Săptămâna trecută, cu atmosfera ei fierbite, m-a găsit foarte mult pe la terase și în parc. În parcul copiilor și la terase cu înghețata, Mara are nevoi, nevoi dinamice și dulci.
Satisfăcând nevoia dulce, am cerut permisiunea unui domn să ne așezăm cu dumnealui la masă. A primit, noi ne-am bucurat.
Mara mea s-a întâmplat să se întâlnească cu prietena ei de la grădiniță. E ușor de imaginat de aici un scenariu, două fetițe de 4 ani care țipă, își ridică fustele în cap, aruncă cu pământ de la copaci, râd, aleargă, se opresc brusc în mame să ceară o gură de apă pe care întâi o suflă prin pai, alt motiv de râs, apoi trag din pai, rețin apa, iar uneori o scuipă.
Domnul meu de la masă, un bărbat al altor vremuri, camașa, părul erau așezate acum 20 de ani, iar gesturile îți confirmau educația cuminte a deceniilor trecute, mi-a zis până la urmă:
Sunt neastâmpărate aceste fete, le permiteți prea mult, ăsta este huliganism, iar dacă încă nu este, acolo o să ajungă.
Ce stimul puternic exterior a primit mama pe care o reprezint!
Prima mea reacție: am strâns puternic mânerul scaunului. A doua reacție: am zâmbit condescendent.
Primul meu răspuns: este și huliganismul o etapă în viața fiecăruia dintre noi, trebuie experimentat oricum, Eliade a scris o carte despre asta.
Poftim? Ce spuneți? Eliade?
Ochii dumnealui îngustați și ușoara schimbare a trupului înclinat spre mine, spre fața mea, mi-au confirmat un fel de victorie. Habar nu am ce victorie!
Mara mea țipă uneori, recunosc, de foarte multe ori chiar. Scuipă apa după ce se joacă cu ea în gură, aleargă în jurul meu și atinge ce nu ar trebui atins, dar niciodată nu o s-o chem lângă mine, atunci când cineva o descrie ca fiind huligană și să-i cer să dea o reprezentație. Să povestească că ea știe de Van Gogh, de Mucha, de Bob Marley care a învațat-o că ploaia nu udă, se simte, de Platon care i-a prilejuit cunoașterea istoriei greierilor și alte cele pe care Mara le are în rezervorul ei de informații.
Am chemat-o însă la mine și am rugat-o să nu mai țipe. I-am explicat că urletele ei și ale prietenei ei îl deranjează pe domn, poate și pe restul oamenilor de la terasă.
Mara s-a retras, iar eu am rămas cu domnul meu. Am aflat că este plecat de 25 de ani din țară, locuiește în Suedia în prezent, iar acum este doar în vizită. Avea un carnețel în care nota din când în când, se oprea doar când povestea sau asculta ceva.
Am aflat că Suedia se confruntă cu huliganismul. Copiii își bat părinții deoarece le-au permis acest fel de comportament pe care il permit eu în prezent Marei. Copiii cresc doar cu drepturi și fără nici o obligație.
Mama pe care o reprezint nu a mai primit nici un stimul puternic exterior, mama a primit ceva la care să reflecteze.
Doar drepturi și nici o obligație.
Doar drepturi și nici o obligație.
Doar drepturi și nici o obligație.
Am repetat și tot îmi repet de atunci.
Avea și domnul meu cu părul și cămașa așezate acum 20 de ani dreptate. Dar nu e categoric ce afirmă, cine poate să-și dorească să fie universal ceea ce spune?
Ceea ce spune, ca să folosesc o expresie corespunzătoare societății actuale românești, e profund ortodox. Copiii să fie crescuți după niște instanțe morale care nu-ți permit propria cunoaștere, îți acceptă doar o atitudine după exigențele societății.
Într-adevăr, părinții se duc azi în această direcție, în a permite copilului suitul în cap. Stop. Cu ei suiți în cap, după experiența suitului în cap, părinții și copiii să se așeze și să facă niște reguli.
Să stabilim și niște obligații.
Obligațiile Marei sunt: să meargă la grădiniță, să se spele pe dinți, să-și pună hainele murdare la coș și să-și așeze pantofii la locul lor.
Drepturi și obligații, drepturi și obligații, între ele, cetățeanul responsabil de mâine, Mara mea de mâine.
