O duminică liniștită urez cititorilor acestui blog. Știu că urmează, din lipsă de activități, o întâlnire cu eul, iar de eu nu poți să fugi. Nu reprezintă un pericol. Totuși, nu stați în propria voastră cale.
Celălalt tărâm din România
În basme, natura cunoaște atingerea unui designer. Poate acești designeri poartă numele de elfi, în unele culturi, scandinavă, germană, știu sigur că aceste ființe supranaturale lucrează cu apa, focul și vântul.
Ieri, mi-am propus să o duc pe Mara mea în basme.
Am plecat dimineața, după un mic dejun festin aș putea zice, spre Caransebeș. După Caransebeș, între Obreja și Glimboca sau chiar la Băuțar, există un tărâm de basme. Intenția mea a stat într-o activitate de jumătate de zi în natură, iar la prânz să lenevim undeva cu un castron fierbite de supă în față și obligatoriu ceva desert.
Intenția nu s-a potrivit cu întâmplarea.
Locul acesta de basm mi-a revenit dintr-un articol de pe internet. Știți acele articole care vă fac cunoscut de la început că aveți în față un ciot. Nu întreb. Cine stă pe internet, a dat peste cioturi. Eu m-am dus după unul.
Undeva între Obreja și Glimboca se alfă o veche cale ferată unde în prezent locuiesc elfii, zânele, toate ființele supranaturale binevoitoare.
Undeva e foarte vag, căci undeva se pierde între kilometri dintre Obreja și Glimboca. Totuși, în același ciot de articol, erai trimis și la Băuțar. Nimeni nu specifică că urmezi un ciot, iar eu am citit un fel de avertisment abia ieri. Oamenii care știu locația exactă nu vor să o divulge, cică există turiști cu intenții rele care vor să alunge elfii și zânele.
Revin la experiența mea de ieri, la judecata mea. După informațiile mele, am hotărât să opresc în Glimboca, locul fiind între Obreja și Glimboca. Am cerut îndrumări în Glimboca. O doamnă în marginea drumului. Mi-a zis să merg la Băuțar, ea merge la Oțelu Roșu și e în drum.
Sus, tanti, sus!
La Băuțar, o altă doamnă în marginea drumului. Nu la Băuțar, la granița cu Hunedoara. Ea merge la Bucova, e în drum.
Sus, tanti, sus!
Ne-a atras atenția asupra puterii lui Dumnezeu care ne-a scos-o în cale.
Între cele două județe nu am descoperit nimic, dar am urcat puțin pe munte și acolo, în aer rece, eu am încălzit pământul. Mara căuta curioasă în jur orice semn de praf magic.
Ne-am urcat în mașină, am întors, am mers până în sat și am tras pe dreapta. Mi-am mai încercat norocul cu încă un sătean.
Nu vă supărați, aici, undeva, pe vechea cale ferată, un tunel de copaci.
Ah! Era să uit! Doar o mică paranteză. În Oțelu Roșu am întrebat un polițist despre tunel. Bună ziua, nu vă supărați, pe vechea cale ferată, între așa și așa, un tunel de copaci, știți cumva?
Un tunel?!!!
Mare, mare i-a fost mirarea, iar eu abia m-am abținut să nu râd. Până atunci deja conștientizasem că intenția mea a devenit un caraghiozlâc.
Ultimul sătean însă mi-a dat puțină încredere, dar am început să-i suspectez pe toți de tăinuire. Eu întrebam despre tunel, el mă trimitea prima uliță la dreapta, se poate vedea ceva și de aici.
Sigur, am acceptat politicoasă, dar TUNELUL de care întreb eu, știți unde este?
Apoi da, dar e între Obreja și Glimboca. Mergeți în Glimboca, ieșiți din sat, lăsați mașina și mergeți spre calea ferată. La calea ferată, mergeți înapoi spre Glimboca.
