Cu subiectul de ieri am pus sub reflector dispoziția firească a omului pentru schimbare. De ce ne schimbăm părerile? De nevoie? Dintr-o apucătură? O apucătură sufletească sau rațională, bineînțeles. De la evoluție?
Multe semne de întrebare, iar eu nu cred că o să aduc răspunsuri. În ultimul timp, pe lângă faptul că îmi schimb păreri sau doar le corectez, modific și întrebările, acele întrebări intrinseci care ne tulbură din interiorul nostru și din interiorul obiectului care provoacă dezordine metafizică.
Are o femeie instinct matern? Aceasta este întrebarea.
Să umblăm puțin la ea.
Iubirea sau instinctul se fac responsabile de blândețea, grija și atenția unei mame?
Dacă alegem instinctul, căci toată lumea vorbește, eu una am pălăvrăgit în stânga și dreapta de instinctul meu matern care m-a uimit, înseamnă că orice copil adoptat nu ar avea nici o șansă.
Mișcările unui bebeluș adoptat, gemetele, o respirație profundă nu ar trezi nici o femeie din somn, căci organismul ei n-a avut parte de pregătirea unei femele, nouă luni de găzduire, de împărțire a propriului trup.
Așa că m-am răzgândit. Poate e mult să anulez instinctul matern, dar cu siguranță nu mai cred în el. Da, animalele au instinct, femelele cresc puii, îi abandonează pe cei slabi dacă îi pun în pericol pe cei sănătoși. Cu toții am vărsat lacrimi pentru puiul de barză.
Aici accept instinctul, instinctul înseamnă supraviețuire și presupune mari sacrificii.
La oameni supraviețuirea nu presupune abandonul celor slabi. Înainte, vremea bunicilor noștri, se sacrificau copiii slabi pentru avantajul celor sănătoși. Șansele se calculau altfel atunci. Dacă într-o familie se năștea un copil cu handicap, iar restul copiilor erau sănătoși, mama se îngrijea prea puțin de cel horopsit. Accepta situația, iar atenția ei avea o unică direcție, binele celor sănătoși.
Prezentul, prin vastele manifestări ale omului, deține centre speciale ale copiilor cu handicap. Nimeni nu mai este lăsat în urmă pentru supraviețuire. Mama își poate educa instinctul.
De fapt cam asta vreau să fac cunoscut: instinctul e ceva care se construiește. Pentru construcția lui e necesară disponibilitatea sufletească, e nevoie ca femeia să se retragă în ființa ei și să aibă în vedere grija pentru altă ființă umană, să-și îndeplinească destinul, de a exista pentru altcineva.
Pe lângă instinctul matern, am umblat puțin și la semnificația laptelui matern. Din nou, copiii abandonați n-ar avea nici o șansă. Multiplele beneficii ale laptelui matern nu-l fac vital vieții. Fundamental în viață e doar echilibrul, și adaug într-o ușoară notă ironică, bunul simț.
Doar echilibrul și bunul simț ne definesc ca ființe umane.
Momentan mă opresc aici, și m-am oprit aici, nu am mai anulat sau abandonat nici o altă convingere.
Despre instinctul matern trebuia însă să notez aici, căci a devenit o mică parte din ceea ce manifest eu.
Prietenia dintre el și ea
Mi se pare firesc ca un om, pe parcursul vieții, să suporte schimbări în păreri, oricum primele păreri sunt moștenite. În ora aceasta cred cu fermitate în naturalețea schimbării.
A fost o vreme, acum chiar foarte multă vreme, când tratam orice schimbare de părere cu dispreț. Descriam intransigența dintr-o nevoie nemărturisită de a mă reprezenta lumii ca un om de cuvânt.
Aș putea să ajut pentru o mai bună înțelegere cu un exemplu. Întotdeauna am crezut în prietenie, atât în prietenia dintre fete sau băieți, cât și în prietenia dintre o fată și un băiat.
Bineînțeles se poate trece totul în vârsta adultă, femei, bărbați, femeie și bărbat.
Sunt gata să renunț la această părere, să dau dreptate majorității, nu există prietenie între un bărbat și o femeie.
