Am povestit pe blog că i-am adresat o întrebare lui Dan Puric la un eveniment la care a fost invitat să vorbească despre dragoste?
Și dacă am povestit, și dacă nu am povestit, să vă spun ce întrebare am formulat.
De ce, domnule Puric, promovați cu intenție inactivitatea și pasivitatea intelectualului român față de problemele cu care se confruntă societatea românească?
Înainte de întrebarea propriu zisă am menționat de Lucian Blaga, de Trilogia culturii, de teoria lui conform căreia românul s-a opus întotdeauna cotropitorilor prin inactivitate. Trec sub tăcere bâlbăiala mea, faptul că am încurcat titlul cărții, roșeața din obraji, gluma lui Dan Puric care s-a prefăcut că părăsește scena și răsetele din sală.
Mai amintesc întoarcerea lui în sala, privirea cu care m-a fixat și m-a întrebat:
Așadar, domnișoară, dumneavostră sunteți de părere că sunt inactiv?
Asta s-a întâmplat anul trecut, parcă. Între timp, tot mai des, am meditat, dar am și conversat pe tema: identitate românească, spirit românesc.
Ce înseamnă să fii român?
Ce înseamnă să fii profund ortodox?
Uite aici mă pierd cu firea. Aș vrea să fiu capabilă să răspund la prima întrebare, dar la a doua refuz cu încăpățânare să mă gândesc. Profund ortodox mi se pare doar o formulare emfatică a unor duhovnici nerespectabili.
La prima întrebare.
Ce înseamnă să fii român?
Când mă gândesc la esența românului îmi apar instant numele următoare: Constantin Noica, Lucian Blaga, Tudor Gheorghe. Pe primii i-am simțit români când i-am citit, pe Tudor Gheorghe când l-am ascultat.
Să fii român înseamnă, printre altele, un spirit puternic creator. Polemicile din jurul culturii minore, culturii majore constituie un subiect separat. E un joc pe care românul actual îl refuză: jocul cu realitatea lui istorică, cu trecutul.
Pentru a te înțelege azi, ai nevoie să-l cunoști pe cel de ieri. Românul, în istorie, cel mai mult s-a apărat. S-a apărat, nu a cucerit. Poziția, fie economică, fie politică, fie geografică l-a obligat spre o anume adaptabilitate. Însușirea de a te adapta ține de supraviețuire. În istorie am supraviețuit. De la Blaga, știu că românul când s-a confruntat cu oricare dintre cotropitori s-a opus rămânând inactiv, nu a permis să fie asimilat, dar s-a lăsat influențat.
E adevărat, influențele ne-au pierdut poate mai mult ca un întreg proces de asimilare. Personal consider că turcii și rușii nu ne-au făcut nici un favor, părți din țara asta mă ajută să demonstrez că simt corect.
Adoptând inactivitatea, căci am acceptat teoria blagiană, românul a continuat să se exprime. Aleg exemplul bordeielor. Bordei, dar un bordei pitoresc, orice încăpere a țăranului atrăgea atenția prin pânze țesute și colorate. Românul și-a decorat sărăcia.
Întorcându-mă din nou la întrebare, ce înseamnă să fii român, lansez o altă întrebare: înainte de a dobândi o cetățenie europeană, cum se intenționează, nu ar fi de preferat să cunoaștem ce înseamnă cu adevărat să fim români?
Să fim români și abia apoi europeni, cred eu. Identitate în diversitate, asta a promovat Comunitatea Europeană, nu abandonul propriei identități în favoarea unei identități europene. Aici, pe continentul ăsta, popoarele s-au format asemenea aluatului de cozonac, au stat mult timp la dospit, nu e ca la americani unde poporul e copt parcă în foetaj. Nu emit acum o judecată, doar împărtășesc părerea că extracția unei măsele e mai dureroasă ca a unui dinte de lapte.
Ce înseamnă să fii român?
Să reîncepem să ne jucăm cu istoria, cu trecutul, să aprofundăm ceea ce înseamnă românesc, să cercetăm adânc, până în abis pentru a înțelege motivele românului de ieri pentru a putea corecta românul de azi.
Mi-ar părea rău să fiu acuzată de idealism și naivitate, a-ți cunoaște propria istorie ține de aceeași însușire de a fi adaptabil și nu manipulat.