El a zis, noi am făcut. Am parcat mașina, ne-am îndreptat spre calea ferată, am luat direcția înapoi spre Glimboca. M-am oprit după ce am mers câteva minute și am schimbat direcția indicată, am pornit spre Obreja. Și am mers, am mers până ne-am întâlnit cu un grup de oameni, căutau același tunel. Erau foarte dezamăgiți de ceea ce au găsit. Eu le-am spus și lor ceea ce știam de la un alt sătean, acesta având casă lângă calea ferată, că tunelul se află la 2 kilometri, poate chiar 3 de aici, este aproape de Obreja.
Ei nu m-au ascultat, au plecat dezamăgiți. Îmi pare rău că au renunțat, tunelul există, trebuia doar să nu renunțe, să nu fie descurajați de 2 kilometri de mers pe cale ferată. Mara a rezistat și a fost recompensată. A descoperit și a avut șansa să treacă prin tunelul zânelor și elfilor.
Așadar, cine vrea să petreacă timp în basme, există un tărâm fermecat la ieșirea din Obreja. Ieșiți din Obreja, parcați, îndrepați-vă spre calea ferată, tunelul este acolo. L-am văzut, l-am fotografiat, m-a făcut fericită, zâmbăreață, frumoasă, mulțumită de isprava mea.
Am ratat prânzul, e adevărat! Ieri am mâncat prânzul și cina la aceeași oră, dar Mara nu s-a plâns. Iar azi noapte sunt sigură că a visat foarte frumos.
Țineți minte, tărâm cu ființe magice între Obreja și Glimboca, la ieșirea din Obreja. Vă rog nu alungați zânele, nu le plac sticlele de plastic, pachetele de tigări, nici măcar chiștoacele.
Drum bun spre celălalt tărâm din România.
Cu drag, pentru specia mea
Primesc în mail fel și fel de oferte. Prin selecție, deschid foarte puține. Deloc naturală selecția, doar rațională, citesc printre rânduri. Cele mai multe mailuri mă îmbie să particip la cursuri de dezvoltate spirituală. Recunosc, mă atrag asemenea cursuri, niciodată nu am onorat invitațiile. Principalul motiv stă în scepticism, al meu bineînțeles.
De ce sunt sceptică?
Dar de ce nu este toată lumea sceptică?
În lumea asta, mare, largă sau orice altă dimensiune apreciabilă, există câteva cărți pe care prea puțini oameni le citesc.
Există Biblia.
Există Critica rațiunii pure, Ființă și timp, Originea speciilor, Psihologia inconștientului etc.
Lista rămâne deschisă.
Ce reprezintă aceste cărți?
Aceste cărți reprezintă ani de studiu și cercetare, filogenie, evoluția omului ca specie, evoluția omului spirituală.
Prea puțini sunt aceia care se înhamă la asemenea lecturi, iar un citat din cărțile de mai sus sau din marii gânditori politici, că e Montesquieu, Hume, Hegel, Marx, Habermas nu ajută la o mai bună înțelegere, ci sprijină niște principii împrumutate de la instanțele morale ale copilăriei, părinți, educatori, profesori, la rândul lor împrumutate de la instanțele copilăriei lor, iar când încerci să cauți cu luciditate ceva, totul se nimicește.
Vedeți, experiența mea până acum mi-a demonstrat că toată lumea începe la un moment dat să caute și că doar foarte puțini dintre ei se angajează într-o muncă de cercetare, analiză și observare. Cei mai mulți preferă răspunsurile fabricate, de-a gata.
Cine oferă aceste răspunsuri de-a gata? Aceia care se înhamă să citească și să înțeleagă marile cărți ale lumii. Mâna aceea de oameni îi poate manipula pe restul.
Speakerii motivaționali să fiți siguri că au citit unele dintre aceste cărți, liderii lumii au deschis aceste cărți. Iar de acolo au început să interpreteze și să aplice în viață pentru o împlinire mai întâi personală.