Argumentele cu care mi-am susținut discursul de-a lungul anilor au stat întotdeauna în detașarea de așternut, în puterea minții, în umor și firesc. Niciodată nu am pledat pentru separarea pe sexe, nici fata nu o educ astfel, iar acum o să încerc impertinența directă: îmi pare rău pentru părinții care-și educă copiii în cultul feminității sau în cultul masculinității.
Adevărul este că niciodată nu am înțeles gâlceava din jurul așternutului, căci așternutul reprezintă imperativul cu care bărbații și femeile dezaprobă prieteniile mixte. Ah, prietenii mixte, cumva, oarecum, parcă citesc din Biblie.
Așadar, așternutul nu permite prietenia, în viziunea unora și foarte posibil și a mea. La finalul acestui text o să-mi deslușesc și mie în care tabără o să mă situez.
Un bărbat și o femeie nu pot fi prieteni, unul dintre ei sigur e atras sexual de celălalt. Nu o să pun pe umerii lui celălalt responsabilitatea și durabilitatea unei prietenii. Nu, o să scriu aici ce înseamnă să fii prieten.
Să fii prieten înseamnă în primul rând reacție. Reacția cuprinde atracția, între prieteniile de același sex, între prieteniile mixte. Fără atracție nu există apropiere.
Apropierea se formează din plăceri mari și mici comune. Plăcerile comune creează entuziasmul, entuziasmul oferă frumusețea.
În tot acest proces, nu m-a împiedicat niciodată așternutul. Un cearșaf transpirat semnifică o prelungire a ființei, nu instinct primitiv. Am uitat să menționez că aici vorbesc despre oameni și nu despre mârlani și cocote? Da, există mârlani care reduc femeia doar la obiect fără nici o altă întrebuințate. Da, există cocote care se reduc la obiect și se reprezintă în lume ca marfă. Ei au primit o foarte nepotrivită educație, restul nu au nici o scuză, doar un caracter cariat de la prea desele ipocrizii pe care le practică în cotidian.
Nu știu, mi-e greu să renunț la această părere a mea despre prietenii. Tot nu mă pot împiedica în așternut.
Așternutul nu a reprezentat niciodată un scop pentru prieteni, poate a descris o împrejurare, iar împrejurările le accepți și trăiești cu ele, iar apoi le transformi în povești delicioase spuse la un ceai în iarna vieții. Mârlanii și cocotele aparțin unei categorii aparte, dar deși strică orele vieții, aduc experiență, dau lecții, iar data viitoare când îți fac cu ochiul poate reușești să le oferi cel mai frumos zâmbet, apoi cea mai frumoasă ipostază a spatelui.
Am ajuns la final. Nu pot schimba tabăra. Rămân aici. Există prietenii în orice formă, mixtă sau nu.
Și o să cred asta atâta vreme cât o să fiu om, ceea ce intenționez să rămân până la despărțirea sufletului meu de trupul ăsta care mă reprezintă în lume.
Lars Saabye Christensen în România
De puțină vreme am devenit unul dintre colaboratorii editurii Univers. Nici botezul nu-l am făcut, acum participăm la botezul meu propriu zis. Urmează să scriu despre un eveniment al acestei edituri foarte apreciate de mine. Iar împrejurările s-au dovedit delicioase.
Am primit niște cărți de la editura Univers, cărți pe care le-am oferit cititorilor mei. Una dintre ele, și anume, Frați pe jumătate de Lars Saabye Christensen, a ajuns la Lavinia Alexa, iar Lavinia locuiește în Ilfov.
Aici avem de-a face cu deliciul, capriciul împrejurării. În 13 martie, Lars Saabye Christensen se va afla la București pentru lansarea unui nou roman, Vizionare, și se va întâlni cu cititorii săi la Muzeul Național de Artă Contemporană începând cu ora 19.
Lavinia, sper din tot sufletul să citești acest text și să profiți de acest prilej fabulos.