Azi românul e manipulat. Mâine poate să probeze trezirea și luciditatea.
Desteaptă-te române, așa e imul nostru, nu?
Cling cling cling la Royal Opera House
Cred că a venit în sfârșit momentul să povestesc despre spectacolul din 23 aprilie de la Covent Garden, Royal Opera House. Mă simt pregătită sufletește.
Am nevoie de susținere totuși.
Beethoven, ajutat de o anumită tehnologie corespunzătoare, vuiește. Biroul pare să vibreze sub laptop. Muzica lui ține gândurile mele într-un țarc. Rămân aici, concentrată pe muzică, pe dans, pe balerine, pe poante.
Se ivesc imagini de nicăieri.
Eu în metrou cuminte așezată pe scaun cu ochii lipiți pe panou să nu ratez stația Covent Garden. În brațe strâng un sac în care îmi duc pantofii cu toc.
Eu la garderobă zâmbind frumos și rugând să-mi păstreze și balerinii, căci deja îmi pusesem tocurile.
Eu savurând un pahar de șampanie la bar lângă un grup de ruși.
Eu pășind în sală, bucurându-mă ca un copil, mai să sar și să aplaud când am descoperit ce loc bun am avut. Central.
Sala.
O sală imensă, copleșitoare, plină de povești.
Și apoi spectacolul, balerinele, coregrafia, decorul. La decor au folosit mătase. M-a impresionat o bucată de mătase de dimensiunile cortinei pe care proiectau apele mării, iar apoi au transformat-o în pânza unei corăbii.
Din dansul balerinelor am reținut o anumită mișcare a picioarelor. Știți acel cling cling cling de clopoțel? Imaginați-vă o gleznă de balerină care redă acel cling cling cling. Eu am văzut și tot îmi vine greu a crede că e posibilă o asemenea mișcare.
La pauză, o bătrână doamnă m-a întrebat: are you enjoing? Oh, yes! Deși am rugat-o să repete întrebarea chiar și a treia oară, nu înțelegeam ce mă întreba, răspunsul a fost unul singur. Am continuat să conversăm despre România și iubirea de balet.
Am părăsit instituția privind în urmă, cu regret. Oare o să mă mai întorc? Oare plăcerea asta a mea, sublimarea, va mai primi asemenea satisfacții?
În 23 aprilie, la Royal Opera House, The Winter s Tale, am experimentat cea mai profundă și bezmetică satisfacție.
Cling, cling, cling.
Burr, bourrer, bore sau pisălog
”Cuvântul bore, adică pisălog, are o etimologie dubioasă. Unele persoane de autoritate afirmă că el derivă din verbul to bore, care înseamnă a sfredeli. Un pisălog este o persoană care îți sfredelește o gaură în minte, care îți perfoarează răbdarea, făcând-o praf și pulbere, trecând prin straturile de surzenie voluntară, de neatenție, de grosolănie – pe care în zadar le pui pavăză – mereu și mereu, atingându-ți până și ultima fibră a ființei. Alte autorități, la fel de competente, sau poate chiar mai tari, afirmă că acest cuvânt derivă din verbul francez bourrer: a îndopa, a satura. Dacă etimologia e justă, înseamnă că pisălog este cineva care te îndoapă cu vorbirea lui abundentă și înecăcioasă, care-ți îndeasă pe gât, ca pe o gălușcă, grețoasa lui personalitate. El te îndoapă, iar tu, ca să folosesc o metaforă modernă corespunzătoare, ești sătul până în gât de el. Aș vrea să cred, ceea ce e imposibil, că ambele aceste derivații ale cuvântului sunt juste; pentru că pisălogii sunt și sfredelitori, și înecăcioși. Sunt și ca bormașina dentistului, și ca o gălușcă seacă. Dar ei mai au o trăsătură caracteristică, pe care nu o au nici burghiele, nici găluștele: se lipesc. Iată de ce ( deși nu sunt filolog ) îndrăznesc să sugerez o a treia derivație, de la cuvântul burr, a lipi.