Așa, mesaje amestecate
Citești ceva, altceva în afară de beletristică. Acest altceva te duce mult într-o zonă cu un nivel ridicat de percepție.
De ceva vreme m-am concentrat pe creier, l-am studiat pe pagini de cărți de psihanaliză și între paginile unui atlas de anatomie.
Capacitatea mea intelectuală descrie o turație cu câteva mișcări pe minut și de foarte multe ori m-a cuprins amețeala.
Îl citești pe Freud și devii dintr-o dată sigur de pasul imens pe care l-ai făcut întru cunoașterea comportamentului uman. Reții denumiri ca duramater și piamater și devii conștient de imensul gol din procesul cognitiv.
Și amețești.
Te reîntorci și mai umil între paginile de carte, dar ridici capul semeț. Ai pierdut ignoranța. Cu această pierdere se schimbă felul de a vedea lumea.
Dacă doriți o imagine cu care să lucrați ușor, mi-am schimbat ochelarii. Cu noii ochelari, sâmbăta aceasta, în urma participării la o cununie, Mara mi-a testat noua realitate.
Mama, când mergem acasă, vreau să-mi arați rochia în care te-ai căsătorit cu tata.
I-am răspuns sincer.
Mama nu s-a căsătorit cu tata.
Adică pe mine m-ai făcut așa ?
Nu am găsit un răspuns potrivit pentru a răspunde nevoilor ei. Și ce semnifică pentru un copil de 4 ani acel așa?
Aici trebuie să vorbim despre mesaje. Mara, și toți copiii de vârsta ei, primesc mesaje de la părinți, de la profesori, din povești. Din povești Mara mea a luat un mesaj anume. A iubi presupune să te căsătorești și să trăiești până la adânci bătrâneți. Da, eu i-am spus și povestea greierilor de la Platon, dar nu mă pot opune realității înconjurătoare și absolut deloc nu doresc să-i dau fetei un mesaj amestecat.
Mai târziu în aceeași zi, deși ea a depășit momentul, eu am continuat să rumeg. Am luat-o în brațe când am descoperit un răspuns potrivit.
Mara, știi că m-ai întrebat dacă te-am făcut așa?
S-a uitat la mine încercând să readucă din memoria ei ceea ce eu încercam să scot.
A scos și m-a aprobat.
Aha!
Știi cum te-a făcut mama? Din iubire, așa te-a făcut.
A repetat, a râs, am mulțumit o nevoie a ei și am reușit să nu-i dau două comenzi diferite pentru aceeași acțiune.
De atunci mă tot poartă mintea la toate aceste mesaje amestecate pe care le primesc copiii. Învățăm ceva, aplicăm altceva. Nevoile noastre, ale tuturor, servesc doi sau mai muți stăpâni. Și ăsta este un alt motiv pentru care îmi place Freud. Mi-a explicat, aproape pe înțelesul meu, că eul slujește și el mai mulți stăpâni, slujește supreaeul, instanța morală, slujește inconștientul, instanța plăcerii. Și discuția se poate extinde, dar mă opresc. Fix în acest punct se iscă critici.
Eu însă mi-am făcut o datorie, am atras atenția.
Atenție, mesajele amestecate formează caractere, schimbă personalități!
Nu mă credeți pe cuvând, observați, aceia care aveți copii în preajmă, cum omuleții apucă o direcție sau alta.
De cele mai multe ori ar fi mai corect să nu răspundem imediat curiozității copiilor, adulții au nevoie să analizeze.
Așa că să avem grijă.
Promisiune într-o zi fără sfânt
Am o apucătura, și e puțin urâtă. Este vorba despre micii cerșetori, copiii. În timp le-am dat bani sau i-am ignorat. Tot în timp, am început să conversez cu ei: cum te cheamă, câți ani ai, mergi la școală?
Ieri, abordată din nou de o mică cerșetoare, am repetat întrebările. Maria, 9 ani, nu merg la școală.
De obicei răspunsul era afirmativ. Fiind negativ ieri, a urmat agresiva întrebare: de ce?
Răspuns: nu am certificat de naștere.
De aici am continuat cu o conversație. Am rugat-o să nu mai scuipe semințe când vorbim, mi-a povestit despre mama ei, bunica ei, frații ei. Bunica e credincioasă, nu-i trimite niciodată la cerșit în noaptea de Înviere. Mama stă acasă, tata e în Franța. Ea ar vrea să învețe.