De aceea avem azi zeci de religii, un lider a deschis Biblia și a interpretat-o. De aceea avem azi mii și mii de maeștri, de guru, de speakeri motivaționali.
Toți au interpretat și au aplicat. Din orice teorie poți desprinde fragmente, iar dintr-un asemenea fragment să dezvolți o teorie de viață, iar cu ajutorul unui bun PR ajungi să răspândești înțelepciunea în lume. Oamenii au nevoie de înțelepciune, mai ales una de-a gata, formulată cu atenție pentru nevoi actuale.
Cinismul de care dau dovadă și pe care-l mărturisesc nu anulează meritele nici unui guru. Absolut deloc. Nici o ființă nu a cunoscut evoluția sau iluminarea, acest cuvânt atât de uzat azi, de una singură. Cu toții avem nevoie de ajutor să ne cunoaștem sinele propriu.
Doar că, dragi oameni, atenție cui permiteți să intre în viața personală, verificați, după putințe, sfaturile pe care le primiți. Ați ajuns într-un asemenea loc dintr-o nevoie și cu un interes personal, pe guru ce l-a dus într-un asemenea loc? Doar binele semenilor lui? Binele lui personal nu?
Psihologia este o știință la îndemâna oricui, e un obiect de studiu, iar recompensa este chiar cunoașterea proprie, încercați!
Încercați să vă cunoașteți înainte să lăsați pe oricine să vă cunoască.
Cu drag, pentru specia mea!
Liliacul din acele zile
Un picior șontorog te obligă și mai mult să privești în jur când mergi. Schimb de la general la personal. Piciorul meu șontorog mă obligă să mă opresc, să-mi folosesc simțul tactil. Pipăi de parcă aș căuta să mă asigur, prin căldura pe care i-o oferă palma genunchiului, că durerea există doar pentru a-mi atrage atenția asupra unei părți din trupul meu pe care o ignor de cele mai multe ori, iar acum zvâcnetele mă persiflează pentru puterea mea de a ignora.
În această poziție ușor umilă, îmi rămaseră ochii dis de dimineață în liliac. Știți că a înflorit liliacul?
Liliacul este printre florile mele preferate. Pentru mine, liliacul a dobândit semnificații. În primul rând are puterea de a mă duce în copilărie, pe câmp, unde existau doi lilieci care ne bucurau zilele atât de repetitive, atât de plictisitoare.
În al doilea rând, liliacul îmi amintește de Mihail Sebastian, de cartea lui Accidentul și de o îndrăgostire.
Bineînțeles că liliacul, prin povestea lui Mihail Sebastian, mă trimite acum să recuperez din memorie zilele acelea. Știm cu toții care zile, fiecare a doua zi după ce ai făcut dragoste pentru prima dată.
Să rup misterul pentru aceia care nu au citit și să povestesc un fragment din carte?
Rup, rup!
Nu o să dau nume, o să mă refer la personaj, personajul masculin care se îndrăgostește de o prea frumoasă, exact, prea frumoasă femeie în momentul când o vede cum încearcă să se cațere pe un gard pentru a rupe niște liliac alb.
Azi dimineață avusei aceeași pornire de a mă cățăra pe gard să rup niște liliac, mov, nu alb. Instant îmi amintii de Mihail Sebastian și mă uitai în jur. Eu mă urc pe gard, dar nu văd nici un bărbat în apropiere care să se îndrăgostească de mine!
Cea mai mare puterea mea, singură am tras concluzia, stă în această naivitate a mea de a mă dedubla și de a râde de mine. Glumesc pe seama mea, iar apoi râd, și râd, și râd.
Mă îndepărtai de gard și de liliac cu gândul prins în mrejele îndrăgostirii. A doua zi după ce ai făcut dragoste, după ce carnea s-a prefăcut din pradă în celebrare, după ce pofta s-a potolit și a rămas doar blândețea de a săruta ușor pe frunte sau pe ochi, ce stare, ce emoție, ce fericire!
