprim furia.
Ceea ce-mi doresc, și pentru asta am participat la curs, este să transform această furie. Furia, această enormă cantitate de energie a omului care nu lucrează deloc în favoarea sa, face rău și dacă nu e exprimată, și dacă o exprimi, dar te blochezi aici. De furie e stringentă despărțirea.
Rememorând acum cele două zile petrecute în prezența lui Penny Vine, mi-e tot mai clar faptul că nu o să pot cuprinde într-un singur text întâmplările, învățăturile sau trăirile de atunci. Prea multe aspecte, prea multe povești mi-ar asigura incoerența.
Departe de mine și să transmit mai departe toate întâmplările, învățăturile sau trăirile. Vă asigur însă că au fost învățături și vă invit să vă întrebați: de ce rușinea și vinovăția de după furie, de ce?
Din copilărie primim mesaje greșite. Mama e furioasă, tata e furios, dar furia copilului e interzisă, pedepsită, greșită.
Copilul crește, devine adult, părinte poate, iar mesajele amestecate asigură anxietăți și nevroze uneori.
O să mai notez aici, înainte să pun punct, despre șacal și girafă. Penny Vine și cei de la NVC (nonviolent communication) s-au folosit de aceste animale pentru a sublinia unele semnificații.
Cum vrei să vezi și să-ți revină lumea?
Asemenea unui șacal?
Șacalul vede lumea dintr-o perspectivă joasă, de la nivelul pământului, iar printre altele, se mai hrănește uneori cu hoituri.
Ce persoane se aseamănă șacalului?
Toți aceia care critică, judecă, descurajează etc. Lista rămâne deschisă.
Cum vrei să vezi și să-ți revină lumea?
Asemenea unei girafe?
Girafa vede lumea dintr-o perpectivă celestă, are inima mare, trăiește în grup de 20 sau 30 de exemplare.
Ce persoane se aseamănă girafei?
Toți aceia care te sprijină, te ascultă, empatizează.
Nevoile fiecărui individ de pe această planetă sunt comune, unele: afecțiune, acceptare, încredere, susținere, libertate, distracție, recunoștință, apartenență etc. Lista rămâne deschisă.
Cum vrei să vezi și să-ți revină lumea?
O să încep eu, e blogul meu.
Vreau să văd lumea dintr-o perspectivă celestă.
Propunere curajoasă
Azi vreau să înaintez o propunere, mai ales că la textul de ieri au existat păreri și dorința de a aprofunda abisal istoria românului.
Recent am achiziționat de la librărie două cărți de Lucian Boia. Propunerea mea e curajoasă, nu întrebarea adresată lui Dan Puric.
Vrea cineva să participe la un fel de curs practic în care fiecare e liber să-și exprime părerile despre o carte anume?
Eu aș alege Lucian Boia, Jocul cu trecutul, Istoria între adevăr și ficțiune. Cartea are 180 de pagini și a apărut la Humanitas. Nu am citit-o, deci startul s-ar da pentru toată lumea în același timp.
Asta este curaj. Mă sprijină cineva?