Cred că am afișat cel mai tâmpit zâmbet.
În capul meu, sentimente, emoții, rațiune, experiență.
Am respins cât am putut experiența realității, mi-am permis să văd în felul meu, să proiectez ce anume vreau eu în fata aceea.
Am ales s-o cred că dorește să învețe și am întrebat-o dacă vrea un abecedar. Am mers împreună la o librărie, cu Mara în brațe și Maria în stânga. Până la librărie Maria a experimentat puterea obișnuinței din realitatea ei.
Dar ce frumoasă sunteți!
Cât de tânără pentru o mamă, nu arat ca o mama.
I-am spus ca am cu un an mai puțin ca mama ei, dar ea mi-a răspuns: totuși!
La librărie am achiziționat un abecedar, i l-am dat, dar am făcut pauză. Nu i-am dat drumul cărții.
Îmi promiți că vii mâine să-mi arăți ce ai făcut în abecedar?
Promit.
Dar azi nu e nici un sfânt. E valabilă promisiunea?
Da.
Și a plecat.
Așadar, într-o oră am întâlnire cu Maria la o terasă în centru, acolo m-a descoperit aseară. O să vină sau nu Maria?
O să vină singură Maria sau cu mama ei, bunica ei și cei șase frați?
Sunt plină de întrebări, îndoieli, teamă.
Mi-e teamă de acțiunea mea în viața unei țigăncușe de 9 ani.
NOTĂ: Maria nu a venit.
Omul are puterea să se schimbe
În sfârșit!
M-am schimbat. Omul are puterea să se schimbe.
Nu simt că m-am schimbat, am luat aminte de mine. Nu mai iau totul personal, nu mai descriu furia și neputința în situații care înainte mă copleșeau.
Știu exact ce simt acum: compasiune.
Nu o compasiune adusă la suprafață printr-o verbalizare ironică, ci o compasiune pură pentru celălalt.
Iar azi dimineață, în compania persoanei care m-a purtat cel mai mult prin mine însămi, descoperii că aș putea să simt asta pentru toată lumea care mă supără, dar încă nu sunt pregătită.
Mă bucur doar de existența unei porți emoționale pe care mă simt stăpână.
Ura pentru mine!
Uraaaaa!
Șacalul și girafa fiecăruia dintre noi
Săptămâna trecută m-am înscris și am participat la un curs, Furia copilăriei, pași spre transformarea ei, un atelier prezentat de Babel Education și Penny Vine (trainer UK).
De ce m-am înscris?
Răspund, aproximativ cu aceleași cuvinte, ca vinerea trecută, doar că acum limba este română și nu engleză.
Nu am un copil nervos sau agresiv, dar copilul din mine descrie agresivitatea.
Ce am învățat din prima ora la acest curs?
Acceptă și permite. Furia face parte din noi. În prezent eu mă aflu într-o fază de îmbrățișare cu furia. Îmi dau voie să fiu furioasă și să exprim furia.
Ceea ce-mi doresc, și pentru asta am participat la curs, este să transform această furie. Furia, această enormă cantitate de energie a omului care nu lucrează deloc în favoarea sa, face rău și dacă nu e exprimată, și dacă o exprimi, dar te blochezi aici. De furie e stringentă despărțirea.
Rememorând acum cele două zile petrecute în prezența lui Penny Vine, mi-e tot mai clar faptul că nu o să pot cuprinde într-un singur text întâmplările, învățăturile sau trăirile de atunci. Prea multe aspecte, prea multe povești mi-ar asigura incoerența.
Departe de mine și să transmit mai departe toate întâmplările, învățăturile sau trăirile. Vă asigur însă că au fost învățături și vă invit să vă întrebați: de ce rușinea și vinovăția de după furie, de ce?
Din copilărie primim mesaje greșite. Mama e furioasă, tata e furios, dar furia copilului e interzisă, pedepsită, greșită.
Copilul crește, devine adult, părinte poate, iar mesajele amestecate asigură anxietăți și nevroze uneori.
O să mai notez aici, înainte să pun punct, despre șacal și girafă. Penny Vine și cei de la NVC (nonviolent communication) s-au folosit de aceste animale pentru a sublinia unele semnificații.