Iar apoi mă trezii cu gândul la Emil Brumaru. Ce naiba are de transformă atât de mult femeia în obiect?
Ajunsei astfel în fața calculatorului, mă pusei la scris și v-am oferit acest text.
Accidentul, Mihail Sebastian. DE CITIT.
Cum să cazi de pe bicicletă
O să urmeze un text alandala. Nu o să aibă început. Vă rog să aveți răbdare, să reconstruiți ziua mea de ieri pe care urmează s-o povestesc.
Uită-te la ei, numai începători, nu au văzut în viața lor o bicicletă! Nu știu să pedaleze în grup.
Eu am învățat să pedalez acum 20 de ani, într-un cartier mărginaș de la Severin, un cartier cu străzi late, prea puțin circulate de mașini. Acum 20 de ani, când trecea o mașină, trăgeam pe dreapta și așteptam, oricum trecea una pe oră. Pe lângă asta, bicicleta pe care am învățat eu avea frână la pedală, atât, iar viteza se regla în pantă și era măsurată de felul cum zburau pletele și cât de tare țipam. Țipam când coboram și aveam impresia că imediat o să și zbor din șa. Șa egal șiț, am învățat ieri că unele persoane zic șiț la șa. Eu zic șiț la mâțe, mâțe egal pisici.
Ieri am ieșit pentru prima dată cu bicicleta în trafic. Eu am învățat acum 20 de ani să merg pe bicicletă, iar ieri nu aveam cum să trag pe dreapta la fiecare mașină care trecea. Așa că m-am încordat. Refuz să numesc ce anume am încordat, vă invit să vă imaginați.
În primele 10 minute am luat un gard și am accidentat biciclistul de lângă mine. El putea fi numit biciclist, eu nu. Eu încă aveam tendința să opresc când auzeam o mașină, nu mai zic că am căutat să descopăr mașinile în oglinda retrovizoare, căci sunt șofer.
Ieri am ieșit pentru prima dată în trafic cu bicicleta. Acțiunea mea s-a datorat campaniei Verde pentru biciclete. Am pedalat ieri pe un traseu de 11 km. M-am achitat onorabil, dar nu am suflat o vorbă despre cât de mândră m-am simțit. Am așteptat să ajungem la final. Am ajuns fără incidente, am părăsit platforma Timco și îndreptându-ne spre Unirii, am căzut, puteți să vă imaginați un salt în aer, eu, o bicicletă, o geantă, tampoane. Am căzut totuși bine, după ce mi-am aranjat pletele, nu din cochetărie cum am primit acuzații, ci pentru că nu mai vedeam nimic în față, farmacia mi-a smuls un zâmbet.
Asta se cheamă să fii inspirat, cazi lângă farmacie, lângă spital. Vă rog frumos să faceți ca mine.
Asta a fost ziua mea de ieri, dar mai am o prelungire. Seara, după toate activitățile dinaintea somnului, m-am așezat în pat. Fata mea, după ce mi-a făcut un suc de fructe, singură a stors fructele, m-a îndemnat să beau cu cea mai blândă voce. Eu sunt mama acum, pot să fiu mama, mama? Și eu am grijă de tine acum.
Am acceptat grija, un picior fix în genunchiul meu când s-a cuibărit în mine și am adormit. M-am trezit după câteva minute. Șoc. Sistolele mi-au înnebunit. Nu mai puteam să respir, piciorul abia se mișca. M-am liniștit, am adormit și până dimineață am cărat niște sistole descreierate.
Doctorița mi-a confirmat de dimineață. Prea mult efort, o să urmeze crampele, magne B6 și calciu.
Ce fac azi? Îmi târăsc piciorul, respir greu, magne B6 și calciu.
Text alandala.