Burr, bourrer, bore – a lipi, a îndopa, a sfredeli – toate trăsăturile caracteristice ale pisălogelii sunt implicate în aceste trei etimologii posibile. Fiecare dintre acestea trei poate fi cea justă.”
Aldous Huxley, Două sau trei grații, fragment
Mă asigur și pe această cale că ajunge ceva la cititorii mei din Huxley. Orice pentru a fi convingătoare.
Gândire primară la bistro
Pregătisem pentru azi un curs de filozofie povestită. Vremea e perfectă. Tocmai de aceea mă sucesc puțin.
Merită și acest curs o zi înnebunitoare, copleșitoare de razele soarelui.
Plumburiul cerului de azi mă determină să mai încerc umorul în scris.
Știați, chiar nu am habar dacă v-am făcut sau nu cunoscut, că fac parte din categoria aceea de oameni care niciodată nu găsesc replica potrivită la momentul potrivit?
De obicei îmi reproșez un cuvânt sau altul, o replică sau absența unei replici. Descriu atunci o furie de copil mic. Strâng pumnii, nasul și fruntea se încrețesc, uneori apar lacrimi la colțurile ochilor și întotdeauna roșesc.
Zilele trecute, fără să prind de seamă, am dat replica potrivită. Când am realizat, Mara mi-a apărut în minte. E meritul ei, al copilului meu care m-a ajutat să redescopăr gândirea primară.
Dar să vă povestesc.
Mă aflam într-un bistro cu câteva fete când un bărbat a venit la masa noastră să ne întrebe cum ne cheamă, mai exact cum ne trece pe o listă, lista unui gratar pentru a doua zi. Din nou familiaritatea m-a pus în încurcătură.
Într-o secundă m-am chestionat. Îl cunosc, nu-l cunosc, nu mi-l amintesc? L-am întrebat, dar am primit înapoi doar câteva butade.
După cinci minute a revenit, un refuz, al meu, nu schimbase voința lui de a mă trece pe listă.
Pe tine cum te trec pe listă?
Lipsă.
Lipsă a fost răspunsul meu. Am întors capul în hohotele de râs ale fetelor. Personal, pentru mine a fost o mică victorie. Nu am putut să mă bucur de ea, dar am reținut și am povestit, noaptea târziu în așternut, prietenei mele.
S-ar putea să mă fi ales și cu o poreclă, domnul bărbat a întrebat: cine e lipsă?
Lipsă a ajuns și ea în sfârșit o lebădă, adică o femeie care deși stă în fața unui bărbat de 40 de ani, atrăgător și fără burtă, rămâne tot cu capul sus.
Capul sus, femei, și îndepărtați-vă cu grația unei lebede.
Experiența vedetismului
Omul a cucerit cerul, cerul nu mai este o limită. Zburăm azi dintr-un colț de lume în alt colț de lume.
Faptul acesta aduce mult cu o hoție, i-am furat timpului ordinea succesiunii evenimentelor. Zborul a demonstrat că putem să grăbim timpul.
La fel ca zborul, internetul a grăbit și el timpul.
You ve got mail nu este doar un film, you ve got mail a devenit o esență a comunicării, a conexiunii instant.
Platformele de comunicare, un alt mijloc al internetului, au transformat chiar o stare de fapt. Anonimatul nu mai reprezintă un dat al omului obișnuit, ci o alegere. În prezent alegem anonimatul.
Prin facebook sau oricare altă platformă, omul experimentează vedetismul. Viața intimă pășește în viața socială.
De câțiva ani experimentez vedetismul. Am acceptat de bună voie, luată de un val de amuzament la început, să devin persoană publică. Am creat-o pe Dunia, să-mi rămână numai mie Paula. Într-un final am aruncat-o și pe Paula în viața plină de uși și ferestre deschise ale Duniei.
Prezentându-mă în fața unui număr de oameni, în loc să-mi sporesc atenția și grija pentru sine, am acționat la fel de nestingherită, de liberă, de fără obligații în ceea ce-i privește pe cititorii acestui blog.
O regulă, atunci când treci de la anonimat la public, constă în străduința de a-ți cunoaște publicul. Eu mă adresez unor oameni. Datoria mea era să încerc să-i cunosc, să duc până la capăt acest drum pe care am apucat.