Cum vrei să vezi și să-ți revină lumea?
Asemenea unui șacal?
Șacalul vede lumea dintr-o perspectivă joasă, de la nivelul pământului, iar printre altele, se mai hrănește uneori cu hoituri.
Ce persoane se aseamănă șacalului?
Toți aceia care critică, judecă, descurajează etc. Lista rămâne deschisă.
Cum vrei să vezi și să-ți revină lumea?
Asemenea unei girafe?
Girafa vede lumea dintr-o perpectivă celestă, are inima mare, trăiește în grup de 20 sau 30 de exemplare.
Ce persoane se aseamănă girafei?
Toți aceia care te sprijină, te ascultă, empatizează.
Nevoile fiecărui individ de pe această planetă sunt comune, unele: afecțiune, acceptare, încredere, susținere, libertate, distracție, recunoștință, apartenență etc. Lista rămâne deschisă.
Cum vrei să vezi și să-ți revină lumea?
O să încep eu, e blogul meu.
Vreau să văd lumea dintr-o perspectivă celestă.
Propunere curajoasă
Azi vreau să înaintez o propunere, mai ales că la textul de ieri au existat păreri și dorința de a aprofunda abisal istoria românului.
Recent am achiziționat de la librărie două cărți de Lucian Boia. Propunerea mea e curajoasă, nu întrebarea adresată lui Dan Puric.
Vrea cineva să participe la un fel de curs practic în care fiecare e liber să-și exprime părerile despre o carte anume?
Eu aș alege Lucian Boia, Jocul cu trecutul, Istoria între adevăr și ficțiune. Cartea are 180 de pagini și a apărut la Humanitas. Nu am citit-o, deci startul s-ar da pentru toată lumea în același timp.
Asta este curaj. Mă sprijină cineva?
Românul și-a decorat sărăcia
Am povestit pe blog că i-am adresat o întrebare lui Dan Puric la un eveniment la care a fost invitat să vorbească despre dragoste?
Și dacă am povestit, și dacă nu am povestit, să vă spun ce întrebare am formulat.
De ce, domnule Puric, promovați cu intenție inactivitatea și pasivitatea intelectualului român față de problemele cu care se confruntă societatea românească?
Înainte de întrebarea propriu zisă am menționat de Lucian Blaga, de Trilogia culturii, de teoria lui conform căreia românul s-a opus întotdeauna cotropitorilor prin inactivitate. Trec sub tăcere bâlbăiala mea, faptul că am încurcat titlul cărții, roșeața din obraji, gluma lui Dan Puric care s-a prefăcut că părăsește scena și răsetele din sală.
Mai amintesc întoarcerea lui în sala, privirea cu care m-a fixat și m-a întrebat:
Așadar, domnișoară, dumneavostră sunteți de părere că sunt inactiv?
Asta s-a întâmplat anul trecut, parcă. Între timp, tot mai des, am meditat, dar am și conversat pe tema: identitate românească, spirit românesc.
Ce înseamnă să fii român?
Ce înseamnă să fii profund ortodox?
Uite aici mă pierd cu firea. Aș vrea să fiu capabilă să răspund la prima întrebare, dar la a doua refuz cu încăpățânare să mă gândesc. Profund ortodox mi se pare doar o formulare emfatică a unor duhovnici nerespectabili.
La prima întrebare.
Ce înseamnă să fii român?
Când mă gândesc la esența românului îmi apar instant numele următoare: Constantin Noica, Lucian Blaga, Tudor Gheorghe. Pe primii i-am simțit români când i-am citit, pe Tudor Gheorghe când l-am ascultat.
Să fii român înseamnă, printre altele, un spirit puternic creator. Polemicile din jurul culturii minore, culturii majore constituie un subiect separat. E un joc pe care românul actual îl refuză: jocul cu realitatea lui istorică, cu trecutul.
Pentru a te înțelege azi, ai nevoie să-l cunoști pe cel de ieri. Românul, în istorie, cel mai mult s-a apărat. S-a apărat, nu a cucerit. Poziția, fie economică, fie politică, fie geografică l-a obligat spre o anume adaptabilitate. Însușirea de a te adapta ține de supraviețuire. În istorie am supraviețuit. De la Blaga, știu că românul când s-a confruntat cu oricare dintre cotropitori s-a opus rămânând inactiv, nu a permis să fie asimilat, dar s-a lăsat influențat.