Lars Saabye Christensen se va afla și la Cluj în data de 11 martie. Dacă am cititori la Cluj, dacă cititorii au o afinitate pentru literatura norvegiană, să profite și ei de acest eveniment care se va desfășura la Librarium Universității, începând cu ora 15.
Mărturisesc, dacă ajunge în România Jostein Gaarder, nu o să ratez pentru nimic în lume întâlnirea, în orice colț de țară ar avea loc.
Revenind la Lars Saabye Christensen, Lavinia, acum și cu mai mult entuziasm îți aștept părerea despre cartea Frați pe jumătate.
Un îndrumător care mă ajută să fiu
Sunt ani de când caut. Căutarea mea nu descrie pasiunea căutătorilor de aur, căci m-am lăsat descurajată, dar mi-am păstrat neștirbită speranța. Mereu am sperat.
E vorba aceea, maestrul vine când ești pregătit, nu când îl cauți. Azi sunt pregătită. Nici un efort nu am depus să fiu, am încetat doar să mai caut. Răsplata stă într-un guru, un îndrumător care mă ajută să fiu. Am nevoie de acest ajutor uneori, îl caut.
Trăiesc unele momente ale vieții cu deznădejde, iar starea asta apăsătoare îmi duce gândurile la guru despre care aminteam.
Gurul meu, fără să știe că are un asemenea statut destul de pompos, mă sprijină emoțional, mă inspiră, mă ascultă, îmi sporește frumusețea, și nu doar frumusețea interioară.
Mărturisesc că am un altfel de chip când știu că urmează să ajung la întâlnirea cu guru. Când ne-am revăzut după boală, mi-a zis că am o față curată, angelică.
Am zâmbit, expresia chipului meu stătea tocmai în acea revedere. Nu am zis însă nimic, am ridicat doar sprâncenele a mirare.
De ce a devenit această persoană atât de importantă pentru mine? În primul rând niciodată nu a încercat să mă învețe ceva. Și am învățat extraordinar de multe de la ea. Dă totul și nu așteaptă nimic. Nu impune, nu critică, povestește doar.
Uneori stăm la taclale, nimic spiritual nu este cuprins în discurs. La final, un cuvânt se desprinde, un cuvânt plin de sens care mă liniștește. Ce senină mi-e alcătuirea atunci, ce albastru e cerul pentru că ridic capul și-l privesc.
La fiecare întâlnire devin atentă. Plec conștientă de simțurile mele. Și privesc în jur, mă privesc pe mine, mă iubesc.
Și în momentul ăsta mă iubesc nespus.
Înconjurată de demoazele
S-a întâmplat!
Ce s-a întâmplat?
S-a întâmplat o minune datorită vârstei. Am reușit să intru într-o încăpere, încăpere unde se desfășura un anumit eveniment, iar după vreo oră să fiu înconjurată de tinerele fete.
Recunosc, propriul sex m-a pus de foarte multe ori în dificultate. Eu și toate femeile pe care le-am întâlnit am descris prea puțin un sentiment de plăcere, ci mai mult o realitate magică. De ce magică? Doar magia poate să cuprindă faptul că uneori femeile mă plac.
Dar uneori o fac, iar în încăperea de care am amintit, la un moment dat am părut că mă trezesc. Am devenit atentă, am privit fețele entuziasmate din jurul meu, m-am concentrat.
Cuvintele mele, discursul meu dispărea în respirații accelerate de demoazele. Mi-am îndreptat spatele, simțeam pe umeri o responsabilitate, dar și o părere de rău pe care am alungat-o. Nu-mi cunoșteam publicul, deci nu mi-am permis presupunerea că delirul lor la întâlnirea cu mine consta în subestimarea mea ca femeie.
Valoarea mea în acea încăpere mi s-a dat în primul rând datorită vârstei, blogului pe care-l îngrijesc, faptului că sunt mamă.
Da, s-a întâmplat, s-a întâmplat să vorbesc, iar exprimarea să se prăbușească în măreția vârstei.
M-am clătinat puțin în timp ce integram toate aceste informații, mi-am permis o furie molcomă pentru o atât de gratuită izbândă.