Nu am făcut asta. Am scris în continuare despre ceea ce mi-a plăcut, despre cărți, spectacole, întâmplări de viață, transformări sufletești.
Fără să sufăr de un delir de grandoare, nu mi-a păsat ce anume ar dori cititorii să citească pe blogul meu. Am observat unele preferințe pentru subiectele cu parfum de la subsuoară, acele texte în care par să mă confesez, dar mai ales mă lamentez. O altă preferință, textele debușeu, acele texte închipuite ca o piață unde schimb impresii, judec, critic, chiar atac diferite forme sau sisteme ale vieții civilizate.
Într-un mod absolut firesc, ar fi trebuit să urmez aceste preferințe. Să scriu despre texte debușeu, să comercializez serviciile mele de blogger.
Doar că eu mi-am refuzat evoluția și statutul de blogger. Am declarat că sunt om cu blog, nu blogger.
Am declarat că sunt autodidact. Am mărturisit că mi-am descoperit multe lacune în educație. Mi-am recunoscut complexul de inferioritate, iar uneori, am suprapus peste complexul de inferioritate măreția ființei mele. Contrar tehnicii contrapunctului, nu s-a format un tot organic.
M-am deșirat, m-am împrăștiat pe blog fără grijă pentru cititori, fără rezultate în corectarea propriei ființe. Am căutat să mă sprijin și m-am lovit de singurătate.
În toată deznădejdea, am momente de luciditate. Mă trezesc în mine și îmi fac cunoscut, privindu-mă în oglindă sau meditând, că doar eu pot să mă salvez.
Nu există Făt Frumos, nu există maestru sau prieten care să mă salveze de mine însămi.
În punctul ăsta sunt eu azi sufletește.
Două sau trei grații
De la nouă jumate aștept. Îmi aștept gândul. Știu ce vreau să scriu, cum vreau să scriu, nu găsesc introducerea.
În primul rând mă irită analogiile, mă zăpăcesc prin distanța dintre ele. Nevoia nu presupune o explicație prin filtru freudian. Explicarea nevoii în viața omului nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc.
Iar aici se iveste Aldous Huxley.
Sunt fixată pe nevoile psihologice ale omului.
Nevoia e învățătorul, să citiți învățător cu ghilimele. Nevoia pune în mișcare mintea și trupul, orice manual subliniază asta, orice experiență dovedește asta.
Dar nevoia psihologică? Și Huxley, și Freud?
Vara trecută, la o adunare întâmplătoare cu prieteni și cunoștințe, cineva mi-a zis: eu nu scriu, dar dacă aș scrie, aș scrie în stilul lui Kurt Vonnegut.
Eu scriu și am scris.
Niciodată nu am putut aprecia sau dovedi un stil. Am acordat și am simțit admirație pentru mulți scriitori, Dostoievski, Mann, Hesse, Pessoa, Aitmatov, Kadare, Sebastian, Beauvoir.
Dar nu am tânjit după condeiul nici unui scriitor. Nu am tânjit, la trecut. Tânjesc, la prezent. Anul trecut am citit prima carte de Aldous Huxley și m-a cucerit. Am fost o pradă ușoară. La ceea ce știu azi despre mine nu știu dacă el m-a sedus sau eu am întruchipat găina care se împiedica pentru salvarea unei imagini despre sine.
Săptămâna trecută am citit o poveste de Huxley, Două sau trei grații. De la prima frază, de la prima pagină am recunoscut stilul pe care mi l-aș dori.
Din paginile lui desprinzi firescul, iar firescul în orice situație sau împrejurare îmi păstrează energia constantă. Nici un fel de neplăcere nu mă tulbură oricât de onctuoase i-ar fi caracteristicile.
Am o pornire sufletească, pentru a mă asigura că această poveste ajunge la fiecare dintre voi, să copiez aici întreaga poveste sau fragmente.
Mă controlez, nu fac asta. Vă conjur să o citiți și am depășit cu acest verb sensurile simple ale unei rugăminți superficiale, vă implor, de dragul meu, citiți.
Apoi să discutăm despre nevoi psihologice, firesc, umor, ironie, iubire.
Eu mă tot gândesc la nevoile mele psihologice și încerc să mă hotărăsc dacă sunt eu însămi când mă îndrăgostesc sau sunt eu însămi când nu sunt îndrăgostită. Iubirea te schimbă sau te împinge spre adevăratul eu?