Citește cartea, rupe cartea
Uneori cred că știu exact momentul când m-am rătăcit pe lumea asta. M-am rătăcit când am pus mâna, pentru prima dată, pe o carte. De ce am deschis-o? De ce nu am rupt-o și bucățelele de foaie să primească altă utilizare? Întrebarea e la fel de inutilă cum sunt eu uneori pentru societate.
Ceea ce m-a învins însă pe această lumea a fost prima compunere. Aprecierile pe care le-am adunat, faptul că a trebuit să o mai citesc încă o dată, iar fiecare compunere care a urmat mai trebuia citită încă o dată să audă toți colegii, m-au derutat.
O fetiță până în 10 ani nu trebuie derutată, până la 10 ani mâncam tot din farfurie ca să mă ia de soție un bărbat frumos.
Păi după 10 ani, după prima carte citită și prima compunere reușită am întrebat de ce să mă ia cineva, eu nu pot să mă duc singură? Și nici nu-l citisem pe Marin Preda, nu cunoșteam sarcasmul ca modalitate de exprimare. Cu acea gândire primară, mi-am speriat mama.
Oare de câte ori nu m-a privit lung, de câte ori nu și-a făcut griji pentru fata ei care nu știe să tacă, să accepte, să fie feminină în atitudine, oare de câte ori?!
Încă mă mai privește așa.
De pe la 10 ani mi s-a prezis o viață singuratică, adică fără bărbat, ori o viață plină de violență domestică din cauza gurii mele mari.
Iar acum, privind în urmă, nemăritată, nebătută, știu cine e vinovat de destinul meu. Tata.
Cine l-a pus pe al meu tată, misogin convins, rasist, stăpân al casei și-al muierii, tată a două fete, să aibă o bibliotecă în casă? Cine?
Scăparea asta l-a costat, am desprins prima carte din bibliotecă, iar el și-a pierdut puterea.
Uite ce spun cărțile!
Uite ce presupune viața!
Uite că toți suntem oameni!
Uite că refuz să-mi îndeplinesc un destin pe care nu-l recunosc.
Iar apoi, m-a trimis și la facultate la Timișoara. Cine să-i mai înțeleagă și pe misogini?
Am și eu acum biblioteca mea, fetița mea. Și-mi adresez o întrebare, ce face biblioteca din copii? Chiar dacă nu sunt curioși de cărți, biblioteca există, imaginea ei, lumea ei ordonată pe rafturi ajunge, în timp, să devină parte din ființă. O porți cu tine pretutindeni și nu mai ești nicăieri acasă fără o carte lângă tine.
O carte să am pe noptieră lângă pat și orice loc din lumea asta devine acasă.
Ce face, domnule, biblioteca din om!
Nu aud că nu se poate
Omul uită. Dacă privește în urmă, își amintește de tot ce a fost frumos, neplăcerile le trece cu vederea. Poate doar așa poate să supraviețuiască vieții sufletești.
Transmit această înțelepciune deloc necunoscută, doar nou acceptată de mine, în urma unor seri pe care le-am petrecut la capul și la picioarele unui mort. Am fost la priveghi, o prietenă a pierdut o foarte dragă bunică. Am mers fără durere în suflet, doar pentru sprijin.
Caracterul gratuit al existenței noastre a permis, prin întâmplare, să particip la această pierdere din primele ore. Am putut să observ manifestările durerii, de la disperare, la acceptare.
M-am împotrivit foarte mult tradiției și obiceiurilor. Copil refractar, nu am auzit că nu se poate.
Adult în prezent, tot nu aud că nu se poate. Oare ce vârstă a avut Arghezi când L-a auzit zicând că nu se poate?!
Cum n-am auzit nimic, am citit. Istoria religiilor de Eliade m-a calmat. Disprețul l-am pierdut. Nu mai disprețuiesc obiceiurile și tradițiile, le-am înțeles rostul și sensul în viața strămoșilor. Omul are nevoie să înțeleagă, apoi să participe la ceea ce presupune că a înțeles. Așa au căpătat valoare și importanță gesturile atât de disprețuite de mine în copilărie și adolescență.