Recunosc, nu mi-a plăcut niciodată să acord, iar acum îmi displace să primesc orice formă de respect care se sprijină pe timpul exterior. Timpul din noi, timpul din mine, asta mi-ar plăcea să entuziasmeze duduile care îndrăznesc să se apropie de mine.
Gândirea vine de-a gata
De-a lungul anilor, blogul mi-a permis multe, dar cel mai mult mi-a îngăduit să mă cunosc.
Am pornit pe acest drum timidă, derutată, cu multe frustrări. Pe drum, s-au întâmplat transformări, deveniri, libertăți.
Mi-am asumat libertăți. Să scrii despre adopții, vegetarieni, avort, eutanasierea câinilor, condiția femeii presupune o anumită îndrăzneală. Fiecare subiect deranjează societatea actuală. Tamtamul din jurul oricărei note amintite ofensează bunul simț.
De fiecare dată, în apărarea mea, cu subtilitate sau fără înconjur, m-am sclifosit în maxima lui Descartes, gândesc, deci exist.
Din nou, în apărarea mea, m-am străduit întotdeauna să gândesc și să nu iau de-a gata.
Nu spun nimic nou, dar atrag atenția, gândirea vine de-a gata. Zilele trecute, cu o minte leneșă și mai ușoară ca puful de gâscă pe care îmi odihneam tâmpla, m-am întrebat dacă eu gândesc mai mult ca un primitiv.
Oh!
Simpla alăturare a mea cu a unui primitiv m-ar fi înfiorat, dar nu și de data aceasta. Mi-am luat o zi din viață pentru a o analiza, din zori, până târziu în noapte.
Dimineața, automatisme, la prânz, în muncă, obișnuințe, seara, automatisme. Când dezvolt sau exersez abilități? Care abilități, ce abilități? Primitivul s-a confruntat cu natura, zi de zi, doar forța și inteligența puteau să-l țină viu.
În prezent trăim într-o natură îmblânzită, dar mai ales controlată. Știți că există oameni care zic: am nevoie de Dumnezeu în viața mea!
Eu zic: am nevoie de natură în viața mea, de furia naturii în viața mea. E stringent să-mi simt micimea, fragilitatea, facticitatea.
Acolo, în natură, într-o confruntare directă a omului cu natura, obișnuințele și automatismele dispar, iar gândirea vine firesc să ajute trupul.
Suntem așa mulți neajutorați în lume, sclavii automatismelor și obișnuințelor.
Da, și gândirea vine de-a gata, și tocmai această realitate ne ține săraci financiar și spiritual.
Hai să încercăm gândirea.
O primăvară bezmetică
Mult galben, mult Van Gogh pentru o viață colorată, puțin, pentru gust, nebunie, și soare.
O primăvară bezmetică.
Crește iarba
Șșșșșt, să auzim cum crește iarba.
Și să-l ascultăm pe Stravinsky.
Dacă mă iubești
Mă aflu bolnavă de două zile, iar faptul că notez aici o întâmplare atât de superfluu pentru blog, ține de un aspect al bolii: febra.
Am delirat. Un delir care m-a proiectat în Grădina Raiului. Am privit în jurul meu până am găsit ce căutam, pe Adam și pe Eva.
Adam și Eva erau întinși pe jos, ea pe spate, el pe o parte, cu mâna sprijinindu-și capul.
Și atunci l-am auzit rostind: dacă mă iubești, o să-i zici Tatălui că șarpele te-a îndemnat să mănânci un măr, nu eu. Mă iubești?
Da, Adam, te iubesc.
Aha! Așadar, replica asta își are originea chiar în Grădina Raiului.
E un text delicios, amuzant, pe care nu trebuie să-l demonstrăm ca adevărat. Crede și nu cerceta, cam așa.
Victorie, femeia își vinde singură trupul
Am mai spus asta, susțin adopția. Sunt pro avort. Nu știu dacă am mai spus asta. De fapt susțin adopția deoarece sunt pro avort.
Afirmația mea s-ar putea să dezamăgească unele persoane care mă citesc. I-aș ruga pe fiecare să aibă puțină răbdare. O să-mi argumentez părerea și sentimentele.