Și din nou, nevoile psihologice.
Nevoile omului le recunoști prin atributul supraviețuirii, nevoile psihologice sunt prea puțin recunoscute și dureros, copleșitor de judecate.
Mi-aș insulta inteligența să sugerez o acceptare a fiecăruia dintre noi așa cum suntem, căci mulți dintre noi nu ne cunoaștem, și nu depunem nici o muncă în această direcție. Ridicăm din umeri, iar în această ridicare a corpului cuprindem facerea lumii, cu obiceiuri, tradiții, mituri, rituri, legende.
Momentan mă declar incapabilă să caut o soluție, momentan eu am nevoie de ajutor și de două sau trei grații.
O pipă pe un scaun galben
Începusem să scriu despre Covent Garden. După două fraze jalnice, ștersei. Nu poți scrie despre un spectacol, despre bezmeticul unei seri petrecute la Royal Opera House dacă inima refuză confesiunea.
Comanda și controlul sunt funcțiile creierului, dar destăinuirea a trecut de scoarța cerebrală, a devenit apanajul sufletului.
Mă îndepărtez de Covent Garden și mă așez pe o bancă în fața unui tablou. Stau și mă zgâiesc la un scaun, la imaginea unui scaun. Galben. Scaunul e galben.
Vărul meu, Bogdan Mosorescu, mi-a atras atenția: galbenul e culoarea nebunilor.
Hm! Un scaun galben. M-am zgâit la el minute în șir. Așezată pe bancă, scaunul dispărea uneori fiind acoperit de trupurile altor vizitatori.
Le-aș fi strigat:
Atenție! Nu mai zăboviți, galbenul este culoarea nebunilor.
Am uitat să notez. Banca se afla în interiorul muzeului londonez, National Gallery. Luciditatea nu mă ocolește, sunt trează, știu că nu am notat nici numele pictorului.
Eh! O las așa. Nu notez numele pictorului.
După câteva minute m-a deranjat ceva pe pânză. Scaunul nu e complet galben. Mi-am ridicat nasul. În momentul acela, un tată îi explica ceva feciorului său. Amândoi s-au apropiat de pânză în urma unui index civilizat care nu a atins nimic.
Ce invidie m-a încercat!
Ce galben, verde am fost eu.
Galben,verde, galben verde. Să fi apărut și un mov și mă zgâiam la Picasso, dar nu. Tatăl și fiul s-au îndepărtat. Cu nasul sus, ochii s-au micșorat.
Ochelari, sunt niște ochelari pe scaun. Nu m-am convins. M-am ridicat, m-am apropiat, nu am ridicat indexul. De unde să știu dacă nu-l pocnește primitivismul și atinge ca badea pânza?!
Nu, nu sunt ochelari pe scaun. E o pipă. O pipă pe un scaun galben. Mi-am reluat locul pe bancă. După alte câteva minute am părăsit sala.
Următoarea sală plină de femei, nu orice femei, femei rubensiene. Am pufăit pe nas. Am întors capul să mai zăresc o dată scaunul.
Mai e ceva lângă pipă. Ce naiba e lângă pipă?!
Cine știe ce e lângă pipă? Și să nu mă întrebe careva de pictor, eu am terminat Literele, nu Artele, da?!
Îndrăgosteala și kanunul Albaniei
Credeți că există asemănări între o fată îndrăgostită și gjakmarrja?
Gjakmarrja este un cuvânt în limba albaneză, gjakmarrja înseamnă răzbunarea sângelui, o practică dintr-un străvechi cod cutumiar specifică unor zone din nordul Albaniei.
Alăturarea gjakmarrjei cu îndrăgosteala aduce mult cu idioțenia, iar prostia mai poate exprima ceva inteligent, idioțenia doar o lipsă totală de inteligență.
Mă apăr, accept opinenți.
Da, aveți dreptate. Mi-ar plăcea totuși să mi se permită continuarea.