Raportul cu lumea s-a schimbat însă, oamenii, unii, refuză însă să se schimbe.
La priveghi am luat contact cu inteligența populară. Ce bine că ai fată, fetele sunt pentru părinți, băieții te părăsesc.
Am zâmbit. În prima seară doar am zâmbit, a doua am râs.
În prima seară mi-am atins prietena cu scopul consolării, a doua seara am ascultat povești despre decedată.
Iată! Iată sensul celor trei zile de pază lângă mort. În prima seară nimeni nu crede că s-a întâmplat, auzi în jur doar cum? când? nu se poate!
În prima seară se discută împrejurările morții, se reia teoria fragilității vieții, a facticității, urmată de multe oftaturi și aranjări de baticuri. Femeile mai au baticuri în vestimentație.
A doua seară, ca o poveste pe mai multe voci, viața celui răposat devine esențială ca lecție pentru cei rămași în viață. Nimeni nu mai plânge, toți celebrează trupul fără suflet.
A treia zi calm și detașare. Acolo, în pardesiul acela de salcâm e doar un trup, ea nu este acolo.
La revedere.
Notă:
Păcatul meu adevărat
E mult mai greu și neiertat.
Cercasem eu, cu arcul meu,
Să te dobor pe tine, Dumnezeu!
Tâlhar de ceruri îmi făcui solia
Să-ți jefuiesc cu vulturii tăria.
Tânjind în taină la bunurile toate
Ți-am auzit cuvântul zicând că nu se poate.
Tudor Arghezi, Psalm
Amazoanele. O poveste
În urma unei întâlniri cu un prieten, genul acela de prieten cu care te vezi și pentru cafea, dar mai ales pentru conversație, am ajuns să vorbim și despre Adriana Babeți.
Așa că am hotărât, deși nu credeam ca este necesar, să imprim și pe acest blog știrea că în 2013, cartea anului a fost desemnată Amazoanele. O poveste, de Adriana Babeți.
Am trăit cu impresia că toată lumea a aflat despre acest premiu, despre această unică, inconfundabilă femeie, scriitoare înzestrată, dar mai ales, profesoară cu vocație.
Împărtășesc cu cititorii această informație, îi provoc, îi îndemn, îi instig să o descopere, dacă nu au descoperit-o încă. Îmi cer scuze pentru ignoranță, presupunerea mea s-a dovedit a fi falsă, prietenul meu m-a ajutat să realizez.
El chiar nu știa de acest premiu.
Acum știe. Am corectat. Acum știu și cititorii mei, am dat mai departe. Tot ce puteți acum să faceți este să creați un prilej de a vă întâlni cu scriitura ei. Ea este suficientă sieși, o femeie care și-a permis să uite de sine, să creeze, să devină esențială, să-și croiască o educație care transcende limitările de gen.
Într-adevăr, nici o femeia nu va scrie Moby Dick, Odiseea, Ulise, Muntele vrăjit, dar o femeie a scris Amazoanele. O poveste.
Avem un început.
De la talpă la index
Mă împiedic, tot mai des, de nostalgii. Fie că deschid o carte care fulgerător mă duce cu ani în urmă, fie că ascult un cântec sau adulmec un anume miros, mă împiedic; nostalgii peste nostalgii.
Pe lângă trăirile mele singulare, am observat în jur o atitudine pro natură. Să scoatem copiii în natură, să iasă afară în stradă, să mănânce sănătos. Multă grijă pentru trup, acel trup pe care eu, când eram mică, îl purtam într-un spațiu deschis, într-o geografie.
Azi geografia s-a mutat de la talpă la index, copiii călătoresc cu google earth. Și părinții regretă talpa.
Nu mă exclud, mi-e dor de durerile de tălpi, de excursiile cu școala, de drumețiile cu prietenii.