E adevărat, influențele ne-au pierdut poate mai mult ca un întreg proces de asimilare. Personal consider că turcii și rușii nu ne-au făcut nici un favor, părți din țara asta mă ajută să demonstrez că simt corect.
Adoptând inactivitatea, căci am acceptat teoria blagiană, românul a continuat să se exprime. Aleg exemplul bordeielor. Bordei, dar un bordei pitoresc, orice încăpere a țăranului atrăgea atenția prin pânze țesute și colorate. Românul și-a decorat sărăcia.
Întorcându-mă din nou la întrebare, ce înseamnă să fii român, lansez o altă întrebare: înainte de a dobândi o cetățenie europeană, cum se intenționează, nu ar fi de preferat să cunoaștem ce înseamnă cu adevărat să fim români?
Să fim români și abia apoi europeni, cred eu. Identitate în diversitate, asta a promovat Comunitatea Europeană, nu abandonul propriei identități în favoarea unei identități europene. Aici, pe continentul ăsta, popoarele s-au format asemenea aluatului de cozonac, au stat mult timp la dospit, nu e ca la americani unde poporul e copt parcă în foetaj. Nu emit acum o judecată, doar împărtășesc părerea că extracția unei măsele e mai dureroasă ca a unui dinte de lapte.
Ce înseamnă să fii român?
Să reîncepem să ne jucăm cu istoria, cu trecutul, să aprofundăm ceea ce înseamnă românesc, să cercetăm adânc, până în abis pentru a înțelege motivele românului de ieri pentru a putea corecta românul de azi.
Mi-ar părea rău să fiu acuzată de idealism și naivitate, a-ți cunoaște propria istorie ține de aceeași însușire de a fi adaptabil și nu manipulat.
Azi românul e manipulat. Mâine poate să probeze trezirea și luciditatea.
Desteaptă-te române, așa e imul nostru, nu?
Cling cling cling la Royal Opera House
Cred că a venit în sfârșit momentul să povestesc despre spectacolul din 23 aprilie de la Covent Garden, Royal Opera House. Mă simt pregătită sufletește.
Am nevoie de susținere totuși.
Beethoven, ajutat de o anumită tehnologie corespunzătoare, vuiește. Biroul pare să vibreze sub laptop. Muzica lui ține gândurile mele într-un țarc. Rămân aici, concentrată pe muzică, pe dans, pe balerine, pe poante.
Se ivesc imagini de nicăieri.
Eu în metrou cuminte așezată pe scaun cu ochii lipiți pe panou să nu ratez stația Covent Garden. În brațe strâng un sac în care îmi duc pantofii cu toc.
Eu la garderobă zâmbind frumos și rugând să-mi păstreze și balerinii, căci deja îmi pusesem tocurile.
Eu savurând un pahar de șampanie la bar lângă un grup de ruși.
Eu pășind în sală, bucurându-mă ca un copil, mai să sar și să aplaud când am descoperit ce loc bun am avut. Central.
Sala.
O sală imensă, copleșitoare, plină de povești.
Și apoi spectacolul, balerinele, coregrafia, decorul. La decor au folosit mătase. M-a impresionat o bucată de mătase de dimensiunile cortinei pe care proiectau apele mării, iar apoi au transformat-o în pânza unei corăbii.
Din dansul balerinelor am reținut o anumită mișcare a picioarelor. Știți acel cling cling cling de clopoțel? Imaginați-vă o gleznă de balerină care redă acel cling cling cling. Eu am văzut și tot îmi vine greu a crede că e posibilă o asemenea mișcare.
La pauză, o bătrână doamnă m-a întrebat: are you enjoing? Oh, yes! Deși am rugat-o să repete întrebarea chiar și a treia oară, nu înțelegeam ce mă întreba, răspunsul a fost unul singur. Am continuat să conversăm despre România și iubirea de balet.
Am părăsit instituția privind în urmă, cu regret. Oare o să mă mai întorc? Oare plăcerea asta a mea, sublimarea, va mai primi asemenea satisfacții?
În 23 aprilie, la Royal Opera House, The Winter s Tale, am experimentat cea mai profundă și bezmetică satisfacție.