Am constatat de-a lungul timpului, că pe lângă fețele bisericești, bărbații sunt aceia care condamna avortul cu neînduplecare.
Biserica condamnă avortul, dar binecuvântează războiul, bărbații condamnă avortul, dar de-a lungul timpului educația și cultura lor nu presupunea sentimente pentru o sarcină extraconjugală. Nimic nu-l obliga pe bărbat sau îi strica dispoziția dacă lăsa o prostituată gravidă.
Nu aș vrea să reiau condiția femeii în istoria umanității, situația ei. Aș vrea doar să-mi susțin părerea.
Sunt pro avort.
Dintotdeauna, femeia a fost supusă speciei. Femeia a fost și rămâne responsabilă de perpetuare. Trupul ei a reprezentat dintotdeauna un obiect de care se dispune, dispune și va dispune specia, a dispus tatăl sau fratele, soțul, iar în cele din urmă, dispune însăși femeia.
Dreptul femeii emancipate stă în puterea ei de a-și vinde singură trupul. Înainte, iar înainte descrie chiar secolul XX, trupul femeii, căci psihic descria anihilarea, semnifica doar un schimb de putere între tată și soț. Femeie descoperea libertatea, o presupusă libertate, în instituția căsătoriei.
Mamele noastre sunt familiare cu această vorbă: mărită-te, așa o să poți să ieși seara, să te distrezi, să-ți permită societatea o bună reputație.
Eu sunt bucuroasă de vremea mea, de faptul că pot să-mi vând singură trupul, de faptul că pot întoarce spatele societății, de faptul că a fi numită curvă reprezintă o insultă și nu o situație.
Am crescut cu povești despre situația femeilor dinainte, femei alienate, femei servitoare, femei dependente de bărbat.
Cunosc o femeie, prezentul o cuprinde cu un păr alb, bunică devotată sau poate nu, mamă a trei copii și femeie cu 25 de avorturi la număr. Niciodată nu mi-a plăcut femeia aceea, întotdeauna am considerat-o rea, aproape inumană cu toți copiii din jurul ei.
Am judecat-o, și am judecat-o greșit. Eram copil, sunt femeie azi cu un acces nelimitat la informație, informație necenzurată de biserică și de bărbat.
Oare doamna de care vă povestesc, este unica responsabilă de acele avorturi? Atâta plăcere, atâta concupiscență să descrie făptura ei? Nu aș îndrăzni să întreb. Doar că acum presupun că toate acele avorturi au ucis toată maternitatea, toată bunătatea și blândețea unei mame.
Înainte vreme, chiar vremea mamei mele, femeile munceau la program, creșteau singure copiii, țineau menajul în casă. Femeia descria amanta, servitoarea, doica. Nimic nu descria echilibrul în munca ei. Nimic. Iar în familiile sărace femeile își băgau andrele în uter, beau săpun, bere fiartă, toate tehnici băbești să scapi de o sarcină nedorită.
Și societatea te condamna de crimă.
Crimă?
E o crimă faptul că trupul unei femei, prin specie, îi devine dușman? Ce a fost și este moral în educația unui bărbat care se bucură de autonomia trupului lui și se înfruptă din trupul moale și cald de femeie fără grija speciei?
Avortul descrie economia și politica la fel cum descrie o viață întreruptă. Niciodată nu o să pot să susțin că avortul este o crimă, ci o alegere. Dacă s-ar alege bine, nu ar exista copii abandonați, orfelinate și centre pline de copii abuzați și maltratați, copii de care prea puțin le pasă acelora care fac din avort o crimă.
Nimeni nu duce grija sufletelor fără mame, dar duc grija embrionului, duc grija războaielor unde oamenii de dezumanizează.
Da, sunt pro avort, sunt proprietara propriului corp și mă bucur că trăiesc vremuri în care reprezint și vânzătorul, și marfa.
Eu, doar eu pot alege cui mă vând.
Asta este o victorie, și nu a femeii, ci a omului.
Din păcate, femeia încă trebuie să amintească societății că este om.