O drumeție conține mai multe învățături ca o săptămână cu predare intensivă. Întorcându-mă spre nostalgii, de la ele am plecat, aș cere acelora care privesc cu melancolie vremurile, atunci și acum, să vadă reversul, partea mai puțin plăcută din cutreierarea pe câmp.
Adevărul este că se ivea plictiseala, iar plictiseala duce la atitudini diametrale. Realitatea se scindează.
Pe o parte, plictiseala provoacă imaginația.
Pe o altă parte, imaginația te îndepărtează de realitate. Fetița, în copilărie, prin condiția ei dată de sex, trebuie protejată, izolată. Din această izolare scapă prin fantezie. În adolescență adormeam seara în timp ce făuream povești de dragoste, eu fiind Cosânzeana. Rezultatul e unul singur: uimirea de pe chipul meu când am întâlnit dragostea. Pe buze se contura, fără rostire, o întrebare: asta e dragostea, asta?
Cumplită dezamăgire!
Dragostea și prima noapte de dragoste m-au umilit. Mi-am revenit treptat, în ani plini de prefăcătorii feminine.
Pe câmp, în plină și neîntreruptă visare, prin fantazare, cunoșteam dragostea în culori, în dans, în foșnet de rochie, într-o mână puternică de bărbat, într-o privire pierdută, într-un sărut în care fiecare uită de sine și devine celălalt.
Pe o altă parte, asta face imaginația, te îndepărtează de realitate. Mi se pare firesc să ieșim în natură, mi se pare dezirabil să cunoaștem minutul etern, dar îmi displace glorificarea unui trecut în care oamenii nu erau mai fericiți ca azi, ci cunoșteau altă realitate, își fixau alte scopuri, își duceau alte cruci.
Și noi suntem fericiți, nimeni nu ne oprește fericirea, noi ne construim edificii în calea ei.
Pretindem o viață fericită, dar viața nu a îndeplinit niciodată această condiție, viața ți-a dat zile, ore, momente.
Există ore în viața mea atât de fericite.
Și există disperări, profunde disperări.
Nostalgiile, prin evocarea trecutului, nu ajută, nu acționează, nu soluționează. Te opresc.
Te opresc din a trăi, iar omului îi e dat să trăiască.
Mișcări inteligente, mișcarea feței și a gurii
Atenție! Blog infectat de eu. La fiecare text, la începutul multor propoziții sau în mijlocul frazelor, apare: eu, eu, eu.
Încearcă acest eu să mă împace cu lumea, cu situațiile, dar mai ales cu mine. Stă umil ca un ghiocel încercând să potrivească cerințe și pretenții.
Nu e prima data când atrag atenția asupra infecției.
Cert este că nu reușește, nu s-a descurcat eul nici cu mine, nici cu lumea. Supraeul, închipuit ca un dresor cu cravașa în mână, satirizează fără milă pornirile îngăduitoare și lovește.
Lovește, lovește, lovește.
Jocul acesta, care aduce mai mult a țopăială, între eu și supraeu, un joc în oglinzi, o dedublare, multe persona, cele mai multe alienate, copleșește. Numără zile de intense trăiri, dar neesențiale. Ființa se risipește în negativ. Eul se atașează de neplăceri și se instalează.
Ăștia sunt toți oamenii mofluzi, încruntați, stupid de serioși. Ăștia sunt oamenii care vorbesc cu ei înșiși foarte urât, care abandonează acțiunea și devin pasivi.
Uneori eu devin stupid de serioasă. Îmi dau seama într-un moment de neatenție a supraeului și atunci mi-e milă de mine.
Și apoi mă pornesc să râd.
Dacă mai există persoane care nu știu, râsul exprimă veselia prin mișcarea feței și a gurii, iar aceste mișcări reprezintă cele mai inteligente mișcări ale omului.
Fiecare are un dat, datul meu e sunetul în cascade, iar aici excelez. Râd, și râd,și râd.
Provoc toți mânioșii la voie bună.