Zilele trecute, călătorind cu avionul, am strecurat în geanta mea o carte, Florile înghețate din martie de Ismail Kadare. Orice deplasare cu avionul mă îndeamnă să aleg din bibliotecă o carte de dimensiuni mici, iar Florile înghețate din martie s-a potrivit. Ismail Kadare, după o categorie care mă ajută pe mine pentru o cunoaștere personală, aparține scriitorilor cu o topică lipsită de subtilități. Din cărțile lui păstrezi ideea, informația. După trei cărți ale acestui autor, mărturisesc că ideile lui produc ecou, emoțiile se propagă psihic și somatic.
Din această ultimă lectură am păstrat cuvintele gjakmarrja și kanun, și semnificațiile lor. M-am mirat, o uimire cât se poate de intelectuală, adică am ridicat din sprâncene raționând nu plină de perplexitate, cum o societate, fie ea și înapoiată, primitivă, barbară a funcționat într-o consuetudine a dreptului de viață și de moarte asupra altei persoane.
Cum poate un om să câștige dreptul asupra altui om? Cum să se nască așa ceva dacă nu există actul de creație? Nu există proces de formare.
Am făcut presupuneri. Dreptul ăsta stă în observație. Primitivul a avut la dispoziție natura. Animalele se omoară între ele, dar. Stop. Animalele nu se răzbună. Cum a apărut răzbunarea? În mintea oamenilor, în dorința lor pe patul de moarte, în atitudinea și stilul lor de viață? Răzbunarea sângelui?
Sunt fixată aici, într-o absență, dar într-un cod străvechi, kanun, și secțiunea lui, gjakmarrja, răzbunarea sângelui.
Îndrăgosteala am alăturat-o după ce am ascultat o mamă vorbind despre fata ei îndrăgostită, prima dragoste. Fata s-a îndrăgostit în vacanță, iar vacanțele tulbură geografic sentimentele. Copii din toate colțurile României se cunosc și se îndrăgostesc la bunici la țară sau la prieteni în vizită. Revenirea acasă se instalează cu dor și cu o anumită izolare. Aici.
Să ne oprim aici. Ăsta e punctul nevralgic. Doi îndrăgostiți separați, în care unul are întotdeauna o atitudine greșită, cere și impune.
Nu te mai vezi, nu mai vorbești, nu mai râzi cu alți băieți, alte fete.
De unde dreptul ăsta asupra celuilalt? Și de ce celuilalt i se pare firesc să accepte? Punctul comun dintre kanun și îndrăgosteală stă în acest drept asupra celuilalt. Cum s-a născut această pretenție? De ce omul o poartă în lume ca fiind naturală?
Firesc este să te plimbi prin lume liber, să te oprești să râzi și să cunoști oameni, nu bărbați sau femei, să iubești, să greșești, să înveți, să nu rănești oamenii prin comportament, căci ceea ce simți vine cu o altă abordare. O iubire care moare nu trebuie să-l jignească pe celălalt.
Ah! De ce nu m-am născut fluture? Fluturii se transformă, omidă, pupă, aripi colorate. Toți ajung într-un trai extravagant al aripilor colorate, noi, oamenii, ne permitem singuri să rămânem omizi.
Poate cineva cu studii aprofundate de antropologie mă ajută să înțeleg și să accept acest drept al omului asupra celuilalt.
Până atunci, posibil niciodată, mă bucur nespus să privesc fluturii, fluturii se transformă.
Nu e niciodată târziu să ai o copilărie fericită
Aș vrea să mai vorbim puțin despre Freud. Eu să mai dau niște explicații, unii cititori să încerce să mă determine să-l abandonez pe Freud în favoarea unor psihanaliști actuali.
Mă aflu în plină perioadă Freud, de abandonat nu o să abandonez, lectura cel puțin. Adeptă nu am susținut niciodată că aș fi.
De ce citesc Freud? Sau Jung, Adler, Fromm sau oricare alt psihanalist?
Pentru a mă ajuta pe mine în primul rând, pentru autodidactul în care m-am transformat de câțiva ani. Am terminat școlile, dar nu și învățătura.
Mai citesc Freud pentru plăcerea mea de a cunoaște comportamentul uman, iar psihaniliștii, prin studiile lor metapsihologice te ajută în această direcție.
Săptămâna trecută am avut șansa să vizitez muzeul Freud de la Londra. În această casă a locuit în ultimul său an de viață. Ce am descoperit nou?