Cling, cling, cling.
Burr, bourrer, bore sau pisălog
”Cuvântul bore, adică pisălog, are o etimologie dubioasă. Unele persoane de autoritate afirmă că el derivă din verbul to bore, care înseamnă a sfredeli. Un pisălog este o persoană care îți sfredelește o gaură în minte, care îți perfoarează răbdarea, făcând-o praf și pulbere, trecând prin straturile de surzenie voluntară, de neatenție, de grosolănie – pe care în zadar le pui pavăză – mereu și mereu, atingându-ți până și ultima fibră a ființei. Alte autorități, la fel de competente, sau poate chiar mai tari, afirmă că acest cuvânt derivă din verbul francez bourrer: a îndopa, a satura. Dacă etimologia e justă, înseamnă că pisălog este cineva care te îndoapă cu vorbirea lui abundentă și înecăcioasă, care-ți îndeasă pe gât, ca pe o gălușcă, grețoasa lui personalitate. El te îndoapă, iar tu, ca să folosesc o metaforă modernă corespunzătoare, ești sătul până în gât de el. Aș vrea să cred, ceea ce e imposibil, că ambele aceste derivații ale cuvântului sunt juste; pentru că pisălogii sunt și sfredelitori, și înecăcioși. Sunt și ca bormașina dentistului, și ca o gălușcă seacă. Dar ei mai au o trăsătură caracteristică, pe care nu o au nici burghiele, nici găluștele: se lipesc. Iată de ce ( deși nu sunt filolog ) îndrăznesc să sugerez o a treia derivație, de la cuvântul burr, a lipi.
Burr, bourrer, bore – a lipi, a îndopa, a sfredeli – toate trăsăturile caracteristice ale pisălogelii sunt implicate în aceste trei etimologii posibile. Fiecare dintre acestea trei poate fi cea justă.”
Aldous Huxley, Două sau trei grații, fragment
Mă asigur și pe această cale că ajunge ceva la cititorii mei din Huxley. Orice pentru a fi convingătoare.
Gândire primară la bistro
Pregătisem pentru azi un curs de filozofie povestită. Vremea e perfectă. Tocmai de aceea mă sucesc puțin.
Merită și acest curs o zi înnebunitoare, copleșitoare de razele soarelui.
Plumburiul cerului de azi mă determină să mai încerc umorul în scris.
Știați, chiar nu am habar dacă v-am făcut sau nu cunoscut, că fac parte din categoria aceea de oameni care niciodată nu găsesc replica potrivită la momentul potrivit?
De obicei îmi reproșez un cuvânt sau altul, o replică sau absența unei replici. Descriu atunci o furie de copil mic. Strâng pumnii, nasul și fruntea se încrețesc, uneori apar lacrimi la colțurile ochilor și întotdeauna roșesc.
Zilele trecute, fără să prind de seamă, am dat replica potrivită. Când am realizat, Mara mi-a apărut în minte. E meritul ei, al copilului meu care m-a ajutat să redescopăr gândirea primară.
Dar să vă povestesc.
Mă aflam într-un bistro cu câteva fete când un bărbat a venit la masa noastră să ne întrebe cum ne cheamă, mai exact cum ne trece pe o listă, lista unui gratar pentru a doua zi. Din nou familiaritatea m-a pus în încurcătură.
Într-o secundă m-am chestionat. Îl cunosc, nu-l cunosc, nu mi-l amintesc? L-am întrebat, dar am primit înapoi doar câteva butade.
După cinci minute a revenit, un refuz, al meu, nu schimbase voința lui de a mă trece pe listă.
Pe tine cum te trec pe listă?
Lipsă.
Lipsă a fost răspunsul meu. Am întors capul în hohotele de râs ale fetelor. Personal, pentru mine a fost o mică victorie. Nu am putut să mă bucur de ea, dar am reținut și am povestit, noaptea târziu în așternut, prietenei mele.
S-ar putea să mă fi ales și cu o poreclă, domnul bărbat a întrebat: cine e lipsă?
Lipsă a ajuns și ea în sfârșit o lebădă, adică o femeie care deși stă în fața unui bărbat de 40 de ani, atrăgător și fără burtă, rămâne tot cu capul sus.
Capul sus, femei, și îndepărtați-vă cu grația unei lebede.