În primul rând mi-am zărit numele, nu Dunia, celălalt nume, Paula. Cine este Paula, cititorii au o bănuială. Cine a fost Paula?
Paula a mai fost femeia care a avut grija casei Freud, femeia care i-a însoțit la Londra, nefiind totuși evreică.
Am zâmbit în timp ce pipăiam numele și m-am întrebat acolo de unde afecțiunea mea pentru Freud. Nu mă ajută memoria să scot afară prima amintire a numelui lui. Știu că mi-am cumpărat o carte despre el unde erau descrise câteva cazuri de isterie și am citit un caz sau două. Am lăsat cartea, viața sexuală nu mi se părea atât de plină de semnificații. Viața sexuală era în plin mister pentru mine în acea perioadă, eram în așteptarea ei.
Am reluat lectura cărților lui Freud anul trecut și sunt hotărâtă să sfârșesc toate cele 11 volume pe care le am.
În prezent sunt fixată pe compulsia la repetiție. Din copilărie am purtat cu mine următorul episod.
Într-o seară, mama s-a apucat să facă bagajele pentru călătoria de a doua zi, călătorie care nu mă includea. Totuși eu am plâns, și am plâns, și iar am plâns că vreau și eu să merg cu ele, pleca mama și sora mea. Până la urma mama a cedat și mi-a permis să vin și să-mi așez hăinuțele în valiză, o valiză mare, în carouri, roșu cu negru, și o căptușeală maro.
A doua zi dimineață m-am trezit fără ele.
Înțeleg perfect motivele mamei mele azi. Atunci doar am plâns, mult, mult, mult, până la epuizare.
Voiam și eu să fiu cu ele. Nu singură, cu ele.
Revenind la compulsia la repetiție și să leg episodul din copilărie de trebuința conduitei repetitive, am crescut și port în mine această tensiune psihică, atât de inutilă pentru mine ca individ.
Oriunde sunt prietenii mei, iar eu nu sunt prezentă, indiferent de motive, sufăr. Mereu revăd valiza aceea în carouri și pe mine trântită în pat plângând. Mi-e teamă, nu frică, teamă. Frica apare atunci când cunoști obiectul fricii tale, teama este atunci când ai de-a face cu un element surpriză, iar surprize ai tot timpul, mai ales de la cei mai apropiați și importanți oameni.
Freud m-a ajutat să înțeleg că tot ce se întâmplă în viața mea nu poate fi trecut sub genericul sorții, soarta e doar ceea ce ne-a impresionat în copilărie și purtăm în noi ca adulți.
Cred asta cu o nestrămutată convingere.
Oprimistă rămân însă. M-am întors de la Londra cu aceste cuvinte pe o insignă: nu e niciodată târziu să ai o copilărie fericită.
Lucrez la asta acum.
From London With Love
Sunt la Londra de ieri. Cele două ore ale lor peste ora României, le arătară ochilor mei ora 4 dimineaţa. După câteva nereușite de a adormi la loc, dupa aranjarea pernei, răsucirea pe o parte și pe alta a mea prin pat, renunţai. Mă așezai la scris, iar acesta nu este primul text. Mi se pare, poate dintr-o lipsă a lucidităţii sau chiar a lucidităţii însăși, că s-ar putea să fi găsit o modalitate utilă de a trăi decent lângă oameni și printre oameni. Am mai mărturisit în repetate rânduri că nu știu să iert. Adevărat. Nu știu. În dimineaţa asta, printre gânduri încrucișate, știu ce pot face însă.
Pot să mulţumesc. Mulţumesc fiecărei persoane din viaţa mea pentru ajutor, pentru momentele frumoase. În orice relaţie există momente frumoase. Cele urâte, acelea care dezamăgesc, care provoacă durere devin mai ușor de gestionat după ce ai mulţumit pentru cele frumoase. În această stare se poate instala doliul și melancolia. Îţi porţi durerea în lume, de ce să o ascunzi, dar e doliu, e pierdere, e extincţie. De aici, iar nu mai știu cum trebuie procedat.
Sunt foarte curioasă de mine când o să recitesc acest text, acum îmi ard obrajii, tâmplele, ochii in cap.
